Turneu n’autor în șase orașe: Doru Preda – „Candido” și Dan Ivan – „Mila 23”

Colecția n’autor de proză românească contemporană powered by editura Nemira își dă întâlnire cu cititorii din șase orașe pentru lansarea celor mai recente volume publicate: Candido, de Doru Preda și Mila 23, de Dan Ivan.

Cei doi scriitori vor fi însoțiți de Eli Bădică, coordonatoarea colecției:

Luni, 16 septembrie, București: de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu

Marți, 17 septembrie, Iași: de la 18.30 la Cafeneaua Fika

Joi, 19 septembrie, Timișoara: de la 18.30, la Librăria Humanitas

Marți, 24 septembrie, Brașov: de la 18.30 la Librăria Humanitas

Joi, 26 septembrie, Cluj: de la 18.30 la Librăria Humanitas

Sâmbătă, 28 septembrie, Constanța: de la 17.00, la Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman”

Turneu susținut de Librăriile Humanitas și Radio România Cultural. 

Mila 23: Un tânăr medic descoperă magia Deltei Dunării, dincolo de griul comunist. Într-un soi de capăt de lume, înconjurat de ape, un loc magic ni se dezvăluie încet, încet prin intermediul experiențelor unui proaspăt absolvent al Facultății de Medicină, un tânăr bucureștean care descoperă frumusețea inegalabilă a Deltei Dunării în anii comunismului. În Mila 23, Dan Ivan își revarsă tolba plină de povești deopotrivă fermecătoare și sfâșietoare și ne face cunoștință cu cele mai incredibile personaje. Într-o vreme în care griul domină realitatea cotidiană, în care sărăcia lucie și condițiile precare de trai sunt la ordinea zilei, el ne arată cum ne putem salva prin umor, prin bunătate, prin solidaritate sau prin luptele purtate individual.

„Ca un bisturiu înfipt într-un abces, din care țâșnește puroi, sânge, viață… așa este această carte. Mila 23 a lui Dan Ivan este una dintre puținele cărți autentic realiste despre socialism din literatura română. Cu ceva în plus. Neîntinată de teze și lecții moralizatoare, ea sfâșie realitatea pentru a scoate la iveală ce se ascunde în măruntaiele ei. Și iată că în adâncul iadului descoperi cu stupoare un tărâm magic, în care oamenii trăiesc și mor după alte legi. Un Macondo ceaușist.“ Adrian Pătrușcă

Candido: Poveștile oamenilor cu care ne intersectăm de-a lungul vieții sunt întotdeauna mai complicate decât ne putem imagina. În profunzime, lucrurile nu sunt deloc atât de luminoase pe cât am fi tentați să credem. Asta ne transmite Candido prin fiecare dintre cele 24 de proze din volum. Povestaș șarmant, Doru Preda te conduce prin zeci de microuniversuri, îți scoate în cale iubiri pierdute, dorințe interzise, neîmpliniri, vieți sfărâmate, enigme greu de deslușit.


„Unul dintre avantajele debutului la maturitate e că nu mai vrei să impresionezi cu orice preț, nu tragi cu artificii colorate ca să obții aplauze facile. Și de aici vine forța povestirilor lui Doru Preda: din calm, din liniște, din rafinament. În cele mai banale cotloane ale cotidianului, autorul găsește mister, care izvorăște adeseori din sexualitate și pe care ni-l expune fără să-l explice, lăsându-ne să ne jucăm cu el în mintea noastră și să-l interpretăm cum găsim de cuviință. Eu, unul, văd în încrederea lui Doru Preda în cititorii săi un compliment pe care puțini autori sunt dispuși să-l facă.“ Alex Tocilescu

Dan Ivan (n. 1958 ) a absolvit Liceul „Sfântul Sava“ din București. A urmat cursurile Facultății de Medicină și Farmacie „Carol Davila“, pe care le-a încheiat în 1984. A profesat ca medic timp de opt ani. A străbătut, apoi, o lungă carieră de corporatist în domeniul farmaceutic. A lucrat, pentru o vreme (1998–1999), în Paris. Din 2016, s-a stabilit în Carintia, Austria. A debutat în poezie cu volumul Pe străzi. Harap-Alb (2017). Mila 23 este debutul său în proză.

Doru Preda s-a născut la București pe 6 decembrie 1956. Este absolvent al FEICT din cadrul Academiei de Studii Economice. Până în 1990, a lucrat ca informatician. Între 1991 și 2015, a activat ca întreprinzător privat. Începând cu 2015, a frecventat atelierele de Creative Writing Sundays, organizate de Revista de Povestiri, în care i s-au publicat mai multe proze scurte. A participat la prima ediție a Turnirului Literar promovat de Cenaclul de la Roma, unde a câștigat Premiul de Popularitate. Candido reprezintă debutul său literar în volum individual. Din toamna lui 2018, locuiește în Brașov.

Semnal editorial 83: Oceanul vieții. Destinul omului și al mării – o carte esențială de la biologul marin Callum Roberts

Editura Nemira publică o carte esențială pe care orice cetățean informat de pe această planetă albastră trebuie să o citească: Oceanul vieții. Destinul omului și al mării, de Callum Roberts. 

Oceanele sunt cele mai misterioase locuri de pe Terra. Adâncurile lor rămân în mare parte neexplorate, deși ele reprezintă 95% din suprafața locuibilă.  În acest incredibil imn adus acestui element vital, apa, Callum Roberts, unul dintre cei mai importanți biologi marini din lume, ne poartă prin istoria relației umanității cu mările și oceanele, de la primele urme de apă pe pământ și până la întinderile pe care le știm azi.

Cum a îmblânzit civilizația umană oceanele și cum le afectează?

Am fost mereu consumatori de pește, de la începuturile noastre ca specie, dar în ultimii douăzeci de ani am transformat oceanele mai mult ca niciodată. Roberts oferă un context istoric pentru impactul tehnicilor moderne de pescuit, al poluării și al schimbării climatice, arătând cum se poate, ca fiecare dintre noi, să oprim îmbolnăvirea oceanelor.

2% din încasările rezultate în urma vânzării cărții vor fi donați Asociației Mai Mult Verde, care încurajează acțiunile și activitățile de conservare și protejare a mediului încojurător. 

Carte recomandată de National Geographic România, Asociația Mai Mult Verde și Radio Guerrilla.

„În esența ei, cartea arată o dragoste profundă pentru ocean și o la fel de profundă îngrijorare pentru el ca resursă pentru umanitate.” Nature

„Robert e o perlă rară: nu doar știe domeniul oceanologiei la perfecție, dar știe și să scrie o non-ficțiune captivantă. A prins în năvodul poveștii lui toate ideile pentru cel mai exhaustiv manifest în favoarea exploatării durabile a mărilor și oceanelor.” The Guardian

Callum Roberts este profesor de conservare marină la Universitatea din York. În ultimii zece ani a pledat intens pentru necesitatea protejării serioase a apelor la nivel național și internațional. A fost consilier pentru Națiunile Unite, Comisia Europeană și Parlamentul European. A fost în Consiliul Național al World Wildlife Fund SUA timp de șase ani, iar în prezent este membru de consiliu la Fauna and Flora International, membru în juriul Rachel Carson Environment Book Prize și ambasador WWF în Marea Britanie. Prima lui carte, The Unnatural History of the Sea, a câștigat premiul Rachel Carson Environment Book Prize și a fost nominalizată de Washington Post în top 10 cele mai bune cărți ale anului.

Data apariției 26 aug. 2019
Titlu original Ocean of life
Colecția In afara colectiilor
ISBN 978-606-43-0600-5
Cod bară 9786064306005
Autor Roberts Callum
Traducător Irina Ornea
Format Paperback
Dimensiuni 130 x 200 mm
Nr. pagini 504
Număr volume 1
Editura Nemira

Semnal editorial 82: Noutăți sau în curs de apariție la Editura Art (II)

Un nou roman distopic marca Margaret Atwood
  • Traducere din limba engleză și note de Irina Negrea
  • Ilustrația copertei de Mircea Pop
  • Titlul original: „The Heart Goes Last”
  • paperback, 496 p, 120×205 mm
  • ISBN 9786067106398
  • Autor: Margaret Atwood
  • Domenii: Ficţiune
  • Colecţie: Serie de autor Margaret Atwood

După ce economia orașului s-a prăbușit, iar străzile au început să fie pline de bande de vandali, Charmaine și Stan și-au părăsit casa și s-au refugiat în mașină, trăind de pe-o zi pe alta din venitul pe care femeia reușea să-l obțină la barul unde lucra.

Frustrarea și mizeria par însă să ia sfârșit când acceptă să intre în Proiectul Positron, o societate-experiment, unde violența și grijile cotidiene au fost eradicate. Singurul preț este renunțarea la libertate, căci, odată ajunși în orașul Consilience, vor fi pentru jumătate din timp prizonieri, iar restul lunilor din an le vor petrece în casa pe care o împart cu Alternanții. Încrezători în fericirea promisă, Charmaine și Stan semnează contractul pe terment nelimitat și se mută în interiorul zidului ce-i separă de lumea în descompunere. Dacă la început totul este conform planului, treptat, lucrurile încep să scape de sub control.

Pasiunea pe care fiecare o face pentru Alternanți le pune nu numai căsnicia în pericol, dar și viețile, descoperind pe propria piele că, într-adevăr, inima cedează ultima.

Un clasic absolut, scris de părintele science-fictionului modern.
  • Traducere din limba engleză și note de Antoaneta Ralian
  • Titlul original: „The Invisible Man”
  • hardcover, 272 p, 110×180 mm
  • ISBN 9786067106190
  • Domenii: Clasic, Ficţiune
  • Colecţie: ART clasic

În mijlocul unei furtuni de zăpadă, un bărbat enigmatic și ostil, înfășurat în bandaje, își face apariția într-un sat englezesc, instalându-se la hanul din localitate. Ocupațiile bizare pe care le desfășoară în camera pe care o închiriază îi sperie pe săteni. Speculațiile despre identitatea lui se transformă în confuzie și groază când localnicii descoperă că bărbatul deghizat e invizibil.

Straniul bărbat, pe numele lui, Griffin, se dovedește a fi un om de știință hotărât să-și exploateze în mod diabolic însușirea extraordinară obținută după ani de cercetări, în urma unor experimente brutale.

„Cel mai strălucit studiu în proză al terorismului.” The New York Times
  • Traducere din limba engleză de Gabriel Gafița
  • Titlul original: „The Secret Agent”
  • hardcover, 416 p, 110×180 mm
  • ISBN 9786067106381
  • Domenii: Clasic, Ficţiune
  • Colecţie: ART clasic

La prima vedere, domnul Adolf Verloc și-a aranjat bine viața: are o soție cuminte, un mic magazin, venituri suficiente și prieteni (cu porecle precum Profesorul și Doctorul) cu care-și petrece serile punând țara la cale. Toate acestea sunt însă un paravan pentru slujba sa de spion. Un domn plinuț, de vârstă mijlocie, domnul Verloc e departe de imaginea clasică a unui agent secret. Iar frământările sale de-abia încep când superiorul lui îl pune să plănuiască un atac terorist. Atitudinea laxă a Marii Britanii față de anarhiști reprezintă un mare pericol, așa încât un atac asupra unui obiectiv științific precum Observatorul Greenwich, fără pierderi de vieți, opinează domnul Vladimir în fața spionului, ar trebui să fie suficient ca să stârnească publicul. Cum va proceda domnul Verloc de acum înainte?

În Agentul secret, Joseph Conrad ne aduce în fața ochilor o suită de personaje fin conturate, înzestrate cu ironie: de la soția supusă și anarhistul cu bombă, ascuns în umbră, până la polițistul care se visează erou.

„Un roman ca un atac militar…“ The Guardian
  • Publicată în iunie 2019
  • Traducere din limba engleză de Ioana Miruna Voiculescu
  • paperback, 552 p, 135×200 mm
  • ISBN 9786067106480
  • Autor: Hallgrímur Helgason
  • Categorie dinamica ART: Promotii
  • Promotii: Book Lovers Week // 9 – 15 august
  • Domenii: Ficţiune
  • Colecţie: musai

Singură într-un garaj închiriat, loială doar unei grenade de mână din al Doilea Război Mondial, Herra Björnsson își trăiește la optzeci de ani începutul sfârșitului vieții. Dar este pregătită: și-a făcut deja programare la crematoriu, unde i se garantează o dispariție rapidă la 1000 °C. Dar înainte de toate astea, ne cere ea, „permiteți-mi să-mi povestesc viața.“

Istoria care urmează pleacă de la viața reală a nepoatei primului președinte al Islandei – cu care autorul a interacționat întâmplător într-o conversație telefonică în anul 2006 –, dar își urmează propriul curs ficțional.

Pusă în contextul celui de-al Doilea Război Mondial, povestea individuală a Herrei completează tabloul atrocităților care devastau în acei ani Europa, însă amintirile personajului despre sine și despre întâmplările care i-au marcat existența se întrețes cu cel mai rafinat și mai surprinzător umor, cu o revigorantă autoironie, dar și empatie pentru cea care a fost în tinerețe. Fiecare capitol al romanului este o piesă dintr-un puzzle care se construiește încet, impredictibil.

