Luna viitoare la Leda Edge: REGATUL DE ARAMĂ, de S.A. Chakraborty, al doilea volum al Trilogiei Daevabadului, traducere de Claudia Roxana Olteanu.
O NOUĂ POVESTE CAPTIVANTĂ CARE SE PETRECE ÎN DAEVABAD, ORAȘUL DE BRONZ AL DJINN-ILOR DIN O MIE ȘI UNA DE NOPȚI
Au trecut cinci ani de când Nahri a văzut cum preafrumosul ei Darayavahoush e-Afshin a fost ucis de idealistul și habotnicul prinț Alyzaid cel posedat de mariz-i, iar magicul Daevabad a trecut prin transformări profunde. Acum, djinn-ii din toată lumea se grăbesc spre orașul cu ziduri de bronz, pentru a sărbători trecerea într-un alt secol, fără să aibă habar că o forță misterioasă se pregătește de atac. Cei oprimați și târâți în sclavie sunt gata să stârnească un adevărat război civil, iar Nahri nu e sigură dacă va reuși să aducă pacea mult râvnită între triburile celor pursânge și neamul shafiț-ilor, în ciuda tuturor riscurilor pe care și le asumă sfidându-i nu doar pe preaputernicii preoți daeva, ci și pe ocârmuitorul djinn-ilor, nemilostivul Ghassan. Viitorul atârnă de un fir de păr, căci locuitorii Daevabadului sunt pe punctul să se confrunte cu o amenințare nemaiîntâlnită.
„Promisiunea făcută cu Orașul de bronz a fost respectată într-un mod impresionant!” Kirkus Reviews
„În acest al doilea volum al Trilogiei Daevabadului, S.A. Chakraborty sporește tensiunea și mărește miza cu ajutorul dilemelor morale și al pericolelor pe care le au de înfruntat îndrăgitele sale personaje.” Publishers Weekly
„O poveste fascinantă, de-a dreptul magică!” Library Journal
S.A. Chakraborty este o scriitoare newyorkeză și o mare pasionată de istorie. A debutat cu TRILOGIA DAEVABADULUI, o serie fantasy a cărei acțiune se desfășoară în Orient, în secolul al XVIII-lea, din care au apărut: Orașul de bronz (2017) – bestseller finalist al prestigioaselor premii literare Locus și World Fantasy, declarat „cea mai bună carte fantasy a anului 2017” de Library Journal, The Verge și SYFY Wire – și Regatul de aramă (2019). În prezent, definitivează cel de-al treilea volum, Imperiul de aur, care va fi publicat în 2020, și a început o nouă serie, despre care nu dorește să spună decât că va fi „o combinație între Sindbad Marinarul și Ocean’s Eleven”! Pasiunea pentru literatură a autoarei este demonstrată și de faptul că își dedică timpul prețios pentru a organiza evenimentele grupului Brooklyn Speculative Fiction Writers. Când nu e cu nasul în vreo carte, îi place să facă drumeții, să tricoteze și să recreeze complicate festinuri medievale pentru soțul și fiica sa.
I
NAHRI
Nahri a închis ochii, întorcându‑și fața spre soare, să se bucure de căldura acestuia pe care o simțea pe obraji. A tras adânc aer în piept, savurând mirosul de pământ reavăn care venea dinspre munții îndepărtați, precum și briza proaspătă a lacului.
– Au întârziat! s‑a plâns Mereu întârzie! Am impresia că le place să ne vadă stând așa, cu ochii‑n soare.
Zaynab s‑a strâmbat.
– Dhiru, tu n‑ai ajuns la timp la niciun eveniment din viața ta! l‑a dojenit prințesa pe fratele ei mai Chiar vrei să începi o asemenea luptă?
Nahri nu a băgat în seamă gâlceava lor, a inspirat din nou aerul răcoros și s‑a desfătat cu liniștea locurilor. Se întâmpla rar să se bucure de o astfel de libertate și avea de gând să savureze totul. Învățase pe pielea ei că nu exista nicio altă cale.
Prima oară când încercase să se furișeze din palat fusese la puțin timp după noaptea petrecută pe corabie. Căutase cu dispe‑ rare ceva care să‑i abată gândurile și jinduia să rătăcească prin lo‑curi din oraș pe unde nu mai fusese, prin unele în care să nu mai fie bântuită de gândul la Dara.
Drept pedeapsă, Ghassan poruncise să fie adusă în fața lui slujnica ei, Dunoor. Apoi chiar acolo, sub ochii lui Nahri, îi legase nefericitei limba cu farmece, pentru că nu anunțase dispariția lui banu nahida, lipsind‑o de darul vorbirii pentru totdeauna.
A doua oară, Nahri fusese mânată de sfidare. Ea și Muntadhir urmau să se căsătorească în curând. Era o banu nahida! Cine se credea Ghassan, s‑o țină închisă pe ea în orașul străbunilor ei?
De data aceasta fusese mai grijulie, asigurându‑se ca toate însoțitoarele sale să aibă scuza că fuseseră trimise cu treburi și se folosise chiar de palat pentru a se ascunde, înaintând pe coridoarele aproape neumblate.
Cu toate acestea, Ghassan izbutise să afle, din nou, totul. Așa că îl adusese pe străjerul care dormise când ea trecuse pe lângă el în vârful degetelor și pusese să fie biciuit până când nu mai rămă‑ sese pe spatele lui nicio urmă de piele nesfâșiată.
A treia oară, Nahri nici măcar nu se ferise. Proaspăt căsătorită cu Muntadhir, se hotărâse să facă o plimbare de la Marele Templu până la palat, într‑o zi cu soare. Nu‑și închipuise că Ghassan – care era acum socrul ei – ar fi putut avea ceva împotrivă. Pe drum, po‑ posise la o cafenea micuță din cartierul daev‑ilor, unde petrecuse câteva momente plăcute stând de vorbă cu proprietarii surprinși și bucuroși.
A doua zi, Ghassan a poruncit ca amândoi daev‑ii să fie aduși la palat. De data aceasta, nu a mai fost nevoie să îi pedepsească. Nahri abia ce le‑a văzut chipurile înfricoșate, că s‑a aruncat în genunchi și a jurat că nu va mai pleca niciodată fără să aibă voie. Asta însemna că nu rata niciodată ocazia să iasă dintre zidu‑ rile palatului. În afară de ciondăneala copiilor regelui și de țipătul unui șoim, pe lac era liniște deplină, iar aerul o învăluia într‑o liniște binecuvântată și profundă.
Ușurarea ei nu a trecut neobservată.
– Soția ta arată ca o persoană care a fost eliberată după un secol petrecut în temniță, a murmurat Zaynab, la câțiva pași de ea.
Vorbise încet, dar Nahri avea darul de a auzi șoaptele.
– Până și mie începe să‑mi pară rău pentru ea, deși una din‑ tre vițele din grădina ei mi‑a smuls felegeanul din mână ultima oară când am luat ceaiul împreună, a murmurat prințesa.
Muntadhir i‑a făcut semn să tacă.
– Sunt sigur că nu a vrut să facă una ca asta! a șoptit emirul. Uneori… se mai întâmplă așa când e ea în preajmă.
– Am auzit că una dintre statuile de shedu l‑a ciupit pe un soldat care a pălmuit‑o pe servitoarea ei, a continuat Zaynab.
– Poate că n‑ar fi trebuit să‑i pălmuiască servitoarea! a sugerat prințul.
Șoaptele lui Muntadhir căpătaseră un ton mai aspru.
– Dar destul cu bârfele! a curmat el șușoteala. Nu vreau ca ava* să audă lucruri de‑astea.
Nahri a zâmbit sub vălul ei, plăcut surprinsă de felul în care soțul său îi lua apărarea. Cu toate că erau căsătoriți de aproape cinci ani de‑acum, Muntadhir îi lua arareori partea în fața celor din familia lui.
