Minciunile cele mai ușor de spus sunt cele adevărate.
Ce poți face facă un viscol te-a blocat într-un refugiu din creierul munților, fără nicio cale de comunicare, alături de patru străini, dintre care știi că unul a răpit un copil? Pe neașteptate, tânăra Darby se vede pusă în situația de a deveni îngerul păzitor al unei fetițe de șapte ani. Hotărâtă să salveze viața micuței, ea nu poate decât să se bazeze pe propria ingeniozitate, demers ce devine o luptă cruntă pentru supraviețuire într-un spațiu pe care natura l-a decretat fără ieșire…
Uneori Dumnezeu pune oamenii exact acolo unde e nevoie de ei. Chiar dacă ei n-o știu.
„O combinație subtilă și excelent realizată între psihologia camerei închise a Agathei Christie și teroarea pură, viscerală a lui Stephen King… Adams își clădește cu grijă decorul și plăsmuiește personaje distincte și perfect verosimile, pentru ca în ultima treime a cărții să dea frâu liber unei intensități incredibile a derulării acțiunii.“ – Entertainment Weekly
„Senzațional… Romanul are o propulsie cinematică ce captivează atenția cititorului, iar Adams își distribuie cu mână sigură revelațiile șocante. Deplasările narative dezvăluie trecutul celorlalte personaje, totuși Darby rămâne eroina principală aflată în căutarea unei rezolvări aparent imposibile.“ – The Wall Street Journal
„O poveste captivantă, care are în centru o eroină credibilă și extrem de curajoasă, în stilul Fetei cu un dragon tatuat și al altor romane polițiste similare.“ – Booklist
„Captivează de la bun început și te ține cu sufletul la gură până la sfârșit, prin numeroase răsturnări de situație.“ – freshfiction.com
„Un thriller genial, provocator, despre patru străini în viscol, un copil răpit și o tânără hotărâtă să demaște și să păcălească un psihopat agresiv.“ – HarperCollins Publishers
„Taylor Adams derulează surprizele cu o viteză ce vă va sili să vă opriți la răstimpuri ca să vă trageți răsuflarea și să vă reamintiți că nu este totuși decât o ficțiune.“ – nyjournalofbooks.com
„Adams atrage cu certitudine prin originalitate și capacitatea de a-i «prinde» pe cititori foarte devreme și de a le păstra atenția neabătută până la ultima pagină.“ – The Real Book Spy
Minciunile cele mai ușor de spus sunt cele adevărate.
Neantul nu este un cadavru rece într-un sicriu sub pământ. Neantul sunt eu.
Viața lui Thorkild s-a schimbat pentru totdeauna în doar o clipă. Fostul maestru al anchetelor, dat afară din poliție și abia ieșit de la închisoare, nu dorește decât moartea. Propria sa moarte. Însă o datorie mai veche îl obligă să investigheze dispariția unui tânăr, pe care trebuie să-l găsească cu orice preț, viu sau mort, chiar dacă asta va însemna să coboare în adâncul mării. Între cercetări poticnite și confruntarea cu propriii demoni interiori, pe măsură ce își rememorează relația cu fosta iubită, Thorkild descoperă că marea ascunde mult mai multe secrete.
Ești prizonierul unei iluzii. Știu cum e. Am fost și eu așa.
„O carte extraordinară datorită îmbinării dintre intriga polițistă clasică, horrorul neașteptat și scenele povestite cu umor fin. Un demn urmaș norvegian al lui Stephen King.“ Ekstra Bladet
„În romanul lui Bakkeid predomină o atmosferă tulburătoare de singurătate, care aduce o inovație într-un gen altminteri popular. Un roman cu adevărat minunat care depășește așteptările.“ Femina
„Bakkeid a fost supranumit noul Nesbø și, într-adevăr, în Thorkild putem regăsi ceva din Harry Hole. Aștept cu nerăbdare următoarea lui carte.” God-bog
„Un debut extraordinar.“ Søndag
„Când mâine nu mai vine este o carte excelentă cu elemente horror ce înfioară. M-a cucerit, pur și simplu, și aștept cu interes continuarea.“ Bogrummet
„O poveste foarte bine spusă.“ Krimisiden
„Un roman ce te va face să șovăi între realitate și iluzie, între lumea reală și percepția personajului principal. Un subgen nou în noirul nordic!“ Thriller Nord
„Revitalizarea thrillerului psihologic tradițional a cărui intrigă este caracterizată de personaje malefice, paranoia și întâmplări sinistre.“ Verdens Gang
Neantul nu este un cadavru rece într-un sicriu sub pământ. Neantul sunt eu.
