Semnal editorial 471 + Fragment în avanpremieră: C.J. Tudor – Fetele care ard

De la autoarea bestsellerului Omul de cretă 

Un orășel cu un trecut întunecat… Și un prezent primejdios.

Cu cinci sute de ani în urmă, opt martiri au fost arși pe rug.

Cu treizeci de ani în urmă, două adolescente au dispărut.

Cu două luni în urmă, un vicar a murit în mod misterios.

Bine ați venit în Chapel Croft! Reverendul Jack Brooks și fiica lui adolescentă, Flo, ajung aici sperând într-un nou început. Numai că membrii micuței comunități sunt superstițioși, nu au deloc încredere în străini și ascund cu încăpățânare secrete vechi.

Încă din prima zi, pastorul își dă seama că trebuie să afle răspunsuri la niște întrebări de-a dreptul înfricoșătoare: de ce nu i-a spus nimeni că fostul prelat s-a sinucis? De ce are fiica sa viziuni cu fete care ard? Cine îi trimite mesaje de amenințare?

Fantomele trecutului au de rezolvat răfuieli vechi și nu-și pot găsi odihna. Iar Jack le stă în cale…

„Fanii lui Gillian Flynn, Tana French și Jess Lourey vor sări în sus de bucurie fiindcă au ocazia de a citi noul thriller psihologic al lui C.J. Tudor… Înfricoșător și imposibil de uitat…“
BOOKLIST

„C.J. Tudor operează mereu la granița dintre credulitate și neîncredere, creând o atmosferă amenințătoare.“
SUNDAY TIMES

Data apariției19 apr. 2022
Titlu originalThe burning girls
ISBN978-606-43-1314-0
Cod bară9786064313140
AutorC.J. Tudor
TraducătorAlexandru Macovescu
EdituraNemira
ImprintArmada
ColecțiaArmada
FormatPaperback
Dimensiuni130 x 200 mm
Nr. pagini384
Număr volume1
Greutate (kg)0.3300

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

Mă trântesc pe canapeaua uzată, care încape doar în sufrageria înghesuită. Tot ce se află în casă e de mici dimensiuni, scund și șubred. Niciuna dintre ferestre nu se deschide cum trebuie, așa că devine insuportabil de cald. Trebuie să-mi amintesc să mă aplec un pic când trec pragul dintre bucătărie și sufragerie (nu sunt chiar o amazoană).

Baia e de un verde-măsliniu, cu pete de mucegai. Nu există duș. Sursa de căldură e asigurată de un boiler pe bază de ulei și de un șemineu antic la care trebuie să se uite un specialist, altfel o să murim gazate când o să vină iarna.

Flo stă în genunchi pe podea, în sufragerie, și scoate obiecte din cutii. Din fericire, nu sunt prea multe. Când a ajuns, într-un târziu, camionul companiei de mutări, celor doi tineri tatuați le-a luat douăzeci de minute să descarce bunurile noastre lumești. Nu sunt prea multe cu care să te mândrești după o viață de muncă.

Ca să mă concentrez pe lucrurile bune, nu plătim chirie. Putem să o transformăm într-un cămin primitor. Dar nu chiar acum. Acum vreau să mănânc, să mă uit la televizor și să dorm.

Flo ridică privirea spre mine.

— Sper că tot ce s-a întâmplat azi nu te-a făcut să uiți ce magherniță sinistră e casa asta!

— Nu, dar sunt prea obosită și lihnită acum ca să mă apuce depresia. Bănuiesc că n-o fi vreun restaurant cu livrare prin apropiere?

— Cred că în următorul sat e o pizzerie Domino. Am căutat pe Google pe drum.

— Aleluia! Civilizație. Căutăm să vedem ce e pe Netflix?

— Parcă ăia de la firma de telecomunicații n-au instalat fibra optică?

La naiba!

— Atunci ne uităm la posturile publice.

— N-ai tu norocul ăsta!

— Ce? De ce?

Se ridică și se așază pe canapea lângă mine, luându-mă cu brațul pe după umeri.

— „Ce-i în neregulă aici, Michael?“

Zâmbesc când aud trimiterea la filmul de groază The Lost Boys (Frați de sânge). Măcar s-au lipit de ea câteva dintre referințele mele culturale.

— Nu există antenă prin satelit. Știi ce înseamnă când nu există antenă prin satelit?

— O, Doamne! Îmi las capul pe spate. Pe bune?

— Mda…

— În ce ne-am băgat?

— Să sperăm că nu e capitala mondială a crimei.

— Cu vampirii mă descurc. Cruci am multe.

— Și o cutie misterioasă.

Cutia. Mă înfuriasem așa de tare pe Durkin că nu mi-a menționat împrejurările morții reverendului Fletcher, că aproape uitasem de la ce pornise totul din prima. Mă uit în jur.

