Lecturi 249: Ahmed Saadawi – Frankenstein în Bagdad

Ahmed Saadawi – Frankenstein în Bagdad (فرانكشتاين في بغداد/Frankenstein in Baghdad, 2013, 2018) 272p., TPB, 13.5×20, Paralela 45, 2018, Colecția Ficțiune Fără Frontiere, Trad. Cătălina Stanislav, Red. Alexandra Turcu, 29.75 (35) lei, ISBN 978-606-47-2858-9

Premii: Grand Prix de l’Imaginaire 2017, The Kitschies 2019

Nominalizări: Arthur C. Clarke 2019, International Booker Prize Nominee 2019, International Prize for Arabic Fiction 2014

Nota Goodreads: 3.54 (10,553 note)

Descrierea editurii: „Bagdad, vara anului 2005. Hadi, un vânzător de vechituri pe jumătate nebun, spune povestea unei creaturi alcătuite din bucăți de cadavre provenite de la victimele nevinovate ale atentatelor care zguduie orașul. Monstrul bântuie pe străzi pentru a le răzbuna. Este invenție sau realitate? Granițele dintre realitatea sordidă și fantastic dispar în acest portret al unui loc în care toată lumea se teme de necunoscut.”

La aproape 200 de ani distanță de la publicarea unuia dintre primele romane SF ale omenirii (unii i-ar spune chiar primul), devenit între timp o capodoperă absolută a genului și unul dintre romanele clasice ale literaturii, un irakian pe nume Ahmed Saadawi îi dă o replică celei care i-a fost soție unui poet nu mai puțin celebru și lansează, într-o țară devastată de război și de conflicte civile sângeroase, un roman care pornește, în mare, cam de la aceeași idee.

În romanul lui, un tip, Hadi, vânzător de vechituri pe care-l crede toată lumea nebun, spune povestea unei creaturi alcătuite din bucăți de cadavre provenite de la victimele nevinovate ale atentatelor care zguduie zi de zi orașul.

I se spune Frankenstein de către cei care nu îl cunosc și care au auzit de el de la Hadi cel nebun sau de la cei care au avut nenorocul să-l întâlnească bântuind noaptea pe străzi, unde îi pedepsește pe cei pe care îi consideră responsabili de atentatele ce macină zi de zi capitala irakiană. Ce l-a determinat pe Hadi să făurească un monstru din cadavrele celor uciși în atentate, pe care el în numește „Cumîizice”, asta nimeni n-o poate ști. Cum nimeni nu poate ști din ce motiv intră în trupul lui Cumîizice sufletul unui tânăr soldat dispărut în războiul dintre Iran și Irak cu mai bine de două decenii în urmă și pe care mama sa, Elishva, îl tot așteaptă să se întoarcă acasă.

Elishva, văduvă bătrână și singură, refuză cu încăpățânare să-și părăsească locuința ridicată în mijlocul unuia dintre cele mai expuse cartiere irakiene când vine vorba de atentate sinucigașe cu bombe și să plece la fiica sa, în Australia, în siguranță, deoarece ea este sigură, în sufletul ei, că Daniel, fiul dispărut, nu a murit de fapt în acel război și, deci, nu poate lăsa casa goală pentru când se va întoarce el acasă.

Povestea se desfășoară pe mai multe planuri și din această cauză este și mai greu de urmărit. Pentru că autorul nu se mulțumește doar cu o metaforă despre război și moarte, conflicte interreligioase și atentatori sinucigași care cred că-i vor alunga astfel pe străini și vor obține binemeritatele fecioare în rai dacă-și iau viețile mizerabile și omoară și cât mai mulți nevinovați odată cu ei.

Nu, el lasă adesea deoparte povestea lui Hadi și a lui Cumîizice și pornește să expună manevrele mârșave ce se petrec în umbră și înțelegerile dintre proaspeții acaparatori ai puterii pierdute de Saddam și americanii care au rămas să „reconstruiască” țara pe care tot ei au devastat-o (ajutați copios și de politicile dezastruoase ale guvernanților de până atunci), dar și povestea așa-zisă de dragoste dintre un fotograf devenit între timp redactor-șef al unei reviste și o misterioasă femeie la care visează noapte de noapte, plus povestea unui patron de hotel care încearcă să-și salveze afacerea, căci cine mai vine să se cazeze într-un loc în care riști la tot pasul să fii făcut bucățele când mergi liniștit pe stradă ca să-ți cumperi o pâine sau să bei un ceai alături de amici?

O poveste despre înstrăinare, alienare, conflicte religioase și interetnice, despre ororile războiului și despre ce se întâmplă atunci când cineva, o ființă fantastică desprinsă din coșmarurile unui scriitor care a văzut prea multă suferință și moarte la viața lui, decide să ia situația în mâini și să-i pedepsească pe cei vinovați.

Scenele cu urmărirea monstrului de către trupele speciale trimise pe urmele lui sunt printre cele mai solide scene citite de mine în ultima perioadă. Nu mai zic de excelentul discurs pe care Cumîizice i-l ține lui Hadi, negustorul de vechituri, la ceas de noapte, sau povestea sa așternută pe bandă pentru posteritate, ori scenele de tortură la care e supus Hadi de către cei trimiși să-l prindă pe răufăcător.

„Cumîizice nu știa ce să facă acum. Știa că misiunea lui era, în mare parte, să omoare, să omoare oameni noi în fiecare zi, dar nu mai știa exact cine ar trebui să fie omorât și de ce. Carnea celor nevinovați, din care fusese compus inițial, fusese înlocuită de altă carne, cea a propriilor victime și a criminalilor. S-a gândit că dacă îi ia pra mult să răzbune victimele în numele cărora acționa, părțile corpului pe care le luase de la ei s-ar descompune pe loc. Ar fi sfârșitul lui, și ar fi liber să nu mai existe în lumea asta.

Dar nu era sigur nici care era cea mai bună decizie. Trebuia să rămână în viață până când reușea să afle care erau următorii lui pași. Și pentru că era un ucigaș excepțional, care nu avea să moară într-un mod tradițional, s-a gândit că ar trebui să-și exploateze talentul ăsta distinctiv în numele celor inocenți – în numele adevărului și dreptății. Până când era sigur de următorii lui pași, avea să se concentreze pe asigurarea propriei supraviețuiri. Avea să salveze părțile de rezervă de care avea nevoie de la corpurile celor care meritau să fie omorâți. Nu era opțiunea ideală, dar era cea mai bună opțiune pentru acum.”

Lecturi 247: Matt Haig – Biblioteca de la miezul nopții

Matt Haig – Biblioteca de la miezul nopții (Midnight Library, 2020) 308p., TPB, 13×20, Nemira, 2020, Trad. Cristina Nan, Red. Mihaela Stan, 35.99 (39.99) lei, ISBN 978-606-43-0942-6

Nota Goodreads: 4.39 (7316 note)

Descrierea editurii: „O singură bibliotecă. O infinitate de vieți. Care e cea mai bună? Undeva, la marginea universului, există o bibliotecă infinită de cărți, iar fiecare poveste din ele provine dintr-o altă realitate. Una spune povestea vieții tale așa cum e, alta spune povestea vieții tale așa cum ar fi fost dacă ai fi luat altă decizie într-un anumit moment. Toți ne întrebăm mereu cum ar fi putut să fie viețile noastre. Dar dacă am găsi răspunsul într-o bibliotecă?

