Semnal editorial 73: Delta Dunării prin ochii unui tânăr medic – Mila 23, de Dan Ivan, în colecția n’autor

Mila 23, de Dan Ivan, apare la editura Nemira, în colecția n’autor și este romanul perfect pentru zilele lungi de vară: într-un soi de capăt de lume, înconjurat de ape, un loc magic ni se dezvăluie încet, încet prin intermediul experiențelor unui proaspăt absolvent al Facultății de Medicină, un tânăr bucureștean care descoperă frumusețea inegalabilă a Deltei Dunării în anii comunismului.

În Mila 23, Dan Ivan își revarsă tolba plină de povești deopotrivă fermecătoare și sfâșietoare și ne face cunoștință cu cele mai incredibile personaje. Într-o vreme în care griul domină realitatea cotidiană, în care sărăcia lucie și condițiile precare de trai sunt la ordinea zilei, el ne arată cum ne putem salva prin umor, prin bunătate, prin solidaritate sau prin luptele purtate individual.

„Ca un bisturiu înfipt într-un abces, din care țâșnește puroi, sânge, viață… așa este această carte. Mila 23 a lui Dan Ivan este una dintre puținele cărți autentic realiste despre socialism din literatura română. Cu ceva în plus. Neîntinată de teze și lecții moralizatoare, ea sfâșie realitatea pentru a scoate la iveală ce se ascunde în măruntaiele ei. Și iată că în adâncul iadului descoperi cu stupoare un tărâm magic, în care oamenii trăiesc și mor după alte legi. Un Macondo ceaușist.“ Adrian Pătrușcă

„Dacă ar exista o variantă masculină a Șeherezadei, aceasta ar putea purta numele lui Dan Ivan, căci poveștile înșiruite la foc continuu în Mila 23 au darul neprețuit de a te ține cu sufletul la gură, de a te face să te îndrăgostești de Delta Dunării și de oamenii locului, de a simți că trăiești alături de personajele cu alură mitică, haholii și lipovenii, de a înfrunta toate tragediile, de a crede că există o parte luminoasă în orice încercare. Bildungsroman autoficțional, Mila 23 e o experiență de lectură de neratat.“ Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor

Dan Ivan (n. 1958) a absolvit Liceul „Sfântul Sava“ din București. A urmat cursurile Facultății de Medicină și Farmacie „Carol Davila“, pe care le-a încheiat în 1984. A profesat ca medic timp de opt ani. A străbătut, apoi, o lungă carieră de corporatist în domeniul farmaceutic. A lucrat, pentru o vreme (1998–1999), în Paris. Din 2016, s-a stabilit în Carintia, Austria. A debutat în poezie cu volumul Pe străzi. Harap-Alb (2017). Mila 23 este debutul său în proză.

Data apariției 13 iun. 2019
Colecția n’autor
ISBN 978-606-43-0477-3
Cod bară 9786064304773
Autor Dan Ivan
Format Paperback
Dimensiuni 130 x 200 mm
Nr. pagini 152
Număr volume 1
Editura Nemira

Interviu cu Johana Gustawsson, autoarea romanului „Block 46”

La o săptămână după Bookfest, am fost invitat de către Bogdan Hrib la prima ediție a festivalului de literatură polițistă, crime, mystery & thriller „Misterele Bucureștiului”. Cum deja stabilisem cu Bogdan Hrib, directorul editurii Tritonic, să realizez un interviu cu prima autoare străină tradusă de editura Tritonic după o pauză de câțiva ani buni, spre seară, la subsolul Muzeului Național al Literaturii Române, după lansări, discuții, cărți și autografe, plus o plimbare până la Teatrul Național București și înapoi, am stat de vorbă cu autoarea franceză cu origini catalane și soț suedez stabilită la Londra. O discuție fascinantă, deschisă, prietenoasă, nicidecum scorțoasă și plină de miez, cum sunt cele „oficiale”. Ce a ieșit, vedeți în continuare.

Este posibil ca imaginea să conţină: text

1) De ce o poveste cu personaje atât de diferite între ele? Suedezi, francezi, canadieni, englezi și așa mai departe?

Johana Gustawsson: Ei bine, cred că este o imagine a vieții mele. M-am născut în sudul Franței, într-o familie originară din Valencia, însă bunicul avea origini catalane, și m-am îndrăgostit de un suedez și m-am mutat la Londra, iar cei trei fii ai mei sunt născuți la Londra, așa că atunci când… Ei bine, la început lucram pe post de ghost-writer, și-n felul acesta m-a descoperit editorul meu francez, care a remarcat un text al meu și i-a plăcut enorm, așa că mi-a sugerat să scriu un text propriu, că vrea să mă lanseze pe cont propriu, deci îți imaginezi bucuria mea, iar ea mi-a zis că trebuie să scriu o poveste care este despre mine, iar eu am zis că ce-i cu mine, ce pot să scriu despre mine, iar ea mi-a zis să mă gândesc nițel, iar eu nu știam ce să fac, ce să scriu; apoi ea a venit la Londra ca să mă vadă, căci mie mi se născuse primul băiat și nu puteam călători, iar apoi am zis: sunt o franțuzoiacă ce trăiește la Londra alături de un suedez, și ea s-a uitat la mine și mi-a zis: Ei, vezi? E o viziune europeană și noi încă n-am avut așa ceva, și asta ești tu, poți vorbi despre asta, despre modul în care faci față unei culturi care este foarte diferită de a ta, pentru că eu sunt mediteraneană, vorbim mult cu mâinile, vorbim tare și soțul meu e suedez, iar suedezii au un mod foarte diferit de-a se descurca în viață față de noi, lor nu le place să discute despre problemele lor, nu le place să se certe și așa mai departe.

Așa că, da, în principiu, am scris despre ceva care era extrem de asemănător cu persoana care sunt eu și sunt atât de multe lucruri despre care se poate discuta: viziunea mea de cetățean francez față de o cultură scandinavă este de-a dreptul unică și asta îmi transformă stilul, îmi face cărțile diferite, într-un fel, pentru c-a fost o voce și o viziune nemaiîntânite până atunci.

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, stând jos şi interior

2) Care este punctul central de la care a pornit povestea?

Ei bine, totul a pornit de la bunicul meu. Deci a fost faptul că, în principiu… De fapt, totul a început cu tatăl meu, care suferise un atac de cord, așa că am fost nevoită să călătoresc în sudul Franței fără să știu dacă mai trăia sau nu, iar eu voiam, totodată, să-l facă să răspundă încă o dată la întrebarea de ce un bărbat care era, în mod clar, o ființă omenească fantastică, pentru că fusese să lupte în război pentru libertate, bunicul meu luptase pentru libertate, fusese sculptor în lemn, nu fusese un tip educat, fusese cineva care credea în Republică, în democrație, în egalitatea dintre oameni, și el mersese pur și simplu să lupte pentru toate astea, însă, totodată, nu reușise să fie și un tată pe măsură? Nu avea sens, pur și simplu. Însă atunci când am început să plonjez mai adânc în povestea lui, care reprezintă o parte importantă din istoria Celui De-al Doilea Război Mondial, a ceea ce s-a întâmplat în lagărele de concentrare, mi-am dat seama că nu e de mirare că cineva care fusese acolo rămăsese atât de afectat și îi fusese atât de greu să-și arate iubirea față de un fiu care i se născuse la doi ani după ce se întorsese din război, să aibă grijă de el, căci el rămăsese cu multe cicatrice, profund traumatizat până la finalul vieții. În fiecare noapte țipa cuvinte germane și-a refuzat ca cei doi copii ai săi să învețe germana: spunea că e o limbă rece, că e limba barbarilor, pentru că așa fusese modul de-a percepe, de-a asculta acea limbă, de aceea, în cartea mea, am un personaj, un tip deportat, care repetă în minte niște poezii despre un poet german, pentru a nu fi… să zicem, asociat cu o limbă barbară.

3) Care sunt scriitorii și scriitoarele care te-au inspirat  să începi să scrii? Ai scriitori preferați care te inspiră, în ale căror opere găsești idei interesante, pe care să le folosești și tu?