A deschis ochii și a admirat priveliștea. Era o zi frumoasă, una dintre puținele în care niciun nor nu păta albastrul strălucitor și adânc al cerului din Daevabad.
Toți trei așteptau în fața portului odinioară măreț al orașului. Docurile erau încă folosite, dar restul portului era o ruină și, după cât se părea, fusese în halul acela de părăginire de câteva secole bune. Dintre pietrele crăpate ieșeau buruieni, iar coloanele de granit decorative erau prăbușite. Singurul lucru care mai amin‑ tea de măreția apusă se afla chiar în spatele lui Nahri: chipurile lucioase de bronz ale străbunilor ei sculptate cu migală în zidurile rezistente ale orașului.
* Abba (în limba aramaică în original, din ῾āḇ, ebr.), „părinte, tată”, termen care a circulat și în limba română sub forma avă. Aici și în continuare, la fel ca în primul volum al Trilogiei Daevabadului, Orașul de bronz (Editura Corint, București, 2018), termenii proveniți din limbi străine au fost ortografiați în text în conformitate cu transliterarea sim‑ plificată folosită de autoare. Pentru a sugera cititorului român cum trebuie pronunțați însă, în „Glosar”, alături de definițiile create de autoare, au fost adăugate și transliterările corecte, în conformitate cu normele în vigoare (n. red.).
În fața ei se zăreau lacul și munții învăluiți de o pâclă verzuie de pe malul celălalt, care coborau până la fâșia de plajă pietroasă.
Lacul însuși era liniștit, cu undele lui tulburi blestemate demult, demult de tot, de un marid în vremea unei vrajbe uitate cu cei din Consiliul Nahizilor.
Nahri se străduia din răsputeri să nu se gândească la toate aces‑ tea. Nici nu‑și lăsa privirea să alunece spre miazăzi, acolo unde stâncile înalte din spatele palatului coborau până la apele întunecate. Încă nu putea să se gândească măcar la ce se întâmplase pe luciul lor cu cinci ani în urmă!
Aerul a pâlpâit și a sclipit, atrăgându‑i atenția spre mijlocul lacului.
Veniseră cei din neamul ayaanle!
Corabia care ieșise de sub văl părea desprinsă dintr‑un basm, căci plutea prin ceață cu o grație care contrasta cu dimensiunea sa uluitoare. Nahri crescuse pe malul Nilului și era deprinsă să vadă nave – de la nenumăratele feluci delicate și bărcile pescărești, până la uriașele vase pline de mărfuri care treceau fără de oprire pe apele fluviului măreț.
Dar corabia aceea nu semăna deloc cu vreuna dintre acelea bine cunoscute ei, căci părea destul de mare, încât să încapă în ea sute de călători, iar lemnul de tec negru din care fusese făcută sclipea orbitor în soare în timp ce înainta pe lac. Pe catarge fluturau fla‑ muri de un albastru‑verzui, împodobite cu blazoane care înfățișau piramide țesute cu fir de aur și tablete de sare în formă de stele brodate cu fir de argint. Numeroasele vele de culoarea ambrei – și Nahri numărase cel puțin douăsprezece! – se umflau în vânt, impunătoare, făcând să pară de‑a dreptul neînsemnate punțile lustruite. Pânzele acelea de corabie, segmentate și dungate, semănau mai mult cu niște aripi decât orice altceva aflat la bord și tremurau și se unduiau în vânt ca și cum ar fi fost ale unei păsări vii.
Uimită, Nahri s‑a apropiat de frații Al Qahtani.
– Cum au reușit să ajungă aici cu corabia? i‑a întrebat.
Singurul teritoriu care exista în afara granițelor vrăjite ce mărgineau lacul imens din Daevabad și munții cețoși era o întindere vastă de deșert stâncos.
– Pentru că nu‑i o corabie obișnuită, i‑a răspuns Zaynab, zâmbind. E una de deșert. Sahraynii au închipuit‑o. Și doar ei știu să le facă, fiindcă au mare grijă să păstreze taina magiei Un căpitan iscusit poate zbura în jurul lumii cu o astfel de navă.
A oftat, cu o privire în care se citeau și admirația, și tristețea.
– Sahraynii le cer celor din neamul ayaanle o avere pentru a le îngădui să le întrebuințeze, dar folosirea lor e nespus de grăitoare! a adăugat domnița.
Muntadhir nu părea la fel de impresionat de preafrumoasa corabie.
– E nespus de interesant cum de cei din neamul ayaanle au putut să‑și permită o astfel de corabie, când birurile din Ta Ntry sunt strânse cu așa de multă caznă de‑atât amar de vreme! s‑a stropșit emirul.
Nahri i‑a aruncat o privire soțului său. Deși Muntadhir nu îi vorbise niciodată direct despre problemele economice ale orașului, acestea erau limpezi pentru oricine – mai ales pentru o banu nahida care tămăduia rănile căpătate în timpul antrenamentelor de soldații ce se plângeau de micșorarea rațiilor și care îi dezlega pe secretarii din ce în ce mai istoviți ai vistieriei de vrăjle pe care ei și colegii lor și le aruncau unii asupra altora în ultima vreme.
Din fericire, declinul acesta nu îi afecta prea tare pe daev‑ii ei – mai ales pentru că aceștia încetaseră să mai facă schimburi cu alte triburi după ce Ghassan încuviințase, tacit, după moartea lui Dara, ca tarabele să le fie distruse, iar negustorii, hărțuiți în Marele Bazar. Ce rost ar mai fi avut să facă negoț cu djinn‑ii, când nimeni nu îi ocrotea?
Corabia ayaanle s‑a apropiat încetișor și velele i‑au fost strânse de mateloții îmbrăcați în straie din pânză vărgată, în culorii vii, care purtau bijuterii de aur și care zoreau de colo‑colo. Pe puntea de sus, o creatură, care semăna cu o himeră, având un corp de fe‑ lină, acoperit cu solzi rubinii, se smucea într‑un frâu de aur, fă‑ când să‑i sticlească în soare coarnele ca niște diamante și bătând din coada‑i ca de șarpe.
Nici n‑a ancorat bine corabia, că mai mulți pasageri au coborât de pe navă și s‑au apropiat de grupul celor de os domnesc. Printre ei era un bărbat înveșmântat într‑o robă amplă, albastră‑azurie, care avea un turban argintiu, care îi învăluia și capul, și gâtul.
– Emirule Muntadhir! a salutat bărbatul, zâmbind și făcând o plecăciune cuviincioasă. Pacea lui Allah fie cu tine!
– Pacea lui Allah fie și cu tine! i‑a răspuns Muntadhir, politicos. Ridică‑te, rogu‑te!
Bărbatul ayaanle și‑a îndreptat spatele și i‑a zâmbit cu mai multă sinceritate lui Zaynab.
– Mica mea prințesă, cât ai crescut! a spus el și a izbucnit în râs. Te‑nduri să‑i faci o mare onoare unui bătrân zaraf, unuia care schimbă bani, venind să mă întâmpini în persoană!
– Onoarea e de partea mea! l‑a asigurat Zaynab cu o grație pe care Nahri n‑ar fi avut niciodată răbdare să‑nvețe cum s‑o imite. Trag nădejde că drumul ți‑a fost lesnicios și bun!
– Slavă lui Allah pentru milostenia sa!
Bărbatul s‑a întors spre Nahri, iar ochii lui aurii au licărit de uimire.
– Aceasta să fie, oare, fata nahidă? a întrebat.
Apoi a clipit, iar lui Nahri nu i‑a scăpat faptul că s‑a dat puțin înapoi.
– Este soția mea, l‑a corectat Muntadhir, pe un ton vădit mai rece.
Nahri s‑a uitat în ochii lui și s‑a apropiat de el, strângându‑și ușor chador‑ul.
– Eu sunt banu nahida, a spus ea prin văl. Am auzit că te numești Abul Dawanik.
