Lecturi 255: Ian McEwan – Gândacul

Ian McEwan – Gândacul (The Cockroach, 2019) 168p., TPB, 13×20, Polirom, 2020, Colecția Biblioteca Polirom, Trad. Dan Croitoru, Red. Radu Pavel Gheo, 27.95 lei, ISBN 978-973-46-8290-4

Descrierea editurii: „Într-o bună dimineaţă, Jim Sams, „inteligent, dar în nici un caz profund”, se trezeşte metamorfozat în prim-ministrul Marii Britanii. Ştie că are o misiune de îndeplinit. Nimeni şi nimic nu va sta în calea hotărîrii lui de-a împlini voinţa poporului: nici opoziţia, nici disidenţii din propriul partid, nici măcar regulile democraţiei parlamentare. În această satiră kafkiană de un umor caustic, Ian McEwan zugrăveşte o imagine deopotrivă absurdă şi atît de percutantă a societăţii britanice din era Brexit.”

Continuă lectura

Lecturi 254: Allex Trușcă – I put a spell on you…

I put a spell on you...

Allex Trușcă – I put a spell on you… (2020) 224p., MMP, 10.7×17.7, Litera, 2020, Colecția Biblioteca de proză contemporană, Red. Justina Bandol, 29.9 lei, ISBN 978-606-33-6613-0

Descrierea editurii: „Cristian, protagonistul romanului, are mustrări de conștiință în urma unei aventuri cu o necunoscută într-o pădure și încearcă să-și salveze căsnicia căzută în rutină. Lucrurile iau însă o turnură fantastică și soția lui începe să se transforme, căpătând treptat fizionomia și comportamentul amantei întâmplătoare, în timp ce el însuși e din ce în ce mai sleit de puteri și mai derutat. O serie de întâmplări neobișnuite și întâlnirea cu alte fațete ale feminității îi descoperă în cele din urmă ceea ce-și dorește cu adevărat. Parabolă a fascinației și a exacerbării sexuale, I Put a Spell on You… este scris într-un stil alert și degajat, de o senzualitate frustă.”

Continuă lectura

Lecturi 253: Richard Osman – Clubul Crimelor de Joi

Richard Osman – Clubul Crimelor de Joi (Thursday Murder Club I: Thursday Murder Club, 2020) 408p., TPB, 14×20.5, Crime Scene Press, 2020, Trad. George Arion Jr., Red. Alexandru Arion, 35.2 (44) lei, ISBN 978-606-8959-63-4

Nota Goodreads: 4,15 (15.061) note

Descrierea editurii: „Într-un sătuc liniștit pentru seniori, patru pensionari excentrici care au legat o prietenie improbabilă se întâlnesc o dată pe săptămână ca să rezolve cazuri de crimă rămase neelucidate. Dar când un om e ucis chiar sub ochii lor, Clubul Crimelor de Joi se pomenește aruncat în mijlocul primei sale anchete adevărate. Elizabeth, Joyce, Ibrahim și Ron poate că au o vârstă venerabilă, dar mai au încă destui ași în mânecă. Ajutați de o tânără polițistă dornică să se afirme și de un inspector-șef căruia nu-i mai lipsește mult să-și ia lumea în cap, echipa noastră strălucită, dar absolut neobișnuită trebuie să salveze locul care le-a devenit cămin, dar și să demaște mintea diabolică din spatele complotului.”

Pe la târgurile de carte și pe la festivalurile de literatură crime de care e plină lumea vestică se șoptește că cei mai avizi consumatori ai acestei ramuri a literaturii au cam început să se cam sature de intrigile cu sătucuri englezești bucolice și aparent liniștite, care în spatele unor pajiști mereu verzi și însorite și ale unor căsuțe fermecătoare și cochete ascund secrete din cele mai macabre, iar bătrânei fragili și bătrânici ce merg doar cu cadrul de mers și abia se târăsc pe trotuar sunt în stare de cele mai abominabile fapte, ascunzând taine care îți fac părul măciucă în cap.

Richard Osman, realizator de televiziune și, se pare, un scriitor extrem de promițător, dacă este să ne luăm după acest prim roman polițist apărut în septembrie 2020 (după o amânare din pricini pandemice), are ambiția să contrazică această idee, cum că s-a săturat lumea de asemenea intrigi și că de fapt și-ar dori și altceva (de unde poate și sviditatea cu care britanicii continuă să consume romane și seriale nordice, fără să pară că s-ar fi săturat), și așază pe rafturile librăriilor tocmai o astfel de poveste: într-un sătuc bucolic cuibărit între dealurile din Kent, la marginea unui cimitir vechi de câteva secole, unde pare că s-au strâns toți bătrâneii din comitat, se strâng patru prieteni nu ca să croșeteze, să rezolve cuvinte încrucișate sau să facă schimb de rețete de prăjituri, ci pentru a încerca să soluționeze crime rămase nerezolvate de către poliție.

Cei patru sunt Elizabeth, fostă polițistă, Joyce, fostă asistentă medicală, Ron, fost lider sindical, al cărui fiu a fost, până nu cu mult timp în urmă, un boxer plin de succes, și Ibrahim (poate un soi de omagiu la știți voi ce), fost psihoterapeut. Toți au între șaptezeci și optzeci de ani, toți au niște minți sclipitoare, toți par fragili și inofensivi și, poate tocmai de aceea, nimeni nu-i bagă în seamă și toți cred că își pot vedea nestingheriți de mârșăviile lor. Și pentru că un metru pătrat de teren în Anglia costă aproape cât un metru pătrat de aur, pentru un dezvoltator imobiliar lipsit de scrupule ar fi o adevărată mană cerească să pună mâna pe o bucată de pământ de care, să zicem, un bătrân aproape senil ar fi dispus să se despartă pentru o sumă aproape insignifiantă.

Și nu contează când în cale apare și un cimitir. Ce, doar s-au mai văzut morminte mutate dintr-un loc în altul cu excavatorul, nu? Complicațiile (și cadavrele) încep să apară însă atunci când intră zâzania între doi astfel de dezvoltatori imobiliari, foști parteneri, actualmente, porniți pe căi separate, ale căror năzbâtii și ilegalități (poate și niscaiva cadavre îngropate cine știe pe unde, din vremurile lor de glorie, de foști traficanți de droguri) merg cu vreo două decenii în urmă, iar unul dintre ei sfârșește cu țeasta zdrobită de un obiect contondent în propria casă. Vina cade, evident, asupra fostului său partener, numai că, pe măsură ce cei patru bătrânei încep să sape (și ați fi uimiți ce determinare și resurse au la dispoziție), lucrurile încep să devină tot mai încurcate. Și ce te faci când și cel de-al doilea rechin imobiliar capătă o seringă plină cu fentanil în braț, suficientă pentru a doborî și un cal? Atunci, pe cine mai dai vina? Cine să fie criminalul? Preotul care ține cu dinții de cimitir? Vreunul dintre bătrâneii din sat, care se pun zid în fața excavatoarelor, tunând că ei nu pleacă de acolo? Vreun fost mafiot… pardon, partener de afaceri ai celor doi, întors să se răzbune pentru cine știe ce faptă abominabilă pentru care abia acum a izbutit să se răzbune?

