Editura Litera anunță o nouă colecție de literatură română contemporană sub coordonarea scriitoarei Doina Ruști. Colecția debutează cu cinci volume, printre care I Put a Spell on You… de Allex Trușcă din care vă prezentăm un fragment în avanpremieră!
https://www.litera.ro/i-put-a-spell-on-you-cu-autograf-afcc76
Cartea se află la precomandă cu autograf și reducere de 30% pe litera.ro
Cristian, protagonistul romanului, are mustrări de conștiință în urma unei aventuri cu o necunoscută într-o pădure și încearcă să-și salveze căsnicia căzută în rutină. Lucrurile iau însă o turnură fantastică și soția lui începe să se transforme, căpătând treptat fizionomia și comportamentul amantei întâmplătoare, în timp ce el însuși e din ce în ce mai sleit de puteri și mai derutat. O serie de întâmplări neobișnuite și întâlnirea cu alte fațete ale feminității îi descoperă în cele din urmă ceea ce-și dorește cu adevărat. Parabolă a fascinației și a exacerbării sexuale, I Put a Spell on You… este scris într-un stil alert și degajat, de o senzualitate frustă.
Allex Trușcă (n. 1982, Motru) este absolvent al Facultății de Automatică și al unui masterat în business management. Scrie proză în registru fantastic, fiind autorul romanelor Nebunul alb (2019) și Cealaltă regină (2018). Publică în mod curent povestiri în reviste și antologii. Pasiunile sale sunt istoria și mitologia medievală, și, în plus, îi plac pisicile negre și catedralele gotice.
„Proză fantastică, scrisă într-un stil inventiv, cu senzualitate și cu talent.“ Doina Ruști
FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ
Habar n‑am de ce am sunat‑o pe Marina. A fost mai mult așa, într‑o doară. Rămăsesem singur pentru vreo două zile, aveam nevoie să vorbesc cu cineva care nu știe nimic despre problemele mele. Ea nu m‑ar fi judecat, mi‑a zis la petrecere că încearcă să înțeleagă oamenii și să‑i ia așa cum sunt. Spunea că nicio persoană nu e rea, ci fiecare face ce știe mai bine, urmărindu‑și scopurile, că suntem ca niște bile de biliard care uneori se mai și ciocnesc. I‑am propus să ne vedem în ziua respectivă, convins că ea o să mă refuze, iar eu îmi voi fi ținut promisiunea s‑o sun. Dar n‑a refuzat.
Am stat câteva minute în fața dulapului, gândindu‑mă cu ce să mă îmbrac. De obicei aveam câteva cămăși călcate de soția mea, le purtam la serviciu la rând, iar pentru ieșirile cu băieții aveam tricourile și hanoracele. Pentru o întâlnire cu o femeie nu știam ce să aleg. Și nu înțelegeam de ce brusc devenisem atât de preocupat de asta, nu era ca și cum plecam la vânătoare. Voiam să fac impresie bună. În timp ce mă priveam în oglindă, văzând un tip înalt și slab, cu păr, mi‑a apărut în minte imaginea Marcelei, noile ei haine, coafura și machiajul care o transformau într‑o femeie sexy, și m‑am întrebat dacă sunt idiot să cred că se schimbă pentru mine. Am revăzut scena din tramvai, cu domnișoara și Gigi Cartuș Imprimantă, și am simțit un nod în stomac care creștea cât un ghem, cât o ghiulea de tun,mai mare, tot mai mare, devenind o gaură neagră gata să mă înghită. Dacă Marcela avea un amant? Poate un bărbat o curtase,îi făcuse complimente, îi adusese flori, iar ea considerase că nu are nimic de pierdut dacă se aruncă în brațele lui?
Din oglindă mă privea chipul unui bărbat de vreo treizeci și cinci de ani, arătând de peste patruzeci, cu un început timid de chelie – freză cu anchior, cum mă lua peste picior Popescu –, cu obrazul neras de o săptămână, cu umerii lăsați, peste care o cămașă în carouri atârna mai larg decât ar fi trebuit. Dinții rânjeau îngălbeniți de cafea și tutun, iar ridurile păreau săpate cu dalta de un sculptor începător. Primul sentiment pe care l‑am încercat a fost mila. Milă față de mine, disperare, furie. Cât timp Marcela fusese la fel de ștearsă, nici nu‑mi trecuse prin cap că poate să aibă o aventură sau, mai rău,să mă părăsească. Ea se scuturase de praf, ceva o făcuse să se schimbe, și‑mi doream să cred că fuseseră jalnicele mele eforturi. Dacă… Dacă știa că o înșelasem și se răzbuna pe mine? Sau poate pur și simplu îl iubea pe celălalt? Oare exista celălalt?