Bătrânul i‑a făcut o plecăciune și a încuviințat:
– Ai auzit bine.
Nu și‑a desprins o clipă ochii de pe chipul ei, iar lui Nahri i se părea că iscodirea lui îi făcea pielea să i se furnice. Bărbatul a clătinat din cap.
– Uimitor! a exclamat. Nu mi‑am închipuit vreodată că voi întâlni o nahidă adevărată.
Nahri a scrâșnit.
– Din când în când, îmi este îngăduit să părăsesc palatul și să‑i îngrozesc pe djinn‑i.
Muntadhir și‑a dres vocea.
– Am pregătit în caravanseraiul regal locuri pentru toată suita ta și pentru mărfurile tale, l‑a încredințat emirul pe bătrân. M‑aș bucura să vă însoțesc eu însumi acolo.
Abul Dawanik a oftat și a murmurat:
– Vai, tare puțintică marfă avem cu noi! Ai mei ar fi avut ne‑ voie de mai mult timp să izbutească să adune toate dările pentru caravana birurilor.
Chipul lui Muntadhir a rămas neclintit, expresia nu i s‑a schimbat câtuși de puțin, dar Nahri a simțit că inima îi bătea mai tare.
– Nu așa ne‑a fost înțelegerea! a spus emirul.
Avertismentul care se deslușea în vocea lui îi amintea așa de mult de Ghassan, încât Nahri a simțit c‑o trecea un fior rece.
– Știi cât de puțin timp a mai rămas până la Navasatem, nu‑i așa? E destul de greu să plănuiești o sărbătoare ce are loc doar la o sută de ani odată, când plata birurilor întârzie mereu.
Abul Dawanik s‑a uitat la Muntadhir cu aerul cuiva jignit.
– Chiar așa, ne aruncăm direct în discuția asta despre bani, emirul meu? Regulile ospitalității geziri cu care sunt obișnuit cereau să mai fi sporovăit cel puțin vreo zece minute despre nimicuri politicoase.
Răspunsul lui Muntadhir a fost direct:
– Poate c‑ai prefera compania tatălui meu în locul aceleia pe care o ofer eu însumi.
Abul Dawanik nu a părut deloc intimidat. Dacă, înainte de a da vreun răspuns, se schimbase, într‑adevăr, ceva în expresia lui, atunci, după cum a observat Nahri, fusese doar pentru ca bătrânul să pară, parcă, și mai viclean.
– Nu e nevoie să mă ameninți, Înălțimea Ta! Caravana e pe drum, în urma noastră, și va sosi după câteva săptămâni.
I‑au strălucit ochii când a adăugat:
– Și nu mă îndoiesc că te va umple de bucurie ce îți va Din spatele lor, de dincolo de zidurile orașului, s‑a auzit adhan‑ul, care‑i chema pe credincioși la rugăciunea de la amiază. Invocarea melodioasă se ridica și cobora, asemenea unor valuri din ce în ce mai slabe, pe măsură ce muezinii din minaretele aflate din ce în ce mai departe o preluau și o repetau, iar Nahri a încercat să‑și înăbușe împunsătura cunoscută a durerii stârnite de dorul de casă. Adhan‑ul o făcea întotdeauna să se gândească la Cairo.
– Dhiru, negreșit că asta poate să mai aștepte! a spus Zaynab, încercând, neîndoios, să atenueze încordarea dintre cei doi bărbați. Abul Dawanik este oaspetele A făcut o călătorie lungă. Ce‑ar fi ca voi doi să mergeți să vă rugați împreună și apoi să vă duceți în caravanserai? Aș putea s‑o însoțesc eu pe Nahri înapoi la palat.
Muntadhir nu a părut încântat, dar nici nu s‑a opus.
– Te‑ar supăra? a întrebat‑o el pe Nahri,
„Am de ales?” s‑a întrebat banu nahida în sinea ei.
Slujitorii lui Zaynab veniseră deja cu palanchinul, acea cușcă nespus de frumoasă care avea să o ducă pe Nahri înapoi în temnița sa aurită.
– Sigur că nu, a murmurat ea, apoi s‑a îndepărtat de malul lacului, pornind în urma cumnatei
Nu au vorbit prea mult pe drumul de întoarcere. Zaynab părea adâncită în gânduri, iar Nahri era bucuroasă că își putea odihni ochii înainte de a ajunge în infirmeria ei cea aglomerată.
Numai că palanchinul s‑a oprit brusc, mai devreme decât ar fi trebuit.
Nahri s‑a trezit din moțăiala ei cu o tresărire, s‑a frecat la ochi și s‑a încruntat când a văzut‑o pe Zaynab cum își scotea în grabă niște bijuterii. A privit‑o apoi pe prințesă cum le ascundea sub o pernuță și cum scotea de sub bancheta tapisată cu brocart două abaya de pânză, folosind‑o pe una din ele pentru a‑și acoperi rochia de mătase.
– Vom fi jefuite? a întrebat‑o Nahri, sperând, într‑un fel, să fie adevărat.
Un jaf ar fi însemnat o amânare a revenirii la palat, unde Ghassan o supraveghea necontenit.
Zaynab și‑a strâns părul într‑un șal negru.
– Sigur că nu! a liniștit‑o. Mă duc la plimbare!
– La plimbare?
– Nu ești singura care vrea să mai scape, din când în când, iar eu, una, profit de orice ocazie care se ivește.
I‑a aruncat cea de‑a doua abaya.
– Repede, pune‑ți asta pe tine! a povățuit‑o. Și ține‑ți fața acoperită!
Nahri s‑a uitat la ea, uimită.
– Vrei să vin și eu? s‑a mirat.
Zaynab s‑a uitat fix la ea.
– Te cunosc de cinci ani! N‑am curaj să te las singură cu bijuteriile mele! i‑a răspuns.
Nahri a șovăit, ispitită de idee. Dar chipurile înspăimântate ale celor pe care Ghassan îi pedepsise din cauza ei i‑au apărut de îndată în minte, iar inima i s‑a umplut de frică.
– Nu Tatăl tău va… Chipul lui Zaynab s‑a îmblânzit.
– Până acum nu m‑a prins niciodată, să știi! s‑a lăudat, ghicindu‑i gândurile. Și dacă mă va prinde azi, o să iau totul asupra mea, făgăduiesc!
A împins‑o ușor.
– Hai, rogu‑te! a îndemnat‑o. Mi se pare că ai nevoie de o ieșire chiar mai mult decât mine.
Nahri a analizat repede situația. Ghassan avea, într‑adevăr, o slăbiciune pentru singura lui fiică, așa că, după încă o clipă de șovăire, s‑a lăsat ispitită. Și‑a scos repede cele mai bătătoare la ochi bijuterii regale, le‑a pus în săculețul pe care i l‑a oferit Zaynab și a coborât după aceasta din palanchin.
După cele câteva cuvinte rostite în șoaptă și după felul în care prințesa i‑a făcut cu ochiul unuia dintre servitori, Nahri și‑a dat seama că escapadele acestea aveau loc adeseori. Apoi cele două femei au fost înghițite de valul trecătorilor. Nahri mai fusese de multe ori în Cartierul Geziri cu Muntadhir, în vizită la rudele lui, dar nu văzuse nimic prin perdeluțele palanchinului cu care călătoreau sau din odăile somptuoase ale conacelor. Femeile de la palat nu trebuiau să se amestece cu cele obișnuite, darămite să rătăcească singure pe străzi!