Atunci când Nora ajunge în această bibliotecă, are șansa să îndrepte lucrurile – o viață plină de durere și de regrete. Are ocazia să facă totul altfel și să-și dea seama cum ar putea avea viața perfectă. Dar lucrurile nu sunt tocmai cum și le imaginează ea… Curând, alegerile pe care le face o pun într-un pericol iminent. Înainte să expire timpul, trebuie să răspundă la o singură întrebare: care e cea mai bună cale de a-ți trăi viața?”

Pe lângă timp, temă recurentă în scrierile lui, depresia și felul în care poți trece peste aceasta sunt temele principale ale acestei înduioșătoare povești publicate de autorul extraordinarului roman „Umanii” (despre care am scris, hăt-departe, tocmai în 2016) în anul de grație 2020. Și o face printr-o splendidă poveste fantasy ce pornește de la o premisă SF: existența universurilor paralele și simultane, infinite la număr, în care toți ducem vieți paralele, dar care au apucat pe un alt curs.

Nora Seed are parte de cea mai oribilă zi din viața ei: pe lângă faptul că toate îi merg pe dos de când se știe, tatăl i-a murit pe când ea avea doar șase ani, mama i-a murit și ea de curând, fratele ei nu mai vrea să știe de mult de ea, după ce tot ea a renunțat la visul lor de-a înființa o trupă rock care urma să devină faimoasă în toată lumea, acum șeful o dă afară din amărâtul lui de magazin de muzică, un vecin îi bate la ușă și o anunță că pisica ei zace moartă pe drum, iar singura ei sursă suplimentară de venit, orele de pregătire la pian cu un tânăr, a dispărut și ea, căci a uitat complet că avea oră cu el în această zi, așa că… ce să vezi, într-un orășel uitat de lume, mohorât cum sunt toate orășelele englezești în care timpul pare că a încremenit în loc în anii cincizeci cei plini de smog și ceață, o tânără de 35 de ani, nițel cam șleampătă și parcă mereu deprimată, care a renunțat cu totul la visul de-a deveni cineva, se hotărăște că nu mai are pentru ce să trăiască.

Numai că, surpriză! Soarta nu o lasă în pace. Și-n loc să se trezească în rai sau iad, unde să stea la taclale pe teme filosofice cu cine s-o nimeri pe acolo, că tot a făcut studii în domeniu, Nora se trezește într-o bibliotecă nesfârșită. Unde dă peste nimeni alta decât doamna Elm, fosta ei bibliotecară de la școală, alături de care a avut parte de nenumărate clipe plăcute pe când era copil. Iar aceasta îi explică ideea cu care am pornit și eu la drum acest articol: că e pe cale să moară, e-adevărat, numai că i se mai dă o șansă, că nu e totul pierdut, și că își poate alege o altă existență, mai plăcută, pentru a continua să trăiască mai departe. Pentru a găsi un motiv să meargă mai departe.

Ideea e cam așa: Nora poate începe o nouă viață, intrând în pielea unei alte Nora, dintr-un alt univers, paralel, unde viața ei a urmat un cu totul alt făgaș.

„Nora citise despre universurile multiple și știa câte ceva despre psihologia Gestalt. Despre felul în care creierul uman preia informații complexe despre lume și le simplifică, astfel încât, atunci când un om se uită la un copac, traduce multitudinea complexă de frunze și de crengi în ceea ce numim „copac”. A fi om înseamnă a rezuma constant lumea la o poveste ușor de înțeles, care menține lucrurile simple.”

Într-unul și-a urmat visul de-a deveni o înotătoare faimoasă, continuând de fapt visul tatălui ei și ajungând la Olimpiadă. Lucru care a făcut ca tatăl ei să nu se mai îmbolnăvească de inimă și să moară prematur. Într-un alt univers, Nora și-a urmat cea mai bună prietenă în Australia, ca să urmărească balenele cu cocoașă, numai că acolo află că prietena ei a murit într-un accident de mașină. În alt univers, și-a urmat visul de-a ajunge în arhipelagul Svalbard, ca să urmărească topirea ghețarilor. Într-altul, s-a căsătorit cu Dan, cel care o ceruse de nevastă, și a urmat visul acestuia, acela de a cumpăra un pub la țară, de care să se ocupe amândoi; numai că Dan al ei se dovedește o acritură care bea de stinge și o mai și înșală cu altă femeie. În altul, ea și formația rock înființată de fratele ei, ea însăși și un prieten de-ai lor a căpătat faimă mondială, numai că fratele ei s-a sinucis de prea mult bine ce-i era. Și așa mai departe.

„Toate viețile pe care le trăise până atunci, din momentul în care pășise în bibliotecă, fuseseră într-adevăr visul altcuiva. Viața de femeie căsătorită, care trăia la țară, fusese visul lui Dan. Călătoria în Australia fusese visul lui Izzy, iar regretul Norei că nu o însoțise reprezentase mai degrabă o vină față de propria prietenă decât o părere de rău pentru ea însăși. Visul de a deveni campioană la înot îi aparținuse tatălui ei. Și da, era adevărat că, în tinerețe, o interesaseră Cercul Polar Arctic și posibilitatea de a deveni glaciolog, dar chiar și acestea îi fuseseră insuflate mai ales de discuțiile cu doamna Elm, în biblioteca școlii. Iar trupa The Labyrinths, ei bine, acela fusese dintotdeauna visul fratelui ei.”

Ani de zile, Matt Haig s-a luptat cu depresia. De aceea a început să scrie povești încărcate de empatie, cu personaje care par c-au ajuns la capătul puterilor, s-au săturat de viață și au luat o hotărâre irevocabilă. Scrierile sale oferă sfaturi prețioase pentru tratarea depresiei, le îmbracă în haine atrăgătoare și ne oferă, așa cum sună și-o poveste recentă de-a sa, motive să iubim viața. Viața e frumoasă și trebuie să apreciem acest dar prețios. Nu trebuie să ne lăsăm copleșiți de necazuri, să ne dăm bătuți, să renunțăm și să alegem calea de pe care nu mai există întoarcere. Nu trebuie să adoptăm ideea că eșecul se transmite din generație în generație, că dacă părinții noștri nu au reușit să facă ceva, nici noi nu vom mai fi în stare. Viața-i frumoasă, trăiți-o din plin și bucurați-vă de orice clipă. Asta vă spune Matt Haig. Și cred că o spune foarte bine.

„… Și-a dat seama că nu încercase să-și pună capăt vieții pentru că era nefericită, ci pentru că reușise să se convingă că nu avea cum să scape de nefericire.”

