Primele nume anunțate la FILIT. Vedete ale literaturii mondiale vin la Iași

Organizatorii Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași (FILIT) anunță primele nume de scriitori străini ce vor fi prezenți la Iași în perioada 2-6 octombrie 2019, la cea de-a VII-a ediție a festivalului.

Printre numele străine confirmate se numără și Richard Ford, unul dintre cei apreciați scriitori americani contemporani, primul scriitor care a primit în același an atât Premiul Pulitzer, cât și PEN/ Faulkner Award for Fiction, pentru romanul „Ziua Independenței”.

La FILIT va fi prezent și unul dintre cei mai mari scriitori ruși ai momentului. Considerat cel mai important candidat rus la premiul Nobel pentru literatură, Mihail Șîșkin este singurul scriitor care a primit toate cele trei mari premii literare ruseşti: Russian Booker Prize, Russian National Bestseller și Big Book Prize.

De asemenea, publicul va avea ocazia de a o întâlni pe María Dueñas, scriitoarea din Spania ale cărei romane au devenit bestseller-uri internaționale, fiind traduse în peste 35 de limbi. Romanul său „Iubirile croitoresei” s-a vândut în peste un milion de exemplare și a fost adaptat pentru televiziune, cu mare succes internațional.

Laureat al premiului Goncourt și al altor premii literare importante, scriitorul și traducătorul francez Mathias Enard se va întâlni cu publicul român în cadrul FILIT. Alți scriitori francezi cunoscuți care vor fi prezenți la FILIT sunt Yannick Haennel și Lionel Duroy.

 Întâlniri de excepție vor fi și cu scriitorii Sjon (Islanda) și Kim Leine (Danemarca), laureați ai Premiului pentru Literatură al Consiliului Nordic. Operele lui Sjon (Sigurjón Birgir Sigurðsson) au fost traduse în 30 de limbi. Este autorul multora dintre melodiile celebrei Björk și a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru versurile din coloana sonoră a filmului „Dancer in the Dark”, regizat de Lars von Trier. Unul dintre cei mai cunoscuți scriitori din Danemarca, Kim Leine a primit numeroase premii, iar romanul său  „Profeții din Fiordul Vesniciei” este vândut în peste 20 de țări.

Publicul va avea ocazia să îl cunoască și pe Herman Koch, unul dintre cei mai populari scriitori din Olanda, fiind și actor, realizator de televiziune și jurnalist. Romanul său „Cina” a fost tradus în 21 de limbi.

Un alt nume de excepție confirmat la FILIT este scriitoarea turcă, activistă pentru drepturile omului, Aslı Erdoğan. A lucrat la Centrul European de Cercetări Nucleare din Geneva, iar din 1996 s-a dedicat literaturii şi jurnalismului. A fost arestată şi închisă în august 2016, împreună cu colegii din redacţia ziarului de opoziţie la care scria (Özgür Gündem). În 2017 i s-a decernat Premiul pentru Pace Erich Maria Remarque, iar în 2018, Premiul Simone de Beauvoir pentru libertatea femeilor.

Numelor de mai sus li se alătură și Ahmed Saadawi (poet, romanicer și realizator de filme documentare din Irak, câștigător al Premiului Internațional pentru Ficțiune Arabică și nominalizat la Man Booker Prize), Ilija Trojanov (Bulgaria-Germania; adaptarea cinematografică după cartea sa „Lumea e mare, iar salvarea se ascunde după colţ” a câștigat peste 20 de premii de festival), Svetislav Basara (scriitor de marcă din Serbia, numit de critica internațională „un nebun, un geniu, un anarhist, un insolent, un entertainer, un sentimental”, fiind „în literatură ceea ce este Kusturica pentru cinematografie”), Drago Jančar (unul dintre cei mai cunoscuți scriitori, eseiști și dramaturgi din Slovenia, tradus în peste 21 de limbi, câștigător a numeroase premii, printre care și Premiul Uniunii Europene pentru Literatură) sau Geneviève Damas (scriitoare, comediană și regizoare a scenei contemporane din Belgia).

FILIT este organizat de Muzeul Național al Literaturii Române Iași și finanțat de Consiliul Județean Iași, fiind considerat unul dintre cele mai mari festivaluri literare din Europa. Cea de-a VII-a ediție va avea loc în perioada 2-6 octombrie la Iași, reunind scriitori, traducători, manageri culturali, editori, jurnaliști din întreaga lume. Organizatorii vor reveni cu alte nume prezente la festival pe parcursul aceste veri.

Lecturi 198: Édouard Louis – O istorie a violenței

Édouard Louis – O istorie a violenței (Histoire de la violence, 2016) 256p., TPB, 12.7×19.7, Litera, 2019, Colecția Clasici Contemporani Litera, Trad. Alexandru Matei, Red. Ovidiu Șerban, 39.9 lei, ISBN 978-606-33-3764-2

Nominalizări: Lambda Literary Award Nominee for Gay Fiction (2019), Europese Literatuurprijs Nominee (2018)

Nota Goodreads: 3.76 (2198 note)

Descrierea editurii: „La doi ani de la publicarea romanului autobiografic „Sfârșitul lui Eddy Bellegueule”, care l-a propulsat pe Édouard Louis în atenția criticilor și a cititorilor din lumea întreagă ca unul dintre cei mai remarcabili tineri scriitori francezi, autorul revine cu o poveste șocantă. În seara zilei de 24 decembrie, când se întorcea acasă după o cină cu prietenii, Édouard întâlnește un necunoscut și îl invită în apartamentul său. Câteva ore mai târziu, într-un act de brutalitate neobișnuită, tânărul magrebian îl violează și încearcă să-l stranguleze. Bazându-se pe această experiență traumatizantă, autorul a făcut un exercițiu îndrăzneț de catharsis literar, nu doar pentru a analiza și a înțelege impulsurile cele mai josnice și mai scandaloase de care ființa umană este capabilă, ci și pentru a explora multiplele fațete ale violenței. Într-un impuls de sinceritate extremă, Édouard Louis depășește bariera pudorii și obține ceva care este la îndemâna a foarte puțini creatori: ne face să simțim și să gândim în același timp. Lipsită de orice reținere, mărturia lui este profund emoționantă și plină de inteligență, ceea ce face din O istorie a violenței, noul său roman autobiografic, una dintre cele mai repre – zentative opere ale timpului nostru.”

