A apărut REVISTA ONLINE GALAXIA 42 #8/2020

Este posibil ca imaginea să conţină: text

EDITORIAL

POVESTIRI

TRADUCERI

FLASH FICTION

ȘTIINȚĂ

FRAGMENTE DE ROMAN

FOILETON

INTERVIURI

ESEURI

NOUTĂȚI

RECENZIE DE CARTE

ATELIER CRITIC

O FALIE ÎN TIMP

CRONICĂ DE FILM

CRONICĂ DE JOCURI

ENGLISH

Fiction

Fragment Sarah Pinborough – Prietena mea de suflet

Prietena mea de suflet

Lisa trăiește pentru fiica ei Ava, pentru slujbă și pentru cea mai bună prietenă a sa, Marilyn.

Un client chipeș se arată interesat de ea, iar Lisa începe să viseze la o viață alături de el. Poate acum e pregătită. Poate ar trebui să aibă din nou încredere în cineva. Poate a venit vremea să lase în urmă secretul îngrozitor din trecut.

Atunci când fiica ei salvează un băiețel de la înec și imaginile apar la toate emisiunile de știri, unde le poate vedea oricine, lumea Lisei se prăbușește.

Pe neașteptate, tot ce a realizat e în pericol, iar Lisa se vede nevoită să-și înfrunte trecutul pentru a salva ceea ce iubește, fără să știe în cine poate avea încredere.

Dar cineva trage sforile. Și acel cineva a hotărât că atât Lisa, cât și Ava trebuie să sufere.

Pentru că, în urmă cu mult timp, Lisa și-a încălcat o promisiune. Iar unele promisiuni nu trebuie încălcate… 

„Un roman incitant și plin de tensiune… Angoasa se construiește implacabil… Prietena mea de suflet este fără rezerve feminist, pus în mișcare de relațiile puternice dintre femei, la bine și la rău. Amatorii de romane psihologice de suspans îl vor adora.“ Booklist

Pe măsură ce narațiunea se țese în jurul celor trei personaje, cititorii sunt atrași tot mai mult în înlănțuirea lor de secrete și minciuni… Fanii fulminantului roman de debut al lui Pinborough, Prin ochii ei, nu vor fi dezamăgiți. Prietena mea de suflet e un thriller plin de nerv și de răsturnări de situație...“ Library Journal

„Cartea lui Pinborough posedă invariabil o calitate suprarealistă, ca de vis… Felul cum jonglează cu perspective multiple arată un entuziasm enorm, iar modul de a povesti este tot atât de sigur ca întotdeauna.“ The Guardian

Data apariției: Jul 2020

Tip copertă: Broșată

Format: 130×200

Nr. pagini: 400

ISBN: 978-606-33-5789-3

Colectie: Buzz Books

Traducător(i): Călin‑Andrei Popa

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

1

DUPĂ

EL

Târfa.

Apucă marginea hârtiei atât de strâns încât rândurile ordonate de cuvinte scrise îngrijit se răsucesc într‑o suită ciudată de zigzaguri care mănâncă unele fraze, în timp ce pe altele le scot în evidență, ca și cum ar vrea să‑și bată joc de el.

Nu mai pot să fac față.

Ești prea furios.

Mă sperii atunci când mă rănești.

Nu te mai iubesc.

Pământul se clatină, iar respirația îi e din ce în ce mai sacadată pe măsură ce se apropie de sfârșit.

Nu veni după mine. Nu încerca să dai de mine. Nu încerca să ne găsești pe nici una din noi.

Citește scrisoarea de trei ori până să priceapă. Ea a plecat. Ele au plecat. Știe că acesta e adevărul – simte noua pustietate din casă –, dar tot se grăbește să caute prin camere, deschizând dulapuri și sertare. Nu e nici urmă de ea; nici pașaport sau carnet de conducere, nici unul dintre lucrurile acelea importante care‑i definesc viața.

Nu încerca să ne găsești pe nici una din noi.

Revine la masa din bucătărie și mototolește scrisoarea, sufocându‑i cuvintele în pumnul său încleștat. Are dreptate. E nervos. Mai mult decât nervos. E furios. Simte un fel de căldură glacială înăuntrul său. Se uită pe fereastră afară, cu ghemotocul de hârtie umedă mototolită în palma transpirată. Votcă. Are nevoie de niște votcă.

În timp ce bea, un plan germinează în solul întunecat al minții lui și începe să crească.

Nu are nici un drept să îi facă așa ceva. Nu după toate greutățile prin care au trecut împreună.

O s‑o distrugă pentru asta.

2

ACUM

LISA

– La mulți ani, scumpa mea, îi zic din ușă.

E abia ora șase și jumătate și sunt încă amețită de somn, dar bucătăria mea zumzăie de exuberanță adolescentină. E ca un val învolburat care mă lovește în față. Nu‑mi amintesc să fi avut vreodată foarte multă energie. E un sentiment plăcut. Plin de speranță și încredere.

– Nu trebuia să te trezești, mamă. Tocmai plecam.

Îmi zâmbește în timp ce se apropie ca să mă sărute pe obraz, învăluindu‑mă într‑un nor de miros de șampon de măr și deodorant cu aromă fructată, dar pare cam obosită. Poate că se străduiește prea mult. Se apropie examenele pentru GCSE, iar cu antrenamentele de înot de dimineața și seara de câteva ori pe săptămână, timpul petrecut cu fetele și mersul la școală, abia dacă mai reușesc să o văd. Ceea ce, îmi tot spun, e exact cum ar trebui să fie. Se maturizează. Rupe cordonul ombilical. Trebuie să învăț să‑i dau drumul. Dar e greu. Foarte mult timp am fost noi două împotriva întregii lumi. Iar acum lumea se află aproape la îndemâna ei.