Lecturi 245: *** – Pandemicon. Povestiri pentru sfârșitul lumii

*** – Pandemicon. Povestiri pentru sfârșitul lumii (2020) 352p., HC, 17.5×11.5, Crime Scene Press, 2020, Red. George Arion Jr., 31.5 (35) lei, ISBN 978-606-8959-51-1

Descrierea editurii: „ În 2020, paisprezece autori români, izolați în casele lor, respectând îndemnul „Stai în casă!”, au hotărât să înregistreze sau să imagineze întâmplări din timpul pandemiei care ne răvășește viețile de câteva luni. Pandemicon. Povestiri pentru sfârșitul lumii este o colecție de narațiuni datorate unor condeieri din diverse generații, cu experiențe literare diferite și cu stiluri originale. Ar fi putut să aștepte resemnați să vadă cum vor evolua lucrurile. Au preferat să riposteze prin scris la ceea ce ne amenință existența.

Textele lor sunt o modalitate de eliberare de fricile care, în mod firesc, ne macină în această perioadă nefastă, cum n-a mai cunoscut omenirea de multă vreme. În istorisirile lor veți întâlni neliniște, încrâncenare, flagelarea nepăsării cu care sunt tratați uneori oamenii, dar și a indolenței pe care o manifestă câteodată aceștia, ignorând virusul, adoptând posturi aberante, inventând teorii ale conspirației halucinante. Covidul a funcționat ca un revelator pentru comportamentul uman, de la noi, din alte părți ale globului. Oricât ar părea de ciudat, în aceste pagini veți întâlni chiar și umor. Sau viziuni de domeniul fantasticului. Sau dezvăluiri cutremurătoare. Și încrederea că, mai devreme sau mai târziu, totul se va termina cu bine. Și cu ajutorul cuvintelor putem depăși momentul de cumpănă cu care ne confruntăm. Au fost, întotdeauna, un reazem de nădejde. În orice caz, suspansul e prezent în fiecare dintre aceste povestiri captivante, scrise special pentru volumul a cărui lectură vi-o dorim cât mai agreabilă.”

Cu o strângere de inimă am început să citesc acest nou volum scos de editura Crime Scene Press, singura editură de la noi din țară axată exclusiv pe publicarea de literatură polițistă. De ce oare? Pentru că după șase luni de pandemie, de izolare și de reducerea la minimum a călătoriilor, în scopuri de necesitate și cam atât (cu mici excepții, desigur), parcă nu mai aveam chef să și despre oameni aflați în posturi similare, bașca și martorii sau, mai râu, victimele unor acte violente. Și, ce să mă mai ascund după deget, de la o vreme ezit mult înainte să încep o antologie – nu mai expun și motivele.

Paisprezece povestiri, cincisprezece autori. Cum vine asta? E simplu. O povestire, cea care și dă numele volumului, este scrisă la patru mâini, de către Ovidiu Pecican și Amalia Lumei. Povestirile au fost așezate în ordinea anilor în care s-au născut autorii lor, în ordine crescătoare, astfel încât decanii Stelian Țurlea, George Arion sau Michael Haulică au avut întâietate, urmați de… ei bine, ați priceput cum stă treabă.

Nu am să mai însă fiecare povestire pe rând, ci am să le menționez pe cele care mi-au plăcut cel mai mult și de ce. Țin doar să menționez că fiecare povestire este unică în felul ei, la fel cum și autorii lor au stiluri și metode proprii, abordări diferite, subiecte diferite.

Cel mai mult mi-a plăcut povestirea lui Caius Dobrescu, „În via noastră, fără sfârșit”, vă zic de pe acum. E lirică, întunecată și sumbră, are un subiect care abia la final se dezvăluie și punerea ei în scenă mi-a creat adevărați fiori. Răzbunarea moarte n-are pare a fi dictonul după care se dictează personajul principal, care așteaptă câteva decenii să execute o vendetă personală ce vă va da cu siguranță fiori. Excelentă!

Cel mai fin gândit caz este cel imaginat de Michael Haulică în genial intitulata povestire „Ea vine o dată, ea pleacă pe rând”. Cum să comiți o crimă și să te debarasezi de cadavru în plină pandemie și stare de urgență, într-un loc în care toți locatarii știu tot ce mișcă, cine intră, cine iese și la ce oră, cine ce face și cu cine, și nu poți ieși afară din casă decât pentru a merge la serviciu sau pentru a face cumpărături de strictă necesitate? Cu toate astea, cineva izbutește să comită crima aparent perfectă. Nițel străvezie mi s-a părut motivația criminalului, dar na, se spune că dragostea e oarbă, nu?, și ce nu face omul cuprins de gelozie?

În excelenta povestire a lui Alexandru Arion, „Moartea pe acoperișul fierbinte”, un polițist acrit de toate, sătul până în măduva oaselor de căldură, de imbecili și de viruși ucigași, este chemat pe o arșiță cumplită, tocmai pe acoperișul unui bloc, pentru a cerceta locul în care un bătrân de optzeci și cinci de ani a fost ucis cu mai multe lovituri de cuțit. Toți vecinii aveau un dinte împotriva fostului securist înjunghiat mortal, toți vecinii au prin apartamente câte un set de cuțite identic primit pe cupon, toți vecinii au câte o opinie, iar tartorul suprem pare a fi administratorul de bloc, un adevărat exponent de seamă al administratorilor ce-și vâră mereu nasul în treburile oamenilor și cred că în sarcina lor cade să aibă grijă de bunăstarea celor care i-au pus, nu neapărat benevol, să aibă grijă de interesele lor.

O povestire cu tentă fantastică, extrem de scurtă, din păcate, dar cu tâlc, scrie și George Arion pentru această antologie, în care finalul te va lăsa la fel de mască pe cât este lăsat și personajul principal când bate în sfârșit la ușa misterioasei femei pe care o urmărise până atunci doar de la geam. Tot o tentă fantastică va căpăta destul de repede și povestirea lui Gabriel Brănescu, „Substituirea”, în care pandemia își face de cap ori cu mințile oamenilor, ori, mai rău, cu trupurile lor.

În „Curcănăria versus Pandemia” a lui Petre Crăciun, autoritățile care ar trebui de fapt ne protejeze sunt înfățișate în toată hidoșenia lor absolută, de clică de incompetenți, aroganți sau de-a dreptul dobitoci, care-și însușesc meritele altora, iau decizii anapoda sau chiar idioate, umplându-se de ridicol și fără să-și dea măcar seama, iar lumea obișnuită capătă încă o dată senzația că e de fapt pe cont propriu și că fiecare trebuie să se descurce cum o putea. O notă sobră este adusă de povestirea „Pandemicon” a lui Ovidiu Pecican & Amalia Lumei, în care o răzbunare îndelung și atent pusă la cale este executată însă la un nivel aproape amatoricesc.

Aș mai menționa și povestirea lui George Arion Jr., al cărui stil laconic s-a potrivit perfect ideii finale, plus începutul povestirii lui Mihnea Arion, care este, să zicem, aproape perfect.