La prima vedere, cartierul părea mic, căci, deși orașul era stăpânit de o familie geziri, se zvonea că, de fapt, cei mai mulți membri ai tribului preferaseră să trăiască în munți stâncoși cu care erau obișnuiți. Dar era un cartier plăcut vederii: bâdgir‑ii* se înălțau sus, sus, împrăștiind adierile răcoroase de pe lac printre șirurile lungi de case înalte din cărămidă, ale căror fațade deschise la culoare erau împodobite cu obloane de cupru și stucaturi dantelate. În față era sukul, piața ferită de soare printr‑un acoperiș improvizat din rogojini de papură și răcorită de un pârâu cu apă sclipitoare, plin de gheață fermecată, care curgea printr‑un șanț tăiat în mijlocul străzii. Peste drum de suk era moscheea cea mare a orașului, iar lângă ea se înălța un mare pavilion plutitor, umbrit de curmali și de lămâi, unde câteva familii se ospătau cu halva cu cacao, cafea și alte bunătăți luate din piață.
Și peste toate acestea se ridica turnul înalt al Citadelei, sediul
Gărzii Regale, care își întindea umbra peste Cartierul Geziri și peste Marele Bazar din apropiere, scos în evidență față de zidu‑ rile de bronz ce separau orașul Daevabad de lacul lui cel aducă‑ tor de moarte. Nisreen îi declarase cândva lui Nahri – una dintre nenumăratele sale avertismente sumbre referitoare la cei din neamul geziri – că, se spunea, Citadela fusese prima construcție ridicată de Zaydi al Qahtani, după ce cucerise Daevabadul și alungase Consiliul Nahizilor, de unde stăpânise vreme de ani și ani, lăsând ca palatul regal să se părăginească, să devină doar o ruină cu pereții mânjiți de sângele străbunilor ei.
* Bâdgir (ar.), „prinzător de vânt” (cuvânt compus din bâd, „vânt” și gir, „care prinde; prinzător”), denumirea unor turnuri de aerisire specifice arhitecturii persane (n. red.)
Și, chiar în clipa aceea, când se gândea la istoria cumplită a cartierului, Zaynab a luat‑o de braț și a tras‑o spre piață, iar Nahri s‑a lăsat condusă cu bucurie. Cu un gest dibaci, dar făcut aproape fără de voie, a șterpelit în trecere o portocală bine coaptă de pe o tarabă. Era un lucru nesăbuit să fure, dar se simțea atât de liberă cum umbla așa, pe străzile aglomerate! Ce era drept, nu era Cairo, dar vânzoleala trecătorilor grăbiți, aroma mâncărurilor și grupu‑ rile de bărbați care ieșeau din moschee îi erau îndeajuns de familiare, încât să‑i aline puțin dorul de casă. Era din nou o anonimă, după atâția ani, iar asta i se părea de‑a dreptul încântător.
Au încetinit pasul după ce au pătruns în piața adumbrită. Nahri se uita în jur, fascinată.
O femeie‑sticlar transforma nisipul fierbinte într‑un clondir din sticlă pestriță, iar peste drum de ea un război de țesut mergea singur, trăgând și înfășurând fire de lână în culori aprinse, și fiind gata‑gata să termine un covoraș de rugăciune. De la o tarabă acoperită cu flori venea o aromă puternică, fiindcă un parfumier stropea cu apă de trandafiri și mosc o tipsie sclipitoare cu ambră topită. Alături, doi gheparzi dresați să ajute la vânătoare, care aveau zgărzi bătute cu diamante, stăteau tolăniți pe niște perne suspendate prin magie, împărțind spațiul din fața unei dughene cu două păsări‑de‑foc care țipau ascuțit.
Zaynab s‑a oprit să mângâie marile feline, iar Nahri a luat‑o înante. Pe o alee era un șir de vânzători de cărți, iar banu nahida s‑a dus direct la ei, captivată de imaginea tomurilor așezate frumos pe rogojini și pe mese. Deși câteva aveau o aură magică, neîndoios, cu coperțile lor din solzi și cu paginile care le sclipeau ușor, cele mai multe păreau cu totul și cu totul omenești. Nahri nu era deloc sur‑ prinsă: dintre toate triburile djinn‑ilor se spunea că gezirii erau cei mai apropiați de oamenii cu care conviețuiau în bună pace.
Tânăra s‑a oprit la prima tarabă. Majoritatea cărților erau scrise în arabă, iar asta a făcut‑o să simtă o împunsătură ciudată în inimă, căci aceea fusese prima limbă în care învățase să citească, iar ea, una, nu putea despărți în mintea sa deprinderea aceea de gândul la tânărul prinț care o ajutase s‑o capete. Fiindcă nu voia să se gân‑ dească la Ali, s‑a uitat într‑o doară spre cealaltă tarabă. În mijlocul acesteia trona un op pe a cărui scoarță fuseseră schițate trei piramide.
Nahri a fost acolo într‑o clipită și a luat cartea în mâini ca și cum ar fi îmbrățișat un prieten de mult pierdut. Erau piramidele faimoase din Giza, de bună seamă, și, răsfoind paginile tomului, a mai descoperit și alte monumente cunoscute din Cairo: cele două minarete ale porții Bab Zuweila și vastul interior al geamiei Ibn Tulun. A mai zărit și imaginea a trei femei îmbrăcate în aceleași veșminte negre pe care odinioară le purtase și Nahri care luau apă din Nil, precum și niște bărbați care sortau movile de trestie de zahăr.
– Aveți ochi buni, domnișoară! a firitisit‑o anticarul. Un geziri în vârstă s‑a apropiat încetișor de ea.
– Este una dintre cele mai noi achiziții de carte umană și nu am mai văzut vreodată așa ceva! i‑a mărturisit. Un negustor sahrayn a cumpărat‑o când a traversat Nilul.
Nahri și‑a trecut degetele pe prima filă. Cartea era scrisă cu niște caractere necunoscute.
– Ce limbă‑i asta? l‑a întrebat pe bătrân. Bărbatul a ridicat din umeri.
– Nu știu prea bine, i‑a mărturisit. Literele par să semene cu acelea din cărțile latinești Negustorul care a luat‑o nu a stat prea mult în Egipt; a spus că i s‑a părut că oamenii de acolo erau prinși într‑un soi de război.
„Auzi la el: «un soi de război»!” s‑a minunat Nahri și degetele parcă i s‑au încleștat și mai tare pe carte.
Egiptul abia fusese ocupat de franțuji când plecase ea de acolo și, mai înaintea acestora, fusese stăpânit de otomani… Părea că soarta ei era să aparțină veșnic unui popor subjugat oriunde s‑ar fi dus.
– Cât ceri pe ea? l‑a iscodit pe babalâc.
– Trei dinari!
Nahri s‑a uitat la el cu ochii mijiți.
– Trei dinari? s‑a mirat. Ai, cumva, impresia c‑aș fi făcută din aur?
Bărbatul părea uluit.
– Atât… atât costă, domniță!
– Poate pentru altcineva, i‑a spus ea, în zeflemea, prefăcându‑se jignită, să‑și ascundă încântarea. Nu‑ți dau niciun sfanț peste zece dirhami!
Omul a rămas cu gura căscată.
– Dar noi nu facem astfel…
Zaynab se apropiase de ea și de‑acum îi strângea brațul cu putere.
– Ce faci? a întrebat‑o prințesa. Nahri și‑a dat ochii peste cap.
– Se cheamă „tocmeală”, scumpă surioară! a lămurit‑o. Sunt sigură că tu n‑a trebuit să faci vreodată asta, dar…
– Gezirii nu se tocmesc niciodată în sukurile comunității noastre! a dojenit‑o prințesa.
Cuvintele lui Zaynab erau încărcate de dezgust.
– Asta ar da naștere discordiilor! a încheiat Nahri a fost de‑a dreptul indignată.
– Păi cum, le dați, pur și simplu, cât vă cer? s‑a minunat.
Nu‑i venea să creadă că se căsătorise cu un bărbat care făcea parte dintr‑un popor atât de naiv!
– Și dacă te‑nșală? a continuat banu nahida.