Poate ați observat că, de ceva vreme, pe blogul FanSF au început să apară recenzii și articole, știri și noutăți care nu mai au legătură strict cu SF-ul și fantasy-ul. Este o încercare de extindere a domeniului de activitate, pentru a nu mai rămâne doar în zona nișei-nișelor. Știu, unii mi-au reproșat că pentru asta intră sau intrau (unii au renunțat, între timp) pe acest blog, pentru a afla vești legate de SFFH. Ei bine, timpurile se schimbă, iar oamenii se schimbă și ei odată cu ele. Bine, blogul va rămâne în continuare axat în principal pe ceea ce îl definește, adică SF-ul și fantasy-ul, însă nu numai, așa cum am scris și când am schimbat tema de wordpress, nu cum mult în urmă: „Și Fantasy & Horror. Thriller & Mystery. Și Mainstream. Informații. Literatură de calitate, pur și simplu.”

Pornind de la această introducere, aș vrea să mai adaug ceva: încerc să scriu recenzii din care să reiasă, mai ales, ce anume mi-a plăcut la o carte. La urma urmei, o recenzie ar trebui să-l îndemne pe cititor să citească acea carte, nu să-l determine să fugă de ea. Bun, există și recenzii negative, care însă nu știu cui fac un serviciu. Și, mai departe, am să explic de ce-am ales până la urmă să scriu despre această carte, care, sincer să fiu, nu m-a dat absolut deloc pe spate: există cărți bune, dar care au subiecte incomode și, prin urmare, ajung să incomodeze o parte a cititorilor. Adică să nu le fie pe plac, până la urmă. Există cărți cu subiecte nu chiar interesante, însă stilul autorului a cucerit deja cititorii, autorii lor și-au format deja un public fidel, iar aceștia consumă absolut orice scornesc mințile acelor autori – imediat îmi vin în minte Dan Brown, Paulo Coelho sau Eric-Emmanuel Schmidt. Există însă și cărți proaste, pur și simplu, însă am grijă ce aleg să citesc, pe bază de recomandări și de gusturi comune, însă dacă am să încep să citesc una care mi se va părea proastă de la un capăt la altul (de obicei duc orice până la capăt), atunci voi alege să nu mai pierd timpul și scriind despre ea (poate cu excepția unui mini-review pe Goodreads). Și mai există și cărți cu subiecte interesante, însă stilul autorilor le transformă în cărți nu chiar interesante.

Și de două astfel de cărți m-am lovit în ultima perioadă: prima a fost „Apără-ți coroana” a lui Yannick Haenel (despre care am scris, nu demult, pe Bookblog), a doua este tocmai cartea de față, „O istorie a violenței”, scrisă de Édouard Louis, cel care a fost supranumit, după apariția romanului său de debut, „Sfârșitul lui Eddy Bellegueule” (apărut tot la editura Litera, în 2018), „copilul teribil al lumii literare franceze”. Analizându-i stilul, aș spune că pe bună dreptate. Tânărul scriitor Eddy Bellegueule, născut în 1992, cel care s-a transformat, în 2013, în Édouard Louis, are un stil aparte, direct, de impact și la obiect, fără a se feri să-și arate orientarea sexuală (de ținut totuși cont și de faptul că trăiește într-un alt tip de societate, mai deschis, mai tolerant, mai capabil să accepte și să nu judece imediat pe cineva care nu merge odată cu curentul general), însă, totodată, plin de introspecții, de amintiri și de paranteze, lucru pentru care, din ce-mi dau seama, a și ajuns să fie atât de apreciat în lumea literară franceză. Și nu numai, se pare.

Cum spuneam, chiar dacă pe mine stilul nu m-a prins, asta nu înseamnă că îi consider cartea una slabă. Înțeleg și motivul pentru care alții îl apreciază, înțeleg și faptul că subiectul cărții de față, unul extrem de șocant, în speță, este unul care prinde: tentativă de viol și de omor, rușine post-tentativă, mers la poliție, teama de-a se transforma într-un paria, într-o victimă neajutorată atât în fața polițiștilor, cât și în cea a prietenilor și a rudelor. Păi, cum așa, un tânăr plin de viață și de fibră, cu capul pe umeri, să invite un necunoscut de culoare la el în apartament, să-l lase să-și facă mendrele cu el, să-l lase să-i fure telefonul și el doar să-l dojenească, să încerce să-i găsească scuze, că e și el amărât, săracul, că poate n-a vrut să-i fure telefonul, că poate nu-i place că-l violează și tot așa? Păi până unde poate merge sentimentul de rușine, de culpabilitate și de găsire de scuze și care e punctul în care trebuie să spui stop! acum nu mai este în regulă?

Însă nu despre asta este vorba, de fapt, în toată povestea. Autorul nu începe să se victimizeze, să se lamenteze și să strige după ajutor în gura mare. Nu, el încearcă și reușește destul de bine să realizeze un exercițiu de imaginație, lăsând deoparte, de multe ori, de-a lungul poveștii, descrierea experienței traumatizante propriu-zise, cazul în sine al maghrebianului care l-a violat, extrapolând și încercând să analizeze, în schimb, ce îi determină pe anumiți indivizi cu aspect pașnic și caractere aparent liniștite să o ia la un moment dat razna și să comită fapte de o violență extraordinară. Ce declic se petrece în mintea lor în acel moment și ce-i împinge să scoată pistolul, cuțitul și așa mai departe și să le facă rău tocmai celor care s-au comportat frumos cu ei, care i-au tratat ca pe niște egali? Și uite așa, mergând în urmă, în copilăria și-n tinerețea nu chiar plăcute de care tânărul Eddy Bellegueule a avut parte (de-a lungul căreia, și el, autorul, a comis mici găinării, jafuri și măgării), se ajunge la o istorie a violenței.