Pe final nu pot să nu remarc dezamăgirea provocată de povestirea lui Eugen Cristea, care mi s-a părut doar un soi de farsă, o glumă bună de citit la un cenacul, nu de publicat într-o antologie, și, nu în ultimul rând, să dau și un premiu pentru cele mai multe elucubrații… pardon, am vrut să zic răbufniri la adresa Covid în general și a gestionării crizei de către autorități, în special… înghesuite în douăzeci și ceva de pagini, autoarea lor fiind Oana Stoica-Mujea: „Covidul vostru e o inepție” sau „- Sigur că da, vom lăsa criminalii în libertate, deschidem granițele să vină toți infectații, ba chiar îi trimitem și la sparanghel că poate mor natural. Am înțeles, închidem ancheta.” Păcat de cazul frumos pus în scenă, dar cred că, printr-o singură povestire, autoarea a reușit să mi-o facă antipatică pe Iolanda Știreanu cât pentru toate cele cinci volume care alcătuiesc seria cu ea.

Autorii antologați au stiluri și și-au imaginat povești suficient de diferite între ele pe o temă dată, încât să fie imposibil să nu găsești măcar câteva care să îți placă. Și nu trebuie neapărat să fii fan înrăit al poveștilor polițiste ca să le parcurgi cu plăcere, admirând ba măiestria cazurilor, ba felul în care vede fiecare în parte criza aceasta cumplită, ba o replică spumoasă, ba o întoarcere elegantă din condei, o crimă atent plănuită, un criminal perfid, găsești, practic, de toate.

Pentru „Pandemicon”, au semnat: Stelian Țurlea, George Arion, Michael Haulică, Eugen Cristea, Ovidiu Pecican & Amalia Lumei, Petre Crăciun, Caius Dobrescu, Adrian Onciu, Gabriel Brănescu, Alexandru Arion, Mircea Pricăjan, Oana Stoica-Mujea, George Arion Jr., Mihnea Arion.

Lecturi 244: Tony Mott – Iarna crimelor perfecte

Tony Mott – Iarna crimelor perfecte (2019) 226p., TPB, 13×20, Colecția Mystery & Thriller, 26 (32) lei, ISBN: 978-606-749-455-6

Descrierea editurii: „Dacă o singură victimă poate părea un doar un accident, mai multe victime alcătuiesc un puzzle care poate părea imposibil de descifrat. Fiecare dintre noi își dorește să ucidă, spune Ion Fora. Fiecare dintre noi este dator să aleagă viața, susține Gigi Alexa. Ion Fora e psihiatru și este găsit carbonizat după explozia garajului. Gigi Alexa este medic legist și anchetează cazul. Pacienții lui Ion Fora devin suspecții principali. Dar Gigi i-a fost și ea clientă pe când era adolescentă. Deși nu vrea, se pare că trebuie să își aducă aminte totul.”

Surprinzător de mulți psihopați, cu tolba plină de necazuri și-un mare număr de pitici pe creier, se adună în acest excelent construit roman polițist al autoarei Tony Mott. E prima carte scrisă de această autoare pe care o citesc, sărind peste seria cu Julieta din motive rămase neelucidate chiar și pentru mine, însă se pare că a fost cu noroc și că a noastră relație va fi de durată. Cel puțin dacă miza va rămâne la fel de importantă, iar calitatea poveștii, la fel de ridicată și în celelalte volume (deja a apărut al doilea volum al seriei cu medicul legist Gigi Alexa, „Toamna se numără cadavrele”, care, iar aici îmi permit o glumă ce merge la fix cu subiectul, va fi „victima” unui blog-tour ce va începe de săptămâna viitoare, pe 14 septembrie, și se va încheia zece zile mai târziu, pe 24 – eu voi scrie despre carte pe 15, marți, după Cristina Albu, de la @cărțile_cristinei), iar primul volum oferă indicii că așa va fi.

Dar suficient cu parantezele și să purcedem la treabă! Cadavrul carbonizat al celui mai celebru psihiatru al Brașovului, Ion Fora, este descoperit în mașina acestuia, parcată frumos în garajul casei sale. Cum nu părea genul de om care să caute problemele cu lumânarea, nici nu era implicat în afaceri dubioase cu mafia lemnului, poliția se autosesizează și pornește pe urmele criminalului.

Numai că indiciile sunt puține, iar singurul fir de care se pot agăța polițiștii la început este lista cu ultimii pacienți care au trecut pragul cabinetului psihiatrului.

Gigi Alexa este medic legist și nici măcar acum nu a reușit să treacă definitiv peste o traumă din copilărie – un părinte mort când fata era destul de mică, celălalt, indiferent și rece, care abia a așteptat să-și vadă definitiv consoarta plecată, pentru a putea rămâne împreună cu noua sa aleasă a inimii. Motiv pentru care Gigi a rămas în relații, eufemistic vorbind, reci până la moartea acestuia.

O aventură cu șeful poliției a dus-o pe Gigi pe culmile disperării și a făcut-o să-și cam piardă încrederea în bărbați. Deși aceștia îi dau târcoale, oarecum circumspecți, căci e ceva putred la mijloc când o femeie așa apetisantă ajunge la 37 de ani și încă nu s-a așezat la casa ei, plus că pare tot timpul imposibil de abordat.

Un pic bizar mi s-a părut modul în care un medic legist preia oarecum frâiele unei anchete care devine tot mai încâlcite pe măsură ce autoarea începe să sape în interesantele cazuri ale pacienților lui Ion Fora. Și toți numai unul și unul. O soție agresată de soț, care consideră că banii îi oferă dreptul de-a se purta ca o brută tocmai cu cea care îl iubește, un tip căruia îi place să se îmbrace în haine de femeie, unul care poartă pe umeri povara unei crime aparent de neînțeles, alta care abia acum, după mulți ani, ajunsă deja fată bătrână și mereu cuprinsă de groază când scade nițel temperatura afară (în locul ei, la ce-a pățit ea, eu unul m-aș fi mutat de mult timp într-un oraș unde este mereu soare și frumos, nu răcoare și ceață), începe să treacă peste ororile îndurate în copilărie și tot așa.

O panoplie de personaje care mai de care mai trăsnite, în frunte cu… păi, dacă aș spune cu cine, ar însemna să stric tot farmecul, nu? Cert este că povestea a crescut mult în ochii mei spre final, când mi-am dat în sfârșit seama cine e criminalul și, mai ales, cum se leagă între ele cazurile pacienților, astfel încât să trec până la urmă cu vederea faptul că ancheta se rezolvă practic de la sine, nu datorită vreunei inspirații divine care să-i pălească brusc pe anchetatori și să-i facă să exclame: Gata, ăsta era indiciul-cheie, piesa lipsă din puzzle care ne va ajuta să rezolvăm cazul!