FRAGMENT
Capitolul 6
Priveliștea care mă întâmpină dimineața în oglindă arată ca un spectru hidos al lumii de dincolo. Tenul meu este palid și cenușiu din cauza lipsei luminii soarelui și a vitaminelor. Am ochii micșorați, cu semicercuri vineții și pleoapele umflate, care nu se deschid aproape deloc.
Mă spăl pe față și-mi plimb buricele degetelor peste cica tricea ca o semilună de sub ochi, urmând linia în jos până la dâra neregulată din mijlocul obrazului, atingând fiecare adâncitură și semn care-mi „înfrumuseţează“ chipul. Durerea izbește aproape imediat.
— Nu pot, îi șoptesc feței din oglindă, în timp ce bâjbâi în cutia cu blistere după medicamentele de dimineață. Ar fi trebuit să știe asta. Nu sunt pregătit.
După ce-mi iau pastilele, mă îmbrac și mă duc la fereastră, dau la o parte pătura de lână și privesc afară: este una dintre zilele acelea în care soarele nu strălucește, nici nu plouă, totul este de un cenușiu-albăstrui palid, ca și cum lumina de pe cer șovăie să se aprindă.
Dau să mă întorc de la fereastră, când zăresc un individ cu cască pe cap, îmbrăcat cu un tricou mulat pe corp și pantaloni scurți de ciclism, care pedalează spre clădirea căminului. Oprindu-se lângă intrare, privește în sus, spre fereastra unde stau și-și scoate mobilul. Ulf Solstad, înalt de aproape un metru nouăzeci și trei, are un fizic puternic și e aproape chel. La ceafă are un smoc de păr des, roșcat, prins într-o coadă de cal, cam ca vechii samurai japonezi.
Las să cadă colțul păturii și mă retrag spre canapea, tocmai când începe să sune telefonul.
— Bună dimineața, Thorkild, zice Ulf cu sufletul la gură când răspund în sfârșit. M-a sunat Anniken Morit zen, nu cu mult timp în urmă. Zice că tocmai a primit un mesaj de la tine.
— Da.
Mă afund în canapea și încerc să mă concentrez asupra furnicăturilor din obraz, astfel încât să nu mai simt nicio altă durere pe moment și să le las să preia controlul.
— Nu pot să mă duc.
— Cum așa?
— N-are niciun rost.
— Pentru că?
— Arne spune că fiul lor e mort.
— Probabil are dreptate.
— Dumnezeule, gem exasperat. Atunci ce dracului vreţi de la mine?
— Facem asta pentru Anniken, răspunde Ulf calm. Într-o bună zi își vor găsi băiatul. Un cadavru umflat și odios după atâta stat în apă, unde l-au ciugulit peștii și crabii. Dar a rămas tot copilul ei, pricepi? Și-ți spun că nu e în stare să suporte ce-o așteaptă. Tu cunoști jargonul poliției și rutinele în astfel de situații și cum evoluează și se desfășoară lucru rile. Poate că, mai mult decât orice, pentru ea este o cale să-și demonstreze că n-a renunțat. Nimeni nu poate renunța până nu știm sigur, Thorkild. Până când n-au fost încercate toate căile. Ești de acord cu mine?
Nu spun nimic; doar stau cu mobilul în mână și mă holbez la pătura de lână care acoperă fereastra.
— Coboară, Thorkild, adaugă Ulf când vede că nu răspund.
— Nu.
Vocea mi se frânge și lacrimile îmi năpădesc ochii, dar fără să găsească eliberare prin canalele lacrimale distruse.
— Atunci deschide-mi și urc eu.
— Nu vreau.
— Nu plec până nu vii jos, ori mă lași să intru.
— Nu poți, continui îmbufnat când nu mă pot gândi să spun nimic altceva. Trebuie să te duci la lucru.
— În dimineața asta pontez la tine, răspunde Ulf, tot fără să-și piardă calmul și fără să-și aprindă nicio țigară.
Fără să fie dispus să renunțe.
— Futu-i!
Sar de pe canapea.
— Cum e posibil să fii atât de încăpățânat? Nu pot să înțeleg. Trebuie să mă duc acolo și să vâslesc în jurul blestematei de insule în căutarea unui tip despre care toată lumea spune că-i mort, înecat și dispărut pe vecie?
— Apropo, mai e un motiv pentru care vreau să te duci acolo.
— Care-i ăla?
— Elisabeth.
— Sora mea? Ce-are ea de-a face cu toate astea?
— Nimic.
— Și?
— Când ai văzut-o ultima dată?