Ancheta înaintează cu pași lenți, iar polițiștii, Donna, o tânără agentă plecată din Londra cea plină de evenimente și venită aici să măsoare adâncimea rizurilor de pe cauciucurile șoferilor din parcările magazinelor de scule și unelte (precum Nicholas Angel/Simon Pegg în celebrul Hot Fuzz, căruia, am avut impresia în timp ce citeam cartea, autorul îi aduce un frumos omagiu), și Chris, un inspector-șef de 51 de ani ușor supraponderal și singuratic, care a văzut multe, dar niciodată nu și-a închipuit că va fi somat să se prezinte aproape seară de seară la Clubul Crimelor de Joi al celor patru bătrânei pentru a fi pus la curent cu cele mai recente progrese ale anchetei și pentru a-i pune și el la curent pe cei patru cu ce-a mai scos la iveală poliția, par a face doar act de prezență și ai impresia că au fost creați numai pentru a da impresia că totuși rolul poliției nu e doar să coboare pisici din copaci sau să dea amenzi pentru depășirea vitezei pe drumurile înguste și mărginite de garduri vii ale sătucurilor englezești.

Un umor fin și discret, combinat cu cel negru, tipic britanic, străbate această fermecătoare poveste în care toți au câte ceva de ascuns și-n care sunt rezolvate nu doar anchete de acum, ci și din urmă cu o jumătate de secol. Nimeni nu e ce pare a fi, toți au desaga plină de secrete murdare, pe care le-au crezut uitate și îngropate, inclusiv bătrânii Elizabeth cea sclipitoare, Joyce cea aparent naivă (al cărei rol de povestitor l-am înțeles abia la final), Ron cel mucalit și tare de gură și Ibrahim cel cu picioarele pe pământ, gata să furnizeze oricând o bucată de informație utilă pentru toată lumea.

M-a amețit, m-a cucerit și m-a uimit povestea asta tare complicată pe care a imaginat-o Richard Osman și care la noi iese de la tipar exact astăzi, 2 decembrie. Am bănuit ba pe unul, ba pe altul, ba mafioții ciprioți sau turci, ba bătrâneii cei conservatori care au votat ieșirea Regatului din Uniune, ba pe ăla, ba pe celălalt, dar niciodată nu mi-am închipuit că trebuie mers atât de mult înapoi pe firul istoriei. Finalul, o ultimă întorsătură de situație ca de adio, așa, adaugă încă un colț de stea celor deja strânse de-a lungul unei povești foarte frumoase, cu ritmul ei subtil și lent, de Midsomer Murders și anchete demne de romanele Agathei Christie. Recomandată (celor răbdători din fire și dornici de nenumărate întorsături de situație)!

Lecturi 252: Linda Boström Knausgård – Bine ai venit în America!

Linda Boström Knausgård – Bine ai venit în America! (Välkommen till Amerika, 2016) 112p., TPB, 13×20, Pandora M, 2020, Colecția Anansi. World Fiction/Contemporan, Trad. Roxana Dreve, Red. Virginia Lupulescu

Premii: Premiul August 2016

Nominalizări: BTBA Best Translated Book Award Nominee for Fiction Longlist 2020

Nota Goodreads: 3,62 (1297 note)

Descrierea editurii: „Naratoarea acestui roman este o fetiță care renunță să mai vorbească. Înfășurată în întuneric, tăcere și singurătate, ea se retrage din fața vieții. Fratele ei mai mare trăiește închis în camera lui, de unde refuză să iasă. Tatăl lor a murit, însă apare de-a lungul cărții în amintiri și în viziunile fetei. Mama, o actriță frumoasă, își vede de viața ei, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pe toți aceștia, chiar și pe tatăl reconstruit din amintiri, îi unește o dorință neexprimată de a fi împreună, într-o stranie comuniune.”

Încă de la prima pagină ni se dă de înțeles că naratoarea nu e chiar demnă de încredere („Înainte ziceam lucruri care nu erau chiar logice. Spuneam că soarele strălucește când plouă. Că terciul de ovăz e verde ca o pajiște și că are gust de pământ. Spuneam că mersul la școală e ca o intrare în beznă, în fiecare zi. Sau ca și cum te-ai ține de o balustradă până ajungi iar acasă.”). Așa că de ce am da crezare spuselor ei de la început și până la final?

Ei bine, pentru că, aflând pas cu pas traumele care se adună, dezvăluite printre frânturi de amintiri mai mult neplăcute decât plăcute, combinate cu evenimente din prezent când mama protagonistei, o reputată actriță de teatru, începe, treptat-treptat, să-și neglijeze copiii, iar fratele fetei se baricadează în camera să și se retrage în lumea muzicii, adunându-și urina în sticle pe care le golește, pe furiș, doar noaptea, ei bine, ajungem să credem că nu e de mirare că și tânăra de 11 ani decide să nu mai vorbească absolut cu nimeni, ba chiar să și comunice prin orice fel de metodă cu cei din jur.

De ce oare? Păi, originea acestor lucruri pare a fi moartea tatălui celor doi copii din pricina unei boli psihice. Acesta, pe când încă mai alcătuiau o familie aparent fericită și mergeau în vacanțe la cabana din sânul naturii, începuse să facă gesturi bizare, băgând groaza în cei din jurul său și determinându-și până la urmă soția să îl alunge de acasă, considerându-l un pericol la adresa propriei sale familii. Alungat, trist și groaznic de izolat, plus nebun de-a binelea, bărbatul se stinge singur și neconsolat, departe de ochii familiei.

Fetița se învinovățește că ea i-a provocat moartea, deoarece, la un moment dat, începuse să se roage la Dumnezeu ca tatăl ei să moară. Și spune, chiar de la primele pagini, că nu mai vrea să crească, i-a ajuns, gata, vrea să încremenească în timp așa, la unsprezece ani, căci nimeni nu o înțelege și nimeni nu îi înțelege problemele cu care se confruntă. Și refuză să mai vorbească cu cei din jur.

Nu și cu noi, cititorii, care, rând cu rând, pagină cu pagină, începem să aflăm detalii despre familia ei, despre cum reacționează mama și fratele ei sau directorul școlii la care continuă să meargă la acest inexplicabil (pentru ei) refuz al său de a mai comunica cu cei din jur. Și poate că începem să o înțelegem.

„Singurătatea și izolarea nasc monștri” pare a vrea să transmită autoarea acestei scurte, dar percutante povești a lui Ellen, fetița de unsprezece ani care a refuzat să mai vorbească, crezând că cei din jurul ei au abandonat-o complet. Însă de fapt nu e chiar așa, există totuși o rază de speranță, fratele ei nu e chiar sihastrul ursuz pe care-l credea, iar mama, așa indiferentă cum pare ea, o înțelege și o acceptă, refuzând ajutorul celor din jur care cred că fata ei are probleme ce trebuie tratate prin metode tradiționale. Și fata reacționează, la rândul ei.