O lectură agreabilă, câteva cazuri ale unor pacienți bune de pus în ramă și-un maestru-păpușar a cărui nebunie pare că ar avea totuși o explicație. Rămân totuși cu eterna întrebare: ne naștem monștri, sau devenim pe parcurs, influențați de diverși factori?

Lecturi 243: Cilla & Rolf Börjlind – Maree înaltă

Cilla & Rolf Börjlind – Maree înaltă (Rönning & Stilton I: Springfloden, 2012) 432p., TPB, 14.5×20.5, Paralela 45, 2020, Colecția Bestseller/Crime, Trad. Irina-Marina Borțoi, Red. Anca Tach, 38.25 (45) lei, ISBN 978-973-47-3132-9

Nota Goodreads: 3.93 (4.121 note)

Descrierea editurii: O necunoscută a fost îngropată pe o plajă, în seara mareei înalte. Doar capul îi ieșea din nisip… După 20 de ani, Olivia Rönning, studentă la Academia de Poliție din Stockholm, are ca temă pentru lucrarea de absolvire acest caz rămas nerezolvat. Primul obstacol: polițistul care a anchetat cazul a ieșit la pensie, apoi a dispărut. Următoarele: curiozitatea ei începe să deranjeze, iar investigația devine tot mai riscantă. Ancheta o poartă pe Olivia în mijlocul oamenilor fără adăpost din capitală, atacați sălbatic de o bandă de neo-naziști tineri, al unei rețele de prostituție de lux, dar și la porțile imperiului minier al unui industriaș atotputernic decorat recent de rege. Ce se ascunde în spatele tuturor acestor lucruri misterioase?

O crimă comisă cu multă cruzime pe plaja unei mici insule de pe coasta de vest a Suediei, unde, când și când, are loc o maree mai înaltă decât de obicei, este punctul de plecare al acestui roman crime nordic deosebit de alambicat și de complex, cum cred că n-am mai citit de la seria Millenium a lui Stieg Larsson încoace (celebra Lisbeth Salander este și ea pomenită la un moment dat): o femeie însărcinată este îngropată pe plajă, rămânându-i doar capul afară din nisip, și lăsată în voia mareei înalte. Martor al acestei atrocități este un băiețel care privește din spatele unor dune de nisip și care ajunge apoi să împingă la vale bulgărașul de zăpadă care va dărâma totul în cale.

Douăzeci și patru de ani mai târziu, o tânără studentă la Academia de Poliție din Stockholm alege să scrie despre o crimă nerezolvată pentru o temă și din dosare scoate la iveală tocmai cazul femeii înecate de mareea înaltă. Simplă „coincidență” desigur. În același timp, oamenii fără adăpost din capitala Suediei sunt atacați cu bestialitate de un cuplu de tineri care îi filmează în timp ce sunt stâlciți în bătaie, apoi postează filmulețele pe un site. Nimeni nu știe de ce sunt atacați sărmanii și cine e în spatele acestor atacuri. Până într-o zi, când unul dintre ei ajunge la concluzia că i-a ajuns, că s-a mers prea departe și că trebuie făcut ceva în acest sens.

Aici trebuie să dau un spoiler, căci altfel nu am cum să merg mai departe cu povestea: tipul de care spuneam mai sus este de fapt un fost polițist care a suferit o cădere nervoasă acum ceva ani și a plecat să colinde pe străzi, după ce și-a pierdut serviciul și soția în urma acelui incident (ale cărui detalii sunt însă lăsate pentru episodul următor al seriei). Un soi de legendă printre anchetatorii din capitală, el este nimeni altul decât Tom Stilton, cel care și împarte onoarea de-a da numele seriei cuplului de scenariști transformați în scriitori de romane nordice, alături de Olivia Rönning, studenta de la academie.

Pentru ca totul să capete o tentă și mai dramatică și să nu credem cumva că elita bancherilor sau nobililor suedezi nu a fost încă atinsă de putregaiul lăcomiei și al perversității, în scenă apare și un industriaș deloc străin de abuzurile cumplite care se petrec pe meleaguri care pe noi nu ne interesează, respectiv în minele de tantalit din Congo. Însă acesta este sunat la un moment dat, din senin, de un fost partener, care spune că va da totul în vileag dacă… dacă… Ei bine, vedeți ce pomeneam mai sus de bulgărele de zăpadă capabil să dărâme clădiri monumentale (și respectabile).

Ancheta înaintează cu dificultate, căci cazul femeii înecate de mareea înaltă a rămas tot nerezolvat și de atunci s-a scurs aproape un sfert de secol. Martorii au dispărut, dovezile au fost puține, băiatul era mic, pe plajă era întuneric, tatăl Oliviei, și el fost polițist care s-a ocupat de acea anchetă, a murit de cancer, iar golanii care bat oameni fără adăpost prin parcuri și rulote pentru simpla vină că nu au pe unde dormi au ajuns acum și criminali.

Rețele de prostituție la nivel înalt, lupte între copii de opt, nouă sau zece ani închiși în cuști, un crupier sufist căruia îi plac mult cuțitele, o valiză cu bani îngropată pe o plajă, o dispariție misterioasă din urmă cu douăzeci și șapte de ani, trei muschetari, un om al străzii care a fost odată spaima infractorilor, o coincidență tulburătoare ce pune rotițele în mișcare și ambiția unei tinere cu fler și determinare, plus unul dintre cele mai complexe subiecte întâlnit de mine în ultima vreme reprezintă ingredientele unei serii nordice extrem de promițătoare.

Încă nu am văzut serialul inspirat de serie, care numără deja două sezoane a câte zece episoade, deși mi-a atras de ceva timp atenția. Până spre ultimul sfert al cărții habar n-am avut cine a comis crima de pe plajă și de ce, din ce cauză este șantajat bancherul, cum de a pornit Olivia în cruciadă și ce să înțeleg din acest misterios personaj numit Tom Stilton. Și credeți-mă, chiar m-am străduit, cunoscând indicii furnizate cu generozitate de cei doi autori, însă n-a fost să fie.

Stil cinematografic, se vede că cei doi autori au fost sau continuă să fie scenariști pentru seriale nordice celebre (Beck, Morden, Wallander, Graven, chiar și cel inspirat de cărțile lor), scenele succedându-se cu repeziciune și cadrele schimbându-se cu o rapiditate de nu ai timp nici să respiri. Comentariul social (oameni ai străzii de care nu îi pasă nimănui, escorte de lux vizitate de oameni de vază ai țării, care protejează cu încăpățânare rețelele spre a nu avea și ei de suferit, imigrație, industriași corupți și lipsiți de scrupule, care pozează în apărători ai mediului și drepturilor omului și așa mai departe) este și el prezent, dând un plus de greutate poveștii generale.

La cald, am zis că episodul lacrimogen de la final ar fi putut lipsi și nu s-ar fi supărat nimeni, însă apoi am stat și-am rumegat ideea, iar acum, când m-am luat de scris și am citit și rezumatul celui de-al doilea volum, aflat în pregătire la editura Paralela 45, i-am găsit sensul. Traducerea mai mergea nițel lucrată, un exemplu fiind funcțiile polițiștilor de la investigații criminale din Suedia, care sunt complet diferite de cele ale englezilor sau ale noastre. Iar de Stilton nu-mi place absolut deloc, deși vălul așternut cu grijă peste necazurile sale abia începe să fie dat la o parte în acest prim volum.