În primul rând, când am început să scriu literatură polițistă, am fost inspirată de Agatha Christie, pentru că pe ea am citit-o prima oară. Am citit-o foarte devreme. Totul este despre psihologie, e ca un joc, de fapt, când o ai pe Agatha Christie ai un grup de oameni și oricare dintre ei ar fi putut comite crima, iar unul dintre ei chiar a comis-o, ceea ce e un joc al minții, cum se spune în engleză, și de aceea ador scrierile Agathei Christie, pentru că, în același timp, are jocurile acestea de logică, așa cum e cazul în romanele cu Miss Marple sau Poirot, atenția aceasta la detalii, la cel mai mărunt detaliu, așa că și eu însămi, păstrând nivelul, încerc să mențin atenția la detalii când creez o intrigă, încerc să creez un joc pentru cititor, astfel încât cititorul să poată ghici ce se întâmplă.

4) Însă, cu toate astea, știm, sau credem că știm cine este criminalul.

Da, exact, însă, de fapt nu știi, de aceea îmi place să cred că mi-am făcut bine treaba când am scris această carte. De aceea zic că Agatha Christie m-a inspirat, în primul rând. Însă am citit și foarte mulți scriitori scandinavi, precum autori din anii șaptezeci, sau Henning Mankell, deci ei au fost, în principiu, întemeietorii curentului nordic noir, însă am citit și câțiva autori americani. Am descoperit-o pe Mary Higgins Clark, cred că aveam vreo zece ani, dar nu mai rețin titlul, cred că se numea „La nuit de renard” în franceză, parcă a câștigat și un premiu (Notă: Este vorba despre „A stranger is Watching”, apărută și la noi, cu titlul „Străinul care stă la pândă”, am descoperit acest lucru când transcriam interviul), premiul pentru cel mai bun roman în Franța, în 1986, sau 1983, așa că atunci am început să citesc romane polițiste, apoi au urmat și alți autori scandinavi, după care o autoare americană, nu-mi mai aduc aminte numele, dar personajul ei principal se numește Kay Scarpetta (Notă: aici am completat-o eu, autoarea se numește Patricia Cornwell, evident, apărută și la noi). Da, o ador pe Patricia Cornwell, personajele ei sunt absolut minunate, iar asta se întâmpla în timpul examenelor… da, în timpul unor examene, în adolescență, iar eu nu mă puteam abține să nu-i citesc cărțile, și cred că personajele sale erau atât de veridice, încât mi se păreau reale, și de aceea consider că după ce am citit cărți de genul ăla, sau Agatha Christie, sau l-am cunoscut pe Wallander al lui Henning Mankell, acele personaje te conving că dacă vrei să scrii cărți memorabile, atunci trebuie să creezi personaje memorabile, puternice, de care să-ți aduci aminte, să te îndrăgostești de ele, să devii dependent, să vrei să ieși la o pauză de cafea cu ele, ca să discutați împreună despre ceva, să beți ceva împreună, de aceea le imprim atâta empatie și personajelor mele, ca să le fac cât mai reale, cu calități și cu defecte.

5) Și totuși, cred că unii scriitori, cum ar fi, de exemplu, Patricia Cornwell, aveau câteva clișee, precum, în final, aproape de fiecare dată, criminalul, ucigașul, începea un joc de-a șoarecele și pisica cu personajul principal.

O, da, dar asta pentru că așa scria ea, așa se scria pe atunci, în anii nouăzeci, și foarte puțini renunțau la ele. Unul ar fi Thomas… Harris, da, Thomas Harris, Robert Harris scria cu totul altceva, dar da, și ei scriau genul ăsta de povești, cu excepția poveștii din „Tăcerea mieilor”, care a fost ceva cu totul și cu totul diferit. Da, în anii nouăzeci erau câteva clișee, însă atunci când le citeam, nu vedeam aceste clișee, nu le observam, poate pentru că eram foarte tânără și mă bucuram de ele, cu toate că erau destul de întunecate, iar crimele erau foarte dure. Dar pentru o cititoare tânără, ca mine… Ei, și n-am citit de-atunci o carte de-a ei. Cred că am citit cinci sau șase romane de-ale ei, apoi l-am descoperit pe Harlan Coben, la începutul anilor 2000, când citeam deja în engleză, îmbunătățindu-mi astfel limba engleză

6) Ce te-a determinat să începi să scrii ficțiune și, mai ales, romane polițiste?

Hmm… ei bine, e o chestie amuzantă, pentru că atunci când am început să scriu, când am început să scriu acest prim roman, am știut de la început că va fi crime. Eram o mare consumatoare de crime, dar cred că prima mea dragoste, cărțile care m-au învățat cum să scriu povești minunate sunt cele (bine, noi nu le zicem chiar așa) de „literatură albă”, literatură generală, citeam Balzac și foarte multă poezie, așa că după ce le citeam, sau după ce citeam 30 de pagini dintr-o astfel de carte, trebuia să-mi iau doza, eram la fel ca o dependentă, dintr-un roman crime. Deci chiar înainte să merg la culcare, după ce citeam cartea de literatură generală, trebuia să citesc și vreo 30 de pagini dintr-un roman crime. Era o dependență, eram dependentă de aceste jocuri ale minții, și cred că, atunci când a sosit vremea să scriu o asemenea poveste, nici măcar n-am stat pe gânduri, am știut de la început că vor fi niște criminali, o anchetă, totul a venit în mod automat, într-un mod foarte bizar, și cred că am scris, pur și simplu, ceea ce aș fi vrut să citesc.

7) Te întreb pentru că odată ce-ai abordat subiectul acestui prim roman, pornind de la povestea bunicului tău, ai fi putut scrie o biografie, un jurnal, literatură generală, pur și simplu. Ai fi putut câștiga și un premiu Goncourt, de ce nu?

Sigur, da, chiar așa, ce prostie din partea mea, ar fi trebuit să mă gândesc la Goncourt. Ei bine, nu, autorii de crime nu câștigă premiul Goncourt, au și ei premiile lor, însă nu se gândesc la Goncourt. Dar a fost un scriitor, Nicholas Mathieu, care a scris un roman polițist, bine, de fapt, noir, mai bine zis, care a câștigat apoi Goncourt…

8) Și Pierre Lemaitre, dar care n-a câștigat premiul pentru romanele sale polițiste, ci pentru un roman de război.

Da, exact. Am avut mereu ideea de-a amesteca două genuri. Chestia comică este că m-am distrat teribil când am scris părțile istorice. E ceva profund, să te scufunzi cu totul, de aceea și cititorii mei spun că atunci când citesc părțile despre trecut, simt cum pătrund în această lume, ceea ce e minunat, sincer.

9) O întrebare poate mai neobișnuită și sper să nu fie percepută ca spoiler, dar: De ce sunt omorâți copii și nu adulți? Acest lucru este destul de neobișnuit printre scriitorii de crime, nu?

Să fiu sinceră, cred că povestea merge mult în urmă, pe vremea când eram însărcinată cu primul copil; pe măsură ce dezvoltam povestea, mă gândeam la cele mai negre temeri ale mele, într-un fel, și cred că cea mai neagră temere, acum că am trei copii, nu unul, ar fi să-mi pierd copilul. Cred că n-ar putea exista o durere, o suferință mai mare decât să-ți pierzi copilul. Deci da, când am creat povestea… se întâmplă foarte des, într-un mod aproape cathartic, aș putea spune, să-ți inserezi propriile temeri interioare, să-ți exorcizezi temerile prin aceste scrieri.

10) Nu cumva e o formă de tortură?

Ăă, poate că este. Am o minte foarte vizuală, pentru că, atunci când scriu, văd scenele în fața ochilor, le văd pe măsură ce le scriu. Așa că atunci când scriam despre acei băieți, cum erau îngropați în Hampstead… eu însămi locuiesc în Hampstead, chiar vedeam cum acei băieți erau îngropați, acoperiți cu pământ… părul lor plin de țărână, o imagine de-a dreptul înfricoșătoare.

11) Și totuși, criminalul spune că îi eliberează… pentru că sunt copii care provin din familii cu probleme.

Da, exact, îi salvează, și acesta e modul în care gândesc criminalii, au un mod de-a vedea lucrurile, în care realitatea este complet distorsionată. Ei consideră că victimele trebuie salvate, că vor să fie salvate. Și de aceea, criminalii cred în propria lor realitate, pe care și-au creat-o ca să-și explice faptele. Iar pentru unii, e chiar mai rău, ei chiar vor să ucidă.

12) De ce personaje principale cu totul diferite? Există totuși prea mulți detectivi bărbați alcoolici și divorțați?