Roman finalist International Booker Prize 2018
  • Traducere din limba coreeană și note de Iolanda Prodan
  • paperback, 200 p, 135×200 mm
  • ISBN 9786067106145
  • Autor: Han Kang
  • Domenii: Ficţiune
  • Colecţie: musai

AUTOAREA BESTSELLERULUI VEGETARIANA

Pe fundalul unui oraș european cu o istorie recentă zbuciumată, o naratoare nenumită se confruntă cu o tragedie care a urmărit-o peste continente, o poveste adânc ascunsă în carnea familiei sale: povestea surorii ei care a murit în brațele mamei, la câteva ore după naștere. Pornind de la o listă de obiecte albe care conțin în ele atât viața, cât și moartea – scutecul bebelușului, laptele matern, prăjiturile din orez rotunde ca chipul fetiței -, tânăra îi scrie surorii pe care n-a cunoscut-o niciodată, încercând să se împace cu această imensă povară care o apasă.

Cartea albă este atât o meditație asupra culorii alb, cât și o călătorie în cotloanele celei mai ascunse dureri. Într-un stil poetic și laconic, volumul vorbește despre doliu și suferință, dar mai ales despre capacitatea spiritului uman de a depăși momentele critice, contemplând în același timp fragilitatea, frumusețea și caracterul bizar al vieții.

Premiul European pentru Literatură 2014
  • Traducere din limba greacă de Claudiu Sfirschi-Lăudat
  • Ilustrația copertei de Mircea Pop
  • paperback, 300 p, 120×205 mm
  • ISBN 9786067106220
  • Domenii: Ficţiune
  • Colecţie: Desenul din covor

Ar fi putut pleca odată cu toți colegii lui, dar a vrut să-i rămână fidel șefului care-l exploata, până când s-a cufundat de tot. Ar putea foarte bine pleca de-acasă, s-ar putea însura sau călugări, dar nu vrea să-și abandoneze părinții și surorile. Când se va decide, va lua de soție o englezoaică, sau mai bine, o franțuzoaică. În nici un caz o rusoaică sau, Doamne ferește, o albaneză. Da. De altfel, ar putea fi cu orice femeie vrea. Doar să mai slăbească. Și să facă rost de bani.

Între aceste opțiuni contradictorii se învârtește viața lui Chrysovalandis, un bărbat care tocmai a împlinit cincizeci de ani, și-a pierdut slujba și se confruntă cu tot mai multe probleme.

Când toți te abandonează – șefii, iubitele, familia –, și lumea în care trăiești nu pare să mai aibă loc și pentru tine, soluția e una singură. Și trebuie s-o accepți cu zâmbetul pe buze. Râzând cu gura până la urechi. De fapt, tăvălindu-te pe jos de râs. Ca ieșit din minți.

Câştigătoare a premiului Pulitzer pentru literatură şi prezentă în aproape toate listele „celor mai importante romane scrise vreodată“, Preaiubita este o carte-cult.
  • Traducere din limba engleză şi note de Virgil Stanciu
  • paperback, 368 p, 130×200 mm
  • ISBN 9786067100303
  • Bestseller, Recomandată
  • Autor: Toni Morrison
  • Categorie dinamica ART: Cărți premiate, Promotii
  • Cărți premiate: Premiul Pulitzer
  • Domenii: Ficţiune
  • Colecţie: Serie de autor Toni Morrison

O întâmplare teribilă tulbură liniştea căminului în care Sethe, o sclavă fugară, încearcă să ia viaţa de la capăt alături de cei patru copii ai săi. Liniştea mult aşteptată nu va apărea însă până când spiritul răzbunător care-i bântuie casa nu-şi va găsi pacea.

Emoţionant, dur, apăsător, romanul lui Toni Morrison este o mărturie tulburătoare despre o rană nevindecată a unui popor, o istorie care reuşeşte să înspăimânte, intrige, emoţioneze, revolte chiar şi pe cititorul de astăzi.

Preaiubita este o carte densă, dramatică, şi nu melodramatică, particulară şi în acelaşi timp universală, şocantă, totuşi liniştitoare. O carte nouă, dar în acelaşi timp foarte apropiată de romanul tradiţional, capabilă să influenţeze sau să schimbe percepţia cititorului despre lume.“

Spre bucuria nostalgicilor, Cişmigiu & Comp., una dintre cele mai iubite opere din literatura noastră dedicată adolescenţilor, romanul „lăzăriştilor“ care a fascinat tineri din toate liceele, apare acum într-o nouă ediţie.
  • hardcover, 304 p, 110×180 mm
  • ISBN 9786067102956
  • Bestseller, Recomandată
  • Categorie dinamica ART: Promotii, Cărți care deschid școlile
  • Cărți care deschid școlile: Ce citeau părinții tăi
  • Domenii: Ficţiune, Literatură română
  • Colecţie: În afara colecțiilor

Spre bucuria nostalgicilor, Cişmigiu & Comp., una dintre cele mai iubite opere din literatura noastră dedicată adolescenţilor, romanul „lăzăriştilor“ care a fascinat tineri din toate liceele, apare acum într-o nouă ediţie. Căci a venit rândul noilor generaţii să descopere o lume dispărută (viaţa liceenilor interbelici) şi să se lase furate de universalitatea poveştii lui Grigore Băjenaru: năzbâtiile şi şotiile coapte împreună cu colegii de clasă; profesorii şi poreclele lor trăsnite; primele iubiri – toate învăluite de dulcea candoare specifică vârstei.

Una dintre cele mai bine vândute cărţi de literatură română din toate timpurile
  • Publicată în august 2019
  • hardcover, 462 p, 120×185 mm
  • ISBN 9786067106268
  • Bestseller, Recomandată
  • Autor: Mihail Drumeş
  • Categorie dinamica ART: Promotii, Cărți care deschid școlile
  • Cărți care deschid școlile: Ce citeau părinții tăi
  • Promotii: Book Lovers Week // 9 – 15 august
  • Domenii: Ficţiune, Literatură română
  • Colecţie: Serie de autor Mihail Drumeş

Apărut cu mai bine de cincizeci de ani în urmă, Elevul Dima dintr-a șaptea nu și-a pierdut niciun moment farmecul. Povestea de dragoste dintre Grig și Lotte, apetența pentru aventuri nemaivăzute, idealismul, impertinența și naivitatea, entuziasmul tinerilor din romanul lui Drumeș rămân la fel de actuale.

Asemenea tuturor adolescenților, Dima, Tarzan, Magotu, Basu și toți ceilalți visează și trăiesc totul la intensitate maximă. Planuri pentru o expediție spectaculoasă, conflicte cu profesorii, drame interioare, iubiri pasionale, toate acestea sunt suprinse și descries de Mihail Drumeș cu naturalețe și talent, fascinând generații întregi de cititori.

„Fascinanta relatare a unor descoperiri excepționale.” – Boston Globe
  • Traducere din limba engleză de Veronica Focșeneanu
  • paperback, 320 p
  • Înalţime: 20,5 cm, lăţime: 14 cm
  • ISBN 9786067106237
  • Autor: Jane Goodall
  • Domenii: Nonficțiune, Ştiinţe socio-umane
  • Colecţie: Sapiens

Acest titlu va fi disponibil pentru livrare începând cu 24 septembrie 2019.

Cimpanzeii studiați de Jane Goodall au devenit faimoși în întrega lume, iar În umbra omului este un volum clasic în domeniul etologiei. Cercetătoarea a câștigat încrederea primatelor din rezervația Gombe Stream, le-a dat nume și le-a urmărit ani la rând. Cartea aceasta vorbește despre relații sociale complexe, lupte între clanuri și abilități uimitoare, între care utilizarea uneltelor. Cimpanzeii devin adevărate personaje, iar destinul fiecăruia dintre ei este urmărit cu acribia cercetătorului pasionat și talentul naratorului autentic.

Premiul de Excelență YALSA pentru Nonficțiune Mențiunea Michael L. Printz
  • Traducere din engleză de Gabriel Tudor
  • paperback, 512 p
  • Înalţime: 215 cm, lăţime: 150 cm
  • ISBN 9786067106084
  • Domenii: Arte, Memorialistică
  • Colecţie: În afara colecțiilor

Vincent n-ar fi fost același fără Theo van Gogh. Călătorind prin volutele unei vieți chinuite, pictorul l-a avut mereu alături pe credinciosul său frate. Relația lor a fost zbuciumată, dar profundă, definitorie pentru amândoi. Minuțios documentată, bazată pe corespondența dintre Vincent și Theo, cartea lui Deborah Heiligman spune dramatica poveste a acestor destine și a devotamentului nemărginit care le-a legat.

Zeci de scriitori români și traducători de literatură română vor fi prezenți la FILIT

Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi – FILIT anunță alte nume care vor lua parte la cea de-a VII-a ediție a festivalului, în perioada 2-6 octombrie 2019, la Iași.

Diana Bădica, Dan Coman, Florin Irimia, Emanuela Iurkin, Dan Miron, Cătălin Pavel, Dan Pleșa, Simona Popescu, Andreea Răsuceanu, Doina Ruști, Bogdan Suceavă sunt scriitorii români pe care publicul îi va putea întâlni la Casa FILIT (ansamblul pavilionar din Piața Unirii), alături de invitații străini din festival.

Tot la Casa FILIT se vor derula evenimente ce vor avea în centru poezia la care vor participa Svetlana Cârstean, Ionel Ciupureanu, Sorin Despot, Diana Epure, Irina Georgescu, Silvia Grădinaru, Ligia Keșișian , Vasile Leac, Vlad Pojoga, Monica Stoica, Livia Ștefan, Victor Țvetov, Mihai Vieru, Gelu Vlașin, Andrei Zbîrnea.

Casa Copilăriei (Palatul Copiilor Iași), dedicată literaturii pentru copii, va găzdui evenimente cu scriitorii Cristina Andone, Lavinia Braniște, Veronica D. Niculescu, Alexandru Vakulovski și Matei Vișniec. La Casa Fantasy (Casa de Cultură a Sindicatelor), dedicată literaturii fantasy, vor participa scriitorii Rodica Bretin, Lucian Merișca, Ana Maria Negrilă, Mircea Opriță și Liviu Surugiu.

Continuarea colaborării cu Teatrul „Luceafărul” din Iași în cadrul programului „Rezidențele FILIT pentru autori români” îi aduce la FILIT și pe beneficiarii secțiunii „Dramaturgie” Andrei Crăciun, Bogdan Georgescu și Olga Macrinici.

Scriitorilor români și străini prezenți la FILIT li se alătură și traducătorii de limbă română Georg Aescht (Germania), Jan Willem Bos (Olanda), Jan Cornelius (Germania), Sean Cotter (SUA), Antònia Escandell Tur (Spania), Jarmila Horáková (Republica Cehă), Fernando Klabin (Brazilia), Joanna Kornaś-Warwas (Polonia), Gabriella Koszta (Ungaria), Marily Le Nir (Franța), Steinar Lone (Norvegia), Marian Ochoa de Eribe (Spania), Ivana Olujić (Croația), Szonda Szabolcs (România, limba maghiară).

Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi – FILIT este organizat de Muzeul Național al Literaturii Române Iași și finanțat de Consiliul Județean Iași, fiind considerat unul dintre cele mai mari festivaluri literare din Europa. La cea de-a VII-a ediție (2-6 octombrie) și-au anunțat prezența Richard Ford (SUA), Mihail Șîșkin (Rusia), María Dueñas (Spania), Mathias Énard și Lionel Duroy (Franța), Sjón (Islanda), Kim Leine (Danemarca), Herman Koch (Olanda), Aslı Erdoğan (Turcia), Ahmed Saadawi (Irak), Svetislav Basara (Serbia), Drago Jančar (Slovenia), Geneviève Damas (Belgia), Faruk Šehić (Bosnia-Herțegovina).

Semnal editorial 81 + Fragment în avanpremieră: Lesley Ann Jones – Bohemian Rhapsody – Adevărata biografie a lui Freddie Mercury

Fermecătorul și fascinantul solist al formației Queen, icon al muzicii moderne, prinde viață prin cuvintele jurnalistei de muzică rock Lesley Ann Jones în Bohemian Rhapsody – Adevărata biografie a lui Freddie Mercury, care apare la editura Nemira în colecția Yorick de arte ale spectacolului.

Cu o cercetare meticuloasă, empatică și fără alunecări spre senzațional, cartea se bazează pe mărturiile celor mai apropiați oameni din viața starului rock, din copilărie și până la moarte, cu accent pe perioada anilor 1980, când formația începuse să se destrame, înainte de spectacolul de la Live Aid care i-a repus pe picioare. Pentru a înțelege omul din spatele legendei, Lesley-Ann Jones a călătorit de la Londra în Zanzibar și India.

Plină de interviuri exclusive, Bohemian Rhapsody este un portret adus la zi al unui om legendar, la aproape treizeci de ani de la moartea lui Freddie.