Un pic prea matură pentru vârsta ei pare vocea naratoarei, mai ales trăirile și sentimentele și felul în care alege să le transmită cititorului parcă dau de înțeles că avem de-a face cu un personaj mult mai matur, care a văzut multe la viața sa (a și văzut, e drept, pentru cei unsprezece ani), însă limbajul este parcă prea elevat, formulările, prea complexe, pentru ca noi să putem crede că avem de-a face cu un personaj de doar 11 ani. Sau poate sunt doar amintirile unei persoane mult mai mature, un soi de jurnal? Cine știe? Rămâne la latitudinea noastră să completăm spațiile lipsă și să ducem povestea mai departe, apelând la imaginația proprie.

Lecturi 251: Stefan Ahnhem – X feluri de a muri

Stefan Ahnhem – X feluri de a muri (Fabian Risk V: X sätt att dö, 2019) 544p., TPB, 13×20, Litera, 2020, Colecția Buzz Books, Trad. Dana-Ligia Ilin, Red. Mihaela Serea, 34.93 (49.9) lei, ISBN 978-606-33-6358-0

Nota Goodreads: 4,01 (732 note)

Descrierea editurii: „La căderea nopţii, o barcă pneumatică iese din portul Råå. La bord se află un individ care poartă o sabie ascunsă la spate, sub haine. Misiunea lui a fost hotărâtă de zaruri: cineva trebuie să moară. Cine anume, nu ştie încă.

Timp de patru săptămâni, poliţia din Helsingborg s-a ocupat de investigarea complexă a unor crime aparent fără legătură, pe care poliţiştii le cred, în sfârşit, rezolvate. Dar când este descoperită o nouă victimă, ei sunt nevoiţi să accepte că tot ceea ce cred că ştiu este greşit.

X feluri de a muri, cel de-al cincilea roman din seria Fabian Risk, începe din momentul în care acţiunea s-a oprit în Motivul X. Stefan Ahnhem continuă să dezvolte în forţă construcţia sa epică de investigaţie şi universul în plină expansiune din jurul lui Fabian Risk şi al colegilor lui, iar cititorul este invitat să se alăture cursei finale împotriva omului cu zarurile.”

Disclaimer: nu citiți volumul cinci fără să fi citit volumul patru, căci, deși o parte dintre cazurile din volumul patru, foarte multe la număr, par a fi rezolvate la final, cele două volume sunt strâns legate între ele atât prin cazul „ucigașului cu zarurile”, cât și prin cazul urmărit de Fabian Risk până în pânzele albe. Chiar dacă primele trei volume pot fi citite individual și în ce ordine doriți voi, ei bine, recomandarea mea, după ce le-am parcurs pe toate, este să vă faceți un bine și să le citiți în ordinea în care le-a scris autorul. Nu sunt doar cazuri, sunt situații de familie, evenimente, personaje ale căror povești se continuă de la un volum la altul și e păcat să pierdeți din farmec sărind peste vreun volum.

Așadar, o scurtă recapitulare a volumului precedent, apoi trec la treabă: cadavrul unui băiețel de imigranți este descoperit înghesuit într-o mașină de spălat; un pedofil își face de cap pe străzile Helsingborgului; o femeie se simte hărțuită în propria casă, apoi este ucisă pe stradă; neonaziștii ultranaționaliștii atacă adăposturi de imigranți și o hărțuiesc pe Irene-Lilja, una dintre partenerele de anchetă ale lui Fabian Risk; șefa lor are probleme cu alcoolul; fiul lui Fabian Risk a rămas cu o traumă de pe urma unor întâmplări teribile și abia acum începe să i se destăinuie tatălui său, după îndelungi rugăminți și insistențe; fiica lui Fabian și-a revenit după ce-a fost împușcată, însă pare complet schimbată; soția lui Fabian a rămas și ea cu sechele, însă încearcă totuși să-și mențină familia întreagă; Fabian însuși a pornit pe urmele celui mai perfid și mai alunecos criminal pe care l-a întâlnit în toată cariera lui; și ce poate fi mai greu de prins decât un criminal ale cărui mișcări sunt hotărâte de o serie de zaruri, devenind, astfel, complet impredictibil și deci imposibil de prins?

Iar, acum, la treabă și să vedem ce se întâmplă în acest volum cinci:

Ahnhem încheie în nota binecunoscută povestea începută în volumul precedent, cea cu urmărirea omului cu zarurile și a criminalului cel viclean din umbră, pe urmele căruia a pornit la finalul nici nu mai știu cărui volum Fabian Risk, la indicațiile colegului care mai degrabă „a fost sinucis”, decât s-a sinucis el.

Dunja Hougaard se ascunde în continuare de Kim Sleizner, șeful Serviciului Omoruri din Copenhaga, care nu numai c-a rămas la fel de viperă și de nemernic, punând tot timpul interesele sale personale mai presus decât cele ale jobului și ale subordonaților său, ci pare că a luat-o și el cu totul razna, înnebunit de faptul că nu poate pune mână pe „curviștina” care i-a dat cu tifla și pare că și-a luat zborul cine știe pe unde, punând la cale răutăți la adresa lui.

Fiul lui Fabian Risk e arestat după ce vine în Danemarca pentru a depune mărturie împotriva membrilor bandei Smiley, cei care omorau oameni ai străzii nevinovați și îi mai și filmau.

Fabian Risk și echipa sa urmăresc nu unul, ci doi psihopați extrem de alunecoși, iar aici îmi vin în minte atât crima de pe iaht, în strâmtoarea Oresund (excelent ilustrată pe copertă), cât și incredibila planificare a uciderii unui tip obsedat de fitness în propria baie.

Dar, cum ziceam, o nebunie de carte, pe care abia așteptam să o citesc și pe care am dat-o gata în trei seri în care doar faptul că trebuia ca a doua zi să-mi duc băiatul la școală m-a împiedicat să o las din mână și să o continui abia în seara următoare.

E drept că Stefan Ahnhem exagerează uneori, înghesuind prea multe cazuri într-un singur roman, amestecându-le și uitând uneori de câte unul cale de câteva sute de pagini, pentru ca apoi să se întoarcă la el chiar când îți era lumea mai dragă și urmăreai cu sufletul la gură urmărirea unui alt psihopat ce-și făcea de cap pe străzile micuțului orășel Helsingborg, unde se pare că există un soi de academie de criminali în serie dezgustători și grețoși, altfel nu îmi explică de ce s-au înghesuit atât de mulți în acea zonă. E drept și că uneori ucigașul cu zarurile capătă abilități aproape paranormale în stăruința și norocul lui extraordinare când zarurile îi dictează vreo faptă ieșită din comun și trebuie să omoare în cine știe ce mod elucubrant vreo victimă.

Dar acestea sunt rolurile ficțiunii, nu, să ne distreze și să ne țină în suspans? Iar când acțiunea frenetică și cazurile morbide sunt țesute peste povești de viață ale unor personaje de ale căror fapte și soartă chiar ajunge să-ți pese, pe care le reîntâlnești cu drag într-un nou volum, întrebându-te ce-au mai făcut între timp, ce-au mai pățit și ce vor mai pătimi de aici înainte, dacă Fabian își va salva căsnicia, dacă șefa lui va scăpa de problema sticlei, dacă Irene-Lilja va scăpa cu mințile întregi, dacă… dacă… dacă…, ei bine, eu zic că scopul autorului, acela de-a construi o poveste suficient de interesantă (dublată de un comentariu echilibrat legat de problemele cu care se confruntă societatea suedeză în prezent) cât să te facă să dai pagină după pagină și să aștepți ca pe ace un nou volum, a fost atins.