Am încercat s‑o sun, să‑i aud vocea, să‑mi spulber îndoielile.
Abonatul nu poate fi contactat, vă rugăm reveniți.
I‑am trimis un mesaj să mă sune urgent, apoi i‑am trimis unul și Marinei, intervenise ceva și lăsam pe altă dată.
Am îmbătrânit vreo zece ani și l‑am văzut în oglindă pe tatăl meu, înnebunit de gelozie, reproșându‑i mamei că a stat prea mult de vorbă cu vecinul în fața blocului sau că nu‑știu‑cine a văzut‑o pe stradă într‑o mașină cu un bărbat. Nu spusesem nimănui vreodată că într‑o zi tata a plecat de acasă cu un cuțit în buzunarul de la piept, s‑o întâmpine pe mama,supărat că întârzia de un sfert de oră. Nu, nu pot fi eu omul acela.
Nu vreau s‑o pierd.
*
Nu vreau s‑o pierd. Îmi repet în fiecare zi, iar gândul ăsta mă roade ca un cancer. Mă tem că nu pot ține pasul cu ea, deși îmi spun că de mâine o să‑mi înving fricile, că o să ies din zona de confort, că mă voi scutura de praf cum s‑a scuturat ea. But not today, râde de mine imaginea din oglindă, iar eu mă urăsc pe mine și o urăsc pe Marcela că nu mai e cea de demult.Marcela cea veche ar fi venit de la serviciu, am fi schimbat câteva vorbe, s‑ar fi închis în bucătărie petrecând în fața oalelor de vreo două ori mai mult timp decât orice persoană normală, s‑ar fi abandonat în cadă o oră întreagă, iar eu aș fi țopăit pe călcâie ca să nu mă piș pe mine până nu‑și termină ea ritualul de baie, apoi s‑ar fi tolănit la vreunul din serialele ei. În unele seri m‑ar fi întrebat dacă nu vin în pat, în altele aș fi găsit‑o dormind, cu lumina stinsă, iar eu aș fi fost mulțumit că nu‑i văd reproșurile din priviri, mi‑aș fi pus un film porno și aș fi încheiat cu o masturbare cu mintea la cine știe cine. M‑aș fi simțit vinovat, dar ce bărbat se masturbează cu gândul la nevastă‑sa? M‑aș fi întrebat în continuare de ce nu e și ea ca alte femei, de ce nu‑și cumpără lenjerie sexy de mătase, de ce nu aprinde lumânări parfumate sau alte bălării pe care le fac ele ca să‑și ațâțe bărbații, m‑aș fi întrebat și dacă mă mai iubește sau dacă m‑a iubit la început. Aș fi vrut să fie din nou leneșă în pat, să facem dragoste, dacă așa s‑or numi cele câteva minute pe care trebuia să le bifăm atunci când realizam că trecuse prea mult timp de ultima oară. Și am fi făcut‑o cu lumina stinsă, cum o făceam în ultimii ani, fiecare cu mintea cine știe unde, eu probabil aș fi numărat de câte ori intru în ea și aș fi fost mulțumit gândindu‑mă că nu sunt în locul unuia dintre colegii de serviciu, care se plânge că în zilele în care nevastă‑sa e la ovulație îl ia în pat cum intră pe ușă și se simte folosit ca o unealtă de inseminare. Bine că Marcela mea n‑a adus niciodată vorba de copii, acum realizez asta. Sunt laș că o vreau din nou pe soția mea anostă? Măcar atunci eram mulțumit că e acolo, că suntem în rândul lumii, că nu ne amestecăm prea mult unul în viața altuia, că nemulțumirile ei, plângerile, cicăleala ajunseseră doar un sunet de fundal, iar eu mi le țineam în frâu pe‑ale mele, doar nu riscam să deschid cutia Pandorei. Aveam o căsnicie normală, cred… Și n‑aș fi avut niciun stres legat de vreun Gigi Cartuș Imprimantă sau alt bărbat care s‑o ia de lângă mine. Cu Marcela cea nouă mă simt ca un alergător octogenar înscris la un maraton pentru cei cu vârsta pe jumătate cât a lui, știu dinainte că nu voi putea face față mult timp. Dar nu renunț.