„Nimeni nu a surprins mai bine decât Lesley-Ann Jones dualitatea magică și fermecătoare a lui Freddie Mercury.“ The Times

Lesley Ann Jones scrie biografii, găzduiește emisiuni radio și ține discursuri. Și-a ascuțit penița în presa scrisă din Marea Britanie, unde a fost gazetar și scriitor invitat mai bine de douăzeci de ani. A lucrat mult în radio și televiziune și este invitată cu regularitate la emisiuni documentare despre muzică în Marea Britanie, SUA și Australia. Este coproducător al „Ultimul interviu al lui John Lennon” – un film despre ultima întâlnire dintre fostul membru Beatles și prezentatorul BBC Andy Peebles. Printre cărțile ei se numără: Tumbling DiceHero: David BowieImagine, Ride a White Swan: The Lives and Death of Marc Bolan.

Fragment în avanpremieră

Am mers cu el până la scenă și l-am sărutat ca să-i poarte noroc. Nu că ar fi avut nevoie. Să-i auzi interpretând live piesele – un pic de Bohemian Rhapsody cu Freddie la pian, Radio Ga Ga cu publicul bătând frenetic din palme la unison, Hammer to Fall, apoi Freddie la chitară pentru Crazy Little Thing Called Love, We Will Rock You și We Are the Champions… pentru un tip simplu ca mine era copleșitor. Apoi mai târziu, când s-a întunecat, Freddie și Brian au urcat iar pe scenă, doar ei doi, şi au cântat balada aia minunată Is This the World We Created…? O înregistraseră cu ceva vreme înainte de Live Aid, dar parcă o scriseseră special pentru această ocazie. Cuvintele erau perfecte, iar felul în care cânta Freddie era magic. M-a mișcat până la lacrimi, așa cum o făcea Freddie de obicei.“

Jim, care a murit de cancer în ianuarie 2010, la nouăsprezece ani după moartea lui Freddie, își văzuse iubitul star rock la muncă. „A dat tot ce avea mai bun pe scenă. M-a uimit. Apoi, când a coborât, părea bucuros că s-a terminat. «Slavă Cerului că s-a terminat», râdea. Altă votcă mare și s-a calmat. Am stat până la sfârșit să discute cu toți, însă Freddie nu voia să ia parte la petrecerea de la clubul Legends. Ne-am dus acasă la Garden Lodge ca un cuplu căsătorit de mulți ani şi ne-am uitat la restul concertului american la televizor.“

Însă a fost ciudat că părinții lui Freddie nu au venit la Live Aid. Deși participau la concertele Queen din Marea Britanie, au ales să urmărească spectacolul de acasă. „Era un eveniment uriaș, cred că ar fi fost prea complicat“, își amintește Jer, mama lui Freddie, sugerând că ea și cu Bomi, tatăl lui Freddie, ar fi fost copleșiți atât de mulțime, cât și de deplasarea la stadion și plecarea de acolo. „Ne-am uitat la televizor. Am fost foarte mândră. Soțul meu s-a întors spre mine și mi-a zis: «Fiul nostru a reușit.»“

Din punctul de vedere al profesioniștilor care au transmis și au înregistrat evenimentul, contribuția lui Freddie a fost senzațională. Mike Appleton, fost producător executive la The Old Grey Whistle Test – seria remarcabilă de rock de la BBC –, își amintește că interpretarea lui Mercury a fost „fascinantă“.

„În primul rând, nici nu ar fi trebuit să urce pe scenă. Doctorii îi spuseseră deja că e prea bolnav ca să cânte. Gâtul îi era într-o stare proastă de la o răceală sau aşa ceva. Nu era chiar bine, însă Freddie a insistat. Iar el și Bono de la U2 au fost cei mai de succes soliști din ziua aia. Era interesant să-l vezi pe Freddie pe monitoare – am stat toată ziua închis într-un car de reportaj supraîncălzit. Practic construiam un program live pe măsură ce se desfăşura. La cinci am intrat în transmisiune directă de pe JFK – alternam douăzeci de minute de aici, douăzeci de minute de acolo, un interviu aici, o bucată live de acolo, câteva dintre momentele importante ale primelor ore… E foarte interesant și doar așa îmi place să lucrez. Freddie a urcat pur și simplu pe scenă, a acaparat-o cu calm și apoi a vrăjit publicul. Queen nu mai fusese în centrul atenției de ceva vreme și nu mai făcuse senzație cu niciun album. Experiența de la Live Aid i-a pus din nou pe orbită și a avut același efect și asupra industriei muzicale în ansamblul ei. Vânzările au crescut. Live Aid s-a dovedit benefic pentru întreaga industrie. Cum Freddie fusese vedeta declarată a zilei, era principalul ingredient. Fusese mai dominant decât îl văzusem vreodată. Poate că a fost ziua lui Bob din punct de vedere emoțional. Însă din punct de vedere muzical a fost a lui Freddie.“

Mike a primit mai târziu Premiul BAFTA pentru Live Aid în calitate de producător al celei mai bune transmisiuni externe. Dave Hogan, care a fotografiat evenimentul, e de aceeași părere cu Appleton. „Doar șase dintre noi am fost aleși ca fotografi oficiali la Live Aid“, spune „Hogie“, vestitul fotograf de la The Sun (care ştie cum e să fii subiectul unui titlu șocant – „Mutilat de Madonna“ a fost momentul lui în stil Andy Warhol). „Fotografiam pentru un album Live Aid, deci am avut libertate deplină“, își amintește el. „Era evident pentru toți că Freddie constituia principal atracție – dar nu până să urce pe scenă. Freddie nu era genul care să se agațe de lumina reflectoarelor când se afla pe stradă. Se purta civilizat și era retras, în comparație cu ceilalți. Nimeni nu și-a dat seama ce putere are până a început să cânte. Atunci am realizat. Îmi amintesc când a început să cânte Radio Ga Ga. Nu era întuneric și își făcea numărul de magie în lumina zilei. Marea de fani care băteau din palme și tropăiau îți dădea fiori pe șira spinării. Eram în paradis. Exact asta îți dorești. A fost extraordinar. Ziua a fost plină de momente minunate – Bono plonjând în mulțime, primul concert live al lui McCartney după asasinarea lui John Lennon. Dar mi s-a tăiat respirația când l-am văzut pe Freddie. A reușit să facă fiecare persoană să vibreze. La unison. Nimeni nu a mai făcut așa ceva înainte sau după aceea. Cred că era singurul care putea.“

Așadar crema rockului a cântat și a dansat ca să salveze lumea. S-a repetat de zeci de ori că recitalul celor de la Queen a fost cel mai încântător, emoționant, memorabil, consistent, depășind eforturile celor mai mari rivali. „De departe extraordinar“, e de acord prezentatorul radio Paul Gambaccini. „Simțeai un fior în culise când capetele se ridicau spre monitoare ca niște câini care aud un fluierat. Cei din Queen captivau publicul și aveau să dobândească un statut pe care nu-l vor mai pierde niciodată.“

Ceilalți membri Queen au fost primii care și-au lăudat solistul. „Noi am cântat OK, dar Freddie a fost mai presus, a dus totul la alt nivel“, a declarat Brian cu modestia ce îl caracterizează. „A avut o conexiune nu numai cu fanii Queen, ci cu toată lumea.“ Așa cum mi-a spus pe larg într-un interviu emoționant acordat la birourile Queen din Pembridge Road: „Live Aid a fost Freddie. Era unic. Aproape vedeai muzica noastră cum curge prin el. Nu-l puteai ignora. Era original. Special. Nu cântam doar pentru fanii noștri, ci pentru fanii tuturor. Freddie chiar a dat tot ce avea mai bun.“

Dintre cele 704 reprezentaţii live susținute de Queen cu Freddie ca solist, cea de la Live Aid rămâne emblematică – a fost punctul lor culminant. Live Aid le-a oferit prilejul perfect de a arăta că, fără recuzită și artificii, lumini și sonorizare, ceață, fum și alte efecte speciale, fără magia naturală a înserării și cu mai puțin de douăzeci de minute la dispoziţie, sunt suverani incontestabili, având tot ce le trebuie pentru a zgudui lumea. În consecinţă, vor accepta fără echivoc că formaţia Queen e mai mare decât fiecare membru în parte. Însă nu puteau să știe atunci că cel mai bun moment al lor aparţinea deja trecutului. Exaltați și din nou dedicați cauzei comune, uitând pentru moment de carierele solo, aveau să descopere curând că viitorul lor strălucitor, a doua șansă cu Freddie, va fi din nefericire de scurtă durată.”

Semnal editorial 80 + Fragment în avanpremieră: S.A. Chakraborty – Regatul de Aramă

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Luna viitoare la Leda Edge: REGATUL DE ARAMĂ, de S.A. Chakraborty, al doilea volum al Trilogiei Daevabadului, traducere de Claudia Roxana Olteanu.

O NOUĂ POVESTE CAPTIVANTĂ CARE SE PETRECE ÎN DAEVABAD, ORAȘUL DE BRONZ AL DJINN-ILOR DIN O MIE ȘI UNA DE NOPȚI

Au trecut cinci ani de când Nahri a văzut cum preafrumosul ei Darayavahoush e-Afshin a fost ucis de idealistul și habotnicul prinț Alyzaid cel posedat de mariz-i, iar magicul Daevabad a trecut prin transformări profunde. Acum, djinn-ii din toată lumea se grăbesc spre orașul cu ziduri de bronz, pentru a sărbători trecerea într-un alt secol, fără să aibă habar că o forță misterioasă se pregătește de atac. Cei oprimați și târâți în sclavie sunt gata să stârnească un adevărat război civil, iar Nahri nu e sigură dacă va reuși să aducă pacea mult râvnită între triburile celor pursânge și neamul shafiț-ilor, în ciuda tuturor riscurilor pe care și le asumă sfidându-i nu doar pe preaputernicii preoți daeva, ci și pe ocârmuitorul djinn-ilor, nemilostivul Ghassan. Viitorul atârnă de un fir de păr, căci locuitorii Daevabadului sunt pe punctul să se confrunte cu o amenințare nemaiîntâlnită.

„Promisiunea făcută cu Orașul de bronz a fost respectată într-un mod impresionant!” Kirkus Reviews

„În acest al doilea volum al Trilogiei Daevabadului, S.A. Chakraborty sporește tensiunea și mărește miza cu ajutorul dilemelor morale și al pericolelor pe care le au de înfruntat îndrăgitele sale personaje.” Publishers Weekly

„O poveste fascinantă, de-a dreptul magică!” Library Journal

S.A. Chakraborty este o scriitoare newyorkeză și o mare pasionată de istorie. A debutat cu TRILOGIA DAEVABADULUI, o serie fantasy a cărei acțiune se desfășoară în Orient, în secolul al XVIII-lea, din care au apărut: Orașul de bronz (2017) – bestseller finalist al prestigioaselor premii literare Locus și World Fantasy, declarat „cea mai bună carte fantasy a anului 2017” de Library Journal, The Verge și SYFY Wire – și Regatul de aramă (2019). În prezent, definitivează cel de-al treilea volum, Imperiul de aur, care va fi publicat în 2020, și a început o nouă serie, despre care nu dorește să spună decât că va fi „o combinație între Sindbad Marinarul și Ocean’s Eleven”! Pasiunea pentru literatură a autoarei este demonstrată și de faptul că își dedică timpul prețios pentru a organiza evenimentele grupului Brooklyn Speculative Fiction Writers. Când nu e cu nasul în vreo carte, îi place să facă drumeții, să tricoteze și să recreeze complicate festinuri medievale pentru soțul și fiica sa.

I

NAHRI

Nahri a închis ochii, întorcându‑și fața spre soare, să se bucure de căldura acestuia pe care o simțea pe obraji. A tras adânc aer în piept, savurând mirosul de pământ reavăn care venea dinspre munții îndepărtați, precum și briza proaspătă a lacului.

– Au întârziat! s‑a plâns Mereu întârzie! Am impresia că le place să ne vadă stând așa, cu ochii‑n soare.

Zaynab s‑a strâmbat.

– Dhiru, tu n‑ai ajuns la timp la niciun eveniment din viața ta! l‑a dojenit prințesa pe fratele ei mai Chiar vrei să începi o asemenea luptă?

Nahri nu a băgat în seamă gâlceava lor, a inspirat din nou aerul răcoros și s‑a desfătat cu liniștea locurilor. Se întâmpla rar să se bucure de o astfel de libertate și avea de gând să savureze totul. Învățase pe pielea ei că nu exista nicio altă cale.

Prima oară când încercase să se furișeze din palat fusese la puțin timp după noaptea petrecută pe corabie. Căutase cu dispe‑ rare ceva care să‑i abată gândurile și jinduia să rătăcească prin lo‑curi din oraș pe unde nu mai fusese, prin unele în care să nu mai fie bântuită de gândul la Dara.

Drept pedeapsă, Ghassan poruncise să fie adusă în fața lui slujnica ei, Dunoor. Apoi chiar acolo, sub ochii lui Nahri, îi legase nefericitei limba cu farmece, pentru că nu anunțase dispariția lui banu nahida, lipsind‑o de darul vorbirii pentru totdeauna.

A doua oară, Nahri fusese mânată de sfidare. Ea și Muntadhir urmau să se căsătorească în curând. Era o banu nahida! Cine se credea Ghassan, s‑o țină închisă pe ea în orașul străbunilor ei?