PS: povestea din „X feluri de a muri” încheie ciclul aventurilor „ucigașului cu zarurile” și ale ucigașului din umbră care a băgat groaza în partea de sud-est a Suediei, însă asta nu înseamnă că s-au terminat și aventurile lui Fabian Risk, ale echipei sale, ale familiei sale sau ale Dunjei Hougaard (Doamne, ce mă voi bucura când Sleizner va primi ceea ce merită!). Mai multe, în volumul/volumele următor/următoare. Recomandată!

Lecturi 249: Ahmed Saadawi – Frankenstein în Bagdad

Ahmed Saadawi – Frankenstein în Bagdad (فرانكشتاين في بغداد/Frankenstein in Baghdad, 2013, 2018) 272p., TPB, 13.5×20, Paralela 45, 2018, Colecția Ficțiune Fără Frontiere, Trad. Cătălina Stanislav, Red. Alexandra Turcu, 29.75 (35) lei, ISBN 978-606-47-2858-9

Premii: Grand Prix de l’Imaginaire 2017, The Kitschies 2019

Nominalizări: Arthur C. Clarke 2019, International Booker Prize Nominee 2019, International Prize for Arabic Fiction 2014

Nota Goodreads: 3.54 (10,553 note)

Descrierea editurii: „Bagdad, vara anului 2005. Hadi, un vânzător de vechituri pe jumătate nebun, spune povestea unei creaturi alcătuite din bucăți de cadavre provenite de la victimele nevinovate ale atentatelor care zguduie orașul. Monstrul bântuie pe străzi pentru a le răzbuna. Este invenție sau realitate? Granițele dintre realitatea sordidă și fantastic dispar în acest portret al unui loc în care toată lumea se teme de necunoscut.”

La aproape 200 de ani distanță de la publicarea unuia dintre primele romane SF ale omenirii (unii i-ar spune chiar primul), devenit între timp o capodoperă absolută a genului și unul dintre romanele clasice ale literaturii, un irakian pe nume Ahmed Saadawi îi dă o replică celei care i-a fost soție unui poet nu mai puțin celebru și lansează, într-o țară devastată de război și de conflicte civile sângeroase, un roman care pornește, în mare, cam de la aceeași idee.

În romanul lui, un tip, Hadi, vânzător de vechituri pe care-l crede toată lumea nebun, spune povestea unei creaturi alcătuite din bucăți de cadavre provenite de la victimele nevinovate ale atentatelor care zguduie zi de zi orașul.

I se spune Frankenstein de către cei care nu îl cunosc și care au auzit de el de la Hadi cel nebun sau de la cei care au avut nenorocul să-l întâlnească bântuind noaptea pe străzi, unde îi pedepsește pe cei pe care îi consideră responsabili de atentatele ce macină zi de zi capitala irakiană. Ce l-a determinat pe Hadi să făurească un monstru din cadavrele celor uciși în atentate, pe care el în numește „Cumîizice”, asta nimeni n-o poate ști. Cum nimeni nu poate ști din ce motiv intră în trupul lui Cumîizice sufletul unui tânăr soldat dispărut în războiul dintre Iran și Irak cu mai bine de două decenii în urmă și pe care mama sa, Elishva, îl tot așteaptă să se întoarcă acasă.

Elishva, văduvă bătrână și singură, refuză cu încăpățânare să-și părăsească locuința ridicată în mijlocul unuia dintre cele mai expuse cartiere irakiene când vine vorba de atentate sinucigașe cu bombe și să plece la fiica sa, în Australia, în siguranță, deoarece ea este sigură, în sufletul ei, că Daniel, fiul dispărut, nu a murit de fapt în acel război și, deci, nu poate lăsa casa goală pentru când se va întoarce el acasă.

Povestea se desfășoară pe mai multe planuri și din această cauză este și mai greu de urmărit. Pentru că autorul nu se mulțumește doar cu o metaforă despre război și moarte, conflicte interreligioase și atentatori sinucigași care cred că-i vor alunga astfel pe străini și vor obține binemeritatele fecioare în rai dacă-și iau viețile mizerabile și omoară și cât mai mulți nevinovați odată cu ei.

Nu, el lasă adesea deoparte povestea lui Hadi și a lui Cumîizice și pornește să expună manevrele mârșave ce se petrec în umbră și înțelegerile dintre proaspeții acaparatori ai puterii pierdute de Saddam și americanii care au rămas să „reconstruiască” țara pe care tot ei au devastat-o (ajutați copios și de politicile dezastruoase ale guvernanților de până atunci), dar și povestea așa-zisă de dragoste dintre un fotograf devenit între timp redactor-șef al unei reviste și o misterioasă femeie la care visează noapte de noapte, plus povestea unui patron de hotel care încearcă să-și salveze afacerea, căci cine mai vine să se cazeze într-un loc în care riști la tot pasul să fii făcut bucățele când mergi liniștit pe stradă ca să-ți cumperi o pâine sau să bei un ceai alături de amici?

O poveste despre înstrăinare, alienare, conflicte religioase și interetnice, despre ororile războiului și despre ce se întâmplă atunci când cineva, o ființă fantastică desprinsă din coșmarurile unui scriitor care a văzut prea multă suferință și moarte la viața lui, decide să ia situația în mâini și să-i pedepsească pe cei vinovați.

Scenele cu urmărirea monstrului de către trupele speciale trimise pe urmele lui sunt printre cele mai solide scene citite de mine în ultima perioadă. Nu mai zic de excelentul discurs pe care Cumîizice i-l ține lui Hadi, negustorul de vechituri, la ceas de noapte, sau povestea sa așternută pe bandă pentru posteritate, ori scenele de tortură la care e supus Hadi de către cei trimiși să-l prindă pe răufăcător.

„Cumîizice nu știa ce să facă acum. Știa că misiunea lui era, în mare parte, să omoare, să omoare oameni noi în fiecare zi, dar nu mai știa exact cine ar trebui să fie omorât și de ce. Carnea celor nevinovați, din care fusese compus inițial, fusese înlocuită de altă carne, cea a propriilor victime și a criminalilor. S-a gândit că dacă îi ia pra mult să răzbune victimele în numele cărora acționa, părțile corpului pe care le luase de la ei s-ar descompune pe loc. Ar fi sfârșitul lui, și ar fi liber să nu mai existe în lumea asta.

Dar nu era sigur nici care era cea mai bună decizie. Trebuia să rămână în viață până când reușea să afle care erau următorii lui pași. Și pentru că era un ucigaș excepțional, care nu avea să moară într-un mod tradițional, s-a gândit că ar trebui să-și exploateze talentul ăsta distinctiv în numele celor inocenți – în numele adevărului și dreptății. Până când era sigur de următorii lui pași, avea să se concentreze pe asigurarea propriei supraviețuiri. Avea să salveze părțile de rezervă de care avea nevoie de la corpurile celor care meritau să fie omorâți. Nu era opțiunea ideală, dar era cea mai bună opțiune pentru acum.”