O, da, exact asta mi-am zis și eu. Nu mai voiam alții în plus. (Eu: Deși îți place totuși să citești astfel de povești). Da, îi ador pe Jo Nesbo și personajul său, Harry Hole, îi ador, pur și simplu, însă am vrut să fac altceva. Mi-am zis că voi oferi o voce sexului meu, femeilor, deoarece cred că noi, femeile, suntem extrem de capabile, suntem organizate, avem chestia aia, emoția puternică, și cred că ne putem descurca cu astfel de situații foarte bine. Și iată, Emily Roy a fost inspirată de un profiler femeie foarte celebru din Africa de Sud. Nu știu dacă ai auzit de celebrul caz al lui Oscar Pistorius (Eu: Ba da, e cel care și-a omorât iubita). Da, exact. Ei bine, ea este mătușa lui Oscar Pistorius. A activat ca profiler în anii nouăzeci și a fost cel mai celebru profiler din Africa de Sud. Nici nu mai știu câți criminali au fost condamnați cu ajutorul ei. Africa de Sud are o mulțime de criminali în serie. Da, sunt foarte mulți. Și acești criminali trec granița interrasială, ceea ce se întâmplă extrem de rar, de obicei, ucid albi, negri, copii, nici măcar nu au tipare, ceea ce e cu atât mai înspăimântător, iar ea a arestat o mulțime de criminali. Era extrem de respectată în cadrul poliției, ținând cont că era femeie, însă avea o viziune mistică în această privință, de exemplu, când sosea la locul unei crime, îl putea simți pe criminal, zicea că vede ceva negru, o gaură (Eu: la fel cum vezi în CSI)… Da, exact. Ea era exact așa, simțea sufletul ucigașului în serie, avea un fel nițel mistic de-a trata, de-a rezolva cazurile, însă era, de asemenea, și foarte experimentată, înzestrată, doar a arestat atâția tipi, la urma urmei.

Deci, în principiu, am citit o carte despre ea, scrisă de unul dintre scriitorii noștri specialiști din Franța în astfel de povești, Stéphane Bourgouin (Micki Pistorius une femme sur la trace des serial killers), apoi Bourgouin a dat publicității câteva casete video cu ea, căci o filmase în 1992 sau 1994, și am putut-o vedea. Iar când am văzut-o, m-am gândit: trebuie să scriu despre un personaj exact ca ea. Doamna aceea avea aspectul unei profesoare englezoaice: avea o fundă exact ca a mea, era îmbrăcată cam cum sunt eu acum, o coafură cum erau coafurile în anii nouăzeci, și vorbea exact cum ți-o descriu, ziceai că se pregătea să meargă să le predea elevilor, însă era, de fapt, un profiler feroce, redutabil, era senzațională. Am zărit o putere în ea pe care am vrut s-o recreez într-o femeie, mi s-a părut fascinant să văd un asemenea contrast la un om, chiar nu te așteptai ca o femeie ca ea să facă treaba pe care o făcea ea. Așa am creat-o pe Emily.

Iar Alexis (Eu: Ești tu?). Râde. Un pic, da. Ea are un echilibru de blândețe pentru Emily, e cea care echilibrează balanța, care o completează pe Emily. Ea e tot ceea nu este Emily, care e asocială, n-are familie, îi place să umble singură, e un personaj foarte dificil, e foarte înzestrată, însă e și foarte dificilă. (Eu: Poate a văzut prea multe lucruri.) Da, cred că da. (Eu: Poate la mijloc e și bebelușul pe care l-a pierdut.) Da, cu siguranță e și asta. Așa sunt unii oameni. Sunt sigură că a avut o copilărie dificilă, de asta mă voi ocupa în volumul patru. (Eu: Asta era una dintre întrebările următoare, dacă vei săpa mai adânc în trecuturile celor două personaje principale. Căci bănuiesc că n-ai făcut-o în volumul doi sau trei.)

Nu, n-am făcut-o. În volumul doi apar noi personaje, dar nu pot dezvălui mai multe, dar tot îi mai ai pe Alexis, Emily, Backstrom, dar vei da și peste personaje noi. (Eu: Deci nu l-ai abandonat pe Backstrom.) Nu, firește că nu, am și eu două personaje masculine și să renunț la ele? Și-n plus, îmi place Olofsson foarte mult, în ciuda faptului că e atât de incorect politic, dar da, voi săpa mai adânc în trecutul personajelor. Nu-ți pot spune când, căci ar însemna să stric plăcerea lecturii, dar da, vei afla mai multe. Eu, ca cititor, aș dori foarte mult să aflu mai multe detalii, în special pentru că Emily este atât de misterioasă, te tot face să te întrebi ce i s-a întâmplat de a ajuns în halul ăsta.

13) De ce Falkenberg?

Aha. Deci, când a sosit momentul să scriu povestea pe care o aveam în minte, îmi doream enorm de mult să scriu despre Suedia, pentru că, așa cum spuneam la începutul discuției noastre, e vorba despre o poveste spusă de o franțuzoaică despre cum vede ea cultura suedeză, unde e vorba de gheață și înălțimi, așa cum îmi place să glumesc adesea. Deci, în principiu, Falkenberg e locul în care soacra mea are o casă, lângă mare, unde îi place să vină ca să schimbe peisajul, iar soțul meu s-a născut în apropiere, tot pe coasta de vest. Așadar, după ce mi-am cunoscut soțul, am început să mergem des la Falkenberg, de 2-3 ori pe an, așa că m-am îndrăgostit de acel loc. Deci, când a sosit vremea să scriu cartea, mi-am zis că trebuie să scriu despre un loc pe care-l cunosc, de care m-am îndrăgostit, mai ales că nu se mai scrisese despre acel loc, deci m-am gândit c-ar fi locul perfect, spunându-mi, totodată, că e un loc cu care cititorii nu sunt familiarizați, pe care le va fi greu să-l găsească. (Eu: Le e mai ușor scriitorilor să scrie despre locuri pe care le cunosc foarte bine.) Da, le este, chiar le este. Deși ne este foarte ușor să găsim locuri pe Google Maps, nu e același lucru. Mergând acolo, simți vibe-ul, atmosfera, mirosul, oamenii, totul, portul acela micuț, unde este găsită Linnéa, am fost în el în toate anotimpurile, știu cum se reflectă soarele în apă, am văzut marea în toate anotimpurile, pot descrie atâtea lucruri legate de el, cum se pleacă arborii în vânt, deci pentru mine a fost întotdeauna mult mai ușor să scriu despre locuri pe care evident le cunoșteam foarte bine, însă asta nu înseamnă că nu-ți poți pune imaginația la treabă. Cred că-l poți face pe cititor să surprindă esența locului (Eu: Cum e cazul lui Hampstead.)… Da, doar locuiesc acolo, m-am plimbat prin acea pădure, nu știu cât de des, deci da, cred că e mai ușor să-l iei pe cititor de mână și să-i arăți locurile.

De multe ori, locurile din poveștile imaginate de scriitori sunt ele însele personaje principale. Pentru mine, Falkenberg e un personaj, la fel și Londra. Nu știu cum e în română, însă în franceză, Londra e o doamnă, e un personaj în sine: plouă, e ceață, e un personaj, e un vibe în Londra, în timp ce în Falkenberg este nemișcarea.

(Eu: Te-am întrebat pentru că nu e un loc cu mai mult vino-ncoace, Stockholm sau Malmo, e un loc ceva mai neobișnuit.) Chiar este, Falkenberg e o stațiune pentru vacanțe, deci oamenii vin de la Stockholm la Falkenberg ca să vadă marea, e foarte cunoscut, cu plaje multe, și toți din Suedia cunosc Falkenbergul. A fost oarecum la fel cu Fjallbacka din romanele Camillei Lackberg, nimeni nu cunoștea acel loc înainte să-l facă ea celebru. Iar eu am mers să văd Fjallbacka, datorită ei.

14) Ai fost vreodată contactată de un traducător care nu înțelegea anumite aspecte ale cărților tale sau ca să-ți ceară informații cu privire la ele? Pentru că aceste culturi, mai ales cea românească, sunt destul de diferite de ce cunoști tu…

N-am întâlnit traducători care să nu înțeleagă anumite părți. Am avut în schimb conversații, cum am purtat, spre exemplu, cu Claudia (Dionise) despre un anumit cuvânt, o expresie pe care o folosești în discuție, mai ales că o folosim în sudul Franței, așa că pentru ca ea să o poată traduce, trebuie mai întâi să o înțeleagă; ea îmi spunea un cuvânt și-mi oferea un echivalent în engleză și mă întreba dacă eu consider că se potrivește, că e corect, era foarte atentă la detalii, la nuanțe, să se apropie cât mai mult de ce voiam eu să spun; de exemplu, saltelele din blockuri, pe care dormeau deținuții din lagărele de concentrare, erau umplute cu ceva denumite paiasse, paie adică, sau dacă să păstrăm cuvântul block exact așa cum era, dar nu m-a contactat nimeni ca să mă întrebe chestiuni legate de intrigă; ceea ce am avut totuși au fost discuții cu editorul american, care a vrut să mai tai din scenele de sex, pentru că acestea sunt un subiect sensibil, deci, vezi, sunt diferențe legate de cultură.