Nu vreau să…
*
Mai fac din când în când o plimbare pe la cârciuma din marginea Craiovei, ca un criminal care revine la locul faptei. Câțiva dintre bețivii de acolo îmi sunt deja prieteni, le mai dau vești de la oraș, le ascult elucubrațiile, mai aduc în treacăt vorba de Ileana, poate‑poate vreunul mușcă momeala și‑mi spune ceva nou. Nu știu ce‑aș vrea să aflu, să aud că cineva a văzut‑o și că a plecat la ea în Moldova, că e vreo tipă venită în vizită și a vrut să‑și facă de cap într‑un loc unde n‑o cunoaște nimeni, că a auzit legenda miresei și a vrut să pună în scenă vreo fantezie, orice.
Mă întorc acasă, simt din nou păcatul lipit de mine ca guma de pantofi, aleg botezul dușului rece și‑mi doresc să dau timpul înapoi, să nu se fi întâmplat. Ies din baie, mă așez în pat și, când închid ochii, o văd pe Ileana aplecându‑se deasupra mea, șoptindu‑mi că se bucură că n‑am uitat‑o și că încă o caut.
Scutur din cap să alung năluca și o studiez pe Marcela, acum eu sunt tribunalul inchizitorial care încearcă s-o găsească vinovată. Mă uit lung la telefonul ei, mă gândesc că acolo sunt dovezile pe care le caut și nu vreau să le găsesc. Îi studiez corpul când se dezbracă, mă aștept să văd urmele infamiei pe corpul ei. Îi desfac fiecare frază, căutând sensuri ascunse în ceea ce spune, să văd dacă trădează, și, în același timp, încerc să nu mă dau nici eu de gol. Oare știe că am călcat strâmb? Oare știe că bănuiesc că mă înșală? Suntem doi jucători care încercăm să ne dăm șah mat unul altuia, fiecare crede că e cu câteva mutări înaintea adversarului.
Mă prefac că totul e normal, văd mereu filmul unei familii de oameni obosiți care își trăiesc viața pe repeat, îl derulez înainte și înapoi, sar peste cadrele care mi‑ar ridica semne de întrebare și aștept să se întâmple ceva.
Venim de la serviciu și ne povestim ziua. Suntem atenți sau pretindem că suntem. Ne privim în ochi și încercăm să vedem ce e dincolo. Pregătim masa și mâncăm în liniște. Când tăcerea devine prea dureroasă, o spargem cu o discuție banală. Îmi spun că avansăm, că facem pași în direcția bună. I‑aș spune asta și Marcelei, însă mă tem de răspunsul ei. Ascultăm muzică, știu cel puțin cinci versiuni de „I Put a Spell on You“, iar ea a ascultat ultimele două albume Blue Saraceno. Vizionăm drame și filme inspirate din realitate. E cel mai convenabil compromis între comediile ei romantice și horrorurile mele. În plus, ne oferă o oră jumate în care suntem unul lângă altul și nu trebuie să vorbim.
Facem dragoste, nu mai e ca înainte. Stingem lumina, în întuneric ne ascundem mai ușor. Eu o resping cu sălbăticie pe Ileana, strâng cu furie și vinovăție corpul Marcelei, îi spun fără cuvinte că nu vreau s‑o pierd, că nu sunt mai prejos decât celălalt, dacă există, iar dacă e doar în mintea mea, îi arăt că nu vreau s‑o las altuia. Am vrut să‑i spun că o iubesc, dar n‑am putut. Am repetat cuvintele în fața oglinzii și mi s‑a părut că sună ca un ecou într‑o peșteră: gol, fals, sunete care doar se reproduc fără să aibă nimic în ele. O aud gâfâind ușor, nu mai e crispată și nervoasă ca pe vremuri. N‑ar trebui, dar în acele momente mă întreb dacă alungă imaginea cuiva sau dacă, dimpotrivă, nu eu sunt cel care intră în ea. Îi simt degetele înfigându‑se în spatele meu, acolo unde doar eu știam că există niște cicatrici. Atunci mă cuprinde disperarea, mă gândesc că știe, și‑a dat seama că am călcat strâmb și vrea să‑mi arate la ce am dat cu piciorul.
Stăm în pat, tot pe întuneric, fără să scoatem un cuvânt, până adormim. Ne lipim unul de altul, eu îmi cer iertare în gând. Îmi trec brațul drept peste mijlocul ei, ea deja doarme, nu simte nimic, iar eu rămân să mă întreb când vom ajunge la punctul din care nu mai e cale de întoarcere.
Discuția se va întâmpla prin video call – Messenger Rooms. Pentru a participa:
Sinopsis „Helliconia #1. Primăvara”:
„Masivă, bine documentată, organizată minuțios, plină de acțiune și o dramă profundă, Helliconia este o trilogie clasică, o saga monumentală care depăşeşte orice creaţie de până acum a acestui maestru printre scriitorii de science-fiction ai zilelor noastre.“ 
.jpg)
FanSF 