Zaynab deja îi întinsese trei monede de aur vânzătorului când i‑a răspuns:
– Poate‑ar fi bine să nu mai crezi tot timpul că vrea cineva să te înșele, ce zici?
Apoi a tras‑o pe Nahri de acolo și i‑a pus cartea în brațe, adăugând:
– Și nu te mai da în spectacol! Parcă era vorba să nu fim prinse!
Nahri a strâns cartea la piept, puțin rușinată.
– O să‑ți dau banii înapoi! a făgăduit.
– Nu mă jigni! a șuierat prințesa.
Vocea lui Zaynab s‑a îmblânzit repede.
– Nu ești primul nesăbuit pentru care cumpăr cărți omenești peste măsură de scumpe de pe ulicioara asta! a lămurit‑o.
Nahri s‑a uitat repede la prințesă. Ar fi vrut să insiste asupra acelui subiect la fel de mult pe cât ar fi vrut să‑l schimbe! Căci, în linii mari, cam acestea erau sentimentele contradictorii pe care le simțea față de Alizayd al Qahtani.
„Las‑o baltă!”
Avea mai multe căi de a o sâcâi pe cumnata ei.
– Am auzit zvonuri că ți‑ar face curte un nobil din Malacca, a spus banu nahida, radioasă, după ce au pornit din nou.
Zaynab s‑a oprit locului pe dată și a întrebat‑o:
– De unde ai auzit una ca asta?
– Păi, știi, mie îmi place nespus de mult să stau la taifas cu pacienții mei!
Prințesa a clătinat din cap.
– Pacienții tăi ar trebui să‑nvețe să‑și țină gura! s‑a oțărât. Iar tu, una, neîndoios, s‑ar cuveni să‑nveți să‑ți ții gura! Dar, de bună seamă, meritam una ca asta, de vreme ce ți‑am cumpărat cartea aia despre anticele construcții ciudate ale oamenilor!
– Nu vrei să te măriți cu el? a iscodit‑o Nahri, descojindu‑și portocala șterpelită.
– Ba bine că nu! Fără doar și poate că nu vreau! i‑a răspuns Zaynab. Malacca se află hăt, departe, de cealaltă parte a mării! Nu mi‑aș mai vedea în veci familia!
În glasul ei se strecurase deja o urmă de dispreț când a adăugat:
– Pe urmă, mai are încă trei soții, vreo doisprezece copii și se apropie de două sute de ani!
– Păi, atunci, refuză „partida”, ce mai aștepți? a îndemnat‑o Nahri.
– Asta‑i o hotărâre pe care numai tata o poate lua! a lămurit‑o Zaynab.
Chipul domniței s‑a crispat.
– Iar pețitorul meu e un bărbat putred de bogat! a spus ea, oftând.
Aha! Grijile lui Muntadhir referitoare la starea deplorabilă a vistieriei orașului căpătau de‑acum mai multă noimă pentru banu nahida.
– Mama ta nu se poate opune? a întrebat Nahri.
Regina Hatset o intimida și nu își închipuia că putea să existe vreo femeie care ar fi acceptat ca singura ei fiică să fie trimisă la Malacca, oricât de mulți bani s‑ar fi primit pentru asta.
Zaynab a părut să șovăie.
– Mama are acum de dus o bătălie încă și mai importantă, a murmurat prințesa.
Au înaintat pe o stradă mai liniștită, care trecea pe lângă Cita‑ delă. Zidurile masive de piatră se ridicau deasupra lor, ascunzând cerul, iar asta o făcea pe Nahri să se simtă mică‑mică și cuprinsă de neliniște. Din spatele unor uși duble, rămase deschise, răzbăteau râsete și zăngănitul caracteristic al zulfikar‑elor.
Neștiind ce să mai spună, Nahri i‑a întins o jumătate de portocală.
– Îmi pare rău! i‑a șoptit cumnatei sale.
Zaynab s‑a uitat țintă la fruct, iar îi ochii ei cenușii a apărut scânteia nedumeririi.
– Tu și fratele meu erați inamici când v‑ați căsătorit, a spus ea, poticnit. Uneori mi se pare că și acum sunteți… Cum de… cum de ați…
– Ei, găsești, cumva, o cale, în cele din urmă…
Cuvintele acelea izvorâseră dintr‑un cotlon bine ascuns dinăuntrul său, acel ungher unde se retrăsese de nenumărate ori de când fusese luată de pe Nil și adusă în Cairo, singură‑singurică și speriată de moarte.
– Ai fi uimită să știi câte poate face cineva pentru a supra‑ viețui! a continuat.
Zaynab a rămas de‑a dreptul înmărmurită.
– Mă faci să cred c‑ar trebui să‑i spun lui Muntadhir să doarmă c‑un pumnal sub pernă! a exclamat.
– Nu te‑aș sfătui să‑i spui fratelui tău să țină‑n pat arme ascuțite, i‑a răspuns Nahri, după ce și‑au reluat Având în vedere numărul mare de vizitatori…
S‑a înecat, portocala i‑a scăpat din mână și s‑a simțit cuprinsă de un val de răceală.
Zaynab s‑a oprit de îndată.
– Te simți bine? a întrebat‑o.
Nahri abia a auzit‑o. Avea impresia că o mână nevăzută o apucase de bărbie, silind‑o să se uite în lungul străzii pe care veniseră.
Între Citadelă și zidurile de bronz ale orașului păreau să se fi înălțat cândva niște case dărâmate în urmă cu secole întregi. Dalele pavajului, crăpate, erau pline de buruieni și de pământ, iar zidurile de piatră rămase în picioare purtau urmele incendiilor care le mistuiseră.
Chiar în capăt se zăreau câteva clădiri de cărămidă, dărăpănate. Ferestrele fără geamuri dădeau spre stradă, iar golurile ace‑ lea negre făceau ca fațadele clădirilor să semene cu o gură căscată, știrbă.
În spatele porticului de la intrarea de demult se zăreau vârfu‑ rile unor copaci deși. Zidurile erau acoperite de iedera care gâtuia coloanele și ale cărei vițe atârnau peste pervazurile sparte asemenea unor ștreanguri.
Nahri a făcut câțiva pași, apoi a tras adânc aer în piept, simțind cum îi vibra, parcă, pielea. Putea să jure că umbrele adânci se limpeziseră ușor când se mișcase.
S‑a întors spre Zaynab, care venise după ea.
– Ce‑a fost aici? a întrebat‑o pe domnița geziri, iar cuvintele ei au stârnit ecouri între zidurile de piatră.
Zaynab s‑a uitat la ruine, oarecum sceptică.
– Niște ruine? Nu mă pricep așa de bine la clădirile prăbușite dintr‑un oraș vechi de aproape trei mii de ani! i‑a răspuns.
Strada a prins să se încălzească sub picioarele lui Nahri, încingându‑se destul de tare, încât ea să‑i simtă dogorea prin sandale.
– Trebuie să intru acolo! a exclamat banu nahida.
– Trebuie să… ce?
Dar Nahri deja pornise spre clădire, căci i se risipiseră nu doar toate gândurile la prinți, ci și spaima de pedepsele nemilostive pe care le dădea Ghassan.
Se simțea parcă atrasă într‑acolo, iar ochii ei nu se mai puteau dezlipi de clădirile misterioase.
S‑a oprit în fața unor uși mari, de bronz. Pe suprafața metalului erau gravate pictograme – o antilopă oryx care făcea un salt, prora unei corăbii, un altar de foc daeva și doi solzi. Iar magia părea să radieze de‑a dreptul din metal! Cu toate că Nahri nu‑și putea închipui că acolo locuia, cu adevărat, cineva, a ridicat mâna să bată la ușă.
Nici nu a atins bine suprafața metalului, că ușile s‑au deschis larg, cu un scrâșnet, iar în fața ei s‑a căscat un hău negru.
Nu era nimeni de partea cealaltă, desigur! Zaynab o ajunsese din urmă.