15) Care este însemnătatea cutiei pe care Emily o îngroapă alături de celelalte la sfârșitul poveștii?

Ah, da, cutiuța. Cutiuța este locul în care Emily își așază ancheta, cazul. Firește, este vorba de o metaforă, care simbolizează modul în care ea se detașează de caz când ajunge acasă, trebuie să se curețe, să-și elibereze mintea, să scape de ancheta în curs: am închis cutia, am închis cazul, nu mă mai gândesc la el, ci la mine, la echipă, la planurile mele, la ce ziar voi citi, la familia mea, este modul ei de-a scăpa de toate. Are un job de care-i este foarte greu să se detașeze, și trebuie să menționeze acel faimos profiler sud-african, care a fost nevoită să divorțeze de soțul ei, pentru că n-a mai putut face față părții sentimentale, n-a mai putut rămâne alături de cineva din cauza atâtor orori pe care le văzuse, la fel cum a pățit bunicul meu în lagărul de concentrare.

16) Aceste personaje principale apar și în cel de-al treilea volum scris de tine? Mai au ele și alte povești de spus?

Da, sunt deja în volumele 2 și 3 și cu siguranță vor fi și în volumul 4, pe care voi începe să-l scriu foarte curând. De fapt, planul meu era să scriu două romane doar, nicidecum să încep o carieră de romancieră, însă cu siguranță nu sunt pregătită să o termin cu ele, m-am atașat prea tare de fetele mele, sunt aproape precum copiii mei; în timpul concediului de creștere a gemenilor mei, parcă abia așteptam să încep iar să scriu povești cu ele, parcă erau un vechi prieten cu care abia așteptam să ies în oraș, la o băutură, ceva. Da, chiar vreau să mai petrec timp cu ele. Da, mai vreau să le am aproape. (Eu: Și pe criminali.) Da, și pe criminali, ăsta e genul meu.

17) De ce trecutul este atât de prezent în opera ta? Naziștii în „Block 46”, Jack Spintecătorul în volumul doi al seriei, „Keeper”?

Ei bine, e o întrebare foarte interesantă. Cred în psiho-genealogie, în faptul că ceea ce li s-a întâmplat părinților și bunicilor tăi și secretele pe care le-au păstrat față de tine au un impact asupra ta. Chiar cred asta. Există o carte minunată numită „Un secret”, dar nu-mi mai amintesc numele autorului (ceea ce e cu adevărat neplăcut pentru un autor), care se petrece în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cu un băiat care nu creștea așa cum trebuie, era foarte slab, iar asta se întâmpla deoarece părinții lui nu-i dezvăluiseră un mare secret de familie, dar atunci când află secretul, practic înflorește. Cred că secretele afectează familia, la fel cum s-a întâmplat cu bunicul. Trecutul ne modelează viitorul, ceea ce e fascinant. Criminalii nu se nasc criminali, au fost molestați, deși nu toți, unii sunt mai puternici și așa mai departe. Însă o mulțime de criminali în serie au suferit traume în copilărie. Familia mea a crezut și crede în continuare în Freud și Jung, că trebuie să descoperim rădăcina problemei ca să o putem rezolva. Consider că dacă cineva a ales o anume cale, el a ales-o pentru că așa a fost educat, și că națiunile, popoarele se comportă exact la fel ca indivizii. Provin, de exemplu, din Catalonia, și stau și mă întreb de ce sunt atât de mândri de limba lor? Pentru că ea a fost asuprită secole la rând. Cred că tot ce se întâmplă în istorie are un răspuns în trecut. Și cunoscându-ți trecutul, îl poți accepta, digera. Și trebuie să privești în trecut pentru a accepta viitorul.

18) De ce aceste întorsături de situație (trucuri) la finalul poveștii? Ca să șochezi, ca să fii mai originală? Pentru c-am scris, în recenzia lui „Block 46”, că, până la un anumit punct, chiar aș fi înțeles motivațiile ucigașului.

Nu știu dacă am vrut neapărat să șochez. Din punctul meu de vedere, cred că pur și simplu aceasta a fost calea firească a personajului. E clar, când am început să scriu cartea, mi-am zis că voi folosi și niște întorsături de situație, ca să-mi surprind cititorii. Există totuși o idee care m-a surprins și pe mine, pe care n-am avut-o de la început, a fost o schimbare de planuri, să zicem. Dar e adevărat că, atunci când îmi scriu cărțile, îmi doresc ca cititorii să rămână surprinși: Ce? Hai, chiar așa? Dar nu să vreau să șochez. Bine, șochez poate prin descrierea cadavrelor, a crimelor, lucruri care nu pot fi evitate,  dar vreau mai degrabă să surprind, să-i fac pe cititori să se mire că n-au văzut indiciile, că nu s-au prins etc.

Cred că acum suntem obișnuiți să urmărim o mulțime de seriale polițiste, nu mai e ca înainte; avem cititori foarte antrenați, care rezolvă cazul; deși a apărut un nou curent în Marea Britanie, numit „cozy crime”, gen Agatha Christie, cu indicii la vedere și cazuri ușor de rezolvat.

Referitor la motivațiile criminalului, da, primesc adesea o astfel de întrebare: da, până la un anumit punct, se poate înțelege motivația, ce l-a adus în stare să ucidă atâția copii. Nu spun că ce face el e corect, însă dacă înțelegi povestea lui Erich, înseamnă că ai o anumită calitate: ea se numește empatie.

Johana Gustawsson Block 46

Preda Publishing: Plan editorial 2019

Notă: cu o întârziere care mi se datorează exclusiv mie, iată ce pregătește Editura Preda Publishing pentru anul 2019.

În 2012, am pornit la drum cu un vis: acela de a deschide o nouă lume pentru pasionații de carte. O lume plină de eroi, care să inspire, să motiveze, să stimuleze, să provoace și să creeze obsesii.

În 2018, am decis să mergem mai departe și să (re)definim arta eroului cu ajutorul ficțiunii. În 2019 continuăm cu eroii fictivi care ne fac să visam, și adăugam în palmares o colecție nouă: memorialistica războiului modern prin ochii celor care l-au trăit.

Februarie 1943. Aliații și Naziștii sunt prinși într-o cursă nebună, în încercarea de a construi prima bombă atomică.

Kurt Nordstrum, un inginer din Oslo, decide să ridice armele împotriva germanilor și se înrolează în rezistența norvegiană. După pierderea logodnicei sale și decimarea unității din care făcea parte, Nordstrum deturnează un vapor civil și fuge în Anglia, pentru a transmite Aliaților informații prețioase legate de producția apei grele, ingredient vital în dezvoltarea bombei atomice, la o uzină izolată din Norvegia. Ajuns în Scoția, Nordstrum este recrutat în Armata Norvegiană Liberă și începe să se antreneze pentru o misiune aproape imposibilă: sabotarea producției de apă grea a naziștilor.

Parașutat într-una dintre cele mai necruțătoare regiuni montane din Europa, nevoit să înfrunte sălbăticia în mijlocul iernii, Nordstrum și echipa sa reușesc să ducă la bun sfârșit cel mai cutezător raid al războiului. Dar, în timp ce camarazii
săi se îndreaptă spre Suedia pentru a se ascunde de furia nazistă, misiunea lui
Nordstrum nu s-a încheiat. Conducerea din Anglia îi solicită ajutorul într-o altă
chestiune de maxima importanță. Va reuși oare un singur om, înfruntând șanse
potrivnice, să încline balanța războiului, fără a pune în pericol persoana iubită?
ANDREW GROSS este autorul romanului Singurul om (Preda Publishing, 2018), considerat a fi „cea mai bună carte a lui Gross de până acum, are sufletul său imprimat pe fiecare pagină” (Kirkus Reviews). Volumul a marcat o schimbare de
gen către thrillerele istorice. În România, Singurul om a devenit bestseller imediat după publicare.