Lecturi 247: Matt Haig – Biblioteca de la miezul nopții

Matt Haig – Biblioteca de la miezul nopții (Midnight Library, 2020) 308p., TPB, 13×20, Nemira, 2020, Trad. Cristina Nan, Red. Mihaela Stan, 35.99 (39.99) lei, ISBN 978-606-43-0942-6

Nota Goodreads: 4.39 (7316 note)

Descrierea editurii: „O singură bibliotecă. O infinitate de vieți. Care e cea mai bună? Undeva, la marginea universului, există o bibliotecă infinită de cărți, iar fiecare poveste din ele provine dintr-o altă realitate. Una spune povestea vieții tale așa cum e, alta spune povestea vieții tale așa cum ar fi fost dacă ai fi luat altă decizie într-un anumit moment. Toți ne întrebăm mereu cum ar fi putut să fie viețile noastre. Dar dacă am găsi răspunsul într-o bibliotecă?

Atunci când Nora ajunge în această bibliotecă, are șansa să îndrepte lucrurile – o viață plină de durere și de regrete. Are ocazia să facă totul altfel și să-și dea seama cum ar putea avea viața perfectă. Dar lucrurile nu sunt tocmai cum și le imaginează ea… Curând, alegerile pe care le face o pun într-un pericol iminent. Înainte să expire timpul, trebuie să răspundă la o singură întrebare: care e cea mai bună cale de a-ți trăi viața?”

Pe lângă timp, temă recurentă în scrierile lui, depresia și felul în care poți trece peste aceasta sunt temele principale ale acestei înduioșătoare povești publicate de autorul extraordinarului roman „Umanii” (despre care am scris, hăt-departe, tocmai în 2016) în anul de grație 2020. Și o face printr-o splendidă poveste fantasy ce pornește de la o premisă SF: existența universurilor paralele și simultane, infinite la număr, în care toți ducem vieți paralele, dar care au apucat pe un alt curs.

Nora Seed are parte de cea mai oribilă zi din viața ei: pe lângă faptul că toate îi merg pe dos de când se știe, tatăl i-a murit pe când ea avea doar șase ani, mama i-a murit și ea de curând, fratele ei nu mai vrea să știe de mult de ea, după ce tot ea a renunțat la visul lor de-a înființa o trupă rock care urma să devină faimoasă în toată lumea, acum șeful o dă afară din amărâtul lui de magazin de muzică, un vecin îi bate la ușă și o anunță că pisica ei zace moartă pe drum, iar singura ei sursă suplimentară de venit, orele de pregătire la pian cu un tânăr, a dispărut și ea, căci a uitat complet că avea oră cu el în această zi, așa că… ce să vezi, într-un orășel uitat de lume, mohorât cum sunt toate orășelele englezești în care timpul pare că a încremenit în loc în anii cincizeci cei plini de smog și ceață, o tânără de 35 de ani, nițel cam șleampătă și parcă mereu deprimată, care a renunțat cu totul la visul de-a deveni cineva, se hotărăște că nu mai are pentru ce să trăiască.

Numai că, surpriză! Soarta nu o lasă în pace. Și-n loc să se trezească în rai sau iad, unde să stea la taclale pe teme filosofice cu cine s-o nimeri pe acolo, că tot a făcut studii în domeniu, Nora se trezește într-o bibliotecă nesfârșită. Unde dă peste nimeni alta decât doamna Elm, fosta ei bibliotecară de la școală, alături de care a avut parte de nenumărate clipe plăcute pe când era copil. Iar aceasta îi explică ideea cu care am pornit și eu la drum acest articol: că e pe cale să moară, e-adevărat, numai că i se mai dă o șansă, că nu e totul pierdut, și că își poate alege o altă existență, mai plăcută, pentru a continua să trăiască mai departe. Pentru a găsi un motiv să meargă mai departe.

Ideea e cam așa: Nora poate începe o nouă viață, intrând în pielea unei alte Nora, dintr-un alt univers, paralel, unde viața ei a urmat un cu totul alt făgaș.

„Nora citise despre universurile multiple și știa câte ceva despre psihologia Gestalt. Despre felul în care creierul uman preia informații complexe despre lume și le simplifică, astfel încât, atunci când un om se uită la un copac, traduce multitudinea complexă de frunze și de crengi în ceea ce numim „copac”. A fi om înseamnă a rezuma constant lumea la o poveste ușor de înțeles, care menține lucrurile simple.”

Într-unul și-a urmat visul de-a deveni o înotătoare faimoasă, continuând de fapt visul tatălui ei și ajungând la Olimpiadă. Lucru care a făcut ca tatăl ei să nu se mai îmbolnăvească de inimă și să moară prematur. Într-un alt univers, Nora și-a urmat cea mai bună prietenă în Australia, ca să urmărească balenele cu cocoașă, numai că acolo află că prietena ei a murit într-un accident de mașină. În alt univers, și-a urmat visul de-a ajunge în arhipelagul Svalbard, ca să urmărească topirea ghețarilor. Într-altul, s-a căsătorit cu Dan, cel care o ceruse de nevastă, și a urmat visul acestuia, acela de a cumpăra un pub la țară, de care să se ocupe amândoi; numai că Dan al ei se dovedește o acritură care bea de stinge și o mai și înșală cu altă femeie. În altul, ea și formația rock înființată de fratele ei, ea însăși și un prieten de-ai lor a căpătat faimă mondială, numai că fratele ei s-a sinucis de prea mult bine ce-i era. Și așa mai departe.

„Toate viețile pe care le trăise până atunci, din momentul în care pășise în bibliotecă, fuseseră într-adevăr visul altcuiva. Viața de femeie căsătorită, care trăia la țară, fusese visul lui Dan. Călătoria în Australia fusese visul lui Izzy, iar regretul Norei că nu o însoțise reprezentase mai degrabă o vină față de propria prietenă decât o părere de rău pentru ea însăși. Visul de a deveni campioană la înot îi aparținuse tatălui ei. Și da, era adevărat că, în tinerețe, o interesaseră Cercul Polar Arctic și posibilitatea de a deveni glaciolog, dar chiar și acestea îi fuseseră insuflate mai ales de discuțiile cu doamna Elm, în biblioteca școlii. Iar trupa The Labyrinths, ei bine, acela fusese dintotdeauna visul fratelui ei.”

Ani de zile, Matt Haig s-a luptat cu depresia. De aceea a început să scrie povești încărcate de empatie, cu personaje care par c-au ajuns la capătul puterilor, s-au săturat de viață și au luat o hotărâre irevocabilă. Scrierile sale oferă sfaturi prețioase pentru tratarea depresiei, le îmbracă în haine atrăgătoare și ne oferă, așa cum sună și-o poveste recentă de-a sa, motive să iubim viața. Viața e frumoasă și trebuie să apreciem acest dar prețios. Nu trebuie să ne lăsăm copleșiți de necazuri, să ne dăm bătuți, să renunțăm și să alegem calea de pe care nu mai există întoarcere. Nu trebuie să adoptăm ideea că eșecul se transmite din generație în generație, că dacă părinții noștri nu au reușit să facă ceva, nici noi nu vom mai fi în stare. Viața-i frumoasă, trăiți-o din plin și bucurați-vă de orice clipă. Asta vă spune Matt Haig. Și cred că o spune foarte bine.