– A, nu, în niciun caz! s‑a împotrivit prințesa. Dacă ți‑ai imaginat, cumva, că eu, una, o să intru într‑o asemenea ruină bântuită de stafii, să știi că nu mă cunoști deloc!
Nahri a înghițit în sec.
Dacă vreodată s‑ar fi putut întoarce în Egipt, acesta ar fi putut fi începutul unei povești numai bune să bage‑n sperieți copiii, un basm cu ruine învăluite‑n mister și cu djinn‑i înspăimântători.
Atâta doar că ea, una, era, practic, tocmai djinn‑ul cel îngrozi‑ tor, iar atracția pe care clădirea aceea o exercita asupra sa devenea din ce în ce mai mare.
Era o nebunie; era un impuls fără de noimă! Dar voia, mai presus de orice, să intre înăuntru!
– Atunci rămâi aici! a îndemnat‑o pe prințesa Al Qahtani. Apoi a dat la o parte mâna lui Zaynab și s‑a strecurat pe ușă. Bezna a învăluit‑o de îndată.
– Naar! a șoptit ea.
Din palmă i‑au înflorit pe dată niște flăcărui care au luminat spațiul acela care odinioară fusese un hol de primire somptuos. Pe câțiva pereți încă se mai deslușeau fresce care înfățișau tauri înaripați și fenicși cu mers țanțoș. Peste tot erau găuri, în locurile unde, probabil, fuseseră incrustate cândva pietre prețioase.
A făcut un pas în față, mărind puterea flăcărilor, și, dintr‑odată, a bulbucat ochii cât cepele.
Pe zidul din fața ei, fragmentat și șters, era înfățișat mitul creației din tradiția nahidă. Templul lui Suleiman, ridicându‑se deasupra capetelor muncitorilor daev‑i… O femeie cu urechi ascuțite, îmbrăcată cu un chador albastru cu auriu, îngenuncheată la picioarele unui rege‑om.
Uitându‑se, uimită, la frescă, Nahri ar fi putut să jure că siluetele înfățișate acolo au început să se miște și să se schimbe: câteva pete de vopsea lucioasă au devenit un stol de shedu în zbor, conturul tămăduitoarelor nahide acoperite cu voaluri, care amestecau poțiuni, s‑a umplut de culoare.
Parc‑auzea de‑acum, slab, până și zgomotul trupelor în marș, precum și uralele locuitorilor Orașului de bronz care asistau la parada arcașilor care purtau coifurile de ceremonie, împodobite cu pene unduitoare.
Nahri și‑a înăbușit un strigăt de uimire, iar, în clipa aceea, flăcările s‑au ridicat, răsucindu‑se, din palma sa, iar scânteile lor s‑au împrăștiat în încăpere, luminând‑o. Era o izbucnire de magie produsă fără de voia sa, genul acela pe care ajunsese să îl asocieze cu palatul, cu însăși inima regală a nahizilor a căror putere încă mai curgea prin venele ei.
Imaginile de pe ziduri s‑au oprit brusc din mișcarea lor.
Zaynab intrase în cameră și înainta cu grijă printre mormanele de moloz împrăștiate pe podea.
– Cred că locul acesta a fost al familiei mele, a șoptit Nahri, uluită.
Zaynab s‑a uitat de jur‑împrejur, puțin neliniștită, apoi a murmurat:
– Ca să fiu sinceră… Cred c‑ai putea spune asta despre multe locuri din Daevabad.
Și‑a luat o expresie plină de mânie când a văzut că Nahri se uita chiorâș la ea.
– Scuză‑mă că mi‑e greu să fiu diplomată când stau cu frică să nu se dărâme căsoiul ăsta pe mine din clipă‑n clipă! s‑a oțărât prințesa. Acum putem să plecăm, rogu‑te? Tata o să mă facă boccea‑bocceluță și‑o să mă trimită chiar mâine la Malacca dacă nahida lui va fi îngropată de vie sub un morman de cărămizi!
– Nu sunt nahida lui și nu plec de aici până nu‑mi dau seama ce‑i cu locu‑ăsta!
Furnicăturile date de magie tot sporiseră în intensitate, iar căldura umedă a orașului devenise de‑a dreptul apăsătoare între zidurile acelea.
Așa că Nahri și‑a scos vălul, fără să asculte avertismentul lui Zaynab, considerând că era puțin probabil să întâlnească pe cineva pe‑acolo și s‑a cățărat pe unul dintre zidurile dărâmate.
A sărit cu ușurință de pe el, aterizând într‑un coridor lung, acoperit, unde o succesiune de arcade de calcar separau mai multe uși de o grădină interioară neîngrijită. Holul era într‑o stare mult mai bună decât acela de la intrare: podeaua părea proaspăt măturată, iar pereții – tencuiți și decorați cu spirale de vopsea multicoloră.
Blestemând, Zaynab a urmat‑o.
– Dacă nu ți‑am mai zis asta de mult, să știi că te urăsc! i‑a spus, cu năduf, prințesa.
– Știi, pentru o creatură magică, spiritul tău de aventură e de‑a dreptul jalnic! a tachinat‑o, drept răspuns, Nahri.
Zicând acestea, banu nahida a atins unul dintre vârtejurile pictate, o linie albastră șerpuită, care semăna cu un val. Deasupra se zărea conturul negru al unei corăbii. La atingerea ei, valul s‑a ridicat, ca și cum ar fi fost real, și a trimis nava în josul zidu‑ lui, clătinându‑se.
Nahri a zâmbit. Deși era intrigată, a continuat să înainteze, uitându‑se însă prin toate camerele pe lângă care trecea. În afară de câteva rafturi stricate și de niște covoare mucegăite, încăperile erau cu totul și cu totul pustii.
Până când șirul lor a luat sfârșit.
Nahri s‑a oprit pe neașteptate în fața ultimei încăperi. Pereții erau acoperiți cu rafturi înțesate de papirusuri și cărți, până la tavanul înalt. Alte tomuri erau așezate pe podea, în teancuri care se clătinau, gata‑gata să cadă.
Banu nahida a intrat în încăpere înainte să vadă masa de scris care se afla între două astfel de mormane. Deasupra acesteia, cineva stătea aplecat peste niște hârtii: un bărbat ayaanle în vârstă care era îmbrăcat cu o robă vărgată ce îi înghițea cu totul trupul slăbănogit.
– Nu, nu, nu…, a murmurat el în limba ntaran, tăind cu un creion cu mină de cărbune ceea ce Asta n‑are niciun înțeles! Nahri a șovăit. Nu‑și putea închipui ce căuta un cărturar ayaanle într‑o cameră înțesată de cărți dintr‑o clădire dărăpănată, dar omul părea inofensiv.
– Pacea lui Allah fie cu tine! l‑a Bărbatul și‑a ridicat de‑ndată capul.
Ochii lui aveau culoarea smaraldului.
A clipit iute‑iute, apoi a scos un țipăt, ridicându‑se de pe minunata pernă pe care șezuse.
– Razu! a strigat el. Razu!
Apoi a înșfăcat un papirus și l‑a ridicat ca pe o sabie.
Nahri s‑a dat înapoi grabnic, ridicând, la rândul ei, cartea cumpărată de Zaynab.
– Stai acolo! a urlat un avertisment, căci prințesa deja o rupsese la fugă spre ea.
Zaynab avea de‑acum un pumnal în mână.
– Ah, Issa, ce s‑a mai întâmplat acum?
Nahri și Zaynab au tresărit și s‑au întors. Două femei tocmai apăruseră, pe neașteptate, din curtea interioară, de parcă ar fi fost invocate prin magie. Una părea să fie din neamul sahrayn, căci părul îi era roșcat‑închis și lung până la mijloc și purta o gala‑ biyya pătată de vopsea. Cea mai înaltă dintre ele – aceea care vorbise – era bactriană și avea o pelerină strălucitoare, care, în mod clar, fusese croită cu ajutorul magiei și care îi cădea pe umeri ca o mantie de aramă topită. Privirea ei s‑a oprit asupra lui Nahri.