De data aceasta fusese mai grijulie, asigurându‑se ca toate însoțitoarele sale să aibă scuza că fuseseră trimise cu treburi și se folosise chiar de palat pentru a se ascunde, înaintând pe coridoarele aproape neumblate.

Cu toate acestea, Ghassan izbutise să afle, din nou, totul. Așa că îl adusese pe străjerul care dormise când ea trecuse pe lângă el în vârful degetelor și pusese să fie biciuit până când nu mai rămă‑ sese pe spatele lui nicio urmă de piele nesfâșiată.

A treia oară, Nahri nici măcar nu se ferise. Proaspăt căsătorită cu Muntadhir, se hotărâse să facă o plimbare de la Marele Templu până la palat, într‑o zi cu soare. Nu‑și închipuise că Ghassan – care era acum socrul ei – ar fi putut avea ceva împotrivă. Pe drum, po‑ posise la o cafenea micuță din cartierul daev‑ilor, unde petrecuse câteva momente plăcute stând de vorbă cu proprietarii surprinși și bucuroși.

A doua zi, Ghassan a poruncit ca amândoi daev‑ii să fie aduși la palat. De data aceasta, nu a mai fost nevoie să îi pedepsească. Nahri abia ce le‑a văzut chipurile înfricoșate, că s‑a aruncat în genunchi și a jurat că nu va mai pleca niciodată fără să aibă voie. Asta însemna că nu rata niciodată ocazia să iasă dintre zidu‑ rile palatului. În afară de ciondăneala copiilor regelui și de țipătul unui șoim, pe lac era liniște deplină, iar aerul o învăluia într‑o liniște binecuvântată și profundă.

Ușurarea ei nu a trecut neobservată.

– Soția ta arată ca o persoană care a fost eliberată după un secol petrecut în temniță, a murmurat Zaynab, la câțiva pași de ea.

Vorbise încet, dar Nahri avea darul de a auzi șoaptele.

– Până și mie începe să‑mi pară rău pentru ea, deși una din‑ tre vițele din grădina ei mi‑a smuls felegeanul din mână ultima oară când am luat ceaiul împreună, a murmurat prințesa.

Muntadhir i‑a făcut semn să tacă.

– Sunt sigur că nu a vrut să facă una ca asta! a șoptit emirul. Uneori… se mai întâmplă așa când e ea în preajmă.

– Am auzit că una dintre statuile de shedu l‑a ciupit pe un soldat care a pălmuit‑o pe servitoarea ei, a continuat Zaynab.

– Poate că n‑ar fi trebuit să‑i pălmuiască servitoarea! a sugerat prințul.

Șoaptele lui Muntadhir căpătaseră un ton mai aspru.

– Dar destul cu bârfele! a curmat el șușoteala. Nu vreau ca ava* să audă lucruri de‑astea.

Nahri a zâmbit sub vălul ei, plăcut surprinsă de felul în care soțul său îi lua apărarea. Cu toate că erau căsătoriți de aproape cinci ani de‑acum, Muntadhir îi lua arareori partea în fața celor din familia lui.

A deschis ochii și a admirat priveliștea. Era o zi frumoasă, una dintre puținele în care niciun nor nu păta albastrul strălucitor și adânc al cerului din Daevabad.

Toți trei așteptau în fața portului odinioară măreț al orașului. Docurile erau încă folosite, dar restul portului era o ruină și, după cât se părea, fusese în halul acela de părăginire de câteva secole bune. Dintre pietrele crăpate ieșeau buruieni, iar coloanele de granit decorative erau prăbușite. Singurul lucru care mai amin‑ tea de măreția apusă se afla chiar în spatele lui Nahri: chipurile lucioase de bronz ale străbunilor ei sculptate cu migală în zidurile rezistente ale orașului.

* Abba (în limba aramaică în original, din ῾āḇ, ebr.), „părinte, tată”, termen care a circulat și în limba română sub forma avă. Aici și în continuare, la fel ca în primul volum al Trilogiei Daevabadului, Orașul de bronz (Editura Corint, București, 2018), termenii proveniți din limbi străine au fost ortografiați în text în conformitate cu transliterarea sim‑ plificată folosită de autoare. Pentru a sugera cititorului român cum trebuie pronunțați însă, în „Glosar”, alături de definițiile create de autoare, au fost adăugate și transliterările corecte, în conformitate cu normele în vigoare (n. red.).

În fața ei se zăreau lacul și munții învăluiți de o pâclă verzuie de pe malul celălalt, care coborau până la fâșia de plajă pietroasă.

Lacul însuși era liniștit, cu undele lui tulburi blestemate demult, demult de tot, de un marid în vremea unei vrajbe uitate cu cei din Consiliul Nahizilor.

Nahri se străduia din răsputeri să nu se gândească la toate aces‑ tea. Nici nu‑și lăsa privirea să alunece spre miazăzi, acolo unde stâncile înalte din spatele palatului coborau până la apele întunecate. Încă nu putea să se gândească măcar la ce se întâmplase pe luciul lor cu cinci ani în urmă!

Aerul a pâlpâit și a sclipit, atrăgându‑i atenția spre mijlocul lacului.

Veniseră cei din neamul ayaanle!

Corabia care ieșise de sub văl părea desprinsă dintr‑un basm, căci plutea prin ceață cu o grație care contrasta cu dimensiunea sa uluitoare. Nahri crescuse pe malul Nilului și era deprinsă să vadă nave – de la nenumăratele feluci delicate și bărcile pescărești, până la uriașele vase pline de mărfuri care treceau fără de oprire pe apele fluviului măreț.

Dar corabia aceea nu semăna deloc cu vreuna dintre acelea bine cunoscute ei, căci părea destul de mare, încât să încapă în ea sute de călători, iar lemnul de tec negru din care fusese făcută sclipea orbitor în soare în timp ce înainta pe lac. Pe catarge fluturau fla‑ muri de un albastru‑verzui, împodobite cu blazoane care înfățișau piramide țesute cu fir de aur și tablete de sare în formă de stele brodate cu fir de argint. Numeroasele vele de culoarea ambrei – și Nahri numărase cel puțin douăsprezece! – se umflau în vânt, impunătoare, făcând să pară de‑a dreptul neînsemnate punțile lustruite. Pânzele acelea de corabie, segmentate și dungate, semănau mai mult cu niște aripi decât orice altceva aflat la bord și tremurau și se unduiau în vânt ca și cum ar fi fost ale unei păsări vii.

Uimită, Nahri s‑a apropiat de frații Al Qahtani.

– Cum au reușit să ajungă aici cu corabia? i‑a întrebat.

Singurul teritoriu care exista în afara granițelor vrăjite ce mărgineau lacul imens din Daevabad și munții cețoși era o întindere vastă de deșert stâncos.

– Pentru că nu‑i o corabie obișnuită, i‑a răspuns Zaynab, zâmbind. E una de deșert. Sahraynii au închipuit‑o. Și doar ei știu să le facă, fiindcă au mare grijă să păstreze taina magiei Un căpitan iscusit poate zbura în jurul lumii cu o astfel de navă.

A oftat, cu o privire în care se citeau și admirația, și tristețea.

– Sahraynii le cer celor din neamul ayaanle o avere pentru a le îngădui să le întrebuințeze, dar folosirea lor e nespus de grăitoare! a adăugat domnița.

Muntadhir nu părea la fel de impresionat de preafrumoasa corabie.

– E nespus de interesant cum de cei din neamul ayaanle au putut să‑și permită o astfel de corabie, când birurile din Ta Ntry sunt strânse cu așa de multă caznă de‑atât amar de vreme! s‑a stropșit emirul.

Nahri i‑a aruncat o privire soțului său. Deși Muntadhir nu îi vorbise niciodată direct despre problemele economice ale orașului, acestea erau limpezi pentru oricine – mai ales pentru o banu nahida care tămăduia rănile căpătate în timpul antrenamentelor de soldații ce se plângeau de micșorarea rațiilor și care îi dezlega pe secretarii din ce în ce mai istoviți ai vistieriei de vrăjle pe care ei și colegii lor și le aruncau unii asupra altora în ultima vreme.

Din fericire, declinul acesta nu îi afecta prea tare pe daev‑ii ei – mai ales pentru că aceștia încetaseră să mai facă schimburi cu alte triburi după ce Ghassan încuviințase, tacit, după moartea lui Dara, ca tarabele să le fie distruse, iar negustorii, hărțuiți în Marele Bazar. Ce rost ar mai fi avut să facă negoț cu djinn‑ii, când nimeni nu îi ocrotea?

Corabia ayaanle s‑a apropiat încetișor și velele i‑au fost strânse de mateloții îmbrăcați în straie din pânză vărgată, în culorii vii, care purtau bijuterii de aur și care zoreau de colo‑colo. Pe puntea de sus, o creatură, care semăna cu o himeră, având un corp de fe‑ lină, acoperit cu solzi rubinii, se smucea într‑un frâu de aur, fă‑ când să‑i sticlească în soare coarnele ca niște diamante și bătând din coada‑i ca de șarpe.

Nici n‑a ancorat bine corabia, că mai mulți pasageri au coborât de pe navă și s‑au apropiat de grupul celor de os domnesc. Printre ei era un bărbat înveșmântat într‑o robă amplă, albastră‑azurie, care avea un turban argintiu, care îi învăluia și capul, și gâtul.

– Emirule Muntadhir! a salutat bărbatul, zâmbind și făcând o plecăciune cuviincioasă. Pacea lui Allah fie cu tine!

– Pacea lui Allah fie și cu tine! i‑a răspuns Muntadhir, politicos. Ridică‑te, rogu‑te!

Bărbatul ayaanle și‑a îndreptat spatele și i‑a zâmbit cu mai multă sinceritate lui Zaynab.

– Mica mea prințesă, cât ai crescut! a spus el și a izbucnit în râs. Te‑nduri să‑i faci o mare onoare unui bătrân zaraf, unuia care schimbă bani, venind să mă întâmpini în persoană!

– Onoarea e de partea mea! l‑a asigurat Zaynab cu o grație pe care Nahri n‑ar fi avut niciodată răbdare să‑nvețe cum s‑o imite. Trag nădejde că drumul ți‑a fost lesnicios și bun!

– Slavă lui Allah pentru milostenia sa!

Bărbatul s‑a întors spre Nahri, iar ochii lui aurii au licărit de uimire.

– Aceasta să fie, oare, fata nahidă? a întrebat.

Apoi a clipit, iar lui Nahri nu i‑a scăpat faptul că s‑a dat puțin înapoi.

– Este soția mea, l‑a corectat Muntadhir, pe un ton vădit mai rece.

Nahri s‑a uitat în ochii lui și s‑a apropiat de el, strângându‑și ușor chador‑ul.

– Eu sunt banu nahida, a spus ea prin văl. Am auzit că te numești Abul Dawanik.

Bătrânul i‑a făcut o plecăciune și a încuviințat:

– Ai auzit bine.

Nu și‑a desprins o clipă ochii de pe chipul ei, iar lui Nahri i se părea că iscodirea lui îi făcea pielea să i se furnice. Bărbatul a clătinat din cap.

– Uimitor! a exclamat. Nu mi‑am închipuit vreodată că voi întâlni o nahidă adevărată.

Nahri a scrâșnit.

– Din când în când, îmi este îngăduit să părăsesc palatul și să‑i îngrozesc pe djinn‑i.

Muntadhir și‑a dres vocea.

– Am pregătit în caravanseraiul regal locuri pentru toată suita ta și pentru mărfurile tale, l‑a încredințat emirul pe bătrân. M‑aș bucura să vă însoțesc eu însumi acolo.

Abul Dawanik a oftat și a murmurat:

– Vai, tare puțintică marfă avem cu noi! Ai mei ar fi avut ne‑ voie de mai mult timp să izbutească să adune toate dările pentru caravana birurilor.

Chipul lui Muntadhir a rămas neclintit, expresia nu i s‑a schimbat câtuși de puțin, dar Nahri a simțit că inima îi bătea mai tare.

– Nu așa ne‑a fost înțelegerea! a spus emirul.

Avertismentul care se deslușea în vocea lui îi amintea așa de mult de Ghassan, încât Nahri a simțit c‑o trecea un fior rece.

– Știi cât de puțin timp a mai rămas până la Navasatem, nu‑i așa? E destul de greu să plănuiești o sărbătoare ce are loc doar la o sută de ani odată, când plata birurilor întârzie mereu.

Abul Dawanik s‑a uitat la Muntadhir cu aerul cuiva jignit.

– Chiar așa, ne aruncăm direct în discuția asta despre bani, emirul meu? Regulile ospitalității geziri cu care sunt obișnuit cereau să mai fi sporovăit cel puțin vreo zece minute despre nimicuri politicoase.

Răspunsul lui Muntadhir a fost direct:

– Poate c‑ai prefera compania tatălui meu în locul aceleia pe care o ofer eu însumi.

Abul Dawanik nu a părut deloc intimidat. Dacă, înainte de a da vreun răspuns, se schimbase, într‑adevăr, ceva în expresia lui, atunci, după cum a observat Nahri, fusese doar pentru ca bătrânul să pară, parcă, și mai viclean.