„… Și-a dat seama că nu încercase să-și pună capăt vieții pentru că era nefericită, ci pentru că reușise să se convingă că nu avea cum să scape de nefericire.”

Lecturi 245: *** – Pandemicon. Povestiri pentru sfârșitul lumii

*** – Pandemicon. Povestiri pentru sfârșitul lumii (2020) 352p., HC, 17.5×11.5, Crime Scene Press, 2020, Red. George Arion Jr., 31.5 (35) lei, ISBN 978-606-8959-51-1

Descrierea editurii: „ În 2020, paisprezece autori români, izolați în casele lor, respectând îndemnul „Stai în casă!”, au hotărât să înregistreze sau să imagineze întâmplări din timpul pandemiei care ne răvășește viețile de câteva luni. Pandemicon. Povestiri pentru sfârșitul lumii este o colecție de narațiuni datorate unor condeieri din diverse generații, cu experiențe literare diferite și cu stiluri originale. Ar fi putut să aștepte resemnați să vadă cum vor evolua lucrurile. Au preferat să riposteze prin scris la ceea ce ne amenință existența.

Textele lor sunt o modalitate de eliberare de fricile care, în mod firesc, ne macină în această perioadă nefastă, cum n-a mai cunoscut omenirea de multă vreme. În istorisirile lor veți întâlni neliniște, încrâncenare, flagelarea nepăsării cu care sunt tratați uneori oamenii, dar și a indolenței pe care o manifestă câteodată aceștia, ignorând virusul, adoptând posturi aberante, inventând teorii ale conspirației halucinante. Covidul a funcționat ca un revelator pentru comportamentul uman, de la noi, din alte părți ale globului. Oricât ar părea de ciudat, în aceste pagini veți întâlni chiar și umor. Sau viziuni de domeniul fantasticului. Sau dezvăluiri cutremurătoare. Și încrederea că, mai devreme sau mai târziu, totul se va termina cu bine. Și cu ajutorul cuvintelor putem depăși momentul de cumpănă cu care ne confruntăm. Au fost, întotdeauna, un reazem de nădejde. În orice caz, suspansul e prezent în fiecare dintre aceste povestiri captivante, scrise special pentru volumul a cărui lectură vi-o dorim cât mai agreabilă.”

Cu o strângere de inimă am început să citesc acest nou volum scos de editura Crime Scene Press, singura editură de la noi din țară axată exclusiv pe publicarea de literatură polițistă. De ce oare? Pentru că după șase luni de pandemie, de izolare și de reducerea la minimum a călătoriilor, în scopuri de necesitate și cam atât (cu mici excepții, desigur), parcă nu mai aveam chef să și despre oameni aflați în posturi similare, bașca și martorii sau, mai râu, victimele unor acte violente. Și, ce să mă mai ascund după deget, de la o vreme ezit mult înainte să încep o antologie – nu mai expun și motivele.

Paisprezece povestiri, cincisprezece autori. Cum vine asta? E simplu. O povestire, cea care și dă numele volumului, este scrisă la patru mâini, de către Ovidiu Pecican și Amalia Lumei. Povestirile au fost așezate în ordinea anilor în care s-au născut autorii lor, în ordine crescătoare, astfel încât decanii Stelian Țurlea, George Arion sau Michael Haulică au avut întâietate, urmați de… ei bine, ați priceput cum stă treabă.

Nu am să mai însă fiecare povestire pe rând, ci am să le menționez pe cele care mi-au plăcut cel mai mult și de ce. Țin doar să menționez că fiecare povestire este unică în felul ei, la fel cum și autorii lor au stiluri și metode proprii, abordări diferite, subiecte diferite.

Cel mai mult mi-a plăcut povestirea lui Caius Dobrescu, „În via noastră, fără sfârșit”, vă zic de pe acum. E lirică, întunecată și sumbră, are un subiect care abia la final se dezvăluie și punerea ei în scenă mi-a creat adevărați fiori. Răzbunarea moarte n-are pare a fi dictonul după care se dictează personajul principal, care așteaptă câteva decenii să execute o vendetă personală ce vă va da cu siguranță fiori. Excelentă!

Cel mai fin gândit caz este cel imaginat de Michael Haulică în genial intitulata povestire „Ea vine o dată, ea pleacă pe rând”. Cum să comiți o crimă și să te debarasezi de cadavru în plină pandemie și stare de urgență, într-un loc în care toți locatarii știu tot ce mișcă, cine intră, cine iese și la ce oră, cine ce face și cu cine, și nu poți ieși afară din casă decât pentru a merge la serviciu sau pentru a face cumpărături de strictă necesitate? Cu toate astea, cineva izbutește să comită crima aparent perfectă. Nițel străvezie mi s-a părut motivația criminalului, dar na, se spune că dragostea e oarbă, nu?, și ce nu face omul cuprins de gelozie?

În excelenta povestire a lui Alexandru Arion, „Moartea pe acoperișul fierbinte”, un polițist acrit de toate, sătul până în măduva oaselor de căldură, de imbecili și de viruși ucigași, este chemat pe o arșiță cumplită, tocmai pe acoperișul unui bloc, pentru a cerceta locul în care un bătrân de optzeci și cinci de ani a fost ucis cu mai multe lovituri de cuțit. Toți vecinii aveau un dinte împotriva fostului securist înjunghiat mortal, toți vecinii au prin apartamente câte un set de cuțite identic primit pe cupon, toți vecinii au câte o opinie, iar tartorul suprem pare a fi administratorul de bloc, un adevărat exponent de seamă al administratorilor ce-și vâră mereu nasul în treburile oamenilor și cred că în sarcina lor cade să aibă grijă de bunăstarea celor care i-au pus, nu neapărat benevol, să aibă grijă de interesele lor.

O povestire cu tentă fantastică, extrem de scurtă, din păcate, dar cu tâlc, scrie și George Arion pentru această antologie, în care finalul te va lăsa la fel de mască pe cât este lăsat și personajul principal când bate în sfârșit la ușa misterioasei femei pe care o urmărise până atunci doar de la geam. Tot o tentă fantastică va căpăta destul de repede și povestirea lui Gabriel Brănescu, „Substituirea”, în care pandemia își face de cap ori cu mințile oamenilor, ori, mai rău, cu trupurile lor.

În „Curcănăria versus Pandemia” a lui Petre Crăciun, autoritățile care ar trebui de fapt ne protejeze sunt înfățișate în toată hidoșenia lor absolută, de clică de incompetenți, aroganți sau de-a dreptul dobitoci, care-și însușesc meritele altora, iau decizii anapoda sau chiar idioate, umplându-se de ridicol și fără să-și dea măcar seama, iar lumea obișnuită capătă încă o dată senzația că e de fapt pe cont propriu și că fiecare trebuie să se descurce cum o putea. O notă sobră este adusă de povestirea „Pandemicon” a lui Ovidiu Pecican & Amalia Lumei, în care o răzbunare îndelung și atent pusă la cale este executată însă la un nivel aproape amatoricesc.