184655 Bestseller #1 în topul New York Times.
Președintele Americii, cel mai puternic om al planetei, devine principala țintă a
unui complot terorist, într-un scenariu „de coșmar” (Booklist), descris într-o
manieră înspăimântator de realistă de către Vince Flynn.
Calmul unei dimineți obișnuite în Washington este distrus atunci când un grup
de teroriști descinde la Casa Alba, ucigând zeci de civili nevinovați și luând
aproape o sută de ostatici. Serviciul Secret al SUA reușește să îl evacueze pe
Președinte și să îl ducă la adăpost într-unul dintre buncărele Casei Albe – în timp
ce oficialii rămași încearcă să găsească cea mai bună soluție pentru a negocia cu
teroriștii. Mitch Rapp, cel mai bun ofițer operativ al CIA, specializat pe operațiuni
de contraterorism, reușește să intre în sediul puterii executive a SUA printr-un
tunel secret, cu scopul de a salva ostaticii înainte ca teroriștii să ajungă la
Președinte. Însă un alt adversar – o persoană din elita Washingtonului – este
hotărâtă să facă tot ce îi sta în puteri pentru a împiedica misiunea de salvare.

VINCE FLYNN s-a născut în 1966 în Saint Paul, Minnesota. A absolvit Academia
Saint Thomas (1984) și Universitatea St. Thomas (1989). În 1991 decide să
renunțe la o carieră promițătoare în marketing pentru a deveni pilot în Forțele
Aeriene ale SUA. Vince Flynn este autorul a treisprezece thrillere politice, dintre
care douăsprezece îl au ca personaj central pe Mitch Rapp. Invitat frecvent al
posturilor de știri, Flynn a câștigat recunoașterea publicului și a presei datorită expertizei sale în zona serviciilor secrete și a previziunilor referitoare la amenințarea crescânda a terorismului islamic. Vince Flynn a încetat din viață pe 19 iunie 2013, la vârsta de 47 de ani.

7841447 Bestseller #1 în topul New York Times.
În acest thriller politic “super-energizant” (Booklist), superagentul CIA Mitch
Rapp înfruntă un inamic feroce pe care nimeni nu l-a anticipat.
Atunci când diplomația eșuează și intervenția militară este imposibilă, liderii
Americii recurg uneori la „a treia opțiune”.…Mitch Rapp primește această
misiune neoficiala, de a neutraliza un important om de afaceri german, notoriu
pentru faptul că e unul dintre principalii sponsori ai rețelelor teroriste. Dar când
misiunea e compromisă și Rapp e trădat, acesta realizează că fusese etichetat
drept „resursa de sacrificiu” într-o luptă pentru putere ce se desfășoară pe frontul
de acasă. Alegerea Dr. Irene Kennedy ca succesor al lui Thomas Stansfield,
directorul CIA care se luptă cu o boală necruțătoare, are mulți adversari. Iar unii
dintre ei sunt dispuși să recurgă la măsuri extreme pentru a o împiedica să preia
frâiele puterii. Dar nimeni nu l-a luat în calcul pe Mitch Rapp.

184656Bestseller #1 în topul New York Times.
Conceput ca o continuare a romanului A treia opțiune, acest thriller electrizant
oferă “intrigă politică de cel mai înalt nivel, furnizată de un maestru al acțiunii”
(Booklist).
Confirmarea Dr. Irene Kennedy pe poziția de Director al CIA explodează în
haos. Un complot din interior, menit să o distrugă pe Kennedy și să scurteze
prematur mandatul actualului Președinte, este descoperit de CIA. În acest timp,
un lider străin extrem de periculos pare să câștige teren în cursa armelor nucleare,
iar Israelul forțează mâna Președintelui printr-un ultimatum înfricoșător. Cu
spectrul celui de-al Treilea Război Mondial în fața ochilor, Președintele nu are
decât o singură opțiune: să-l trimită pe Mitch Rapp în căutarea inamicilor
Americii, într-o misiune care îl va purta de pe aleile lăturalnice ale Baghdadului pe bulevardele puterii din Washington. Cu doar două saptămâni la dispoziție pentru a găsi armele nucleare, Rapp se trezește într-o cursă contracronometru.

35297464 Bestseller New York Times.
Memorialistică militară de cel mai înalt nivel, această „mărturie incredibilă”
(New York Post) spune povestea celor patru sute de misiuni ale Operatorului
SEAL Robert O’Neill, inclusiv încercarea de salvare a “Supraviețuitorului”
Marcus Luttrell, a căpitanului Richard Phillips, răpit de pirații somalezi și, nu în
ultimul rând, a eliminării celui mai vânat terorist al lumii – Osama bin Laden.
De la copilăria sa idilică din Butte, Montana, la decizia impulsivă de a intra în
trupele SEAL; de la duritatea procesului de selecție și antrenament, la încercarea
și mai brutală de a ajunge în rândurile unității de elită a SEAL. După încheierea
cu succes a acestei perioade, O’Neill va petrece un deceniu în mijlocul celui mai
intens efort de contraterorism din istoria SUA. Și în ciuda faptului că O’Neill a
fost suficient de norocos încât sa supraviețuiască, alți câțiva camarazi ai săi,
soldați SEAL pe care i-a antrenat și alături de care a luptat, nu vor mai ajunge
acasă.
“Imposibil de lăsat din mână… o carte unică, surprinzătoare, un fel de
contra-narațiune, o altă variantă a uneia dintre cele mai cunoscute operațiuni
militare… Într-un sens mai larg, această poveste este despre cum sa rămâi om
într-o carieră presărată cu moarte, distrugere, luptă.” (Doug Stanton, New York
Times). O’Neill descrie misiunile din Iraq și Afganistan, evocă umorul negru și
frăția generate de anii lungi de luptă, aduce la viață eficiența letală a celei mai exclusiviste unități din Armata SUA, și dezvăluie detaliile celei mai importante operațiuni de eliminare a unui terorist din istorie. “Un portret realist, autentic și
de neuitat al celui mai faimos commando al Americii” (Joby Warrick).

17968689 Bestseller #1 în SUA.
Într-o frumoasa dimineață de iunie a anului 2005, patru soldați SEAL au părăsit
baza americană din nordul Afganistanului, îndreptându-se spre granița cu
Pakistan. Misiunea lor? Să captureze sau să elimine un cunoscut lider Al-Qaida,
care se ascundea într-o fortăreață a talibanilor, protejat de o mică unitate
înarmată. Douăzeci și patru de ore mai târziu, doar unul dintre acești SEAL va
mai fi în viață.
Aceasta este povestea lui Marcus Luttrell, unicul supraviețuitor al Operațiunii
Redwing și a acelei bătălii cumplite din munții Afganistanului, care a condus la
cea mai mare pierdere de vieți omenești din istoria Navy SEAL. Dar, mai mult
decât oricât, este și povestea camarazilor săi, care au luptat feroce alături de el
până la final. Când a rămas singur, inconștient și rănit de explozia unei grenade,ăaruncat de pe o stâncă dar încă înarmat și respirând. În următoarele patru zile, rănit grav și presupus mort, Luttrell a reușit să lupte cu șase asasini Al-Qaida
trimiși să-l elimine, după care s-a târât 11 km prin munți înainte de a fi salvat de
un trib Pashtun, care a riscat totul pentru a-l proteja de talibani.
De la înălțimea celor 1,96 m ai săi, texanul MARCUS LUTTRELL, Leading Petty
Officer în trupele SEAL, ne poartă de-a lungul carierei sale, arătându-ne, lovitură
cu lovitură, cum America își transformă soldații în cele mai letale arme ale
războiului. Într-o cronică emoționantă a curajului, onoarei și patriotismului, Luttrell reușește să ne ofere una dintre cele mai puternice narațiuni scrise vreodată despre războiul modern, un tribut adus camarazilor săi care au făcut sacrificiul suprem pentru țara lor.