– Nu e nevoie să mă ameninți, Înălțimea Ta! Caravana e pe drum, în urma noastră, și va sosi după câteva săptămâni.

I‑au strălucit ochii când a adăugat:

– Și nu mă îndoiesc că te va umple de bucurie ce îți va Din spatele lor, de dincolo de zidurile orașului, s‑a auzit adhan‑ul, care‑i chema pe credincioși la rugăciunea de la amiază. Invocarea melodioasă se ridica și cobora, asemenea unor valuri din ce în ce mai slabe, pe măsură ce muezinii din minaretele aflate din ce în ce mai departe o preluau și o repetau, iar Nahri a încercat să‑și înăbușe împunsătura cunoscută a durerii stârnite de dorul de casă. Adhan‑ul o făcea întotdeauna să se gândească la Cairo.

– Dhiru, negreșit că asta poate să mai aștepte! a spus Zaynab, încercând, neîndoios, să atenueze încordarea dintre cei doi bărbați. Abul Dawanik este oaspetele A făcut o călătorie lungă. Ce‑ar fi ca voi doi să mergeți să vă rugați împreună și apoi să vă duceți în caravanserai? Aș putea s‑o însoțesc eu pe Nahri înapoi la palat.

Muntadhir nu a părut încântat, dar nici nu s‑a opus.

– Te‑ar supăra? a întrebat‑o el pe Nahri,

„Am de ales?” s‑a întrebat banu nahida în sinea ei.

Slujitorii lui Zaynab veniseră deja cu palanchinul, acea cușcă nespus de frumoasă care avea să o ducă pe Nahri înapoi în temnița sa aurită.

– Sigur că nu, a murmurat ea, apoi s‑a îndepărtat de malul lacului, pornind în urma cumnatei

Nu au vorbit prea mult pe drumul de întoarcere. Zaynab părea adâncită în gânduri, iar Nahri era bucuroasă că își putea odihni ochii înainte de a ajunge în infirmeria ei cea aglomerată.

Numai că palanchinul s‑a oprit brusc, mai devreme decât ar fi trebuit.

Nahri s‑a trezit din moțăiala ei cu o tresărire, s‑a frecat la ochi și s‑a încruntat când a văzut‑o pe Zaynab cum își scotea în grabă niște bijuterii. A privit‑o apoi pe prințesă cum le ascundea sub o pernuță și cum scotea de sub bancheta tapisată cu brocart două abaya de pânză, folosind‑o pe una din ele pentru a‑și acoperi rochia de mătase.

– Vom fi jefuite? a întrebat‑o Nahri, sperând, într‑un fel, să fie adevărat.

Un jaf ar fi însemnat o amânare a revenirii la palat, unde Ghassan o supraveghea necontenit.

Zaynab și‑a strâns părul într‑un șal negru.

– Sigur că nu! a liniștit‑o. Mă duc la plimbare!

– La plimbare?

– Nu ești singura care vrea să mai scape, din când în când, iar eu, una, profit de orice ocazie care se ivește.

I‑a aruncat cea de‑a doua abaya.

– Repede, pune‑ți asta pe tine! a povățuit‑o. Și ține‑ți fața acoperită!

Nahri s‑a uitat la ea, uimită.

– Vrei să vin și eu? s‑a mirat.

Zaynab s‑a uitat fix la ea.

– Te cunosc de cinci ani! N‑am curaj să te las singură cu bijuteriile mele! i‑a răspuns.

Nahri a șovăit, ispitită de idee. Dar chipurile înspăimântate ale celor pe care Ghassan îi pedepsise din cauza ei i‑au apărut de îndată în minte, iar inima i s‑a umplut de frică.

– Nu Tatăl tău va… Chipul lui Zaynab s‑a îmblânzit.

– Până acum nu m‑a prins niciodată, să știi! s‑a lăudat, ghicindu‑i gândurile. Și dacă mă va prinde azi, o să iau totul asupra mea, făgăduiesc!

A împins‑o ușor.

– Hai, rogu‑te! a îndemnat‑o. Mi se pare că ai nevoie de o ieșire chiar mai mult decât mine.

Nahri a  analizat  repede  situația.  Ghassan  avea,  într‑adevăr, o slăbiciune pentru singura lui fiică, așa că, după încă o clipă de șovăire, s‑a lăsat ispitită. Și‑a scos repede cele mai bătătoare la ochi bijuterii regale, le‑a pus în săculețul pe care i l‑a oferit Zaynab și a coborât după aceasta din palanchin.

După cele câteva cuvinte rostite în șoaptă și după felul în care prințesa i‑a făcut cu ochiul unuia dintre servitori, Nahri și‑a dat seama că escapadele acestea aveau loc adeseori. Apoi cele două femei au fost înghițite de valul trecătorilor. Nahri mai fusese de multe ori în Cartierul Geziri cu Muntadhir, în vizită la rudele lui, dar nu văzuse nimic prin perdeluțele palanchinului cu care călătoreau sau din odăile somptuoase ale conacelor. Femeile de la palat nu trebuiau să se amestece cu cele obișnuite, darămite să rătăcească singure pe străzi!

La prima vedere, cartierul părea mic, căci, deși orașul era stăpânit de o familie geziri, se zvonea că, de fapt, cei mai mulți membri ai tribului preferaseră să trăiască în munți stâncoși cu care erau obișnuiți. Dar era un cartier plăcut vederii: bâdgir‑ii* se înălțau sus, sus, împrăștiind adierile răcoroase de pe lac printre șirurile lungi de case înalte din cărămidă, ale căror fațade deschise la culoare erau împodobite cu obloane de cupru și stucaturi dantelate. În față era sukul, piața ferită de soare printr‑un acoperiș improvizat din rogojini de papură și răcorită de un pârâu cu apă sclipitoare, plin de gheață fermecată, care curgea printr‑un șanț tăiat în mijlocul străzii. Peste drum de suk era moscheea cea mare a orașului, iar lângă ea se înălța un mare pavilion plutitor, umbrit de curmali și de lămâi, unde câteva familii se ospătau cu halva cu cacao, cafea și alte bunătăți luate din piață.

Și peste toate acestea se ridica turnul înalt al Citadelei, sediul

Gărzii Regale, care își întindea umbra peste Cartierul Geziri și peste Marele Bazar din apropiere, scos în evidență față de zidu‑ rile de bronz ce separau orașul Daevabad de lacul lui cel aducă‑ tor de moarte. Nisreen îi declarase cândva lui Nahri – una dintre nenumăratele sale avertismente sumbre referitoare la cei din neamul geziri – că, se spunea, Citadela fusese prima construcție ridicată de Zaydi al Qahtani, după ce cucerise Daevabadul și alungase Consiliul Nahizilor, de unde stăpânise vreme de ani și ani, lăsând ca palatul regal să se părăginească, să devină doar o ruină cu pereții mânjiți de sângele străbunilor ei.

* Bâdgir (ar.), „prinzător de vânt” (cuvânt compus din bâd, „vânt” și gir, „care prinde; prinzător”), denumirea unor turnuri de aerisire specifice arhitecturii persane (n. red.)

Și, chiar în clipa aceea, când se gândea la istoria cumplită a cartierului, Zaynab a luat‑o de braț și a tras‑o spre piață, iar Nahri s‑a lăsat condusă cu bucurie. Cu un gest dibaci, dar făcut aproape fără de voie, a șterpelit în trecere o portocală bine coaptă de pe o tarabă. Era un lucru nesăbuit să fure, dar se simțea atât de liberă cum umbla așa, pe străzile aglomerate! Ce era drept, nu era Cairo, dar vânzoleala trecătorilor grăbiți, aroma mâncărurilor și grupu‑ rile de bărbați care ieșeau din moschee îi erau îndeajuns de familiare, încât să‑i aline puțin dorul de casă. Era din nou o anonimă, după atâția ani, iar asta i se părea de‑a dreptul încântător.

Au încetinit pasul după ce au pătruns în piața adumbrită. Nahri se uita în jur, fascinată.

O femeie‑sticlar transforma nisipul fierbinte  într‑un  clondir din sticlă pestriță, iar peste drum de ea un război de țesut  mergea singur, trăgând și înfășurând fire de lână în culori aprinse, și fiind gata‑gata să termine un covoraș de rugăciune. De la o tarabă acoperită cu flori venea o aromă puternică, fiindcă un parfumier stropea cu apă de trandafiri și mosc o tipsie sclipitoare cu ambră topită. Alături, doi gheparzi dresați să ajute la vânătoare, care aveau zgărzi bătute cu diamante, stăteau tolăniți pe niște perne suspendate prin magie, împărțind spațiul din fața unei dughene cu două păsări‑de‑foc care țipau ascuțit.

Zaynab s‑a oprit să mângâie marile feline, iar Nahri a luat‑o înante. Pe o alee era un șir de vânzători de cărți, iar banu nahida s‑a dus direct la ei, captivată de imaginea tomurilor așezate frumos pe rogojini și pe mese. Deși câteva aveau o aură magică, neîndoios, cu coperțile lor din solzi și cu paginile care le sclipeau ușor, cele mai multe păreau cu totul și cu totul omenești. Nahri nu era deloc sur‑ prinsă: dintre toate triburile djinn‑ilor se spunea că gezirii erau cei mai apropiați de oamenii cu care conviețuiau în bună pace.

Tânăra s‑a oprit la prima tarabă. Majoritatea cărților erau scrise în arabă, iar asta a făcut‑o să simtă o împunsătură ciudată în inimă, căci aceea fusese prima limbă în care învățase să citească, iar ea, una, nu putea despărți în mintea sa deprinderea aceea de gândul  la tânărul prinț care o ajutase s‑o capete. Fiindcă nu voia să se gân‑ dească la Ali, s‑a uitat într‑o doară spre cealaltă tarabă. În mijlocul acesteia trona un op pe a cărui scoarță fuseseră schițate trei piramide.

Nahri a fost acolo într‑o clipită și a luat cartea în mâini ca și cum ar fi îmbrățișat un prieten de mult pierdut. Erau piramidele faimoase din Giza, de bună seamă, și, răsfoind paginile tomului, a mai descoperit și alte monumente cunoscute din Cairo: cele două minarete ale porții Bab Zuweila și vastul interior al geamiei Ibn Tulun. A mai zărit și imaginea a trei femei îmbrăcate în aceleași veșminte negre pe care odinioară le purtase și Nahri care luau apă din Nil, precum și niște bărbați care sortau movile de trestie de zahăr.

– Aveți ochi buni, domnișoară! a firitisit‑o anticarul. Un geziri în vârstă s‑a apropiat încetișor de ea.

– Este una dintre cele mai noi achiziții de carte umană și nu am mai văzut vreodată așa ceva! i‑a mărturisit. Un negustor sahrayn a cumpărat‑o când a traversat Nilul.

Nahri și‑a trecut degetele pe prima filă. Cartea era scrisă cu niște caractere necunoscute.

– Ce limbă‑i asta? l‑a întrebat pe bătrân. Bărbatul a ridicat din umeri.

– Nu știu prea bine, i‑a mărturisit. Literele par să semene cu acelea din cărțile latinești Negustorul care a luat‑o nu a stat prea mult în Egipt; a spus că i s‑a părut că oamenii de acolo erau prinși într‑un soi de război.

„Auzi la el: «un soi de război»!” s‑a minunat Nahri și degetele parcă i s‑au încleștat și mai tare pe carte.

Egiptul abia fusese ocupat de franțuji când plecase ea de acolo și, mai înaintea acestora, fusese stăpânit de otomani… Părea că soarta ei era să aparțină veșnic unui popor subjugat oriunde s‑ar fi dus.

– Cât ceri pe ea? l‑a iscodit pe babalâc.

– Trei dinari!

Nahri s‑a uitat la el cu ochii mijiți.

– Trei dinari? s‑a mirat. Ai, cumva, impresia c‑aș fi făcută din aur?

Bărbatul părea uluit.

– Atât… atât costă, domniță!

– Poate pentru altcineva, i‑a spus ea, în zeflemea, prefăcându‑se jignită, să‑și ascundă încântarea. Nu‑ți dau niciun sfanț peste zece dirhami!

Omul a rămas cu gura căscată.

– Dar noi nu facem astfel…

Zaynab se apropiase de ea și de‑acum îi strângea brațul cu putere.

– Ce faci? a întrebat‑o prințesa. Nahri și‑a dat ochii peste cap.

– Se cheamă „tocmeală”, scumpă surioară! a lămurit‑o. Sunt sigură că tu n‑a trebuit să faci vreodată asta, dar…

– Gezirii nu se tocmesc niciodată în sukurile comunității noastre! a dojenit‑o prințesa.

Cuvintele lui Zaynab erau încărcate de dezgust.

– Asta ar da naștere discordiilor! a încheiat Nahri a fost de‑a dreptul indignată.

– Păi cum, le dați, pur și simplu, cât vă cer? s‑a minunat.

Nu‑i venea să creadă că se căsătorise cu un bărbat care făcea parte dintr‑un popor atât de naiv!

– Și dacă te‑nșală? a continuat banu nahida.