Aș mai menționa și povestirea lui George Arion Jr., al cărui stil laconic s-a potrivit perfect ideii finale, plus începutul povestirii lui Mihnea Arion, care este, să zicem, aproape perfect.

Pe final nu pot să nu remarc dezamăgirea provocată de povestirea lui Eugen Cristea, care mi s-a părut doar un soi de farsă, o glumă bună de citit la un cenacul, nu de publicat într-o antologie, și, nu în ultimul rând, să dau și un premiu pentru cele mai multe elucubrații… pardon, am vrut să zic răbufniri la adresa Covid în general și a gestionării crizei de către autorități, în special… înghesuite în douăzeci și ceva de pagini, autoarea lor fiind Oana Stoica-Mujea: „Covidul vostru e o inepție” sau „- Sigur că da, vom lăsa criminalii în libertate, deschidem granițele să vină toți infectații, ba chiar îi trimitem și la sparanghel că poate mor natural. Am înțeles, închidem ancheta.” Păcat de cazul frumos pus în scenă, dar cred că, printr-o singură povestire, autoarea a reușit să mi-o facă antipatică pe Iolanda Știreanu cât pentru toate cele cinci volume care alcătuiesc seria cu ea.

Autorii antologați au stiluri și și-au imaginat povești suficient de diferite între ele pe o temă dată, încât să fie imposibil să nu găsești măcar câteva care să îți placă. Și nu trebuie neapărat să fii fan înrăit al poveștilor polițiste ca să le parcurgi cu plăcere, admirând ba măiestria cazurilor, ba felul în care vede fiecare în parte criza aceasta cumplită, ba o replică spumoasă, ba o întoarcere elegantă din condei, o crimă atent plănuită, un criminal perfid, găsești, practic, de toate.

Pentru „Pandemicon”, au semnat: Stelian Țurlea, George Arion, Michael Haulică, Eugen Cristea, Ovidiu Pecican & Amalia Lumei, Petre Crăciun, Caius Dobrescu, Adrian Onciu, Gabriel Brănescu, Alexandru Arion, Mircea Pricăjan, Oana Stoica-Mujea, George Arion Jr., Mihnea Arion.

Lecturi 244: Tony Mott – Iarna crimelor perfecte

Tony Mott – Iarna crimelor perfecte (2019) 226p., TPB, 13×20, Colecția Mystery & Thriller, 26 (32) lei, ISBN: 978-606-749-455-6

Descrierea editurii: „Dacă o singură victimă poate părea un doar un accident, mai multe victime alcătuiesc un puzzle care poate părea imposibil de descifrat. Fiecare dintre noi își dorește să ucidă, spune Ion Fora. Fiecare dintre noi este dator să aleagă viața, susține Gigi Alexa. Ion Fora e psihiatru și este găsit carbonizat după explozia garajului. Gigi Alexa este medic legist și anchetează cazul. Pacienții lui Ion Fora devin suspecții principali. Dar Gigi i-a fost și ea clientă pe când era adolescentă. Deși nu vrea, se pare că trebuie să își aducă aminte totul.”

Surprinzător de mulți psihopați, cu tolba plină de necazuri și-un mare număr de pitici pe creier, se adună în acest excelent construit roman polițist al autoarei Tony Mott. E prima carte scrisă de această autoare pe care o citesc, sărind peste seria cu Julieta din motive rămase neelucidate chiar și pentru mine, însă se pare că a fost cu noroc și că a noastră relație va fi de durată. Cel puțin dacă miza va rămâne la fel de importantă, iar calitatea poveștii, la fel de ridicată și în celelalte volume (deja a apărut al doilea volum al seriei cu medicul legist Gigi Alexa, „Toamna se numără cadavrele”, care, iar aici îmi permit o glumă ce merge la fix cu subiectul, va fi „victima” unui blog-tour ce va începe de săptămâna viitoare, pe 14 septembrie, și se va încheia zece zile mai târziu, pe 24 – eu voi scrie despre carte pe 15, marți, după Cristina Albu, de la @cărțile_cristinei), iar primul volum oferă indicii că așa va fi.

Dar suficient cu parantezele și să purcedem la treabă! Cadavrul carbonizat al celui mai celebru psihiatru al Brașovului, Ion Fora, este descoperit în mașina acestuia, parcată frumos în garajul casei sale. Cum nu părea genul de om care să caute problemele cu lumânarea, nici nu era implicat în afaceri dubioase cu mafia lemnului, poliția se autosesizează și pornește pe urmele criminalului.

Numai că indiciile sunt puține, iar singurul fir de care se pot agăța polițiștii la început este lista cu ultimii pacienți care au trecut pragul cabinetului psihiatrului.

Gigi Alexa este medic legist și nici măcar acum nu a reușit să treacă definitiv peste o traumă din copilărie – un părinte mort când fata era destul de mică, celălalt, indiferent și rece, care abia a așteptat să-și vadă definitiv consoarta plecată, pentru a putea rămâne împreună cu noua sa aleasă a inimii. Motiv pentru care Gigi a rămas în relații, eufemistic vorbind, reci până la moartea acestuia.

O aventură cu șeful poliției a dus-o pe Gigi pe culmile disperării și a făcut-o să-și cam piardă încrederea în bărbați. Deși aceștia îi dau târcoale, oarecum circumspecți, căci e ceva putred la mijloc când o femeie așa apetisantă ajunge la 37 de ani și încă nu s-a așezat la casa ei, plus că pare tot timpul imposibil de abordat.

Un pic bizar mi s-a părut modul în care un medic legist preia oarecum frâiele unei anchete care devine tot mai încâlcite pe măsură ce autoarea începe să sape în interesantele cazuri ale pacienților lui Ion Fora. Și toți numai unul și unul. O soție agresată de soț, care consideră că banii îi oferă dreptul de-a se purta ca o brută tocmai cu cea care îl iubește, un tip căruia îi place să se îmbrace în haine de femeie, unul care poartă pe umeri povara unei crime aparent de neînțeles, alta care abia acum, după mulți ani, ajunsă deja fată bătrână și mereu cuprinsă de groază când scade nițel temperatura afară (în locul ei, la ce-a pățit ea, eu unul m-aș fi mutat de mult timp într-un oraș unde este mereu soare și frumos, nu răcoare și ceață), începe să treacă peste ororile îndurate în copilărie și tot așa.

O panoplie de personaje care mai de care mai trăsnite, în frunte cu… păi, dacă aș spune cu cine, ar însemna să stric tot farmecul, nu? Cert este că povestea a crescut mult în ochii mei spre final, când mi-am dat în sfârșit seama cine e criminalul și, mai ales, cum se leagă între ele cazurile pacienților, astfel încât să trec până la urmă cu vederea faptul că ancheta se rezolvă practic de la sine, nu datorită vreunei inspirații divine care să-i pălească brusc pe anchetatori și să-i facă să exclame: Gata, ăsta era indiciul-cheie, piesa lipsă din puzzle care ne va ajuta să rezolvăm cazul!

O lectură agreabilă, câteva cazuri ale unor pacienți bune de pus în ramă și-un maestru-păpușar a cărui nebunie pare că ar avea totuși o explicație. Rămân totuși cu eterna întrebare: ne naștem monștri, sau devenim pe parcurs, influențați de diverși factori?