M-am așteptat la altceva, recunosc. Mai ales după vâlva care s-a creat la noi în jurul primului volum al tânărului autor francez. Poate ar fi trebuit să încep cu acel volum. Cine știe? Cred că am să-l citesc și pe acela, să văd ce se întâmplă și acolo. Poate că stilul are să mă prindă, până la urmă, și am să înțeleg că asta e literatura adevărată. Deși nu neapărat. Poate că or să înceapă să-mi placă și autorii francezi de mainstream, nu doar cei de romane polițiste. Din nou, cine știe? Poate că am să ajung la concluzia că e suficient un artificiu tehnic, cum a fost modul ingenios în care autorul s-a detașat de povestea oribilă, lăsând-o pe sora lui să povestească mare parte a întâmplării (Clara, sora lui, îi povestește soțului ei ce-a pățit Édouard, protagonistul, luând parcă de pe umerii acestuia povara și amintirea îngrozitoare, pentru a nu-l mai sili pe el să mai treacă o dată prin acea întâmplare marcantă), și, astfel, să-i mai dau o șansă autorului. Am relatat la rece, am așteptat să treacă timpul, să nu scriu dintr-un impuls. La cald, mi s-a părut o poveste insuficient exploatată. La rece, am ajuns să cred că s-ar fi putut obține mult mai mult de la ea, dar că, totodată, Édouard Louis este un autor de urmărit. Și, ca o concluzie, cred că un cititor se poate educa în timp. Că gusturile unui cititor se schimbă și se educă de-a lungul timpului. Citind, citind și iar citind, chiar dacă viața e scurtă și nu ai timp să citești tot ce apare și nici măcar tot ce vrei să citești din ceea ce apare, îți educi gusturile. Și dacă vrei să și scrii despre cărți, trebuie să fii un cititor educat.

Celor care suferă orice formă de abuz din partea altora nu trebuie să le fie rușine că au fost abuzați. Rușine ar trebui să le fie celor care le-au abuzat, care au profitat de bunătatea, de naivitatea sau de neputința victimelor. Și cei care au curajul să ridice capul, să treacă peste sentimentul de culpabilitate (fals indus) și de rușine și să aibă tăria de-a se plânge unui prieten, unei rude, polițiștilor, medicilor care îi îngrijesc sau psihologilor care îi vor trata, dacă se ajunge până acolo, merită să fie aplaudați pentru acest curaj. Cu atât mai mult atunci când ajung și să scrie o carte despre o astfel de experiență traumatizantă, care te marchează pe viață, cum a procedat Édouard Louis.

Lecturi 197: Neal Shusterman – Secera

Neal Shusterman – Secera (Arc of Scythe I: Scythe, 2016) 448p., HC, 14×20.5, YoungArt, 2019, Trad. Dan Sociu, Red. Cristina Ștefan, 39 lei, ISBN 978-606-8811-75-8

Premii: Rhode Island Teen Book Award (2018)

Nominalizări: Grand Prix de l’Imaginaire Nominee for Roman jeunesse étranger (2018) (2019), Michael L. Printz Award Nominee (2017), South Carolina Book Award Nominee for Young Adult (2019), Lincoln Award Nominee (2019), Goodreads Choice Award Nominee for Young Adult Fantasy & Science Fiction (2017), Missouri Gateway Readers Award Nominee (2018), Premio El Templo de las Mil Puertas Nominee for Mejor novela extranjera perteneciente a saga (2017), Rebecca Caudill Young Readers’ Book Award Nominee (2020)

Nota Goodreads: 4.36 (72276 note)

Descrierea editurii: „Această lume a viitorului pare una ideală: foametea și sărăcia au fost eradicate, la fel și bolile și războaiele, grație tehnologiei. Nemurirea oamenilor însă are un preț: în prezent, Secerile reprezintă o clasă specială, singurii oameni care pot lua viața altora. Și e nevoie să facă asta, pentru a ține populația sub control. Citra și Rowan sunt doi adolescenți aleși drept ucenici ai unei Secere. E un rol pe care nu și-l dorește niciunul dintre ei. A lua viața unui om presupune compasiune, dar și un talent anume, pentru a îndeplini sarcina cât mai nedureros. Cum se vor descurca cei doi? Secera ne arată că nicio lume nu e perfectă, nici măcar aceea în care omul a cucerit moartea.”

Foametea, sărăcia, bolile, moartea au fost învinse toate în această lume a viitorului imaginată de Neal Shusterman, care nu pare extrem de îndepărtată în timp, date fiind dispozitivele de zbor, tehnologia sau faptul că nu se pomenește, din ce mi-aduc eu aminte, nimic despre cucerirea altor planete sau sisteme solare. Deci, în principiu, am avea de-a face cu o utopie, mai ales că nimeni nu mai e nevoit să muncească pentru a pune mâncare pe masă, un vis al omenirii încă de când s-a ridicat în picioare. Însă utopia devine distopie atunci când ajungi să trăiești zilnic cu frica în sân că vei fi vizitat de-o Seceră: o clasă specială, singura care poate curma viețile oamenilor, să spicuiască oameni, acesta fiind termenul folosit de autor de-a lungul poveștii. Pentru ca numărul oamenilor, acum deveniți nemuritori, să fie menținut sub control, să nu depășească un prag critic, dincolo de care ce…? Aceasta e una dintre întrebările rămase în aer. Bănuiesc că ar pândi amenințarea suprapopulării, însă cuvântul nu apare clar menționat nicăieri.

Printre multe altele, desigur. Se spune despre Seceri că ar fi pline de compasiune, că ele sunt singurele care pot lua vieți și că oamenii trebuie să-și accepte soarta cu demnitate. E ca un fel de loterie. În principiu, cei mai expuși sunt cei predispuși la accidente, cei care oricum ar fi murit în scurt timp din cauza modului haotic în care-și trăiau viața. În principiu. Căci există și Seceri care s-au îndepărtat de la valorile morale ale Secerilor (ele fiind și cele capabile să ofere imunitate cui poftesc, nu numai membrilor familiei celui căruia îi iau viața – timp de un an, membrii familiei acestuia nu mai pot fi omorâți de nicio Seceră, după ce sărută inelul celui venit să-l trimită pe cel drag lor într-o… altă lume, mai bună, în principiu). Iar aceste Seceri sunt pur și simplu maniace: nu țin cont pe cine omoară și de ce, ce arme folosesc și cum (una dintre ele preferă aruncătorul de flăcări, o moarte chiar plină de compasiune, nu?), dacă cei omorâți suferă sau nu, nu au principii, de fapt. Sunt criminali, într-un cuvânt.