Zaynab deja îi întinsese trei monede de aur vânzătorului când i‑a răspuns:

– Poate‑ar fi bine să nu mai crezi tot timpul că vrea cineva să te înșele, ce zici?

Apoi a tras‑o pe Nahri de acolo și i‑a pus cartea în brațe, adăugând:

– Și nu te mai da în spectacol! Parcă era vorba să nu fim prinse!

Nahri a strâns cartea la piept, puțin rușinată.

– O să‑ți dau banii înapoi! a făgăduit.

– Nu mă jigni! a șuierat prințesa.

Vocea lui Zaynab s‑a îmblânzit repede.

– Nu ești primul nesăbuit pentru care cumpăr cărți omenești peste măsură de scumpe de pe ulicioara asta! a lămurit‑o.

Nahri s‑a uitat repede la prințesă. Ar fi vrut să insiste asupra acelui subiect la fel de mult pe cât ar fi vrut să‑l schimbe! Căci, în linii mari, cam acestea erau sentimentele contradictorii pe care le simțea față de Alizayd al Qahtani.

„Las‑o baltă!”

Avea mai multe căi de a o sâcâi pe cumnata ei.

– Am auzit zvonuri că ți‑ar face curte un nobil din Malacca, a spus banu nahida, radioasă, după ce au pornit din nou.

Zaynab s‑a oprit locului pe dată și a întrebat‑o:

– De unde ai auzit una ca asta?

– Păi, știi, mie îmi place nespus de mult să stau la taifas cu pacienții mei!

Prințesa a clătinat din cap.

– Pacienții tăi ar trebui să‑nvețe să‑și țină gura! s‑a oțărât. Iar tu, una, neîndoios, s‑ar cuveni să‑nveți să‑ți ții gura! Dar, de bună seamă, meritam una ca asta, de vreme ce ți‑am cumpărat cartea aia despre anticele construcții ciudate ale oamenilor!

– Nu vrei să te măriți cu el? a iscodit‑o Nahri, descojindu‑și portocala șterpelită.

– Ba bine că nu! Fără doar și poate că nu vreau! i‑a răspuns Zaynab. Malacca se află hăt, departe, de cealaltă parte a mării! Nu mi‑aș mai vedea în veci familia!

În glasul ei se strecurase deja o urmă de dispreț când a adăugat:

– Pe urmă, mai are încă trei soții, vreo doisprezece copii și se apropie de două sute de ani!

– Păi, atunci, refuză „partida”, ce mai aștepți? a îndemnat‑o Nahri.

– Asta‑i o hotărâre pe care numai tata o poate lua! a lămurit‑o Zaynab.

Chipul domniței s‑a crispat.

– Iar pețitorul meu e un bărbat putred de bogat! a spus ea, oftând.

Aha! Grijile lui Muntadhir referitoare la starea deplorabilă a vistieriei orașului căpătau de‑acum mai multă noimă pentru banu nahida.

– Mama ta nu se poate opune? a întrebat Nahri.

Regina Hatset o intimida și nu își închipuia că putea să existe vreo femeie care ar fi acceptat ca singura ei fiică să fie trimisă la Malacca, oricât de mulți bani s‑ar fi primit pentru asta.

Zaynab a părut să șovăie.

– Mama are acum de dus o bătălie încă și mai importantă, a murmurat prințesa.

Au înaintat pe o stradă mai liniștită, care trecea pe lângă Cita‑ delă. Zidurile masive de piatră se ridicau deasupra lor, ascunzând cerul, iar asta o făcea pe Nahri să se simtă mică‑mică și cuprinsă de neliniște. Din spatele unor uși duble, rămase deschise, răzbăteau râsete și zăngănitul caracteristic al zulfikar‑elor.

Neștiind ce să mai spună, Nahri i‑a întins o jumătate de portocală.

– Îmi pare rău! i‑a șoptit cumnatei sale.

Zaynab s‑a uitat țintă la fruct, iar îi ochii ei cenușii a apărut scânteia nedumeririi.

– Tu și fratele meu erați inamici când v‑ați căsătorit, a spus ea, poticnit. Uneori mi se pare că și acum sunteți… Cum de… cum de ați…

– Ei, găsești, cumva, o cale, în cele din urmă…

Cuvintele acelea izvorâseră dintr‑un cotlon bine ascuns dinăuntrul său, acel ungher unde se retrăsese de nenumărate ori de când fusese luată de pe Nil și adusă în Cairo, singură‑singurică și speriată de moarte.

– Ai fi uimită să știi câte poate face cineva pentru a supra‑ viețui! a continuat.

Zaynab a rămas de‑a dreptul înmărmurită.

– Mă faci să cred c‑ar trebui să‑i spun lui Muntadhir să doarmă c‑un pumnal sub pernă! a exclamat.

– Nu te‑aș sfătui să‑i spui fratelui tău să țină‑n pat arme ascuțite, i‑a răspuns Nahri, după ce și‑au reluat Având în vedere numărul mare de vizitatori…

S‑a înecat, portocala i‑a scăpat din mână și s‑a simțit cuprinsă de un val de răceală.

Zaynab s‑a oprit de îndată.

– Te simți bine? a întrebat‑o.

Nahri abia a auzit‑o. Avea impresia că o mână nevăzută o apucase de bărbie, silind‑o să se uite în lungul străzii pe care veniseră.

Între  Citadelă și zidurile de bronz ale orașului păreau să se  fi înălțat cândva niște case dărâmate în urmă cu secole întregi. Dalele pavajului, crăpate, erau pline de buruieni și de pământ, iar zidurile de piatră rămase în picioare purtau urmele incendiilor care le mistuiseră.

Chiar în capăt se zăreau câteva clădiri de cărămidă, dărăpănate. Ferestrele fără geamuri dădeau spre stradă, iar golurile ace‑ lea negre făceau ca fațadele clădirilor să semene cu o gură căscată, știrbă.

În spatele porticului de la intrarea de demult se zăreau vârfu‑ rile unor copaci deși. Zidurile erau acoperite de iedera care gâtuia coloanele și ale cărei vițe atârnau peste pervazurile sparte asemenea unor ștreanguri.

Nahri a făcut câțiva pași, apoi a tras adânc aer în piept, simțind cum îi vibra, parcă, pielea. Putea să jure că umbrele adânci se limpeziseră ușor când se mișcase.

S‑a întors spre Zaynab, care venise după ea.

– Ce‑a fost aici? a întrebat‑o pe domnița geziri, iar cuvintele ei au stârnit ecouri între zidurile de piatră.

Zaynab s‑a uitat la ruine, oarecum sceptică.

– Niște ruine? Nu mă pricep așa de bine la clădirile prăbușite dintr‑un oraș vechi de aproape trei mii de ani! i‑a răspuns.

Strada a prins să se încălzească sub picioarele lui Nahri, încingându‑se destul de tare, încât ea să‑i simtă dogorea prin sandale.

– Trebuie să intru acolo! a exclamat banu nahida.

– Trebuie să… ce?

Dar Nahri deja pornise spre clădire, căci i se risipiseră nu doar toate gândurile la prinți, ci și spaima de pedepsele nemilostive pe care le dădea Ghassan.

Se simțea parcă atrasă într‑acolo, iar ochii ei nu se mai puteau dezlipi de clădirile misterioase.

S‑a oprit în fața unor uși mari, de bronz. Pe suprafața metalului erau gravate pictograme – o antilopă oryx care făcea un salt, prora unei corăbii, un altar de foc daeva și doi solzi. Iar magia părea să radieze de‑a dreptul din metal! Cu toate că Nahri nu‑și putea închipui că acolo locuia, cu adevărat, cineva, a ridicat mâna să bată la ușă.

Nici nu a atins bine suprafața metalului, că ușile s‑au deschis larg, cu un scrâșnet, iar în fața ei s‑a căscat un hău negru.

Nu era nimeni de partea cealaltă, desigur! Zaynab o ajunsese din urmă.

– A, nu, în niciun caz! s‑a împotrivit prințesa. Dacă ți‑ai imaginat, cumva, că eu, una, o să intru într‑o asemenea ruină bântuită de stafii, să știi că nu mă cunoști deloc!

Nahri a înghițit în sec.

Dacă vreodată s‑ar fi putut întoarce în Egipt, acesta ar fi putut fi începutul unei povești numai bune să bage‑n sperieți copiii, un basm cu ruine învăluite‑n mister și cu djinn‑i înspăimântători.

Atâta doar că ea, una, era, practic, tocmai djinn‑ul cel îngrozi‑ tor, iar atracția pe care clădirea aceea o exercita asupra sa devenea din ce în ce mai mare.

Era o nebunie; era un impuls fără de noimă! Dar voia, mai presus de orice, să intre înăuntru!

– Atunci rămâi aici! a îndemnat‑o pe prințesa Al Qahtani. Apoi a dat la o parte mâna lui Zaynab și s‑a strecurat pe ușă. Bezna a învăluit‑o de îndată.

Naar! a șoptit ea.

Din palmă i‑au înflorit pe dată niște flăcărui care au luminat spațiul acela care odinioară fusese un hol de primire somptuos. Pe câțiva pereți încă se mai deslușeau fresce care înfățișau tauri înaripați și fenicși cu mers țanțoș. Peste tot erau găuri, în locurile unde, probabil, fuseseră incrustate cândva pietre prețioase.

A făcut un pas în față, mărind puterea flăcărilor, și, dintr‑odată, a bulbucat ochii cât cepele.

Pe zidul din fața ei, fragmentat și șters, era înfățișat mitul creației din tradiția nahidă. Templul lui Suleiman, ridicându‑se deasupra capetelor muncitorilor daev‑i… O femeie cu urechi ascuțite, îmbrăcată cu un chador albastru cu auriu, îngenuncheată la picioarele unui rege‑om.

Uitându‑se, uimită, la frescă, Nahri ar fi putut să jure că siluetele înfățișate acolo au început să se miște și să se schimbe: câteva pete de vopsea lucioasă au devenit un stol de shedu în zbor, conturul tămăduitoarelor nahide acoperite cu voaluri, care amestecau poțiuni, s‑a umplut de culoare.

Parc‑auzea de‑acum, slab, până și zgomotul trupelor în marș, precum și uralele locuitorilor Orașului de bronz care asistau la parada arcașilor care purtau coifurile de ceremonie, împodobite cu pene unduitoare.

Nahri și‑a înăbușit un strigăt de uimire, iar, în clipa aceea, flăcările s‑au ridicat, răsucindu‑se, din palma sa, iar scânteile lor s‑au împrăștiat în încăpere, luminând‑o. Era o izbucnire de magie produsă fără de voia sa, genul acela pe care ajunsese să îl asocieze cu palatul, cu însăși inima regală a nahizilor a căror putere încă mai curgea prin venele ei.

Imaginile de pe ziduri s‑au oprit brusc din mișcarea lor.

Zaynab intrase în cameră și înainta cu grijă printre mormanele de moloz împrăștiate pe podea.

– Cred că locul acesta a fost al familiei mele, a șoptit Nahri, uluită.

Zaynab s‑a uitat de jur‑împrejur, puțin neliniștită, apoi a murmurat:

– Ca să fiu sinceră… Cred c‑ai putea spune asta despre multe locuri din Daevabad.

Și‑a luat o expresie plină de mânie când a văzut că Nahri se uita chiorâș la ea.

– Scuză‑mă că mi‑e greu să fiu diplomată când stau cu frică să nu se dărâme căsoiul ăsta pe mine din clipă‑n clipă! s‑a oțărât prințesa. Acum putem să plecăm, rogu‑te? Tata o să mă facă boccea‑bocceluță și‑o să mă trimită chiar mâine la Malacca dacă nahida lui va fi îngropată de vie sub un morman de cărămizi!

– Nu sunt nahida lui și nu plec de aici până nu‑mi dau seama ce‑i cu locu‑ăsta!

Furnicăturile date de magie tot sporiseră în intensitate, iar căldura umedă a orașului devenise de‑a dreptul apăsătoare între zidurile acelea.

Așa că Nahri și‑a scos vălul, fără să asculte avertismentul lui Zaynab, considerând că era puțin probabil să întâlnească pe cineva pe‑acolo și s‑a cățărat pe unul dintre zidurile dărâmate.

A sărit cu ușurință de pe el, aterizând într‑un coridor lung, acoperit, unde o succesiune de arcade de calcar separau mai multe uși de o grădină interioară neîngrijită. Holul era într‑o stare mult mai bună decât acela de la intrare: podeaua părea proaspăt măturată, iar pereții – tencuiți și decorați cu spirale de vopsea multicoloră.

Blestemând, Zaynab a urmat‑o.

– Dacă nu ți‑am mai zis asta de mult, să știi că te urăsc! i‑a spus, cu năduf, prințesa.

– Știi, pentru o creatură magică, spiritul tău de aventură e de‑a dreptul jalnic! a tachinat‑o, drept răspuns, Nahri.

Zicând acestea, banu nahida a atins unul dintre vârtejurile pictate, o linie albastră șerpuită, care semăna cu un val. Deasupra se zărea conturul negru al unei corăbii. La atingerea ei, valul s‑a ridicat, ca și cum ar fi fost real, și a trimis nava în josul zidu‑ lui, clătinându‑se.

