Lecturi 152: Liu Cixin – Pădurea întunecată

Liu Cixin – Amintiri din trecutul Terrei II: Pădurea întunecată (黑暗森林/Remebrance of Earth’s Past II: The Dark Forest, 2008, 2015) 600p., TPB, Nemira, 2018, colecția Nautilus Science-Fiction, trad. Nina Iordache, red. Oana Bogzaru, 54.99 lei, ISBN 978-606-43-0351-6

Nominalizări: Goodreads Choice Award Nominee for Science Fiction 2015

Nota Goodreads: 4.4 (32550 note)

Descrierea editurii: „Imaginează-ți universul ca pe o pădure plină de prădători necunoscuți. Și în această pădure să te ascunzi înseamnă să supraviețuiești. Pământul a ieșit din ascunzătoare. Iar prădătorii sunt în drum spre noi. Socotind în ani-lumină, vor ajunge în patru secole. Dar agenții și sabotorii lor extra-dimensionali sunt deja aici. Și numai mintea umană rămâne imună la influența lor. Ultima redută a apărării Pământului este proiectul Wallface, condus de patru persoane cu putere absolută s ia decizii strategice, ținute secret față de oameni și de extratereștri deopotrivă. Trei dintre ele sunt oameni de stat și oameni de știință influenți, dar a patra este total necunoscută. Luo Ji, un astronom chinez lipsit de ambiții, știe doar că e singurul pe care Trisolaris încearcă să-l omoare. De ce?”

Nu știu dacă mă credeți sau nu, dar pentru mine, „Pădurea întunecată” a fost cea mai așteptată continuare a anului. Peste Sanderson, Abercrombie sau Pierce Brown. „Problema celor Trei Corpuri” mi s-a părut unul dintre cele mai deștepte romane SF ale tuturor timpului, în ciuda faptului că autorul are un stil ceva mai aparte. Stil pe care se pare că și l-a rafinat în acest volum doi, dar să nu o iau înainte cu vorba. Am spus și atunci, când am scris despre primul volum al seriei „Amintiri din trecutul Terrei”, că m-au fermecat nu numai ideile, ci și lumea plină de inedit, cu o cultură și idei despre viață complet noi pentru un cititor european cum sunt eu, obișnuit mai ales cu scrierile de sorginte-anglo saxonă sau de-ale autorilor români. Să vă mai spun că am avut răbdare ca acest volum doi să apară mai întâi în limba română, pentru a-l citi, chiar și după ce mi-am arătat pe față entuziasmul față de primul volum? Că am fost tare și răbdător, spre deosebire de alții, care n-au mai rezistat? O dovedește coperta de la începutul articolului, ca să nu credeți că spun prostii.

Când am terminat acest volum doi, am sărit și am scris repede și pe Goodreads câteva rânduri despre el, la cald, că tare mă deprimă contorul care-mi aduce aminte, nemilos, ori de câte ori (ba îmi trimite și câte un email, uneori, ticălosul) intru pe site, că am rămas în urmă cu năzuința de-a citi șaptezeci și cinci de cărți anul acesta. Visuri, tată, doar visuri. Am rămas mult în urmă, pentru prima oară după ceva ani. În fine. Scriam acolo că acest volum doi înaintează în ritm de melc, că ideile, minunate, încă o dată, se pierd în marea de cuvinte așternute pe aproape șase sute de pagini (în timp ce primul volum avea doar patru sute și ceva). La cald, am fost cam furios, cam deziluzionat. E drept că nu m-a ajutat nici faptul că am lungit nepermis de mult lectura cărții (vreo două săptămâni, probabil, când n-ar fi trebuit să-mi ia mai mult de vreo cinci zile, maxim), dar totuși, mi-am arătat dezaprobarea față de faptul că volumul doi pare inferior primului. Și criticii au fost oarecum de aceeași părere, fără a mai sări cu nominalizările la premii, însă asta nu înseamnă că este un roman slab.

Este un al doilea roman al unei trilogii care suferă de blestemul romanelor de mijloc al trilogiilor: e pus în umbră de primul, inedit, mirobolant, care entuziasmează pe toată lumea, și pălește, de multe ori, și prin comparație cu cel de-al treilea, care reprezintă punctul culminant al poveștii. Căci să fim serioși, ce e mai interesant, urcușul sau accederea în vârful Everestului? Ce rămâne în istorie? Ascensiunea sau înfigerea steagului și selfie-ul de rigoare în vârf de munte? Cam la fel stă treaba și cu acest volum doi. Primul trântește cărțile pe masă și ne face cunoștință cu jocul, cu lumea de pe Trisolaris, cu sophonii spioni și cu planul trisolarienilor de-a invada Pământul și de-a ține pe loc progresul tehnologic al oamenilor, în timp ce celui de-al doilea nu-i mai rămâne decât să continue aventurile din primul.