12990404 Bestseller New York Times.
O poveste palpitantă despre războinicii Americii, Plutonul Renegaților
reprezintă mărturia Locotenentului Sean Parnell despre eroismul legendarei
Divizii a 10-a Montana a Armatei SUA în munții din Afganistan. Aclamată. de critici și cititori deopotrivă, pentru descrierea onestă, emoționantă și plină de vitalitate a celor 16 luni brutale, petrecute într-o luptă aproape continuă în Hindu Kush, Plutonul Renegaților este tot ce ar trebui să fie o carte de memorialistică de război – acțiune non-stop, emoții dincolo de cuvinte, sacrificiu și curaj. O lista de prezență magnifică a eroilor, renegaților, infidelilor și fraților care au constituit Divizia a 10-a în acea perioadă – aceasta este una dintre cele mai importante cărți care s-a ridicat din arșița, fumul, focul și cenușa războiului din Afganistan.
SEAN PARNELL este autor de bestseller, veteran al Armatei SUA, ofițer de
infanterie și co-fondator al Fundației The American Warrior Initiative. S-a retras
din armată cu grad de Căpitan și a primit doua decorații Bronze Star (una în cel
mai înalt grad, pentru îndrăzneală și curaj în luptă), și o decorație Purple Heart.
Atunci când nu călătorește cu American Warrior Initiative, Parnell are
angajamente de speaking pe teme de lidership, este consilier al Congresului
American pentru politicile pentru veterani și este invitat frecvent al postului Fox
News. Sean este, de asemenea, autorul thrillerului îndelung așteptat Man of War, care urmează să fie publicat de Patriot’s Day. Parnell locuiește în Pittsburgh, împreuna cu soția și cei trei copii ai săi.

38734047 Bestseller #1 în Marea Britanie.
Nimeni nu se naște lider. Dar prin curaj, hotărâre și confruntarea decisivă a
tuturor provocărilor vieții, Ant Middleton a ajuns să cunoască adevăratul înțeles
al cuvântului lider. În cartea Primul în luptă, Middleton ne împărtășește lecțiile
învățate de-a lungul unei vieți fascinante.
Antrenamentul pentru a intra în Forțele Speciale nu e deloc simplu. Regulile
sunt stricte și procesul de învățare dur; ai nevoie de hotărâre, duritate,
agresivitate, atenție obsesivă la detalii și o auto-disciplină necruțătoare; trebuie să
te obișnuiești cu sistemul, cu duritatea, cu ideea de a-ți forța limitele dincolo de
ceea ce crezi că este posibil din punct de vedere fizic. Nu există milă, nu există
clemență. Chiar și atunci când ești rănit, terminat, sângerând și extenuat,
abandonul este echivalentul eșecului. Și e de neimaginat. După 13 ani în Forțele
Speciale și 4 ani ca lunetist, Ant Middleton reprezintă întruchiparea soldatului
suprem. Și-a servit țara în ceea ce se numește „Sfânta Treime” a forțelor de elită
ale Marii Britanii: Special Boat Service (SBS), Royal Marines și 9 Parachute
Squadron Royal. În calitate de lider în SBS, Ant a fost întotdeauna primul în luptă,
primul care să intre în zone periculoase, primul în întuneric și primul în pericol.
În această carte captivantă, ANT MIDDLETON vorbește despre urcușurile și
coborâșurile unei vieți speciale – de la euforia momentului în care a fost acceptat
în Forțele Speciale, la depresia cauzată de decesul prematur al tatălui său, care l-a determinat să părăsească armata și l-a făcut să sfârșească în închisoare; de la reîntoarcerea în viața militară la cariera în televiziune de care se bucură astăzi.

La 31 de ani, Richard Parks zăcea într-o cameră albă și goală, din spatele casei părinților săi. Cariera sa de rugby, în care învestise toate speranțele și cei mai frumoși ani, se încheiase brusc în clipa în care se accidentase la umăr. Devastat, contempla un viitor sumbru. Părea că drumul său se îndreaptă spre nicăieri.

„Orizontul este doar limita câmpului nostru vizual.”

Această replică, auzită la înmormântarea bunicii sale, îi schimbă perspectiva lui Parks. Inspirat, acesta și-o tatuează pe braț și, după 21 de zile de singurătate, iese din camera albă și pășește în lumea amețitoare a munților și sălbăticiei. În doi ani devine prima persoană din istorie care reușește, în același an calendaristic, să cucerească cele mai înalte vârfuri de pe cele șapte continente și să schieze la ambele poluri. Toate acestea în mai puțin de șapte luni de zile. Astăzi, Richard Parks este recunoscut drept unul dintre primii sportivi ai lumii în mediile extreme sau, așa cum spune el, „la capătul lumii”.

Dincolo de orizont este o poveste a mântuirii și anduranței, plasată pe fundalul uluitor al celor mai sălbatice locuri de pe Pământ.

Richard Parks este un sportiv specializat pe zonele cu condiții extreme și fost jucător al naționalei de rugby a Țării Galilor. Atunci când nu se află la capătul lumii își împarte timpul între Cardiff, unde locuiește, Yorkshire și Londra. Richard a atins cu pioletul, schiurile sau bicicleta, cele mai sălbatice locuri din lume. Însă mare lui dragoste, pe lângă Țara Galilor, este Antarctica. În 2014 a devenit cel mai rapid britanic din istorie care să schieze solo de pe coasta Antarcticii până la Polul Sud, doborând recordul anterior cu 9 zile și devenind astfel, primul galez care să finalizeze această călătorie legendară de 1.240 km.

Imagini pentru john e lewis the mammoth book of everest De la primele încercări de cucerire a vârfului la recordurile prezentului.
Această selecție de mărturii despre Everest începe cu primele încercări de
escaladă și continuă până astăzi, trecând prin tragedia lui George Mallory,
triumful echipei Edmund Hillary – Tenzing Norgay și dezastrele ultimelor
decenii. Colecția include 35 de marturii înfricoșătoare, captivante, fermecătoare
și hipnotizante ale celor care au urcat cel mai înalt vârf al planetei și cunosc cel
mai bine Zona Morții, cu tragediile și victoriile prin care a trecut omenirea pentru
a reuși, în cele din urmă, să cucerească Acoperișul Lumii.
În cartea sa „Above the Snowline” din 1885, remarcabilul alpinist victorian
Clinton Dent a fost cel care a supus unei discuții publice în premiera ideea de a
escalada Everestul. Dent credea că „este omenește posibil să se realizeze acest
lucru” și că problemele „aerului rarefiat” s-ar putea rezolva cu ajutorul
aclimatizării. De fapt, primele aventuri pe Everest nu au fost oprite de nimic eteric
precum oxigenul, ci de politicile Orientului Îndepărtat. Tibetanii erau hotărâți să
excludă străinii, și la fel și nepalezii.
JON E. LEWIS este istoric și scriitor, ale cărui cărți despre istorie și istorie militară
s-au vândut excelent la nivel mondial. Lewis este, de asemenea, redactorul mai
multor antologii din seria Cartea Mamut, inclusiv a bestsellerelor „On the Edge” și
„Endurance and Adventure”.

Jens Voigt, un ciclist foarte iubit de public și jurnaliști, nu este un superstar în sensul clasic al cuvântului. Deși a câștigat trei etape în Turul Franței și a purtat de două ori tricoul galben, Voigt nu a fost niciodată un candidat la marele titlu. Cu toate acestea, el a devenit faimos din alte motive, în principal deoarece ilustrează acele calități ale ciclismului ce transcend ideea de victorie sau eșec și fascinează publicul: sacrificiu, generozitate, încredere și devotament.

Sportiv neobosit, Voigt a petrecut mai mult timp în fruntea plutonului Turului Franței decât orice alt ciclist, dar întotdeauna în beneficiul altora. Datorită stilului său agresiv pe bicicletă și a manierei directe și cordiale de a interacționa cu publicul și presa, Voigt a devenit repede favoritul fanilor, atât în Europa cât și în Statele Unite. Această popularitate s-a datorat, în mare parte, faptului că Voigt s-a dovedit, de-a lungul anilor, un personaj credibil, cu zile mai bune și zile mai proaste, la fel ca suporterii săi, dezvăluindu-se lumii ca personaj profund uman și autentic, cu o etică a muncii care a inspirat milioane de oameni și l-a condus spre o carieră îndelungată și de succes.

Jens Voigt este un fost rutier profesionist din Germania, care a concurat sub culorile mai multor echipe, ultima fiind UCI ProTeam Trek Factory Racing. Voigt a avut un număr record de 17 participări la Turul Franței și a purtat de două ori mult-râvnitul tricou galben. Printre realizările carierei sale se numără câștigarea a cinci ediții ale cursei Critérium International, adjudecarea mai multor curse pe etape de o săptămână, precum și trei victorii de etapă la Turul Franței. În septembrie 2014, Jens Voigt a stabilit un nou Record al Orei.