„Din nou ochii aceia verzi! Aceeași nuanță intensă pe care o avuseseră și ochii lui Dara!”
Cărturarul ayaanle – Issa, cum îl numiseră – se uita spre ușă, ținând în continuare papirusul ridicat.
– Arată ca un om, Razu! Jur că nu mă voi mai lăsa luat o dată!
– Nu‑i om, Issa!
Bactriana a făcut un pas înainte. Privirea ei nu se dezlipise nicio clipă de Nahri.
– Este una de‑ale tale, din neamul tău, a șoptit.
Și, când a zis acestea, pe chipul femeii s‑a așternut o expresie de venerație, apoi a îngenuncheat și și‑a împreunat mâinile în semn de respect.
– Banu nahida! a
– Banu nahida? a repetat Issa.
Nahri vedea că bătrânul încă mai tremura.
– Ești sigură?
– Sunt sigură.
Bactriana a făcut semn spre brățara de fier incrustată cu smaralde pe care o avea la mână.
– Simt presiunea în sălașul meu, l‑a lămurit. Apoi și‑a atins pieptul și a adăugat încetișor.
– Și‑n inima Așa cum simțeam și cu baga Rustam.
– Ah!
Issa a lăsat jos papirusul.
– Vai de mine…! a bălmăjit bătrânul. A încercat să facă o plecăciune.
– Îmi cer scuze, domnița mea! s‑a scuzat el. În timpurile noastre nu poți fi niciodată sigur…
Zaynab gâfâia greu lângă ea, așa că Nahri și‑a întins mâna și i‑a împins brațul cu pumnalul. Nespus de nedumerită, s‑a uitat cu luare‑aminte la cei trei, pe rând.
– Îmi cer scuze…, a început banu nahida, dar s‑a oprit, căci nu‑și mai găsea Dar cine sunteți voi toți?
Bactriana s‑a ridicat în picioare. Părul ei negru, cu șuvițe argintii și aurii, era strâns într‑o plasă sofisticată de dantelă, iar chi‑ pul îi era atât de ridat, încât, dacă ar fi fost om, Nahri ar fi bănuit că avea vreo șaizeci de ani.
– Eu sunt Razu Qaraqashi, s‑a prezentat. Pe Issa deja l‑ai văzut, iar ea este Elashia, a adăugat, atingându‑i cu afecțiune umărul femeii sahrayne. Suntem ultimii robi ai ifriților din Daevabad. Elashia s‑a strâmbat când a auzit‑o, iar Razu și‑a plecat capul.
– Iartă‑mă, iubirea mea!
S‑a uitat iarăși la Nahri și a lămurit‑o:
– Elashiei nu‑i place să fie numită „roabă”!
Nahri s‑a străduit să‑și ascundă uimirea. Încet, și‑a lăsat puterile să lucreze. Nu era de mirare că se crezuse singură: în toată clădirea aceea dărăpănată băteau doar două inimi, a ei și a lui Zaynab. Trupurile djinn‑ilor din fața ei erau complet mute. Așa cum fusese și al lui Dara.
„Pentru că nu‑s trupuri adevărate, de om!” și‑a dat seama Nahri, amintindu‑și ce știa despre blestemul robilor.
Ifriții îi uciseseră pe djinn‑ii capturați și, pentru a‑i elibera, nahizii invocau, chemau la viață, alte forme, alte trupuri care să le găzduiască sufletele redobândite. Nahri nu știa însă prea multe despre acest proces magic, pentru că însăși ideea de robie îi înspăimânta atât de tare pe djinn‑i, încât arareori vorbeau despre ea, ca și cum până și simpla rostire a cuvântului „ifrit” i‑ar fi putut aduce cuiva o soartă care era considerată de ei toți mai rea decât moartea.
O soartă căreia însă cei trei din fața ei îi supraviețuiseră cu toții! Nahri a deschis gura, chinuindu‑se să spună ceva.
– Ce faceți aici? a fost tot ce a izbutit să‑i întrebe, în cele din urmă.
– Ne ascundem, a spus Issa, cu Nimeni din Daevabad nu ne mai vrea prin preajmă după ce s‑a întâmplat cu afshin‑ul! Lumea se teme c‑o să ne pierdem mințile și c‑o să‑ncepem să ucidem persoane nevinovate folosind magia ifrită. Am crezut că bimaristan‑ul* acesta va fi cel mai sigur loc pentru noi.
Nahri a clipit, nedumerită.
– Aici a fost cândva un bimaristan, un spital? s‑a mirat banu nahida.
Issa și‑a mijit ochii strălucitori.
– Nu se vede? a întrebat‑o bătrânul, arătând, într‑un mod de neînțeles, spre ruinele din Unde credeai că tămăduiau strămoșii tăi?
Razu a făcut repede un pas în față.
– Ce‑ar fi să veniți cu mine să gustați ceva răcoritor? a între‑ bat ea cu Nu am prea des oaspeți din familia regală a Daevabadului.
A zâmbit când a văzut cum tresărea Zaynab.
– Nu te teme, prințesa mea! a liniștit‑o. Deși nu e de mare folos, ești deghizată nespus de frumos!
*Bīmārestān (farsi), „spital” (n. red.).
În timp ce cuvântul bimaristan încă îi mai răsuna, parcă, în urechi, Nahri a urmat‑o de îndată pe Razu. Curtea interioară era în aceeași stare jalnică precum restul clădirilor, cu rădăcini de plante care se întindeau peste mozaicul spart, albastru și galben‑verzui precum limetele, dar toată paragina aceea avea ceva fermecător.
Trandafirii negri se întinseseră peste tot, iar tulpinile lor pline de spini se împleteau în jurul unei statui de shedu, care se prăbușise cu multă vreme în urmă, umplând aerul cu mireasma lor. Două păsărele se îmbăiau, scoțând triluri melodioase, într‑o fântână crăpată, în spatele căreia niște arbori umbroși își coborau crengile până la pământ.
– Nu te supăra pe Issa! a îndemnat‑o Razu, plină de voioșie. Bunele lui maniere cam lasă de dorit, dar este un cărturar strălucit, care a dus o viață extraordinară. Înainte de a fi capturat de ifriți, a colindat secole la rând pământurile Nilului, a cercetat bibliotecile de acolo și a trimis la Daevabad copii după scrierile învățaților egipteni.
– Pământurile Nilului? a întrebat Nahri cu interes.
– Într‑adevăr!
Razu a întors capul spre ea.
– Așa e… și tu ai crescut În Alexandria, nu?
– La Cairo, a corectat‑o Nahri, simțind aceeași împunsătură a dorului în inimă.
– Iartă‑mi greșeala, rogu‑te! Nu sunt sigură că pe vremea mea exista vreun Cairo, a spus Razu, cu un aer meditativ. Dar de Alexandria am auzit. De toate Alexandriile!
A clătinat din cap, apoi a continuat:
– Câtă deșartă vanitate a avut tânărul Alexandru să numească atâtea orașe după sine! Oștirile lui îi îngroziseră cu desăvârșire pe bieții locuitori ai Bactriei.
Zaynab și‑a înăbușit un strigăt de uimire.
– Vrei să spui că tu ai trăit în același veac cu Alexandru cel Mare? a întrebat‑o.
De data aceasta, zâmbetul lui Razu a devenit și mai enigmatic.
– Într‑adevăr! a încuviințat. Anul acesta, la celebrarea gene‑ rației noastre, voi face două mii trei sute de ani. Când am fost luată de ifriți, nepoții lui Anahid încă mai stăpâneau Orașul de bronz, Daevabadul.
– Dar… asta nu‑i cu putință! a șoptit Nahri, gâfâind. Pentru un rob al ifriților.