Nahri a zâmbit. Deși era intrigată, a continuat să înainteze, uitându‑se însă prin toate camerele pe lângă care trecea. În afară de câteva rafturi stricate și de niște covoare mucegăite, încăperile erau cu totul și cu totul pustii.

Până când șirul lor a luat sfârșit.

Nahri s‑a oprit pe neașteptate în fața ultimei încăperi. Pereții erau acoperiți cu rafturi înțesate de papirusuri și cărți, până la tavanul înalt. Alte tomuri erau așezate pe podea, în teancuri care se clătinau, gata‑gata să cadă.

Banu nahida a intrat în încăpere înainte să vadă masa de scris care se afla între două astfel de mormane. Deasupra acesteia, cineva stătea aplecat peste niște hârtii: un bărbat ayaanle în vârstă care era îmbrăcat cu o robă vărgată ce îi înghițea cu totul trupul slăbănogit.

– Nu, nu, nu…, a murmurat el în limba ntaran, tăind cu un creion cu mină de cărbune ceea ce Asta n‑are niciun înțeles! Nahri a șovăit. Nu‑și putea închipui ce căuta un cărturar ayaanle într‑o cameră înțesată de cărți dintr‑o clădire dărăpănată, dar omul părea inofensiv.

– Pacea lui Allah fie cu tine! l‑a Bărbatul și‑a ridicat de‑ndată capul.

Ochii lui aveau culoarea smaraldului.

A clipit iute‑iute, apoi a scos un țipăt, ridicându‑se de pe minunata pernă pe care șezuse.

– Razu! a strigat el. Razu!

Apoi a înșfăcat un papirus și l‑a ridicat ca pe o sabie.

Nahri s‑a dat înapoi grabnic, ridicând, la rândul ei, cartea cumpărată de Zaynab.

– Stai acolo! a urlat un avertisment, căci prințesa deja o rupsese la fugă spre ea.

Zaynab avea de‑acum un pumnal în mână.

– Ah, Issa, ce s‑a mai întâmplat acum?

Nahri și Zaynab au tresărit și s‑au întors. Două femei tocmai apăruseră, pe neașteptate, din curtea interioară, de parcă ar fi fost invocate prin magie. Una părea să fie din neamul sahrayn, căci părul îi era roșcat‑închis și lung până la mijloc și purta o gala‑ biyya pătată de vopsea. Cea mai înaltă dintre ele – aceea care vorbise – era bactriană și avea o pelerină strălucitoare, care, în mod clar, fusese croită cu ajutorul magiei și care îi cădea pe umeri ca o mantie de aramă topită. Privirea ei s‑a oprit asupra lui Nahri.

„Din nou ochii aceia verzi! Aceeași nuanță intensă pe care o avuseseră și ochii lui Dara!”

Cărturarul ayaanle – Issa, cum îl numiseră – se uita spre ușă, ținând în continuare papirusul ridicat.

– Arată ca un om, Razu! Jur că nu mă voi mai lăsa luat o dată!

– Nu‑i om, Issa!

Bactriana a făcut un pas înainte. Privirea ei nu se dezlipise nicio clipă de Nahri.

– Este una de‑ale tale, din neamul tău, a șoptit.

Și, când a zis acestea, pe chipul femeii s‑a așternut o expresie de venerație, apoi a îngenuncheat și și‑a împreunat mâinile în semn de respect.

Banu nahida! a

Banu nahida? a repetat Issa.

Nahri vedea că bătrânul încă mai tremura.

– Ești sigură?

– Sunt sigură.

Bactriana a făcut semn spre brățara de fier incrustată cu smaralde pe care o avea la mână.

– Simt presiunea în sălașul meu, l‑a lămurit. Apoi și‑a atins pieptul și a adăugat încetișor.

– Și‑n inima Așa cum simțeam și cu baga Rustam.

– Ah!

Issa a lăsat jos papirusul.

– Vai de mine…! a bălmăjit bătrânul. A încercat să facă o plecăciune.

– Îmi cer scuze, domnița mea! s‑a scuzat el. În timpurile noastre nu poți fi niciodată sigur…

Zaynab gâfâia greu lângă ea, așa că Nahri și‑a întins mâna și i‑a împins brațul cu pumnalul. Nespus de nedumerită, s‑a uitat cu luare‑aminte la cei trei, pe rând.

– Îmi cer scuze…, a început banu nahida, dar s‑a oprit, căci nu‑și mai găsea Dar cine sunteți voi toți?

Bactriana s‑a ridicat în picioare. Părul ei negru, cu șuvițe argintii și aurii, era strâns într‑o plasă sofisticată de dantelă, iar chi‑ pul îi era atât de ridat, încât, dacă ar fi fost om, Nahri ar fi bănuit că avea vreo șaizeci de ani.

– Eu sunt Razu Qaraqashi, s‑a prezentat. Pe Issa deja l‑ai văzut, iar ea este Elashia, a adăugat, atingându‑i cu afecțiune umărul femeii sahrayne. Suntem ultimii robi ai ifriților din Daevabad. Elashia s‑a strâmbat când a auzit‑o, iar Razu și‑a plecat capul.

– Iartă‑mă, iubirea mea!

S‑a uitat iarăși la Nahri și a lămurit‑o:

– Elashiei nu‑i place să fie numită „roabă”!

Nahri s‑a străduit să‑și ascundă uimirea. Încet, și‑a lăsat puterile să lucreze. Nu era de mirare că se crezuse singură: în toată clădirea aceea dărăpănată băteau doar două inimi, a ei și a lui Zaynab. Trupurile djinn‑ilor din fața ei erau complet mute. Așa cum fusese și al lui Dara.

„Pentru că nu‑s trupuri adevărate, de om!” și‑a dat seama Nahri, amintindu‑și ce știa despre blestemul robilor.

Ifriții îi uciseseră pe djinn‑ii capturați și, pentru a‑i elibera, nahizii invocau, chemau la viață, alte forme, alte trupuri care să le găzduiască sufletele redobândite. Nahri nu știa însă prea multe despre acest proces magic, pentru că însăși ideea de robie îi înspăimânta atât de tare pe djinn‑i, încât arareori vorbeau despre ea, ca și cum până și simpla rostire a cuvântului „ifrit” i‑ar fi putut aduce cuiva o soartă care era considerată de ei toți mai rea decât moartea.

O soartă căreia însă cei trei din fața ei îi supraviețuiseră cu toții! Nahri a deschis gura, chinuindu‑se să spună ceva.

– Ce faceți aici? a fost tot ce a izbutit să‑i întrebe, în cele din urmă.

– Ne ascundem, a spus Issa, cu Nimeni din Daevabad nu ne mai vrea prin preajmă după ce s‑a întâmplat cu afshin‑ul! Lumea se teme c‑o să ne pierdem mințile și c‑o să‑ncepem să ucidem persoane nevinovate folosind magia ifrită. Am crezut că bimaristan‑ul* acesta va fi cel mai sigur loc pentru noi.

Nahri a clipit, nedumerită.

– Aici a fost cândva un bimaristan, un spital? s‑a mirat banu nahida.

Issa și‑a mijit ochii strălucitori.

– Nu se vede? a întrebat‑o bătrânul, arătând, într‑un mod de neînțeles, spre ruinele din Unde credeai că tămăduiau strămoșii tăi?

Razu a făcut repede un pas în față.

– Ce‑ar fi să veniți cu mine să gustați ceva răcoritor? a între‑ bat ea cu Nu am prea des oaspeți din familia regală a Daevabadului.

A zâmbit când a văzut cum tresărea Zaynab.

– Nu te teme, prințesa mea! a liniștit‑o. Deși nu e de mare folos, ești deghizată nespus de frumos!

*Bīmārestān (farsi), „spital” (n. red.).

În timp ce cuvântul bimaristan încă îi mai răsuna, parcă, în urechi, Nahri a urmat‑o de îndată pe Razu. Curtea interioară era în aceeași stare jalnică precum restul clădirilor, cu rădăcini de plante care se întindeau peste mozaicul spart, albastru și galben‑verzui precum limetele, dar toată paragina aceea avea ceva fermecător.

Trandafirii negri se întinseseră peste tot, iar tulpinile lor pline de spini se împleteau în jurul unei statui de shedu, care se prăbușise cu multă vreme în urmă, umplând aerul cu mireasma lor. Două păsărele se îmbăiau, scoțând triluri melodioase, într‑o fântână crăpată, în spatele căreia niște arbori umbroși își coborau crengile până la pământ.

– Nu te supăra pe Issa! a îndemnat‑o Razu, plină de voioșie. Bunele lui maniere cam lasă de dorit, dar este un cărturar strălucit, care a dus o viață extraordinară. Înainte de a fi capturat de ifriți, a colindat secole la rând pământurile Nilului, a cercetat bibliotecile de acolo și a trimis la Daevabad copii după scrierile învățaților egipteni.

– Pământurile Nilului? a întrebat Nahri cu interes.

– Într‑adevăr!

Razu a întors capul spre ea.

– Așa e… și tu ai crescut În Alexandria, nu?

– La Cairo, a corectat‑o Nahri, simțind aceeași împunsătură a dorului în inimă.

– Iartă‑mi greșeala, rogu‑te! Nu sunt sigură că pe vremea mea exista vreun Cairo, a spus Razu, cu un aer meditativ. Dar de Alexandria am auzit. De toate Alexandriile!

A clătinat din cap, apoi a continuat:

– Câtă deșartă vanitate a avut tânărul Alexandru să numească atâtea orașe după sine! Oștirile lui îi îngroziseră cu desăvârșire pe bieții locuitori ai Bactriei.

Zaynab și‑a înăbușit un strigăt de uimire.

– Vrei să spui că tu ai trăit în același veac cu Alexandru cel Mare? a întrebat‑o.

De data aceasta, zâmbetul lui Razu a devenit și mai enigmatic.

– Într‑adevăr! a încuviințat. Anul acesta, la celebrarea gene‑ rației noastre, voi face două mii trei sute de ani. Când am fost luată de ifriți, nepoții lui Anahid încă mai stăpâneau Orașul de bronz, Daevabadul.

– Dar… asta nu‑i cu putință! a șoptit Nahri, gâfâind. Pentru un rob al ifriților.

– Ah, îmi închipui că ți s‑a spus că toți ne‑am pierdut mințile după câteva veacuri, din cauza sclaviei! s‑a dumirit bactriana.

Apoi Razu și‑a ridicat o sprânceană. să‑și arate îndoiala.

– Ca mai toate lucrurile din viață, adevărul e ceva mai… încâlcit, a adăugat Iar situația mea a fost una neobișnuită.

– Cum așa?

– Ei bine, eu, una, m‑am oferit singură unui ifrit, i‑a mărturisit, izbucnind în râs. Eram o drăcoaică neascultătoare care se dădea în vânt după basmele despre comori Ne‑am băgat singuri în cap, noi doi, c‑aveam să descoperim tot felul de tezaure legendare, dacă ne‑am fi putut recăpăta puterile avute înainte de Suleiman.

– Te‑ai oferit singură ifritului? s‑a minunat Zaynab, părând de‑a dreptul indignată.

Nahri începuse să simtă totuși o oarecare afecțiune față de acea pungășoaică necunoscută atrasă de dezgroparea comorilor, de parcă ar fi fost, cumva, înrudite.

Razu a încuviințat cu o înclinare a capului.

– Era un văr mai de departe, a explicat bactriana. Un nebun căpos care refuza să i se supună lui Suleiman, dar care mie îmi plăcea la nebunie.

A ridicat din umeri și a adăugat:

– Relațiile dintre triburile noastre erau puțin cam… neclare pe‑atunci.

Și‑a ridicat apoi palma, lăsând să se vadă că era brăzdată de trei linii negre.

– Dar s‑a dovedit a fi o prostie, a completat. Mi‑am trimis stăpânii să alerge după comorile închipuite pe care eu și vărul meu plănuiam să le luăm după dezrobirea mea. Când săpam cu cel de‑al treilea stăpân al meu într‑un mausoleu vechi, construcția s‑a prăbușit, omul meu a murit și inelul mi‑a rămas îngropat în nisipul deșertului.

Zicând acestea, a pocnit din degete și dintr‑un coș aflat la rădăcina unui arbore de mahon s‑a desfășurat un sul de mătase care a alcătuit un leagăn, mare ca un hamac. Le‑a făcut semn lui Nahri și Zaynab să se așeze.

– Au trecut două mii de ani până când m‑a găsit un alt djinn. El m‑a adus la Daevabad și iată‑mă‑s aici, nevătămată.

S‑a posomorât însă.

– Nu l‑am mai văzut niciodată pe vărul meu ifrit. Cred că, în cele din urmă, a fost prins de vreun nahid sau de vreun afshin.

Nahri a tușit puțin.

– Îmi pare rău! a murmurat banu nahida. Razu i‑a dat un ghiont ușor.

– Nu trebuie să‑ți ceri iertare! i‑a spus. Negreșit, eu, una, am avut mai mult noroc decât Issa ori Elashia: puținii stăpâni pe care i‑am avut nu mi‑au făcut niciodată vreun rău. Dar, când m‑am întors, lumea mea nu mai era, toți străbunii mei se mutaseră în tomurile de istorie, Bactria aceea pe care o știusem eu devenise o poveste chiar și pentru neamul meu. Mi‑a fost mai simplu s‑o iau de la capăt în Daevabad. Cel puțin, până de curând.