18635165 Bazându-se pe o reputație solidă, care i-a permis să supraviețuiască propriului
scandal de dopaj, ciclistul american “Big George” Hincapie – recordman al
Turului Franței cu 17 participări, sportiv olimpic și martor cheie în dosarul Lance
Armstrong – oferă o mărturie directă și onestă a uneia dintre cele mai stimate
cariere din ciclismul profesionist, într-o perioadă definita de scandaluri, drame și
tragedii.
În acest memoir așteptat de toți fanii ciclismului, Big George Hincapie ne oferă
cronica exhaustivă a celei mai întunecate perioade din ciclismul modern, în care
dopajul a decimat carierele a nenumărați sportivi de top din zona profesionistă.
Locotenentul dezvăluie felul în care viața lui Hincapie a fost intrinsec legată de
sportul pe care îl iubește, de la copilăria petrecuta în Queens, New York, la
influența tatălui sau, originar din Columbia, un mare suporter al ciclismului și al
arhetipului de ciclist războinic. Hincapie ne poartă prin cariera sa de amator,
participările la Olimpiadă și primele curse entuziasmante la profesioniști, până la
momentul aflării „adevăratei sale chemări”: poziția de domestique în echipa lui
Lance Armstrong, una dintre cele mai râvnite poziții din ciclismul profesionist. În
aceasta calitate, „Big George” și-a condus cel mai bun prieten către șapte victorii
consecutive în Turul Franței.
GEORGE HINCAPIE vorbește deschis despre relația sa cu Armstrong, modul în care el însuși a început să se dopeze și de ce a decis să se retragă înainte ca presa și organismele internaționale să-l descopere. Călătoria sa personală este evoluția unui om hotărât sa-și recunoască trecutul și să restaureze onoarea sportului pe care îl iubește.
Imagini pentru Les deux vies de Zidane Cinci mii de oameni. Mai mulți decât veneau pe stadionul Pierre de Coubertin,
pe vremea când AS Cannes juca în Première Division. Un număr puțin mai mic
decât populația districtului La Castellane din Marsilia.
Cinci mii de oameni. Numărul aproximativ de spectatori care au participat la
sesiunea de antrenament a primei echipe a Real Madridului, pe data de 5 ianuarie
2016. În ajun de Bobotează, sărbătoare legală în Spania, a avut loc singura sesiune
de antrenament din acel an deschisă publicului. Și a fost prima care s-a desfășurat
sub atenta supraveghere a lui Zinédine Zidane.
La o zi după numirea lui ca înlocuitor al lui Rafael Benítez, fostul număr 5 al
Realului îmbrățișează în mod deschis o vocație în privința căreia fusese extrem de
sceptic în urma cu zece ani, când își încheiase cariera de jucător. Dar, în cele din
urmă, devenise antrenor, o persoană cu o imensă responsabilitate pe umeri.
La zece ani după ce și-a agățat ghetele în cui, antrenorul debutant reînvie
amintirea campionului care a fost – un pasator genial și un golgheter elegant și
talentat, o legendă de succes. În această zi de ianuarie, apetitul pentru acele
imagini dezvăluie dorința subconștientă a publicului de a-l revedea pe marele
jucător. Pe vremuri nu trebuia decât sa atingă subtil balonul în timpul unei sesiuni
de antrenament, în văzul camerelor de filmat, pentru a declanșa sute de mii de
vizualizări online.
Poate că Zidane nu mai joacă, dar continuă să fie căpitan de echipă chiar și
atunci când antrenează. Este conștient de regulile sportului, de piață. Antrenează confruntându-se cu riscurile noii profesii pe care și-a ales-o. Victoria este doar un răgaz; înfrângerea, începutul unei provocări.
16151341
Pep Guardiola este cel mai mare și mai căutat antrenor de fotbal din lume. După
ce, în 2008, a fost numit manager al primei echipe, Guardiola a transformat FC
Barcelona în cel mai mare club de fotbal din istorie, câștigând treisprezece trofee
în patru ani. Iar în cei trei ani cât a fost la cârma echipei Bayern Munchen, Pep a
câștigat cupa și campionatul de doua ori. După care, în 2016, a preluat cea mai
mare provocare a carierei sale de până atunci, Manchester City, pentru a o
transforma într-o echipă de succes, care câștigă în mod frecvent într-unul dintre
cele mai dificile campionate de fotbal din lume. Dar în cel de-al doilea an la
Manchester, Don Pepito a făcut, într-o manieră memorabilă, dovada valorii sale
ca antrenor: a condus echipa către câștigarea unui titlu record de Premier
League… în stilul inconfundabil Guardiola.
Guillem Balagué a urmărit cariera lui Pep încă de la începuturi și a avut acces
direct la omul din spatele vedetei și la cercul său intim, acces pe care l-a folosit
necondiționat în scrierea acestei cărți. Acesta este, așadar, un portret definitiv al
lui Pep Guardiola și al efortului său perpetuu de a căuta perfecțiunea în fotbal.
„O carte pe care trebuie să o citească orice om care s-a îndoit vreodată de Pep și
de influența sa, de la modul în care a preluat puterea la Barça, până la
manifestările sale emoționale care îi tradează dragostea față de acest sport și
maniera romantică, aproape copilarească, de a-l trata.” – Four Four Two
„Biografia incredibilă a lui Balague ne prezintă un Guardiola perfecționist – un om obsedat de cele mai mici detalii ale fotbalului, de multe ori incapabil să închidă acest robinet de emoții.” – SPORT

 

Ediția a 2-a actualizata pâna în 2018.
Ce poţi să mai spui despre Leo, după ce îl vezi jucând? Doar că e pur şi simplu cel mai bun. Şi aceasta este o concluzie unanimă, atât de general acceptată încât, pentru prima data în istorie, mass-media engleză şi cea argentiniană sunt de acord, ambele folosind cuvântul rege pentru a-l descrie. „Trăiască regele”, titrează Olé, aluzie la dragostea pe care o au britanicii pentru familia regală, în timp ce Sunday Times publică titluri precum „Domnia Regelui Messi”. În 2009, când fusese deja încoronat Rege al Europei, un fan din Valencia a fost îndeajuns de îndrăzneţ încât să încerce să îi atribuie titlul de rege al Spaniei – chiar în faţa regelui Juan Carlos.

În vârstă de 31 de ani, Lionel Messi este considerat de numeroşi analişti cel mai bun fotbalist al tuturor timpurilor. În 2009, 2010 şi 2011 a primit Balonul de Aur, egalând performanţa lui Michel Platini, singurul jucător din istorie care reuşise să câştige, până în acel moment, trei baloane de aur consecutive. În 2012 depăşeşte acest record, câştigând al patrulea Balon de Aur consecutiv. În 2015 câștigă cel de-al 5-lea Balon de Aur din carieră, fiind singurul jucător din istorie cu această performanță.

„Messi. Povestea băiatului devenit legendă” este un portret revelator al unui fotbalist rapid, ingenios şi uluitor. Prin declaraţiile în exclusivitate ale părinţilor, familiei, antrenorilor, colegilor, dar şi ale lui Messi însuşi, Caioli ne dezvăluie un personaj complex, extrem de talentat dar şi modest, jucător genial dar şi om remarcabil.
Recunoscut la nivel internațional ca jurnalist de fotbal, Luca Caioli și-a dedicat cariera marilor nume din fotbalul european și internațional. A scris biografiile tuturor fotbaliștilor celebri ai momentului, concentrandu-se în mod special asupra vedetelor incontestabile ale fotbalului spaniol: Lionel Messi și Cristiano Ronaldo.

Ediția a 2-a actualizata pâna în 2018.
În 2003, când un tânăr jucător portughez care juca sublim a ajuns la Manchester United, Sir Alex Ferguson i-a înmânat tricoul cu numărul 7, purtat în trecut de Cantona şi Beckham. Aşteptările erau clare, iar Cristiano Ronaldo nu a dezamăgit.

Ronaldo, protagonistul acestei biografii impresionante, a câştigat Balonul de Aur în 2008, 2013, 2014 și 2016, fiind singurul portughez care a reuşit această performanţă. Din momentul în care s-a mutat la Real Madrid, doborând toate recordurile vremii cu transferul său de 80 de milioane de lire sterline, flerul său de marcator şi-a găsit expresia supremă şi a făcut ca rivalitatea cu Lionel Messi de la Barcelona să devină legendară.