Nu ca Secera Faraday, cel mai respectat dintre Seceri, care îi ia sub protecția sa, ca să îi fie Seceri-ucenici, pe năbădăioasa Citra Terranova și pe mult mai liniștitul Rowan Damisch, doi adolescenți cu caractere complet opuse, care provin din familii la fel de opuse: în timp ce cea a Citrei e iubitoare și suferă când Citra e luată sub aripa lui Faraday, cea a lui Rowan pare mai degrabă ușurată. Dar, ușor, ușor, cei doi încep să colaboreze. Până apare un incident care le va schimba complet imaginea despre această lume nu chiar minunată.

În fine, aspectele pe care i le-am reproșat poveștii par mai degrabă să încline către „mă abțin de la alte comentarii”. Stilul pueril al autorului e cel care m-a scos cel mai mult din sărite, zici că se adresează unor tineri cu vocabularul extrem de sărac și cu probleme de înțelegere a celor mai elementare noțiuni. Acuma, eu înțeleg că e o poveste young-adult și că se adresează tinerilor, dar părerea autorului despre tinerii americani sau din toată lumea e chiar așa de proastă? Chiar așa incapabili i-o fi considerând? Alt aspect: lumea asta minunată, utopia asta în care s-a inventat nemurirea, e chiar așa docilă, acceptându-și moartea așa de ușor, soarta implacabilă, oamenii știind că vor închide ochii și gata, trăind permanent cu frica în sân că o Seceră își va face apariția la ușa lor în orice clipă, că le-ar putea lua chiar și bebelușul din brațe sau copilașul din pătuț ori copilul adolescent căruia i se deschide o lume întreagă în față, iar ei gata, acceptă pur și simplu că asta-i soarta lor, chiar dacă sunt de fapt nemuritori? Chiar așa? Eu unul aș prefera să trăiesc 70 sau 80 de ani, ca acum, decât să trăiesc cu groaza asta permanentă. Sincer. Mai ales dacă aș ști și despre maniacii care toți pasagerii unui avion sau pe toți cei care s-a întâmplat să se strângă într-un local cu mâncare nu chiar sănătoasă, dintr-o simplă toană și prin cele mai crude metode (aruncător de flăcări, cuțit, macetă, pistol, mitralieră și altele). Și să nu uităm de excesele demne de împărații Romei antice, o altă chestie stridentă, care pare că nu-și găsește locul în rândul unei meserii considerate demne, nobile.

Pe de altă parte, există și aspecte pozitive demne de luat în seamă, așa încât nu e deloc de mirare succesul formidabil de care se bucură această (până acum) trilogie: ritm alert, idee interesantă, personaje vii, deși uneori se comportă cam anapoda, crime, sânge și situații macabre, o organizare a societății ce pare extrem de bine pusă la punct, întorsături de situație la tot pasul și un cliffhanger de zile mari, o rezolvare ingenioasă, la care nici măcar eu, care am citit și întâlnit atâtea, nu m-am așteptat. Cât să mențină viu interesul și să nu consider că voi  pierde timpul și cu urmarea/urmările. PS: coperta superbă n-o mai includ la aspecte pozitive, ca să nu pară că mă agăț chiar de orice în încercarea de-a vă convinge să citiți cartea. 🙂

Semnal editorial 74: Ultimele trei volume ale seriei „Turnul Întunecat” sunt disponibile pentru precomandă

A cincea parte din seria TURNUL INTUNECAT.

Roland Deschain și ka-tet-ul său merg spre sud-est, în căutarea Turnului Întunecat.

Dar cărările îi duc la marginea unui orășel de fermieri, Calla Bryn Sturgis, care, o dată la fiecare generație, este atacat de misterioșii Lupi din Bubuit de Tunet. Nimeni nu știe exact ce sunt: înarmați și temuți, oameni care poartă măști de lup sau altceva. De câte ori vin, iau câte un geamăn cu vârsta potrivită. O parte dintre copii se întorc mai târziu, cu mintea pierdută și suferind de gigantism, care îi ucide devreme, în dureri atroce.

Nimeni nu a avut până acum curaj să lupte împotriva Lupilor. Vor fi de ajuns armele pistolarilor să-i protejeze pe săteni?

„Una dintre cele mai impresionante părți din serie. O capodoperă.“
Locus

Data apariției 8 aug. 2019
Titlu original The Wolves of the Calla
Colecția Suspans
ISBN 978-606-43-0590-9
Cod bară 9786064305909
Autor Stephen King
Traducător Ruxandra Toma
Format Paperback
Dimensiuni 130 x 200 mm
Nr. pagini 864
Număr volume 1
Editura Nemira

A sasea parte din seria TURNUL INTUNECAT.

NOMINALIZAT LA PREMIUL LOCUS PENTRU CEL MAI BUN ROMAN FANTASY

Marea aventură se apropie vertiginos de final!

Protagoniștii sunt trimiși în direcții spațiale și temporale diferite. Susannah Dean e posedată de un demon și ajunge în ciudatul New York al anului 1999, cu Jake și Callahan pe urmele ei ca s-o salveze, în vreme ce Roland și Eddie ajung în Maine, în vara lui 1977. Totul se leagă de misiunea lor, inclusiv destinul unui scriitor care și-a abandonat manuscrisul despre Turnul Întunecat și pe care Pistolarul trebuie să-l convingă să termine povestea. Numele lui? Stephen King…

Gloanțele zboară prin aer și enigmele nu se termină niciodată.