– Doar nu în fiecare zi fetița mea împlinește șaisprezece ani, îi zic în timp ce umplu ceainicul și îi fac cu ochiul.

Își dă ochii peste cap s‑o vadă Angela și Lizzie, dar știu că e fericită că mă trezesc în continuare să o pregătesc pentru școală. A crescut, dar încă e copilașul meu.

– Și oricum, adaug eu, azi am prezentarea aceea importantă la serviciu, așa că trebuie să plec devreme.

Sună un telefon. Toate cele trei capete se apleacă spre ecrane, iar eu mă întorc din nou la ceainic. Știu că există un băiat pe nume Courtney în viața Avei. Încă nu mi‑a spus nimic despre el, dar am văzut un mesaj atunci când și‑a lăsat telefonul pe masa din bucătărie săptămâna trecută, un lucru extrem de rar. Obișnuiam să‑i mai verific telefonul din când în când, atunci când puteam, dar acum folosește o parolă și oricât de mult mă doare să admit, are dreptul la o viață privată. Trebuie să învăț să am încredere că mintea strălucitoare a fiicei mele o s‑o ferească de belele.

– Vrei să primești cadourile acum sau diseară la Pizza Express? o întreb.

Ava ține strâns niște punguțe de cadou din care ies bucăți de hârtie colorate, dar nu‑mi spune ce i‑au dat prietenele ei. Poate mai târziu o s‑o facă. Acum câțiva ani ar fi alergat ca să‑mi arate. Dar nu și acum. Timpul trece. Am aproape patruzeci de ani, iar Ava are șaisprezece. În curând o să zboare din cuibul meu.

– Jodie e afară, zice Angela, ridicându‑și privirea din iPhone. Ar trebui să mergem.

– Diseară e bine, răspunde Ava. N‑am timp acum.

Îmi zâmbește, iar mie îmi trece prin minte că într‑o

zi o să fie foarte frumoasă. Pentru o clipă, mi se strânge brusc inima în piept la gândul că o s‑o pierd, așa că mă concentrez asupra amestecatului în ceai, după care verific printurile pentru prezentare de pe masă în timp ce fetele își iau gecile, echipamentele pentru înot și ghiozdanele.

– Ne vedem diseară, mamă, îmi strigă Ava peste umăr în timp ce dispare în hol, iar eu simt o pală de aer umed venind de afară.

Dintr‑un capriciu, mă duc după geantă și scot o bancnotă de douăzeci de lire și ies după ele, lăsând ușa din față închisă doar cu zăvorul.

– Ava, așteaptă! Sunt doar în cămașa de noapte subțire, dar mă duc după ea pe alee, fluturând bancnota. Pentru tine și pentru fete. Înainte de școală, duceți‑vă să mâncați ceva bun la micul dejun.

– Mulțumesc!

Cuvântul rostit de Ava este numaidecât urmat de ecoul vocilor celorlalte care se înghesuie în mașina lui Jodie, blonda minionă de la volan, iar eu rămân în poarta deschisă a casei noastre. Abia dacă reușesc să urce toate înainte ca Jodie să pornească, iar eu tremur aproape imperceptibil în timp ce le fac cu mâna. Conduce cu viteză și nu cred că a avut timp să‑și verifice oglinzile. Oare Ava și‑a pus centura? Griji, griji. Asta sunt eu. Nu‑și dau seama cât de importantă e viața. Cât de importante sunt ele. Cum ar putea? Atât de tinere și cu vieți atât de fericite.

E vară, dar cerul e cenușiu și amenință cu alte ploi, făcând să se simtă răcoarea. Mă uit după ele până când Jodie ia colțul și tocmai dau să mă întorc în căldura casei, când văd o mașină parcată pe strada noastră liniștită, chiar în spatele meu. Simt furnicături pe piele. Străină. Bleumarin. Nu e o mașină pe care s‑o mai fi văzut până acum. Le știu pe toate de pe strada noastră. A devenit un fel de obicei să observ astfel de lucruri. Mașina aceasta e nouă.

Inima îmi bate cu putere în piept, ca o pasăre care se izbește într‑un geam. Rămân nemișcată; nu e luptă sau fugi, ci groază. Motorul mașinii e oprit și cineva se află în spatele volanului. Destul de masiv. E mult prea departe ca să îi văd fața. Oare mă privește? În capul meu e un zumzet ca de muște și încerc să‑mi recapăt suflul. În timp ce panica amenință să mă copleșească, un bărbat, încă îmbrăcându‑se cu un sacou în timp ce încearcă să‑i facă semn cu mâna șoferului, iese de pe aleea sa de acces. Motorul pornește. Numai atunci când se pune în mișcare observ o bandă subțire pe una dintre părți. EezyCabs.

Valul de ușurare aproape mă face să izbucnesc în râs. Aproape.

„Ești în siguranță“, spun când taxiul trece prin fața mea fără ca nimeni dinăuntru să se uite în direcția mea. „Ești în siguranță, la fel și Ava. Trebuie să te relaxezi.“

Evident, este mai ușor de zis decât de făcut. Am învățat asta odată cu trecerea anilor. Frica nu trece niciodată cu adevărat. Am mai avut momente de liniște în care aproape că puteam să uit trecutul, dar apoi o ocazie aleatorie declanșează un atac de panică și îmi dau seama că, de fapt, fusese întotdeauna acolo, ca o pojghiță de smoală încinsă lipită de mucoasa stomacului. Recent, am început să am acest sentiment, o neliniște care mă tulbură, ca și cum ar trebui să știu că ceva este în neregulă, deși nu reușesc să‑mi dau seama exact ce. Poate că eu sunt de vină. Vârsta.