Ridic sfidător din umeri.
— Vreau să vorbești cu ea când ajungi acolo.
— Despre ce?
— Despre tine și despre cele prin care ai trecut.
— De ce?
— Gândește-te la asta ca la o necesitate a noii tale vieți, Thorkild. Nu mai supui la interogatorii; tipul care strângea informații e mort, nu mai are nici onoare, nici loc de muncă. Acum ești la fel ca oricare dintre noi, un… furnizor de informații. Indiferent cât de dureros ar fi să accepți asta.
Lipsa de subtilitate a lui Ulf și declarațiile sale moralizatoare ar putea să le pice cam greu la stomac unor oameni cu un ego sensibil și o încredere de sine dată peste cap. Spre norocul meu, ego-ul mi-a crăpat, iar încrederea în sine s-a dus și și-a găsit condiții mult mai convenabile prin altă parte.
— Ai nevoie de oameni responsabili în jurul tău, continuă el. Dar mai trebuie să găsești și puncte solide de referință în exteriorul cercului tău terapeutic. Și primul lucru pe care aș vrea să-l includem în această paradigmă ar fi sora ta, Liz, de care știu că ești atașat, poate chiar mai mult decât ești gata să recunoști. În plus, m-am tot gândit la ce-am vorbit ieri și-am să-ți dau o rețetă pentru OxyNorm, pentru călătoria ta. Așa vei avea la îndemână niște pastile care acționează rapid dacă ai vreodată nevoie de ele. Ce părere ai?
Simt cum ceva începe să mă furnice pe undeva prin abdomen, ridicându-mi-se pe șira spinării până la ceafă, precum și secreții intense de salivă.
— Cât de mult?
— La fel ca data trecută.
— Și ce se întâmplă dacă trebuie să stau acolo mai mult de o săptămână?
— Atunci am să-ți trimit prin e-mail o rețetă nouă, oriunde ai fi.
Pun mobilul înapoi pe măsuța de televizor și-mi apăs gura cu pumnii. Durerea din obraz a dispărut, topindu-se exact atunci când, pentru prima dată, am nevoie de ea.
— Futu-i, futu-i, futu-i! șuier în pumni, mușcându-i până când, în cele din urmă, inspir adânc și iau telefonul de pe masă.
Ridic încă o dată colțul păturii de la geam.
— OK, șoptesc în telefon. Mă duc. Vino sus.
Ulf încă are telefonul la ureche atunci când deschid ușa. Dă din cap și intră în cameră, dar înainte de toate smulge pătura de la fereastră și se prăbușește pe canapea, care scârţâie sub greutatea lui.
— Bine, atunci, și când te duci la Tromsø? Pe la trei jumătate? Bine.
Pocnește din degete și arată din cap în direcția chicinetei. Strâng din umeri.
— Ce-i?
— Scrumieră, pentru Dumnezeu!
Își lasă geanta jos și pescuiește dinăuntru portofelul și un pachet de Marlboro Gold, își scoate cardul Visa și o țigară pe care o aprinde cu un gest nervos, înainte de a inspira cu lăcomie.
— Bilet doar dus, da.
Fumul înțepător de țigară își găsește drum spre nările mele și mi se așază sub bărbie, chiar sub piele. Mă întorc și intru în baie, unde-mi scot trusa de toaletă și-mi pun mașina de ras, organizatorul de medicamente și punga cu medicamente lângă periuța de dinți și celelalte articole de toaletă. După aceea mă duc în bucătărie să iau cafetiera și radioul portabil, în vreme ce Ulf pare să intre pe linia de așteptare în conversația telefonică.
— Salutare, urlă el dintr-un nor de fum, de pe canapea, și dă cu ochii de cafetieră, pe care sunt gata s-o învelesc într-un prosop. N-ai nevoie de aia. Să știi că au cafea și în nordul Norvegiei.
— O prefer pe a mea, protestez.
— Dar pentru Dum… nu, nu contează, gesticulează el spre mine și face o grimasă. Da, n-ai decât, ia-o, pune și niște suluri de hârtie igienică, o perie de duș și niște cârpe de pantofi, din partea mea, n-ai decât.
Apoi își reia conversaţia telefonică:
— Alo? La cât ziceai că se ajunge?
Odată ce și-a încheiat conversația și și-a aprins o altă țigară, se întoarce cu fața spre mine, dând din cap pe când fumul îi pătrunde în plămâni.
— Știi ceva? spune el când, în cele din urmă, suflă fumul afară. Cred că, de fapt, călătoria o să-ți facă bine. Chiar bine…
FanSF 