Lecturi 243: Cilla & Rolf Börjlind – Maree înaltă

Cilla & Rolf Börjlind – Maree înaltă (Rönning & Stilton I: Springfloden, 2012) 432p., TPB, 14.5×20.5, Paralela 45, 2020, Colecția Bestseller/Crime, Trad. Irina-Marina Borțoi, Red. Anca Tach, 38.25 (45) lei, ISBN 978-973-47-3132-9

Nota Goodreads: 3.93 (4.121 note)

Descrierea editurii: O necunoscută a fost îngropată pe o plajă, în seara mareei înalte. Doar capul îi ieșea din nisip… După 20 de ani, Olivia Rönning, studentă la Academia de Poliție din Stockholm, are ca temă pentru lucrarea de absolvire acest caz rămas nerezolvat. Primul obstacol: polițistul care a anchetat cazul a ieșit la pensie, apoi a dispărut. Următoarele: curiozitatea ei începe să deranjeze, iar investigația devine tot mai riscantă. Ancheta o poartă pe Olivia în mijlocul oamenilor fără adăpost din capitală, atacați sălbatic de o bandă de neo-naziști tineri, al unei rețele de prostituție de lux, dar și la porțile imperiului minier al unui industriaș atotputernic decorat recent de rege. Ce se ascunde în spatele tuturor acestor lucruri misterioase?

O crimă comisă cu multă cruzime pe plaja unei mici insule de pe coasta de vest a Suediei, unde, când și când, are loc o maree mai înaltă decât de obicei, este punctul de plecare al acestui roman crime nordic deosebit de alambicat și de complex, cum cred că n-am mai citit de la seria Millenium a lui Stieg Larsson încoace (celebra Lisbeth Salander este și ea pomenită la un moment dat): o femeie însărcinată este îngropată pe plajă, rămânându-i doar capul afară din nisip, și lăsată în voia mareei înalte. Martor al acestei atrocități este un băiețel care privește din spatele unor dune de nisip și care ajunge apoi să împingă la vale bulgărașul de zăpadă care va dărâma totul în cale.

Douăzeci și patru de ani mai târziu, o tânără studentă la Academia de Poliție din Stockholm alege să scrie despre o crimă nerezolvată pentru o temă și din dosare scoate la iveală tocmai cazul femeii înecate de mareea înaltă. Simplă „coincidență” desigur. În același timp, oamenii fără adăpost din capitala Suediei sunt atacați cu bestialitate de un cuplu de tineri care îi filmează în timp ce sunt stâlciți în bătaie, apoi postează filmulețele pe un site. Nimeni nu știe de ce sunt atacați sărmanii și cine e în spatele acestor atacuri. Până într-o zi, când unul dintre ei ajunge la concluzia că i-a ajuns, că s-a mers prea departe și că trebuie făcut ceva în acest sens.

Aici trebuie să dau un spoiler, căci altfel nu am cum să merg mai departe cu povestea: tipul de care spuneam mai sus este de fapt un fost polițist care a suferit o cădere nervoasă acum ceva ani și a plecat să colinde pe străzi, după ce și-a pierdut serviciul și soția în urma acelui incident (ale cărui detalii sunt însă lăsate pentru episodul următor al seriei). Un soi de legendă printre anchetatorii din capitală, el este nimeni altul decât Tom Stilton, cel care și împarte onoarea de-a da numele seriei cuplului de scenariști transformați în scriitori de romane nordice, alături de Olivia Rönning, studenta de la academie.

Pentru ca totul să capete o tentă și mai dramatică și să nu credem cumva că elita bancherilor sau nobililor suedezi nu a fost încă atinsă de putregaiul lăcomiei și al perversității, în scenă apare și un industriaș deloc străin de abuzurile cumplite care se petrec pe meleaguri care pe noi nu ne interesează, respectiv în minele de tantalit din Congo. Însă acesta este sunat la un moment dat, din senin, de un fost partener, care spune că va da totul în vileag dacă… dacă… Ei bine, vedeți ce pomeneam mai sus de bulgărele de zăpadă capabil să dărâme clădiri monumentale (și respectabile).

Ancheta înaintează cu dificultate, căci cazul femeii înecate de mareea înaltă a rămas tot nerezolvat și de atunci s-a scurs aproape un sfert de secol. Martorii au dispărut, dovezile au fost puține, băiatul era mic, pe plajă era întuneric, tatăl Oliviei, și el fost polițist care s-a ocupat de acea anchetă, a murit de cancer, iar golanii care bat oameni fără adăpost prin parcuri și rulote pentru simpla vină că nu au pe unde dormi au ajuns acum și criminali.

Rețele de prostituție la nivel înalt, lupte între copii de opt, nouă sau zece ani închiși în cuști, un crupier sufist căruia îi plac mult cuțitele, o valiză cu bani îngropată pe o plajă, o dispariție misterioasă din urmă cu douăzeci și șapte de ani, trei muschetari, un om al străzii care a fost odată spaima infractorilor, o coincidență tulburătoare ce pune rotițele în mișcare și ambiția unei tinere cu fler și determinare, plus unul dintre cele mai complexe subiecte întâlnit de mine în ultima vreme reprezintă ingredientele unei serii nordice extrem de promițătoare.

Încă nu am văzut serialul inspirat de serie, care numără deja două sezoane a câte zece episoade, deși mi-a atras de ceva timp atenția. Până spre ultimul sfert al cărții habar n-am avut cine a comis crima de pe plajă și de ce, din ce cauză este șantajat bancherul, cum de a pornit Olivia în cruciadă și ce să înțeleg din acest misterios personaj numit Tom Stilton. Și credeți-mă, chiar m-am străduit, cunoscând indicii furnizate cu generozitate de cei doi autori, însă n-a fost să fie.

Stil cinematografic, se vede că cei doi autori au fost sau continuă să fie scenariști pentru seriale nordice celebre (Beck, Morden, Wallander, Graven, chiar și cel inspirat de cărțile lor), scenele succedându-se cu repeziciune și cadrele schimbându-se cu o rapiditate de nu ai timp nici să respiri. Comentariul social (oameni ai străzii de care nu îi pasă nimănui, escorte de lux vizitate de oameni de vază ai țării, care protejează cu încăpățânare rețelele spre a nu avea și ei de suferit, imigrație, industriași corupți și lipsiți de scrupule, care pozează în apărători ai mediului și drepturilor omului și așa mai departe) este și el prezent, dând un plus de greutate poveștii generale.

La cald, am zis că episodul lacrimogen de la final ar fi putut lipsi și nu s-ar fi supărat nimeni, însă apoi am stat și-am rumegat ideea, iar acum, când m-am luat de scris și am citit și rezumatul celui de-al doilea volum, aflat în pregătire la editura Paralela 45, i-am găsit sensul. Traducerea mai mergea nițel lucrată, un exemplu fiind funcțiile polițiștilor de la investigații criminale din Suedia, care sunt complet diferite de cele ale englezilor sau ale noastre. Iar de Stilton nu-mi place absolut deloc, deși vălul așternut cu grijă peste necazurile sale abia începe să fie dat la o parte în acest prim volum.