Vedeți voi, însă, nu degeaba are Liu Cixin un chip de vulpoi în devenire: el merge mai departe și nu se mulțumește să ne prezinte acolo, o idee, două, trei. Nu, el vine în prima parte (e drept, cam lunguță și cam plictisitoare pe alocuri) cu patru idei deodată. Căci nemernicii de trisolarieni, aflați acum în vreo o mie de nave spațiale în drum spre Terra (din fericire va mai dura ani buni până vor sosi în sistemul nostru solar) nu s-au mulțumit să înzestreze sophonii cu puterea de-a bloca progresul tehnologic al oamenilor, ci i-au pus să-i și spioneze pe pământeni și să dea raportul cu privire la tot ce mișcă pe Terra. Au însă o slăbiciune: mintea oamenilor este opacă pentru ei, nu pot citi gândurile oamenilor, așa că aceștia pot unelti, pot manipula, se pot eschiva, pot ține secrete planuri, idei mărețe, pe care să le pună în aplicare atunci când trisolarienii nu mai pot face nimic care să-i împiedice.

Așa se naște Proiectul Celor cu Fața la Zid. Patru indivizi aleși pe sprânceană sunt selectați de un comitet să elaboreze, în secretul cel mai deplin, patru planuri de contracarare a invaziei trisolarienilor. În cazul a trei dintre ei lucrurile sunt clare: sunt persoane publice, care au făcut ceva pentru lume. Al patrulea însă este un biet astronom care se trezește implicat, fără voia lui, în cea mai mare conspirație pe care a orchestrat-o omenirea vreodată. Unul vine cu ideea unor milioane de bombe atomice gigantice, bune de testat mai întâi pe Mercur (dar nu neapărat), altul lansează ipoteza conform căreia creierul uman poate fi îmbunătățit la nesfârșit, altul lansează ideea unor navete spațiale sinucigașe, numai Luo Ji, astronomul, personajul principal al poveștii și un adevărat model de cum se creează un personaj profund, complex, de a cărui soartă chiar îți pasă până la finalul poveștii, care este singurul pe care vor să-l omoare trisolarienii, din motive neștiute de nimeni, se retrage ca un pustnic într-un loc ferit de ochi curioși și-și însărcinează îngerul păzitor (care este o persoană în carne și oase, nu vă temeți) să i-o aducă pe fata din vis ca să-și poată îndeplini planul. Da, ați citit bine: visează o fată și dorește să o ia de soție. Culmea este că… ei, cred că înțelegeți unde bat.

Însă trisolarienii nu s-au mulțumit să trimită acolo, doi sophoni spioni, ci au la dispoziție o hoardă întreagă de pământeni fanatici și sinucigași, gata să dea la schimb viața pe Terra cu paradisul celor o mie de fecioare. Și așa se nasc Spărgătorii de Zid, cei meniți să dejoace planurile Celor cu Fața la Zid. O chestie extrem de ingenioasă și o găselniță inteligentă, care reprezintă unul din punctele forte ale acestui volum. Plus un superb măcel în spațiu, mult în viitor. Plus o suită de mici coincidențe ucigașe, căci cineva îl ia la țintă și-n viitor pe Luo Ji.

Povestea este cu măiestrie strunită în cea mai mare parte a acestui segment cu numărul doi al trilogiei. Mai apar niște elucubrații inevitabile, niște divagații de care eu unul mă puteam lipsi bucuros, fără vreun regret semnificativ, plus că unele fire narative se puteau scurta foarte mult. Însă așa și-a gândit autorul povestea și rău n-a făcut. Este superbă, profundă, inteligentă și te îndeamnă la meditare. Te îndeamnă să lași cartea deoparte și să reflectezi tu însuți la ideile așternute în ea. Te îndeamnă să te întrebi încotro se îndreaptă omenirea, dacă suntem cumva mai breji decât invadatorii care vor să ne extermine și despre care pământenii n-au aflat lucruri chiar luminoase și dacă nu cumva inevitabilul colaps anticipat de autor (provocat de îndepărtata, dar certa sosire a trisolarienilor) ne paște mai devreme decât ne-am imaginat în urmă cu ceva vreme. Părerea mea? Deși nu se ridică la înălțimea primului volum, acest volum doi îl continuă și-l completează de minune pe primul, dezvoltând povestea, adâncind misterul, ducând teoriile mai departe, creând altele noi și îndemnând cititorul să ridice ștacheta pentru ultimul volum. Povestea este complexă și la fel de profundă ca personajul principal. Nu poate satisface toate gusturile, însă nici nu cred că asta a fost ideea de bază a autorului când a schițat-o și-a dezvoltat-o. Este o poveste despre religie, despre natura umană, fanatism și dragoste față de țară dusă pe culmile extreme, despre datorie și, nu în ultimul rând, este și o poveste de dragoste. Recomandată!

Posted by Liviu