Lecturi 242: Erin A. Craig – Casa de sare și amărăciuni

Erin A. Craig – Casa de sare și amărăciuni (House of Salt and Sorrows, 2019) 400p., TPB, 13×20, Corint, 2020, Colecția CorinTeens, Trad. Maria Adam, Red. Cristina Buzoianu

Nominalizări: Goodreads Choice Awards Nominee for Debut Novel 2019

Nota Goodreads: 3.95 (22.705 note)

Descrierea editurii: „Odinioară erau douăsprezece, însă acum în sălile uriașe de la Highmoor răsună singurătatea. Patru dintre fete și-au pierdut viața, fiecare moarte fiind mai tragică decât cea dinainte – ciumă, o cădere pe scări, înec, o alunecare de la înălțime. Acum, prin toate satele din jur se zvonește că familia ar fi blestemată de zei.

Tulburată de viziuni fantomatice, Annaleigh bănuiește că morțile surorilor sale nu au fost simple accidente. Fetele se furișează seară de seară la baluri strălucitoare unde dansează până la ivirea zorilor în rochii de mătase și conduri scânteietori. Annaleigh nu știe dacă să încerce să le oprească sau să se bucure și ea de aceste plăceri interzise. Mai ales pentru că nu știe cu cine – sau cu ce – dansează ele de fapt.

Dar când relația lui Annaleigh cu un străin misterios și plin de secrete devine tot mai serioasă, fata știe că trebuie să descopere cât mai repede întunericul care s-a abătut asupra familiei sale înainte de a-i cădea și ea victimă.”

Rezumatul de pe site-ul editurii Corint reușește să surprindă foarte bine esența cărții, firul principal și o parte a poveștii. Care poveste însă e mult mai complicată și devine și mai complicată spre final, când se mai renunță la baluri, zile de doliu și dansuri nesfârșite și se transformă cu adevărat într-o poveste horror cinstită, care însă nu știu cât de mult va fi apreciată de copiii peste 13 ani, cum e recomandată ea.

Însă nu degeaba adolescenții se provoacă unii pe alții să pătrundă în case și alte locuri despre care se spune că ar fi bântuite de fantome însetate de sânge, sau își spun noaptea povești de groază, vârâți cu lanterna sub pături sau la lumina focului, în tabere. Și bănuiesc că numărul destul de ridicat de note de pe Goodreads înseamnă și el ceva.

Dar să trecem la treabă. Cum spunea un bun prieten al meu, când citești o poveste pentru adolescenți trebuie să ții cont mai întâi de segmentul-țintă căruia i se adresează de fapt povestea. Nu să ai pretenții de capodoperă ce va dăinui peste veacuri de la o poveste scrisă clar ca să se vândă, să distreze, să poată fi citită și în metrou, și în avion, dar și seara, în pat, când e liniște și vântul șuieră pe-afară și ploaia bate în geam. Hai că am devenit și romantic.

La fel ca povestea care se înfiripă între Annaleigh și misteriosul străin care își face apariția în sala de bal în care ea și surorile ei își tocesc noapte de noapte pantofii cei scumpi, în încercarea firavă de-a uita nițel de drama cumplită ce se petrece pe celălalt tărâm: au fost douăsprezece surori în „casa de sare”, un enorm conac aflat la malul mării mereu furioase, însă se pare că acestea sunt urmărite de un blestem cumplit – încep să moară una câte una, în urma unor stranii și suspecte accidente, asta după ce și mama le-a murit în împrejurări rămase neelucidate.

Iar Annaleigh, una dintre surori și personajul principal, pornește o anchetă pe cont propriu, ajutată de Cassius, străinul cel misterios, căci nu dă crezare variantei oficiale a lucrurilor, că au fost simple accidente sau că un blestem i-ar urmări familia din cauză că surorile și tatăl ei nu au respectat perioada de doliu cuvenită după fiecare deces (un an de zile de jale și veșminte negre, fără distracții, baluri și veselie).

Mărturisesc că, deși autoarea a creat o lume fantastică extrem de interesantă, m-au plictisit scenele din sala de bal, intrigile mărunte de salon și istericalele surorilor. Nu mai zic de limbajul alambicat folosit de autoare aproape în fiecare paragraf (am avut de curând de furcă din cauza acestui lucru tot cu o poveste fantasy pentru adolescenți, așa că am ajuns să suspectez că cele două autoare au frecventat, pesemne, același curs de scriere creativă – am observat că împart și aceeași editură, deci poate că nu sunt chiar atât de paranoic precum par).

Însă Erin A. Craig evită cu măiestrie transformarea poveștii într-o melodramă și, inspirată de poate cea mai celebră poveste cu case bântuite din literatura modernă („Casa bântuită” a lui Shirley Jackson), o cotește către final într-un horror adevărat, cu posedări, monștri oribili și blesteme cumplite, plus niscaiva psihologie și niște întorsături de situație de-ți stă mintea în loc și nu mai știi pe cine și ce să crezi, cine minte, cine manipulează și cu ce motiv. Recomandată!

Lecturi 241: Otessa Moshfegh – Un an de odihnă și relaxare

Un an de odihnă și relaxare

Otessa Moshfegh – Un an de odihnă și relaxare (A Year of Rest and Relaxation, 2018) 304p., TPB, 12.7×19.7, Litera, 2020, Colecția Clasici Contemporani Litera, Trad. Călin-Andrei Popa, Red. Mariana Petcu, 49.9 lei, ISBN: 978-606-33-5719-0

Nominalizări: Wellcome Book Prize Nominee for Shortlist (2019), Goodreads Choice Award Nominee for Fiction 2018

Nota Goodreads: 3.68 (70.366 note)

Descrierea editurii:Naratoarea din Un an de odihnă și relaxare ar trebui să fie fericită, nu-i așa? E tânără, zveltă, drăguță, proaspăt absolventă a Universității Columbia, cu o slujbă lejeră la o galerie de artă nonconformistă, locuiește într-un apartament din Upper East Side din Manhattan, plătit, la fel ca restul nevoilor sale, din banii moșteniți. Dar există o gaură neagră și absurdă în inima ei, și nu doar din cauza pierderii părinților sau a felului în care iubitul ei de pe Wall Street o tratează ori a relației sadomasochiste cu cea mai bună prietenă a sa, Reva. Este anul 2000 într-un oraș bogat și plin de posibilități; ce-ar putea merge atât de anapoda?