„Cu acțiunea plasată mai mult în lumea reală și mai puțin în cea fantastică, acest roman oferă explicații și leagă nenumărate fire, pregătind terenul pentru mult-așteptata încheiere a seriei.“
The Independent

Data apariției 12 aug. 2019
Titlu original The song of Susannah
Colecția Suspans
ISBN 978-606-43-0598-5
Cod bară 9786064305985
Autor Stephen King
Traducător Ruxandra Toma
Format Paperback
Dimensiuni 130 x 200 mm
Nr. pagini 504
Număr volume 1
Editura Nemira

A saptea parte din seria TURNUL INTUNECAT.

Ronald Deschain și ka-tet-ul au călătorit împreună și separat printr-o multitudine de perioade și spații, unele reale, altele fantastice și nebunești.

Dar toate drumurile i-au adus la Turnul Întunecat. Și acum pot afla care este sensul vieții sau morții lor, într-un ultim vârtej de emoții, descoperiri, lupte și violență.

Stephen King întrece toate așteptările cu finalul capodoperei sale: povești întretăiate, lumi de o vastitate impresionantă, o imaginație fără limite, un vizionarism curajos și cu totul antrenant pentru toți cititorii.

„O fină explorare filosofică a liberului-arbitru și a destinului, Turnul Întunecat este punctul cel mai înalt din cariera lui King, care îl așază definitiv în canon. Cei care vor să știe cine va trona în Turn trebuie să ia povestea de la început, adică de jos.“
Publisher’s Weekly

Data apariției 14 aug. 2019
Titlu original The Dark tower
Colecția Suspans
ISBN 978-606-43-0599-2
Cod bară 9786064305992
Autor Stephen King
Traducător Ruxandra Toma
Format Paperback
Dimensiuni 130 x 200 mm
Nr. pagini 872
Număr volume 1
Editura Nemira

Lecturi 196: Ben Aaronovitch – Soho în lumina lunii

Ben Aaronovitch – Seria Peter Grant II: Soho în lumina lunii (Rivers of London II: Moon over Soho, 2011) 352p., TPB, 13×20, Herg Benet 2019, Colecția Speculativ Herg Benet, Trad. Alexandru Voicescu

Nota Goodreads: 4.10 (38070)

Descrierea editurii: „Cântecul. Asta remarcă întâi de toate polițistul și ucenicul vrăjitor Peter Grant atunci când examinează trupul lui Cyrus Wilkins, cântăreț de jazz în timpul liber și contabil pentru restul vieții, care aparent a murit de acat de cord în timp ce cânta pe scena Club 666 din cartierul Soho al Londrei. Ritmul vechilor melodii de jazz se ridică din corpul său ‒ un semn clar că ceva la moartea bărbatului nu este natural, ci supranatural. Trup și suflet. Asta este și ceea ce riscă Peter Grant pentru a investiga o serie de decese similare din zona Soho. Cu ajutorul ofițerului său superior, Inspector Șef Thomas Nightingale, ultimul vrăjitor din Anglia, și cu asistența frumoasei fane a lumii jazz-ului Simone Fitzwilliam, Peter descoperă o primejdie magică letală ‒ una care conduce la treptele propriei case și la o promisiune uitată a unui tânăr muzician: talentatul cântăreț de trompetă Richard „Lord“ Grant ‒ altfel cunoscut ca dragul tată al lui Peter.”

Disclaimer: nota de început nu este o dojană, nici un îndemn, nici nimic; este o simplă explicare sau o încercare de explicare a unor lucruri simple, deși ușor triste. Așadar: ne plângem că editurile de la noi care publică în mod constant SF și Fantasy abandonează uneori seriile începute sau nu le scot într-un ritm care să ne satisfacă dorințele; de acord, așa este, ar trebui să se sincronizeze, încet, încet, cu seriile de afară; sau să iasă măcar un volum din serie pe an (ideal ar fi cel puțin două); această discuție (bine, de fapt e mai mult un fel de monolog) are loc în mod constant, fără rezultat, se pare; explicațiile sunt multe, iar la un consens nu cred că se va ajunge prea curând; ideea e în felul următor: nicio editură, oricât i-ar fi de fistichiu sau de excentric sponsorul, patronul, acționarii sau oricine sunt cei care o conduc, nu e atât de nebună sau de sado-masochistă încât să oprească o serie care merge grozav și-i umple sipetele cu gologani; seria este sistată pentru că nu merge și punct. Atât. Nu din cauză că merge grozav și editura nu vrea să țină cont de doleanțele noastre, ci din cauză că merge prost, în pierdere sau deloc. Motivele pentru care merge prost sunt multiple: ori reclama slabă, ori că seria e slabă și gata, ori nu prinde seria la noi (care și-așa avem o piață destul de excentrică, care nu ține cont de fiecare dată de tendințele din alte părți), ori, și aici e cel mai grav, deși și în acest caz există mai multe cauze, nu doar una singură, cititorii consideră că s-au ars de prea multe ori cu serii începute și abandonate, așa că acum așteaptă să apară toată seria (sau măcar trei volume) și abia o cumpără, dacă o mai cumpără și editura n-a abandonat între timp proiectul.

Deci… pentru ca o editură să continue o serie, trebuie să existe un feedback pozitiv de la cititori. Iar acel feedback înseamnă, în primul și-n primul rând, vânzări. Înseamnă ca acel prim volum să se vândă bine spre foarte bine, să iasă bani, pentru ca editura să poată continua proiectul. Să-și poată plăti traducătorul, redactorul, tipografia și salariile angajaților permanenți, cei care ne trimit cărțile spre librării. Da, știu, în calitate de colecționar, am și eu câteva rafturi cu serii începute și lăsate în aer. Da, știu, sunt și eu frustrat din această cauză. Da, știu, primesc tone de cărți, și despre cele mai multe nu mai apuc să scriu, pentru că timpul e prea scurt și proiectele sunt prea numeroase, iar un om are și viață personală, și familie, și serviciu, însă și cumpăr (și am cumpărat, de-a lungul timpului) tone de cărți. Da, știu, e frustrant să ți se spună că seria a fost sistată pentru că primul volum nu s-a vândut suficient de bine sau, în cazul cel mai fericit, că volumul doi va apărea într-un viitor incert, poate la Gaudeamus, poate la anul, poate peste doi ani. Știu, e un cerc vicios din care vom ieși, poate, când și țara va ieși din criză și când vom înțelege că editurile sunt afaceri, nu instituții caritabile. Și când și editurile (cele care n-au înțeles deja) vor înțelege că trebuie să-și respecte cititorii, să nu le vorbească de sus și să le asculte doleanțele, nu să le dea peste nas că ei nu înțeleg ce e valoros și ce nu, care copertă e frumoasă și care nu și să nu mai avem nici oameni de carte care râd de cei care le cumpără cărțile, considerându-i specimene inferioare. Acele specimene inferioare le cumpără cărțile și îi ajută să meargă mai departe.