A clătinat din cap.

– Dar ce tot bat eu câmpii cu trecutul…! s‑a dojenit. Ce vă aduce aici, Luminățiile Voastre?

– Nesocotința, a mormăit Zaynab.

– Nu… nu știu nici eu însămi prea bine, i‑a mărturisit Nahri. Treceam pe aici și am simțit…

S‑a întrerupt.

– Am simțit magia acestui loc, una care mi‑a amintit de palat, a continuat banu nahida.

S‑a uitat de jur‑împrejur, mânată de curiozitate.

– Aici chiar a fost cândva un bimaristan, un spital? s‑a minunat.

Razu a dat din cap, încuviințând.

– A fost, a aprobat.

Apoi a pocnit din nou din degete și au apărut o carafă fumurie de cleștar și trei pocale în care le‑a turnat celor două un lichid de culoarea norilor.

– Mi‑am petrecut aici un timp ca pacient când n‑am mai putut să fug de unul dintre datornicii mei.

Zaynab a luat, cu prudență, o gură din băutura aceea și a scuipat‑o grabnic înapoi în pocal, cu un gest nedelicat.

– Ah, nu‑i îngăduit să bem așa ceva! a exclamat.

Curioasă, Nahri a gustat și ea, apoi a tușit din cauza tăriei băuturii care i‑a ars gâtlejul.

– Ce‑i asta? a iscodit‑o pe bactriană.

– Băutura preferată a strămoșilor tăi, a lămurit‑o gazda lor.

Razu i‑a făcut apoi cu ochiul.

– Cu tot blestemul lui Suleiman, daev‑ii din vremea mea nu‑și pierduseră de tot neatârnarea, a adăugat.

Indiferent ce fel de băutură va fi fost soma aceea, Nahri a început să se simtă mai relaxată.

Zaynab părea că era gata‑gata s‑o rupă la fugă, dar ea, una, se simțea din ce în ce mai bine pe măsură ce asculta tot mai multe povești despre trecutul de răufăcătoare al lui Razu.

Bactriana a privit ruinele bimaristan‑ului cu un aer meditativ.

– A fost un loc uimitor, chiar și într‑un oraș atât de încărcat de magie precum Daevabadul, i‑a mărturisit. Nahizii cred că au tămăduit aici mii de bolnavi și totul mergea ca pe roate. Asupra mea fusese aruncat blestemul de a fi cuprinsă de disperare și am fost tratată undeva, acolo.

Zicând acestea, a arătat cu capul spre una dintre aripile dărăpănate ale spitalului, apoi a sorbit din pocal.

– Ne îngrijeau foarte bine! a povestit mai departe. Un pat, un acoperiș, o masă caldă…? Păi cum, mai‑mai că merita să te‑mbolnăvești, zău așa!

Nahri s‑a lăsat pe spate, sprijinindu‑se în mâini, gândindu‑se la toate cele auzite. Cunoștea foarte bine spitalele, căci de multe ori se strecurase în cel mai faimos din Cairo – bimaristan‑ul vechi și maiestuos din Qalawun – să fure leacuri și colindase prin el, închipuindu‑și că avea să se numere, într‑o bună zi, printre medicii și studenții care îi umpleau coridoarele înalte.

A încercat să‑și imagineze cum arătase locul acela pe vremea când fusese plin de nahizi, cu zeci de tămăduitori care își cercetau notele și își examinau pacienții. Probabil că fusese o comunitate deosebită.

„Un bimaristan nahid!” s‑a minunat.

– Mi‑ar plăcea să am așa ceva, a spus Nahri încetișor.

Razu a zâmbit și și‑a ridicat pocalul spre ea, în semn de încuviințare.

– Sunt prima care o să sară să te ajute, dacă vei dori să‑l refaci! a încredințat‑o bactriana.

Zaynab tot bătuse din picior, nerăbdătoare să plece cât mai iute, iar de‑acum se ridicase.

– Nahri, trebuie să mergem! a avertizat‑o ea, arătând spre Soarele dispăruse în spatele zidurilor bimaristan‑ului.

Nahri i‑a atins ușor mâna lui Razu.

– Am să încerc să mă întorc, i‑a făgăduit. Voi trei… sunteți în siguranță aici? Aveți nevoie de ceva?

Cu toate că Razu și tovarășii săi erau mai capabili decât ea să‑și poarte de grijă, Nahri simțise, dintr‑odată, nevoia de a ocroti acele trei suflete dezrobite de familia sa.

Razu i‑a strâns mâna.

– Nouă ne e bine! a asigurat‑o. Dar chiar sper că vei reveni! Mi se pare că locul acesta te place.

Lecturi 201: Jennifer Egan – Manhattan Beach

Jennifer Egan – Manhattan Beach (Manhattan Beach, 2017) 512p., TPB, 13×20, Pandora M, 2019, Colecția Literary Fiction, Trad. Paul Slayer Grigoriu, Red. Laurențiu Dulman, 49.00 (41.65) lei, ISBN 978-606-978-214-9

Premii: Andrew Carnegie Medal for Fiction (2018)

Nominalizări: National Book Award Nominee for Fiction (2017), Women’s Prize for Fiction Nominee for Longlist (2018), Walter Scott Prize Nominee (2018), Goodreads Choice Award Nominee for Historical Fiction (2017)

Nota Goodreads: 3.63 (61519 note)

Descrierea editurii: „Brooklyn. Marea Criză. Anna Kerrigan are doisprezece ani și îl însoțește pe tatăl său în vizită la Dexter Styles, un om care, își dă ea seama, este esențial pentru supraviețuirea familiei lor. Anna e fascinată de priveliștea mării de dincolo de casa lui Dexter și de secretul apăsător ce pare să-i unească pe cei doi bărbați. Ani mai târziu, tatăl ei a dispărut, iar țara este în război. Anna lucrează la Șantierul Naval din Brooklyn, unde femeilor le este permis să ocupe slujbe rezervate altădată doar bărbaților, care acum sunt pe front. Anna devine prima femeie scafandru – una dintre cele mai periculoase și mai masculine profesii –, rolul ei fiind să repare navele care vor ajuta America să câștige războiul. Într-o seară, îl întâlnește din nou pe Dexter Styles într-un club și începe să înțeleagă cât de complexă a fost viața tatălui ei și care ar putea fi motivul dispariției lui. Cu o atmosferă de thriller noir, primul roman istoric al lui Jennifer Egan îi urmărește pe Anna și Styles într-o lume plină de gangsteri, marinari, șoferi, bancheri și sindicaliști. Manhattan Beach este o explorare inteligentă și tulburătoare a unui moment de cotitură din istoria Americii și a lumii, precum și a schimbării de paradigmă în felul cum se definesc bărbații și femeile. Un roman excepțional de la una dintre cele mai importante scriitoare contemporane.”

Jennifer Egan mi-a atras atenția de mai bine de zece ani, când la editura Tritonic îi apărea o carte cu misteriosul titlu „Închisoarea de piatră”. A trecut timpul, carte a rămas necitită în bibliotecă, apoi Editura Pandora M a scos din tolbă o excelentă colecție ce se intitulează „Literary Fiction”, unde a apărut romanul câștigător de Pulitzer și National Book Award al autoarei americane, „Pe aici au trecut cuțitarii” (A Visit from the Goon Squad, 2010). Iar în 2019 Editura Pandora M (parte a Grupului Editorial Trei) recidivează cu un nou roman de Jennifer Egan, „Manhattan Beach”, nominalizat și el la câteva premii importante și despre care, nu știu de ce, aveam impresia că ar aparține unui alt gen, că tot sunt distopiile la mare modă acum.

Dar nu e cazul. „Manhattan Beach” e un roman de epocă, în care gangsterii fac legea și cu ajutorul căruia ajungi să cunoști niște aspecte și detalii care altfel ar fi rămas învăluite în mister dacă n-ai văzut câteva zeci de filme cu gangsteri cu pălării trase până pe frunte și paltoane lungi care să-i apere de ploaie, care se căsăpeau unii pe alții, trăgând la întâmplare cu mitraliere din goana mașinilor lor masive cu cauciucuri cu dungi albe. Numai că aici acțiunea încetinește și narațiunea e mult mai amplă. Atât de amplă, încât poate părea plictisitoare la prima vedere. Povestea e nițel greoaie, însă, dacă ai răbdare, ajungi să te prinzi că autoarea așterne strat după strat, foiță cu foiță, cadru cu cadru, pentru a spune o poveste întinsă nu pe o perioadă foarte mare de timp, dar în care izbutește să înghesuie povești care le-ar da de furcă ani întregi unor psihologi sau istorici.

Dar să o luăm mai bine pe rând. Pe de o parte, avem povestea Annei Kerrigan, o tânără rămasă doar cu mama și sora ei aproape complet paralizată după ce capul familiei își luase tălpășița fără să le spună de ce și unde pleacă. America e-n plin război, ravagiile lăsate în urmă de prohibiție și de criza economică se simt încă destul de puternic, iar sarcinile bărbaților plecați pe front au rămas în cârca femeilor. Așa stă treaba și cu Anna, nevoită să muncească cot la cot cu alte zeci de femei pe șantierul naval din New York, unde măsoară buloane pentru imensele nave de război americane trimise peste Atlantic să-i înfrunte pe naziștii care amenință democrația și libertatea lumii. Numai că Anna nutrește, nici mai mult, nici mai puțin, să devină scafandru. Mai precis, prima femeie scafandru. Și cum călătoria în timp încă nu se descoperise pe atunci, iar noțiunea de misoginism și de egalitate între sexe era încă complet necunoscută, ea are de înfruntat nu numai îndărătnicia și miștourile bărbaților, ci și un costum metalic greu de câteva zeci de kilograme cu care să se scufunde pentru a repara nave avariate în confruntările pe mare.

De partea cealaltă, un gangster cu simț de răspundere și moralitate (până la un anumit punct) încearcă să facă tot ce e mai bine pentru familia sa. Căci nu se putea, nu-i așa, să citim o poveste a cărei acțiune se petrece în anii patruzeci în care mafia să nu-și facă simțită prezența. Eddie Kerrigan, tatăl Annei, a lucrat mai demult pentru Dexter Styles, cel pe care ajunge să-l cunoască îndeaproape Anna, în a cărei viață nu mai fusese loc, până acum, decât pentru surioara ei bolnavă și ura la adresa tatălui care le-a abandonat fără ca măcar să le spună motivul. Dexter Styles e o sumă de însușiri și defecte, un amalgam de elemente contradictorii, care-l transformă totodată în cel mai complex și mai fascinant personaj al poveștii, în opinia mea, întrecând-o chiar și pe Anna Kerrigan. Pe el nu știi dacă să-l admiri, să-l detești sau să te arăți îngrozit față de faptele sale. Ba ajută pe cineva aflat la ananghie, cum e cazul cu sora bolnavă a Annei, ba trimite cu un simplu gest la moarte un subaltern nesupus, dispus să ciripească la autorități despre fărădelegile șefului său, ba-și iubește copiii și nevasta, ba își înșală nevasta într-un subsol soios, ca ultimul ordinar, ba așa, ba pe dincolo.

Povestea capătă și mai mult sens de la jumătate încolo. Autoarea se joacă practic cu soarta personajelor sale și cu sentimentele cititorului, învârtindu-le pe degete și amețindu-le, arătându-le într-un final că ea e maestrul păpușar și că încă de la început a pleca cu premisa că va păcăli pe toată lumea. Povestea este molcomă, chiar poetică pe alocuri, apoi o dată o cotește spre macabru, spre cinism, făcându-ne cunoștință cu toată hidoșenia ce se ascunde pe docuri udate de ploaie sau prin clădiri cu pereți groși, din spatele cărora nu răzbat țipetele oricât ar fi ele de puternice, cu înțelegerile tacite între cei care conduceau din umbră lumea interlopă, subterană a New Yorkului acelor ani sau cu toată grozăvenia unui război purtat pe mare.

De savurat pe îndelete. O scriitură densă, apăsată, încărcată uneori de detalii, cu personaje complexe și, de multe ori, chiar defecte, și o perioadă complet necunoscută mie, ca cititor. Un roman noir care te păcălește o bună bucată de timp și te face să admiri talentul incontestabil al acestei scriitoare americane care a scris doar cinci romane și o colecție de povestiri în douăzeci și patru de ani de activitate. O poveste despre spirit de sacrificiu în special, dar și despre curaj, puterea de-a o lua de la capăt și rezistență dincolo de orice limite.

„Schimbarea fetei paralizate era extraordinară. O găsise întinsă inconștientă, ca și cum ar fi căzut de la înălțime, dar acum stătea singură în capul oaselor și își ținea capul în afara suportului. Pătura i-a căzut de pe față când s-a uitat la mare, cu buzele mișcându-i-se, ca o făptură mitologică ale cărei blesteme puteau aduce furtuni și zei înaripați, cu ochii albaștri lipiți de veșnicie.”