— Nu mai știu unde am lăsat-o.

— În bucătărie.

Flo sare de pe canapea și se întoarce cu cutia pe care o așază lângă mine. Mă uit la ea cu suspiciune.

„Reverendului Jack Brooks.“

— Așa? Flo agită o foarfecă.

O iau și tai banda adezivă care o ține închisă. Înăuntru e ceva învelit în hârtie de ambalat. E un bilet deasupra. Îl scot.

Nimic nu este acoperit care să nu se descopere și nimic ascuns care să nu se cunoască. De aceea, câte ați spus la întuneric se vor auzi la lumină; și ceea ce ați vorbit la ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperișuri.

Luca 12:2-3

Mă uit la Flo, care ridică din sprâncene.

— Cam melodramatic!

Pun biletul jos și desfac hârtia de ambalat. E o valiză maro, uzată, de piele.

Mă uit lung la ea. Simt furnicături în brațe.

— O deschizi? mă întreabă Flo.

Din păcate, nu am vreo scuză rezonabilă să nu o fac. Ridic capul și o pun pe canapea. Înăuntru zăngăne ceva. Desfac clemele.

„Nimic nu este acoperit care să nu se descopere.“

Interiorul e tapisat cu mătase roșie, iar conținutul e strâns cu curele: o Biblie legată în piele, o cruce grea cu Iisus răstignit, agheasmă, cârpe din muselină, un bisturiu și un cuțit cu zimți.

— Ce e? mă întreabă Flo.

Înghit în sec și simt puțină greață.

— E un set de exorcism.

— Uau! Apoi se încruntă: Nu știam că pentru exorcism se folosesc cuțite.

— De obicei, nu.

Mă întind și apuc cuțitul de plăselele uzate de os. E rece și neted în mână. E greu, marginile zimțate sunt ascuțite și acoperite de pete maronii ruginite.

Flo se întinde.

— Mamă, e cumva…

— Da.

Devine tema zilei.

Sânge.

Lecturi 264: C.J. Tudor – Dispariția lui Annie Thorne

C.J. Tudor – Dispariția lui Annie Thorne (The Taking of Annie Thorne) 368p., TPB, 13×20, Armada, 2020, Trad. Alexandru Macovescu, Red. Oana Ionașcu, 27,99 (39,99) lei, ISBN 978-606-43-0704-0

Nota Goodreads: 3,63 (20 699 note)

Descrierea editurii: „Joe nu voia să se mai întoarcă vreodată la Arnhill după tot ce s-a întâmplat: trădarea, sinuciderea, dispariția surorii lui. Dar nu are de ales, după ce primește un e-mail înspăimântător în care scrie: <<Știu ce s-a întâmplat cu sora ta.>> E ușor să se angajeze ca profesor la fostul său liceu și să-i evite pe prietenii care nu se bucură prea tare că s-a întors. Însă e greu să se întoarcă la mina abandonată unde viața i s-a schimbat pentru totdeauna, ca să înfrunte adevărul. Pentru că cea mai îngrozitoare zi din viața lui nu a fost când sora lui a dispărut, ci ziua în care s-a întors.”

Continuă lectura

Semnal editorial 81 + Fragment în avanpremieră: Lesley Ann Jones – Bohemian Rhapsody – Adevărata biografie a lui Freddie Mercury

Fermecătorul și fascinantul solist al formației Queen, icon al muzicii moderne, prinde viață prin cuvintele jurnalistei de muzică rock Lesley Ann Jones în Bohemian Rhapsody – Adevărata biografie a lui Freddie Mercury, care apare la editura Nemira în colecția Yorick de arte ale spectacolului.

Cu o cercetare meticuloasă, empatică și fără alunecări spre senzațional, cartea se bazează pe mărturiile celor mai apropiați oameni din viața starului rock, din copilărie și până la moarte, cu accent pe perioada anilor 1980, când formația începuse să se destrame, înainte de spectacolul de la Live Aid care i-a repus pe picioare. Pentru a înțelege omul din spatele legendei, Lesley-Ann Jones a călătorit de la Londra în Zanzibar și India.

Plină de interviuri exclusive, Bohemian Rhapsody este un portret adus la zi al unui om legendar, la aproape treizeci de ani de la moartea lui Freddie.

„Nimeni nu a surprins mai bine decât Lesley-Ann Jones dualitatea magică și fermecătoare a lui Freddie Mercury.“ The Times

Lesley Ann Jones scrie biografii, găzduiește emisiuni radio și ține discursuri. Și-a ascuțit penița în presa scrisă din Marea Britanie, unde a fost gazetar și scriitor invitat mai bine de douăzeci de ani. A lucrat mult în radio și televiziune și este invitată cu regularitate la emisiuni documentare despre muzică în Marea Britanie, SUA și Australia. Este coproducător al „Ultimul interviu al lui John Lennon” – un film despre ultima întâlnire dintre fostul membru Beatles și prezentatorul BBC Andy Peebles. Printre cărțile ei se numără: Tumbling DiceHero: David BowieImagine, Ride a White Swan: The Lives and Death of Marc Bolan.