În fine. Voiam de fapt să vorbesc despre excelenta serie „Peter Grant”, al cărei volum doi, „Soho în lumina lunii” a apărut cu puțin înainte de târgul „Final Frontier” din primăvară, în traducerea lui Alexandru Voicescu, omul multi-funcțional care ține cârma corăbiei numite Editura Herg Benet (și care a scris un celebru articol cu explicații punctuale, preluat, cu acordul lui, inclusiv pe acest blog). Primului volum, „Râurile din Londra” (despre care am scris aici), i-am reproșat abundența prea mare de creaturi care sunt presărate prin toată povestea, ce au darul să amețească un cititor mai puțin atent din cauza numărului prea mare: știme ale apelor, zeități ale râurilor, vampiri, vampiri energetici, vrăjitoare, vrăjitori, creaturi malefice, silfide frumușele, polițiști zeloși și nu prea, învățăcei, smulgători de fețe și multe altele, nu prea mi le mai aduc aminte pe toate (și n-a trecut decât un an). I-am apreciat, în schimb, umorul englezesc de o calitate excelentă, asemuind de prima dată seria cu sora ei un pic mai puțin cultă de peste ocean, „Harry Dresden” a lui Jim Butcher (pe care cred că editura FinalChapter a cam abandonat-o din rațiuni descrise mai sus), însă la fel de bine scrisă și de interesantă ca mod de desfășurare a acțiunii, protagonist și creaturi malefice distribuite în roluri negative.

Volumului doi al seriei apărute la editura Herg Benet i-aș reproșa faptul că intră cam greu în acțiune. Și că n-are decât o smulgătoare de… bijuterii bărbătești și niște misterioși asasini (sau misterioase asasine, cine știe) de jazzmeni pe post de eroi negativi. În rest, numai de bine. Peter Grant, polițistul boboc în ale magiei pe care l-a luat sub oblăduirea sa celebrul vrăjitor Thomas Nightingale (a cărui vârstă incertă pare inspirată de povestea lui Benjamin Button), capătă consistență, dimensiune și importanță din ce în ce mai mare, doar numele său e strâns legat de seria lui Ben Aaronovitch, nu? Așa că e și normal. Un volum în care ni se arată creaturile (mai puține acum) care vor popula universul acestei povești, plus o anchetă al naibii de complicată, iar acum încep să vină și explicațiile, tainele, misterele și întâmplările primejdioase petrecute în tumultuosul trecut al protagoniștilor. Umorul englezesc de calitate e din nou la rang de cinste, la fel și referințele culte, un mare plus pentru această serie urban fantasy. Bonus: o terifiantă scenă din subteranul unei clădiri, bântuit de spirite ce nu-și găsesc pacea și unde un cap vorbitor vrea să i se facă dreptate. Al doilea bonus: o fermecătoare/tragică poveste cu bombe din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Însă ce mi se pare cel mai important este modul în care evoluează protagonistul seriei, aici observându-se, chiar mai clar decât în cadrul primului volum, importanța covârșitoare a trecutului acestuia și, mai ales, al părinților acestora. Doar nu degeaba Peter are ca tată un fost celebru jazzman, în timp ce Thomas Nightingale, inspector-șef al poliției metropolitane londoneze, este ultimul vrăjitor al Angliei. De fapt, aici aș face o corectură: ultimul mare vrăjitor aflat în slujba binelui, căci, aflăm pe parcursul poveștilor, vrăjitorii s-au tot perindat pe la butoane și nu se dau bătuți sub niciun chip. Așa că… să vedem în volumele următoare.

Recunosc cu mâna pe inimă: am început greu volumul. Parcă nu se mișca deloc acțiunea. Sau eram la capătul puterilor, ajuns la finalul unui semestru de grădiniță (fiul meu a terminat grupa mijlocie și-n sarcina mea a picat trezitul și pregătirile de dimineață). Cert este că mi se părea că nu mai începe odată. Un pic mai încolo, însă, a început. Și-am început și eu să înțeleg. Volumul doi este mai așezat, mai închegat și mai interesant decât primul. Cu toate că abia spre final se așază piesele puzzle-ului și începi să-ți dai seama ce treabă au avut una cu alta ițele disparate de până atunci, răbdarea și perseverența merită din plin. Unii cititori s-au grăbit să-i dea trei stele, probabil din aceste considerente. Pe mine m-au satisfăcut și concluzia, și explicațiile, și deznodământul și modul în care au fost rezolvate anchetele. Șocant, dar de efect. Pe ocolite, dar satisfăcător. Seria „Peter Grant” merită o soartă mai bună la noi, nu să se oprească după doar primele două volume. Depinde de noi, de cititori, să o facem să meargă mai departe. Editurile nu pot spera la nesfârșit să vândă zeci de mii de exemplare din cărți vandabile, dar nu toate interesante pentru noi, consumatorii de SFFH, mystery & thriller, iar cu profiturile obținute de acolo să scoată, într-un număr jenant de mic, dat fiind numărul cititorilor-cumpărători, cărțile valoroase (din punctul nostru de vedere).