Un an de odihnă și relaxare este un răspuns viguros la această întrebare. Povestind cum a petrecut eroina sa un an sub influența unei combinații cu adevărat nebunești de medicamente menite să o vindece de alienarea acestei lumi, Ottessa Moshfegh ne arată cât de rezonabilă, chiar necesară, poate fi alienarea. Deopotrivă tandru și amuzant, nemilos și plin de compasiune, romanul prezintă eforturile unei tinere de a se proteja de metehnele lumii, cufundându-se într-o lungă hibernare cu ajutorul uneia dintre cele mai nepricepute psihoterapeute din analele literaturii și a melanjului de medicamente pe care aceasta i le prescrie.”

Oare câți dintre noi, ajunși la maturitate, cu copii și joburi solicitante, care probabil ne fac să cădem seara frânți de oboseală, nu am visat la o lungă vacanță, cât mai lungă, chiar și de un an, în care să nu mai trebuiască să facem nimic, ci doar să spunem stop la toate, să fugim de cotidian, de joburi, de autobuze, înghesuială, forfotă și agitație, și să rămânem doar cu noi înșine, cu gândurile noastre? Să ne luăm, așa cum își ia protagonista acestei povești, care rămâne nenumită pe parcursul întregii cărți, un așa-zis an sabatic: un an în care punem totul pe pauză.

Personajul principal, așa cum o spune și descrierea cărții, ar trebui să fie fericit și să ducă o viață plină de împlinire: are un corp superb, este frumoasă, are un job ușor la o galerie de artă în care expun cei mai nonconformiști artiști și ea nu trebuie să-și bată prea tare capul cu expozițiile și ar putea trăi lejer cu banii moșteniți de la părinții decedați mult prea devreme. Are un apartament bine plasat în New York, însă nu prea are prieteni.

În afară de Reva, o tânără ce are și ea problemele ei personale, deși încearcă să o facă pe tipa dârză și independentă. Însă spoiala de fericire a protagonistei e repede îndepărtată de decizia ei de a-și da demisia (în stil mare) de la galeria de artă la care lucra și de a se retrage în culcușul ei din apartamentul cel confortabil, pentru „a se odihni”, cum se exprimă ea. Căci a cuprins-o o oboseală, o lehamite de viață cum nu am mai întâlnit poate la niciun personaj literar de o bună bucată de vreme încoace. Spaimele și angoasele se strâng în pragul ușii ei și somnul pare că îi dă târcoale când ți-e lumea mai dragă. Și tot ce își dorește este să doarmă. Ore peste ore, zile întregi dacă se poate, și să nu mai iasă afară decât până la magazinul egiptenilor din colț, de unde să își cumpere două cafele și să își ia ceva de-ale gurii.

Descoperim cu stupoare că o tânără sănătoasă, proaspăt ieșită de pe băncile facultății, nu poate dormi decât cu ajutorul unor cocteiluri de medicamente care pe majoritatea dintre noi i-ar trimite direct la urgențe sau la un centru de dezintoxicare. Așa că apelează la serviciile primei psihoterapeute întâlnite în cale, ca să-și rezolve problemele cu somnul (și pe cele psihice, pentru că e clar că are destule). Din păcate, dă tocmai peste cea mai incompetentă și mai nepăsătoare psihoterapeute a Americii, care, fără a-i verifica istoricul medical și psihiatric și fără a-i face evaluări serioase, îi prescrie, pe bandă rulantă, grămezi de pilule cu denumiri din cele mai periculoase.

Din păcate pentru ea, din fericire pentru noi, cititorii. Căci de aici pornește cu adevărat povestea. Altminteri, fără medicamente, fără dilemele interioare care se ivesc pe parcurs, fără umorul negru iscat de conversațiile cu cea care ar trebui de fapt să o ajute, fără relația abuzivă cu iubitul la care dă fuga ori de câte ori simte nevoia de nițică activitate, dar care o tratează mai mereu ca pe un gunoi, fără gențile și hainele contrafăcute ale prietenei (singura) sale Reva și fără aducerile aminte despre relația (inexistentă) dintre protagonistă și părinții ei (sursa tuturor problemelor sale, până la urmă, îmi închipui eu și dă de înțeles și personajul), ce ar mai fi ieșit?

În niciun caz un roman de Otessa Moshfegh. De ale cărei povești am prins drag de când am citit „Eileen” (despre care am scris pe Bookblog acum ceva vreme), o poveste despre depresii și depresivi, care o cotește în bizar și șochează printr-un final halucinant. Și aici mi-am închipuit că se va ivi ceva anormal, ceva care să surprindă și să schimbe un final care, în mod normal, la câți munți de medicamente băga în el personajul principal, ar fi trebuit să îl reprezinte moartea protagonistei în urma unei supradoze.

Dar m-am luat cu „Eileen” și cu finaluri șocante și am uitat să insist asupra unui aspect de la care pleacă problemele protagonistei poveștii: părinți indiferenți și reci, care nu se gândesc decât la ei sau care nu găsesc sau nu le pasă sau nu vor să găsească un mod de a comunica, de a stabili o relație de apropiere cu copiii lor, creează copii care, ajunși adulți, sunt condamnați să le repete greșelile. Cu consecințe cât se poate de grave. Cum e cazul aici. Inadaptarea la cotidian, la condițiile sociale, depresia, lipsa de încredere în sine însuși și în ceilalți, imposibilitatea de-a stabili o relație cât de cât normală cu cei din jur, cu partenerul de v

iață, cu prietenii cei mai apropiați, chiar și când aceștia insistă să te salveze, toate astea sunt consecințele unor probleme vârâte sub preș și netratate la timp. Iar rezultatul… Rezultatul e tragi-comic. De la un capăt la altul.

Însă e anul 2000, apoi final de an 2000, apoi trec câteva luni din 2001. Și atunci s-a produs declicul, am început să intuiesc finalul. Deloc dezamăgitor, de altfel. Abia aștept să citesc următoarea poveste imaginată de Otessa. Poveștile ei, deși teribil de deprimante, de întunecate și de apăsătoare, au personaje extraordinar de interesante și reprezintă adevărate cazuri clinice, demne de studiat pe îndelete. Recomandată!

„Puteam să mă revolt dacă aș fi vrut. Puteam să-mi vopsesc părul violet, să ajung să fiu exmatriculată de la liceu, să nu mai mănânc, să-mi pun un inel în nas, să curvăsăresc și tot așa. Am văzut alți adolescenți făcând asta, dar eu nu aveam energia necesară să trec prin atâta bătaie de cap. Adevărul e că tânjeam după atenție, dar refuzam să mă umilesc cerând asta. Aș fi fost pedepsită dacă dădeam semne de suferință, știam asta. Așa că eram cuminte. Făceam ceea ce trebuie să fac. Mă revoltam pe tăcute, în gândurile mele. Părinții mei abia dacă observau că exist. Odată, pe când eram la toaletă, i-am auzit cum șușoteau în hol.

Ai văzut că are două pete pe bărbie? l-a întrebat mama pe tata. Nu suport să mă uit la ele. Sunt așa de roz.

– Dacă îți faci griji, du-te cu ea la un dermatolog, i-a răspuns tata.

După câteva zile, menajera noastră mi-a adus un tub de Clearasil. Era dintre cele colorate.”