Fragment în avanpremieră

Am mers cu el până la scenă și l-am sărutat ca să-i poarte noroc. Nu că ar fi avut nevoie. Să-i auzi interpretând live piesele – un pic de Bohemian Rhapsody cu Freddie la pian, Radio Ga Ga cu publicul bătând frenetic din palme la unison, Hammer to Fall, apoi Freddie la chitară pentru Crazy Little Thing Called Love, We Will Rock You și We Are the Champions… pentru un tip simplu ca mine era copleșitor. Apoi mai târziu, când s-a întunecat, Freddie și Brian au urcat iar pe scenă, doar ei doi, şi au cântat balada aia minunată Is This the World We Created…? O înregistraseră cu ceva vreme înainte de Live Aid, dar parcă o scriseseră special pentru această ocazie. Cuvintele erau perfecte, iar felul în care cânta Freddie era magic. M-a mișcat până la lacrimi, așa cum o făcea Freddie de obicei.“

Jim, care a murit de cancer în ianuarie 2010, la nouăsprezece ani după moartea lui Freddie, își văzuse iubitul star rock la muncă. „A dat tot ce avea mai bun pe scenă. M-a uimit. Apoi, când a coborât, părea bucuros că s-a terminat. «Slavă Cerului că s-a terminat», râdea. Altă votcă mare și s-a calmat. Am stat până la sfârșit să discute cu toți, însă Freddie nu voia să ia parte la petrecerea de la clubul Legends. Ne-am dus acasă la Garden Lodge ca un cuplu căsătorit de mulți ani şi ne-am uitat la restul concertului american la televizor.“

Însă a fost ciudat că părinții lui Freddie nu au venit la Live Aid. Deși participau la concertele Queen din Marea Britanie, au ales să urmărească spectacolul de acasă. „Era un eveniment uriaș, cred că ar fi fost prea complicat“, își amintește Jer, mama lui Freddie, sugerând că ea și cu Bomi, tatăl lui Freddie, ar fi fost copleșiți atât de mulțime, cât și de deplasarea la stadion și plecarea de acolo. „Ne-am uitat la televizor. Am fost foarte mândră. Soțul meu s-a întors spre mine și mi-a zis: «Fiul nostru a reușit.»“

Din punctul de vedere al profesioniștilor care au transmis și au înregistrat evenimentul, contribuția lui Freddie a fost senzațională. Mike Appleton, fost producător executive la The Old Grey Whistle Test – seria remarcabilă de rock de la BBC –, își amintește că interpretarea lui Mercury a fost „fascinantă“.

„În primul rând, nici nu ar fi trebuit să urce pe scenă. Doctorii îi spuseseră deja că e prea bolnav ca să cânte. Gâtul îi era într-o stare proastă de la o răceală sau aşa ceva. Nu era chiar bine, însă Freddie a insistat. Iar el și Bono de la U2 au fost cei mai de succes soliști din ziua aia. Era interesant să-l vezi pe Freddie pe monitoare – am stat toată ziua închis într-un car de reportaj supraîncălzit. Practic construiam un program live pe măsură ce se desfăşura. La cinci am intrat în transmisiune directă de pe JFK – alternam douăzeci de minute de aici, douăzeci de minute de acolo, un interviu aici, o bucată live de acolo, câteva dintre momentele importante ale primelor ore… E foarte interesant și doar așa îmi place să lucrez. Freddie a urcat pur și simplu pe scenă, a acaparat-o cu calm și apoi a vrăjit publicul. Queen nu mai fusese în centrul atenției de ceva vreme și nu mai făcuse senzație cu niciun album. Experiența de la Live Aid i-a pus din nou pe orbită și a avut același efect și asupra industriei muzicale în ansamblul ei. Vânzările au crescut. Live Aid s-a dovedit benefic pentru întreaga industrie. Cum Freddie fusese vedeta declarată a zilei, era principalul ingredient. Fusese mai dominant decât îl văzusem vreodată. Poate că a fost ziua lui Bob din punct de vedere emoțional. Însă din punct de vedere muzical a fost a lui Freddie.“