Lecturi 195: Jo Nesbø – Liliacul & Cărăbușii

Jo Nesbø – Seria Harry Hole I: Liliacul (Harry Hole I: Flaggermusmannen, 1997) 432p., TPB, 13×20, Trei, 2018, Colecția Fiction Connection, Trad. Bogdan Perdivară, Red. Domnica Drumea, 45 (38.25) lei, ISBN 978-606-400-561-8

Premii: Glass Key Award (1998), Rivertonprisen (1997)

Nota Goodreads: 3.54 (70254 note)

Descrierea editurii: „Inspectorul criminalist Harry Hole de la Poliția din Oslo este detașat la Sydney ca să-i asiste pe omologii săi australieni în rezolvarea unui caz de crimă. Harry e liber să le ofere ajutor, însă a primit instrucțiuni clare să se țină departe de necazuri. Victima — o norvegiană de douăzeci și trei de ani — este o mică celebritate în țara ei. Nefiind genul care să stea deoparte, Harry se împrietenește cu unul dintre detectivii însărcinați cu investigarea cazului și cu unul dintre martori, implicându-se tot mai mult în găsirea ucigașului. Împreună, cei trei descoperă că uciderea tinerei face parte dintr-un șir de cazuri neelucidate, tiparul crimelor indicând că autorul ar fi un psihopat care acționează în toată țara. Pe măsură ce se apropie tot mai mult de criminal, Harry începe să se teamă că nimeni nu este în siguranță, cu atât mai puțin cei implicați în rezolvarea cazului. Oare îl vor prinde pe ucigaș înainte să facă o nouă victimă?”

Jo Nesbø – Seria Harry Hole II: Cărăbușii (Harry Hole II: Kakerlakkene, 1998) 416p., TPB, 13×20, Trei, 2019, Colecția Fiction Connection, Trad. Bogdan Perdivară, Red. Domnica Drumea, 45 (38.25) lei, ISBN 978-606-646-2

Nota Goodreads: 3.71 (33873)

Descrierea editurii: „Ambasadorul Norvegiei în Thailanda este găsit asasinat într-un bordel din Bangkok. Era în relații apropiate cu prim-ministrul norvegian și, pentru a evita un scandal, politicienii de la Oslo hotărăsc să trimită la fața locului pe cineva care să investigheze cazul cu cea mai mare discreție. Omul ales este Harry Hole, polițistul alcoolic și dependent de vitamina B12, care primește instrucțiuni clare: să încerce să păstreze intactă reputația prim-ministrului și a Ministerului de Externe. Odată ajuns în capitala sufocantă a Thailandei, Harry descoperă că asasinarea ambasadorului este un caz mult mai complicat decât părea la prima vedere. Scufundat în zgomotul și traficul frenetic al orașului, Harry află că în asasinat a fost implicată probabil și mafia opiului, iar unul dintre localnicii care îi vin în ajutor dispare misterios. Harry se încăpățânează să elucideze un caz pe care, de fapt, nimeni nu-l vrea rezolvat. Dar în cine poate avea încredere?”

Inițial, după ce-am terminat primul volum, chiar înainte de vizita autorului în România, la care, din fericire, am reușit să particip, deși am ajuns cu întârziere, umblând prin ploaie, am zis că voi scrie o recenzie pentru fiecare volum în parte. Bine, de fapt am avut ambiția să citesc ambele volume apărute până acum la Editura Trei din seria Harry Hole până să vină autorul la București, dar lucrurile n-au ieșit chiar cum mi-am dorit. Terminasem primul volum, „Liliacul”, însă nu și pe cel de-al doilea. Primul, recunosc deschis, mi-a lăsat o impresie deosebit de puternică și chiar ar fi meritat o recenzie amplă, detaliată, scrisă la cald. Dar apoi a început să se apropie Bookfest, să mă grăbesc să predau o traducere și să-mi lipsească timpul pentru a scrie recenzia pe care mi-o promiteam în gând, dar știți cum e vorba aia, cu socoteala de-acasă…

Și amintirile s-au estompat, am citit și volumul doi și acum mă trezesc că trebuie să scriu o recenzie comună pentru ambele volume. Știu, nu-i chiar cusher, dar promit să mă revanșez la următoarele volume. Am constatat, umblând pe Goodreads, că volumele au căpătat o popularitate din ce în ce mai mare pe măsură ce autorul a înaintat în serie. O popularitate care culminează cu volumul ecranizat (care sper că depășește cu mult ecranizarea, însuși autorul evitând să răspundă în mod direct la întrebarea dacă a văzut filmul „Omul de zăpadă” și cum i s-a părut; diplomat, elegant din partea lui) și care a primit note din ce în ce mai mari de la un volum la altul. Lucru care mă bucură, desigur, căci dacă următoarele volume sunt mai bune decât „Liliacul” și „Cărăbușii”, atunci Jo Nesbø va urca și mai mult între preferințele mele. Nu că nu mi-a intrat deja în inimă, cu dipticul „Sânge pe zăpadă/Soare în miez de noapte”, dar acele romane sunt de un alt calibru, și ca întindere, și ca miză, și ca poveste.

Dar să revenim la „Liliacul” și la „Cărăbușii”: două romane de început de carieră, care vesteau însă încă de pe atunci că acest muzician norvegian fără ambiții de-a deveni un fel de rege neîncoronat al curentului nordic-noir urma să se transforme într-un adevărat fenomen mondial. De ce oare? Protagonist cu mai multe defecte decât calități, ceea ce-l face complex, tragic și, totodată, interesant peste măsură, povești dureroase, ample, dure și cinice, dublate, sprijinite de povești secundare, de fire cărora la început nu le găsești rostul, dar care apoi vin să completeze povestea de ansamblu, să o facă și mai complexă, să te ajute să o înțelegi, să te ajute să înțelegi motivațiile personajelor, să te ajute să înțelegi că Jo Nesbø scrie literatură. Punct. Nu literatură polițistă, nu thriller, ci literatură. Pe care trebuie să o citească toată lumea, fără a strâmba din nas că nu e premiată cu Goncourt sau Man Booker Prize, așadar nu e literatură, dom’le, cum, se poate una ca asta?