– Ah, îmi închipui că ți s‑a spus că toți ne‑am pierdut mințile după câteva veacuri, din cauza sclaviei! s‑a dumirit bactriana.
Apoi Razu și‑a ridicat o sprânceană. să‑și arate îndoiala.
– Ca mai toate lucrurile din viață, adevărul e ceva mai… încâlcit, a adăugat Iar situația mea a fost una neobișnuită.
– Cum așa?
– Ei bine, eu, una, m‑am oferit singură unui ifrit, i‑a mărturisit, izbucnind în râs. Eram o drăcoaică neascultătoare care se dădea în vânt după basmele despre comori Ne‑am băgat singuri în cap, noi doi, c‑aveam să descoperim tot felul de tezaure legendare, dacă ne‑am fi putut recăpăta puterile avute înainte de Suleiman.
– Te‑ai oferit singură ifritului? s‑a minunat Zaynab, părând de‑a dreptul indignată.
Nahri începuse să simtă totuși o oarecare afecțiune față de acea pungășoaică necunoscută atrasă de dezgroparea comorilor, de parcă ar fi fost, cumva, înrudite.
Razu a încuviințat cu o înclinare a capului.
– Era un văr mai de departe, a explicat bactriana. Un nebun căpos care refuza să i se supună lui Suleiman, dar care mie îmi plăcea la nebunie.
A ridicat din umeri și a adăugat:
– Relațiile dintre triburile noastre erau puțin cam… neclare pe‑atunci.
Și‑a ridicat apoi palma, lăsând să se vadă că era brăzdată de trei linii negre.
– Dar s‑a dovedit a fi o prostie, a completat. Mi‑am trimis stăpânii să alerge după comorile închipuite pe care eu și vărul meu plănuiam să le luăm după dezrobirea mea. Când săpam cu cel de‑al treilea stăpân al meu într‑un mausoleu vechi, construcția s‑a prăbușit, omul meu a murit și inelul mi‑a rămas îngropat în nisipul deșertului.
Zicând acestea, a pocnit din degete și dintr‑un coș aflat la rădăcina unui arbore de mahon s‑a desfășurat un sul de mătase care a alcătuit un leagăn, mare ca un hamac. Le‑a făcut semn lui Nahri și Zaynab să se așeze.
– Au trecut două mii de ani până când m‑a găsit un alt djinn. El m‑a adus la Daevabad și iată‑mă‑s aici, nevătămată.
S‑a posomorât însă.
– Nu l‑am mai văzut niciodată pe vărul meu ifrit. Cred că, în cele din urmă, a fost prins de vreun nahid sau de vreun afshin.
Nahri a tușit puțin.
– Îmi pare rău! a murmurat banu nahida. Razu i‑a dat un ghiont ușor.
– Nu trebuie să‑ți ceri iertare! i‑a spus. Negreșit, eu, una, am avut mai mult noroc decât Issa ori Elashia: puținii stăpâni pe care i‑am avut nu mi‑au făcut niciodată vreun rău. Dar, când m‑am întors, lumea mea nu mai era, toți străbunii mei se mutaseră în tomurile de istorie, Bactria aceea pe care o știusem eu devenise o poveste chiar și pentru neamul meu. Mi‑a fost mai simplu s‑o iau de la capăt în Daevabad. Cel puțin, până de curând.
A clătinat din cap.
– Dar ce tot bat eu câmpii cu trecutul…! s‑a dojenit. Ce vă aduce aici, Luminățiile Voastre?
– Nesocotința, a mormăit Zaynab.
– Nu… nu știu nici eu însămi prea bine, i‑a mărturisit Nahri. Treceam pe aici și am simțit…
S‑a întrerupt.
– Am simțit magia acestui loc, una care mi‑a amintit de palat, a continuat banu nahida.
S‑a uitat de jur‑împrejur, mânată de curiozitate.
– Aici chiar a fost cândva un bimaristan, un spital? s‑a minunat.
Razu a dat din cap, încuviințând.
– A fost, a aprobat.
Apoi a pocnit din nou din degete și au apărut o carafă fumurie de cleștar și trei pocale în care le‑a turnat celor două un lichid de culoarea norilor.
– Mi‑am petrecut aici un timp ca pacient când n‑am mai putut să fug de unul dintre datornicii mei.
Zaynab a luat, cu prudență, o gură din băutura aceea și a scuipat‑o grabnic înapoi în pocal, cu un gest nedelicat.
– Ah, nu‑i îngăduit să bem așa ceva! a exclamat.
Curioasă, Nahri a gustat și ea, apoi a tușit din cauza tăriei băuturii care i‑a ars gâtlejul.
– Ce‑i asta? a iscodit‑o pe bactriană.
– Băutura preferată a strămoșilor tăi, a lămurit‑o gazda lor.
Razu i‑a făcut apoi cu ochiul.
– Cu tot blestemul lui Suleiman, daev‑ii din vremea mea nu‑și pierduseră de tot neatârnarea, a adăugat.
Indiferent ce fel de băutură va fi fost soma aceea, Nahri a început să se simtă mai relaxată.
Zaynab părea că era gata‑gata s‑o rupă la fugă, dar ea, una, se simțea din ce în ce mai bine pe măsură ce asculta tot mai multe povești despre trecutul de răufăcătoare al lui Razu.
Bactriana a privit ruinele bimaristan‑ului cu un aer meditativ.
– A fost un loc uimitor, chiar și într‑un oraș atât de încărcat de magie precum Daevabadul, i‑a mărturisit. Nahizii cred că au tămăduit aici mii de bolnavi și totul mergea ca pe roate. Asupra mea fusese aruncat blestemul de a fi cuprinsă de disperare și am fost tratată undeva, acolo.
Zicând acestea, a arătat cu capul spre una dintre aripile dărăpănate ale spitalului, apoi a sorbit din pocal.
– Ne îngrijeau foarte bine! a povestit mai departe. Un pat, un acoperiș, o masă caldă…? Păi cum, mai‑mai că merita să te‑mbolnăvești, zău așa!
Nahri s‑a lăsat pe spate, sprijinindu‑se în mâini, gândindu‑se la toate cele auzite. Cunoștea foarte bine spitalele, căci de multe ori se strecurase în cel mai faimos din Cairo – bimaristan‑ul vechi și maiestuos din Qalawun – să fure leacuri și colindase prin el, închipuindu‑și că avea să se numere, într‑o bună zi, printre medicii și studenții care îi umpleau coridoarele înalte.
A încercat să‑și imagineze cum arătase locul acela pe vremea când fusese plin de nahizi, cu zeci de tămăduitori care își cercetau notele și își examinau pacienții. Probabil că fusese o comunitate deosebită.
„Un bimaristan nahid!” s‑a minunat.
– Mi‑ar plăcea să am așa ceva, a spus Nahri încetișor.
Razu a zâmbit și și‑a ridicat pocalul spre ea, în semn de încuviințare.
– Sunt prima care o să sară să te ajute, dacă vei dori să‑l refaci! a încredințat‑o bactriana.
Zaynab tot bătuse din picior, nerăbdătoare să plece cât mai iute, iar de‑acum se ridicase.
– Nahri, trebuie să mergem! a avertizat‑o ea, arătând spre Soarele dispăruse în spatele zidurilor bimaristan‑ului.
Nahri i‑a atins ușor mâna lui Razu.
– Am să încerc să mă întorc, i‑a făgăduit. Voi trei… sunteți în siguranță aici? Aveți nevoie de ceva?
Cu toate că Razu și tovarășii săi erau mai capabili decât ea să‑și poarte de grijă, Nahri simțise, dintr‑odată, nevoia de a ocroti acele trei suflete dezrobite de familia sa.
Razu i‑a strâns mâna.
– Nouă ne e bine! a asigurat‑o. Dar chiar sper că vei reveni! Mi se pare că locul acesta te place.
FanSF 