Mike a primit mai târziu Premiul BAFTA pentru Live Aid în calitate de producător al celei mai bune transmisiuni externe. Dave Hogan, care a fotografiat evenimentul, e de aceeași părere cu Appleton. „Doar șase dintre noi am fost aleși ca fotografi oficiali la Live Aid“, spune „Hogie“, vestitul fotograf de la The Sun (care ştie cum e să fii subiectul unui titlu șocant – „Mutilat de Madonna“ a fost momentul lui în stil Andy Warhol). „Fotografiam pentru un album Live Aid, deci am avut libertate deplină“, își amintește el. „Era evident pentru toți că Freddie constituia principal atracție – dar nu până să urce pe scenă. Freddie nu era genul care să se agațe de lumina reflectoarelor când se afla pe stradă. Se purta civilizat și era retras, în comparație cu ceilalți. Nimeni nu și-a dat seama ce putere are până a început să cânte. Atunci am realizat. Îmi amintesc când a început să cânte Radio Ga Ga. Nu era întuneric și își făcea numărul de magie în lumina zilei. Marea de fani care băteau din palme și tropăiau îți dădea fiori pe șira spinării. Eram în paradis. Exact asta îți dorești. A fost extraordinar. Ziua a fost plină de momente minunate – Bono plonjând în mulțime, primul concert live al lui McCartney după asasinarea lui John Lennon. Dar mi s-a tăiat respirația când l-am văzut pe Freddie. A reușit să facă fiecare persoană să vibreze. La unison. Nimeni nu a mai făcut așa ceva înainte sau după aceea. Cred că era singurul care putea.“

Așadar crema rockului a cântat și a dansat ca să salveze lumea. S-a repetat de zeci de ori că recitalul celor de la Queen a fost cel mai încântător, emoționant, memorabil, consistent, depășind eforturile celor mai mari rivali. „De departe extraordinar“, e de acord prezentatorul radio Paul Gambaccini. „Simțeai un fior în culise când capetele se ridicau spre monitoare ca niște câini care aud un fluierat. Cei din Queen captivau publicul și aveau să dobândească un statut pe care nu-l vor mai pierde niciodată.“

Ceilalți membri Queen au fost primii care și-au lăudat solistul. „Noi am cântat OK, dar Freddie a fost mai presus, a dus totul la alt nivel“, a declarat Brian cu modestia ce îl caracterizează. „A avut o conexiune nu numai cu fanii Queen, ci cu toată lumea.“ Așa cum mi-a spus pe larg într-un interviu emoționant acordat la birourile Queen din Pembridge Road: „Live Aid a fost Freddie. Era unic. Aproape vedeai muzica noastră cum curge prin el. Nu-l puteai ignora. Era original. Special. Nu cântam doar pentru fanii noștri, ci pentru fanii tuturor. Freddie chiar a dat tot ce avea mai bun.“

Dintre cele 704 reprezentaţii live susținute de Queen cu Freddie ca solist, cea de la Live Aid rămâne emblematică – a fost punctul lor culminant. Live Aid le-a oferit prilejul perfect de a arăta că, fără recuzită și artificii, lumini și sonorizare, ceață, fum și alte efecte speciale, fără magia naturală a înserării și cu mai puțin de douăzeci de minute la dispoziţie, sunt suverani incontestabili, având tot ce le trebuie pentru a zgudui lumea. În consecinţă, vor accepta fără echivoc că formaţia Queen e mai mare decât fiecare membru în parte. Însă nu puteau să știe atunci că cel mai bun moment al lor aparţinea deja trecutului. Exaltați și din nou dedicați cauzei comune, uitând pentru moment de carierele solo, aveau să descopere curând că viitorul lor strălucitor, a doua șansă cu Freddie, va fi din nefericire de scurtă durată.”

Semnal editorial 38 + Fragment în avanpremieră: Mark Lawrence – Regele Spinilor

Regele spinilor

Mark Lawrence

Fragment în avanpremieră

„În noaptea aceea, adormit fiind, am văzut bebelușul prima oară, zăcând fără suflare în iarba înaltă de lângă tabăra noastră. M-am dus spre el, care era păzit de Gorgoth și Gog, care dormeau acum lângă el. Locul în care stătuse era acum gol. Am simțit o mireasmă, poate mosc alb. M-am întors în pat ridicând din umeri. Unele lucruri e mai bine să le uiți. Continuă lectura

Semnal editorial 15 + Fragment în avanpremieră: C.J. Tudor – Omul de cretă

OMUL DE CRETĂ

C.J. Tudor

– fragment în avanpremieră –

„Ceva m-a trezit din nou brusc. Un zgomot ca o aversă sau grindină. M-am încruntat și m-am întors pe partea cealaltă. Iar s-a auzit. Pietre la fereastră. Am sărit din pat, am pășit pe podeaua goală și am deschis draperiile.

Cred că dormisem ceva. Era întuneric afară. Luna era argintie, despicând parcă cerul de culoarea cărbunelui. Continuă lectura