Da, se poate. Jussi Adler Olsen, un scriitor danez poate nu de talia lui Jo Nesbø, dar nici foarte departe de el, este propunerea Danemarcei la premiul Nobel. La noi, scriitorii de SF și de literatură polițistă sunt exilați în rândul literaturii pentru copii și tineret. La ei, cei responsabili de Proiectul Hogarth Shakespeare, o reinterpretare în cheie modernă a unor piese clasice de-ale lui William Shakespeare, i-au încredințat lui Jo Nesbø misiunea de-a rescrie „Macbeth”. Ce-a ieșit, chiar sunt curios. Extrem de curios. Numai să mai scadă nițel prețul piperat cu care se mândrește tare editura Humanitas.

„Liliacul”: un roman dur, complex, cu desfășurare destul de lentă a acțiunii, dar care scoate la iveală niște povești aparent fără miză în cadrul poveștii generale, ce își găsesc apoi rostul spre final; cunoaștem un Harry Hole mai tinerel (cam de vârsta mea), ce fuge ca dracul de tămâie de băutură, până ce se îndrăgostește de o fată; la Sydney, unde sosește el să ancheteze moartea unei norvegience, e o căldură sufocantă; poliția umblă în vârful picioarelor și se dă de ceasul morții să-l afle pe vinovat, care se pare că e și ucigaș în serie; victime: femei blonde, tinere și atrăgătoare; cu această ocazie am făcut cunoștință cu niște personaje desprinse dintr-o tragicomedie despre care s-ar putea scrie pagini întregi: Birgitta, suedeza de care se cam îndrăgostește Harry, Otto, clovnul travestit/gay/bisexual, Andrew, un polițist aborigen, dezrădăcinat, cam rebel, dar altfel un polițist sclipitor trecut prin ciur și prin dârmon, și boxerul aborigen Toowoomba, prieten și protejat al lui Andrew, care sub aparența pașnică ascunde și el o armată de demoni. O poveste cinică, tristă și întortocheată, care vestea încă de pe atunci că Nesbø se va transforma într-un adevărat star al literaturii polițiste mondiale. PS: legenda Liliacului e terifiantă, citiți povestea și îmi veți da dreptate.

„Cărăbușii”: schimbăm ancheta, nu și căldura; detașat la Bangkok de șefii care vor să scape orașul Oslo de un detectiv bețiv și obsedat de rezolvarea cazului de viol căruia i-a căzut victimă tocmai sora sa, ce suferă de Sindromul Down, Harry Hole trebuie să rezolve cazul de asasinat căruia i-a căzut victimă ambasadorul Norvegiei în Thailanda; cazul, normal, e foarte complicat; în scenă apare o polițistă ce pare o variantă feminină (cheală, în schimb) a lui Chuck Norris, născută și crescută acolo de părinți rămași în zonă imediat după terminarea războiului din Vietnam, un amant cu aere de playboy, o fiică neglijată, un șofer ce nutrește ambiții mari și niște victime minore, cum era și normal în țara în care se strânge anual cea mai mare cantitate de pedofili pe metru pătrat; acuma, nu că aș vrea să minimalizez o asemenea oroare, care a transformat Thailanda într-o adevărată legendă, dar parcă m-aș fi așteptat la altceva de la o asemenea poveste, parcă mi-aș fi dorit o altă turnură a lucrurilor, o altă evoluție; e drept că acțiunea se petrece acum douăzeci de ani și că pe-atunci parcă nu se făcea atâta tam-tam din această cauză (dar poate că nici nu erau efectuate zi de zi arestări de pedofili adunați acolo din toată lumea), așadar, la acea vreme, poate că astfel de cazuri nu erau mediatizate la fel de intens, iar ideea lui Nesbø chiar a reprezentat ceva inedit. Cu toate astea, poveștile care clădesc eșafodajul, scheletul poveștii de ansamblu sunt de-a dreptul cutremurătoare, la fel ca și în cazul volumului precedent.

Iar prin frânturi de informații, prin personaje, prin decor și prin aportul tuturor tehnicilor pe care Nesbø părea să le stăpânească încă de pe atunci aproape la perfecție, am ajuns să mă îndrăgostesc de acest extraordinar scriitor. Concluzia concluziilor: încet, încet, se conturează personalitatea poate celui mai complex detectiv al literaturii moderne. Și parcă numai pe imobilul de Fassbender îl văd în fața ochilor când mi-l imaginez pe Harry Hole. Din păcate. Ar fi meritat mai mult.

Club de carte Paladin #1

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Dăm startul primei ediții a clubului de carte Paladin, unde vom dezbate cartea „Cronicile din Amber #1. Nouă prinți din Amber” de Roger Zelazny.

📍 Întâlnirea va avea loc la Librarium TNB pe 9 august, la ora 19:00, în prezența lui Liviu Szoke, moderator.

📌 Intrare liberă în limita locurilor disponibile! Pentru înscriere, vă rugăm să trimiteți un email la adresa beatrice.mituleci@editura-art.ro.

Toți participanții vor primi un voucher personalizat de 30% reducere, valabil pentru o comandă pe site-ul https://www.editura-paladin.ro/.

📚 Sinopsis „Cronicile din Amber #1. Nouă prinți din Amber” :
„Cred că prețul pentru a fi un prinț al Amberului este că nu poți să ai niciodată încredere în tine însuți.

Se spune că cei mai înverșunați dușmani îți sunt chiar vechii prieteni, dar Corwin duce războiul pe un front mult mai personal. Frații și surorile sale, sânge din sângele lui, sunt inamicii de moarte ai moștenitorului din Amber. Însă oare numai el e îndreptățit la tron? Tărâmul plin de magie al Amberului se pregătește pentru o bătălie de proporții, oferind forțelor întunecate prilejul ideal de a pune stăpânire pe regat.

În seara asta o să-ți sug măduva din oase, mi-a zis. O să le golesc și o să le fac fluiere. Și, în timp ce voi cânta la ele, spiritul ți se va chirci în chinuri fără de trup.”

https://www.editura-paladin.ro/info/carte/cronicile-din-amber-1-noua-printi-din-amber-roger-zelazny-s