Lecturi 240: Jonathan Lethem – Orfani în Brooklyn

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, cer, noapte, pantofi, text şi în aer liber

Jonathan Lethem – Orfani în Brooklyn (Motherless Brooklyn, 1999) 448p., TPB, 13×20, Corint, 2020, Colecția Corint Fiction, Trad. Irina Negrea, Red. Antonia Kacso, 46.9 lei, ISBN 978-606-793-714-5

Premii: National Book Critics Circle Award for Fiction 1999, The Macallan Gold Dagger for Fiction 2000

Nota Goodreads: 3.89 (32990 note)

Descrierea editurii: „Lionel Essrog este măscăriciul Brooklynului, un orfan pe care impulsurile sindromului Tourette de care suferă îl fac să latre, să numere şi să masacreze limba engleză în cele mai surprinzătoare şi originale moduri. Împreună cu trei prieteni de la Orfelinatul pentru băieţi St. Vincent, Lionel munceşte pentru agenţia de detectivi a măruntului mafiot Frank Minna. Atunci când șeful său este înjunghiat mortal, lumea lui Lionel este zgâlţâită din temelii. Orfani în Brooklyn este un omagiu adus povestirii clasice cu detectivi, un roman cu adevărat captivant și memorabil.”

Puneți niște Raymond Chandler (fals, nici vorbă de Philip Marlowe, oricât de glumeț ar părea protagonistul, totul e din pricina afecțiunii de care suferă), Oliver Sacks și Irvine Welsh (cu acesta din urmă sunt de acord, pe cel de-al doilea nu l-am citit) și veți obține, adăugând și alte câteva ingrediente, Orfani în Brooklyn. Sau așa îl laudă MAXIM.

Începe bine povestea, misterul e mare cât cuprinde, apoi continuă și mai interesant, căci m-a făcut să cred că am dat peste o cutremurătoare poveste cu orfani traumatizați la cămin care sunt salvați de un mafiot inimos și dornic să facă niște bănuți pe spinarea unor băieți cam săraci cu duhul, însă apoi povestea cam degenerează, mai ales după dispariția mafiotului. Dar apoi acesta se întoarce și pare că le va găsi o întrebuințare serioasă băieților săi, transformându-i în ajutoare de detectiv particular.

Cam așa stă treaba. Însă mafiotul este ucis de către un asasin misterios și orfanii lui nu pot face nimic pentru a-l salva. Dar flerul de detectiv al lui Lionel Essrog îl pune pe acesta pe urmele misteriosului asasin. Misterele se-adună, iar faptul că lui Lionel îi pune bețe-n roate la tot pasul Sindromul Tourette de care suferă nu e deloc de ajutor.

Însă Jonathan Lethem alege să aștearnă o poveste polițistă tocmai prin prisma acestui personaj trăsnit, de care viața și-a cam bătut joc și continuă să-și bată. Trama polițistă mi s-a părut de fapt mai mult un pretext pentru o analiză socială serioasă și al unui studiu de caz destul de aprofundat al acestei misterioase afecțiuni imposibil de ținut în frâu. Căci nu e ca în filmul acela cu adolescenți farsori, în care majoreta le striga măscări spectatorilor între două tumbe. Nu, Sindromul Tourette se manifestă și prin gesturi repetitive, ticuri verbale și cuvinte lipsite de sens, mici acte ciudate care-l transformă pe bietul Lionel Essrog într-un exponat de care râde lumea și pe care nu-l poate lua nimeni în seamă.

Și în asta constă măiestria poveștii, nu cea mai antrenantă din lume, dar cu un protagonist suficient de interesant cât să te facă să o duci până la capăt. Și cu toate că nu prea am agreat stilul, ciudățenia deosebită a personajului principal, cât și faptul că, de la un moment dat încolo, ancheta a devenit suficient de interesantă cât să mă facă să vreau să aflu și finalul, care-i miza, ce-i cu soția mafiotului Frank Minna, unde a pus mâna pe ea, ce-i cu misterul care o înconjoară și, de asemenea, de ce a fost nevoie să fie omorât acesta.

Stilul nu e deloc facil, ticurile verbale ale lui Lionel îngreunează povestea și, mai ales, o ia destul de des pe arătură, cugetând la tot pasul și abătându-se de la povestea pe care vrea să o spună, dar… e un roman clasic? Probabil. Filmul, de urmărit și el, doar e cu Edward Norton. Povestea, așa și-așa. Personajul Lionel Essrog? Probabil unul dintre cele mai interesante pe care le-a oferit literatura ultimelor două decenii. Aștept Gun, With Occasional Music. Sau Girl in Landscape.

Lecturi 239: Marc Voltenauer – Cine a ucis-o pe Heidi?

Marc Voltenauer – Cine a ucis-o pe Heidi? (Andreas Auer II: Qui a tué Heidi?, 2017) 476p., TPB, 13×20, Tritonic, 2020, Colecția Thriller & Mystery, Trad. Claudia Dionise, 34 (43) lei, ISBN  978-606-749-475-4

Premii: Pocket 2019

Nota Goodreads: 3.94 (77 note)

Descrierea editurii: „Un asasin ucide un politician în timpul unei reprezentații la Opera din Berlin. Următoarea sa destinație: Geneva. Apoi: Gryon. Este momentul în care în pașnicul sat încep să se producă evenimente dramatice, iar inspectorul Aeur trebuie să le facă față. Personajul lui principal este inspectorul Andreas Auer, șeful poliției din micul sac de munte, pitoresc și destinație turistică (ski) Gryon.”

Când credeam că nu mă va mai surprinde nimic, că s-au terminat locurile insolite unde s-ar putea petrece crime, când obosisem deja de atâtea nopți întunecate și sumbre petrecute în pădurile Suediei sau de urmăriri prin ordonatele orașe nordice sau englezești, iată că dau peste o poveste care se petrece pe bucolicele și fermecătoarele pajiști alpine elvețiene, ce par pictate când le vezi și te mai aștepți doar să vezi o vacă mov pe care scrie Milka pentru a fi peisajul complet. Continuă lectura

Lecturi 238: Bogdan Hrib – Reziliență

Bogdan Hrib – Reziliență (2020) 356p., TPB, 13×20, Tritonic, 2020, Colecția Mystery & Thriller, 34 (43) lei, ISBN 978-606-749-471-6

Descrierea editurii: „Angajat să elucideze moartea fiicei unei important baron local, Stelian Munteanu este prins într-o complicată pânză de păianjen cu grave implicații geopolitice. Împreună cu experimentatul Tony Demetriade și tânăra Anabella Păduraru, poliția britanică și serviciile secrete românești investighează o serie de evenimente care par să ducă spre o criză fără precedent în Estul Europei. Personaje noi și vechi, răsturnări de situație, politică, corupție, iubiri și trădări, mistere aparent imposibil de rezolvat – toate se amestecă cu doze potrivite în acest nou roman semnat de Bogdan Hrib.” Continuă lectura