„Am câştigat tot ce era de câştigat şi nu mă voi opri până în ziua în care mă voi retrage. Acesta sunt eu. Uneori nu sunt în cea mai bună formă, dar nu las asta să mă dărâme. Concentrarea psihică supremă este atunci când vrei să îţi atingi obiectivele. Drept urmare, cheia succesului este să nu te opreşti din a-ţi stabili obiective”, declară cel căruia Luca Caioli i-a dedicat una dintre cele mai frumoase biografii.
Pentru fanii lui Cristiano și pentru pasionații de fotbal, „Ronaldo. Obsesia pentru perfecțiune” este o carte cu adevărat specială. Luca Caioli dezvăluie povestea neștiută a acestui superstar global, atât de pe teren, cât și din afara lui.

Recunoscut la nivel internațional ca jurnalist de fotbal, Luca Caioli și-a dedicat cariera marilor nume din fotbalul european și internațional. A scris biografiile tuturor fotbaliștilor celebri ai momentului, concentrându-se în mod special asupra vedetelor incontestabile ale fotbalului spaniol: Lionel Messi și Cristiano Ronaldo.

30039048 Bestseller New York Times.
Ce nu ne omoară trasează itinerariul nostru evoluționist până în vremurile în
care supraviețuirea depindea de cât de adaptați eram la mediul înconjurător.
Strămoșii noștri traversau deșerturi, escaladau munți, treceau mări și oceane fără
nicio fărâmă din ceea ce astăzi numim tehnologie. Aceste fapte de anduranță par
acum imposibile, într-o vreme în care privim confortul și comoditatea ca pe ceva
firesc. Dar cum ar fi să putem recâștiga ceva din puterile noastre evoluționiste
prin simularea condițiilor în care trăiau străbunii noștri?
SCOTT CARNEY, jurnalist de investigație și antropolog, preia această
provocare și încearcă să afle: am putea oare să ne „păcălim” organismul și să
utilizăm mediul înconjurător pentru a stimula biologia? În ajutorul său vine un
fitness guru olandez, Wim Hof, ale cărui abilități de a-și controla temperatura
corpului în condiții extreme a suscitat oamenii de știință și a inspirat numeroase
studii. Pe lângă Hof, Carney aliniază o serie de personaje în ajutorul studiului sau:
un savant al armatei, un surfer recunoscut, fondatorii curselor cu obstacole și
oameni obișnuiți care au documentat felul în care au vindecat boli incurabile, au
slăbit masiv sau au învins diabetul. În acest proces, Carney face o cronică a
propriei călătorii transformaționale, pe măsură ce își împinge corpul și mintea la
limita anduranței.
O combinație ambițioasă de reportaj de investigație și jurnalism participativ, Ce nu ne omoară explorează adevărata conexiune dintre minte și corp și dezvăluie știința care ne permite să trecem de limitările noastre auto-percepute.
„Răspunsul suprem al întrebărilor omului este Adevărul, dar oare nu am
dispărea odată cu această presupusă revelație? Să continuăm deci să existăm
întrebându-ne.”
”Spiritul poate fi „palpat” prin retorică și/sau dialectică, pe când sufletul doar
prin mit și veșnicie. Această „palpare“ a sufletului izvorâtă din conflictul dintre
veșnicie și istorie poartă numele de Poezie. Pornind de la acest punct de vedere
personal, izvorât din filozofiile blagiană și noiciană, mă simt obligat – în mod
paradoxal – să definesc versurile care sper că își vor ocupa, dragă cititorule, o
parte din timpul tău prețios, timp pe care-l vei aloca să mă cunoști sau poate să
TE cunoști mai bine. De ce în mod paradoxal? Crezul meu (și sper ca nu numai
al meu) este că Poezia, în accepțiile ei cele mai abstracte cu putință, este
echivalentul unei axiome. Vei regăsi în aceste versuri atribute ale poporului
nostru care, potrivit lui Constantin Noica, se află la răscrucea între nemulțumirea
de a fi – „prin ce avem mai bun în noi“ – urmași de plugari și păstori și atracția
unei Românii mai actuale..”
TEODOR ILINCĂI este tenorul-poet care a evoluat pe unele dintre cele mai
importante scene ale lumii: Monte Carlo, Londra, Hamburg, Viena, Sevilia,
Berlin, Dresda, München, Bilbao, Düsseldorf, Toulouse, Tokyo, Strasbourg,
Barcelona, Madrid, Sydney, Paris, San Diego, Marseille, Lausanne, Santiago de Chile, Bruxelles, Frankfurt sau Genova. După cum mărturisește, militează pentru poezie ca element vital pentru dezvoltarea și cristalizarea identității culturale a unui popor, poezia sa definind-o ca pe “un manifest artistic al unui iubitor de frumos”.
Fie ca alegerile să-ți reflecte speranțele, nu temerile.
NELSON MANDELA

 

Gabriela Adameșteanu, Radu F. Alexandru, Vintilă Mihăilescu și Ioan T. Morar, printre laureații Premiilor USR, 2019

Gabriela Adameșteanu, Radu F. Alexandru, Vintilă Mihăilescu și Ioan T. Morar se numără printre laureații Premiilor Uniunii Scriitorilor din România, ediția 2019. Gala de decernare a premiilor pe anul 2018 a avut loc în data de 17 iunie 2019, la Teatrul Național din București.

Juriul pentru decernarea Premiilor Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2018 a fost alcătuit din: Dan Cristea (preşedinte), Daniel Cristea-Enache, Ioan Holban, Angelo Mitchievici, Vasile Spiridon, Alex. Ştefănescu şi Răzvan Voncu (membri).

Premiul „Cartea de proză a anului 2018” i-a revenit Gabrielei Adameşteanu, pentru romanul Fontana di Trevi.

Premiul „Cartea de teatru a anului 2018” i-a fost decernat lui Radu F. Alexandru pentru volumul „Ultima dorinţă”. Comédii.

Premiul special le-a fost acordat lui Vintilă Mihăilescu pentru volumul Etnogeneză şi ţuică, precum şi lui Ioan T. Morar, pentru volumul Şapte ani în Provence.

Lista completă a Premiilor USR, ediția 2019, aici.

  • Fontana di Trevi, Gabriela Adameșteanu, Editura Polirom, 2018

Premiul revistei „Observator cultural” pentru proză, ediția 2019

Premiul Radio România Cultural pentru proză, ediţia a XIX-a

Premiul Sofia Nădejde pentru literatură scrisă de femei, ediţia I

Romanul Fontana di Trevi a fost nominalizat la Premiul Cartea anului 2018, oferit de România literară, ediţia a XVII-a.

„Fontana di Trevi reconfirmă că Gabriela Adameşteanu este unul dintre marii scriitori ai României de azi. Romanul o are în prim-plan pe Letiţia Branea (cea mai longevivă eroină a acestui univers artistic şi protagonista, astfel, a unei trilogii), aflată, acum, în imediata actualitate şi sosită la Bucureşti din Occidentul în care trăieşte (cu alte cuvinte, avînd statut de migrantă).

La fel ca mai toate cărţile anterioare ale scriitoarei (faţă de care, însă, are evidentă autonomie, putînd fi citită atît ca piesă de sine stătătoare, cît şi ca o sinteză subtilă şi durabilă), şi aceasta lucrează cu tema feminităţii, iar, prin intermediul ei, angajează un torent de istorie românească recentă. Accentul se mută aici de pe neiubirea istovitoare resimţită de femeie (care, în lipsa sentimentului, se consideră abandonată, menită unei vieţi pustii) la neiubirea şi părăsirea de patrie, de la – în termenii Letiţiei – mal aimée la mal du pays.

Cu un trecut atît de greu şi de neclar, cu un prezent atît de confuz şi de convulsiv, mai are România un viitor? Iată întrebarea teribilă pe care, prin mijlocirea unor biografii narative impecabil conduse, romanul de faţă o avansează.” (Sanda Cordoş)

Mai multe detalii, aici.

 

  • „Ultima dorinţă”. Comédii, de Radu F. Alexandru, Editura Polirom, 2018

„Îi cunosc bine pe toţi care se bălăcesc în burta caşalotului în care trăim. Pe cei de azi şi pe cei de ieri: preşedinţi, prim-miniştri, înalţi demnitari – leadership-ul, cum i se spune acum. Au făcut şi continuă să facă tot ce este în puterile lor ca lucrurile să rămînă pe pămîntul ăsta aşa cum sunt de cînd e lumea. Nu le-a fost uşor: mai tot timpul au fost tentative ale unora şi ale altora să ne destabilizeze, să ne colonizeze, să ne facă să ne mişcăm în rînd cu ceilalţi. Nu au reuşit şi nu vor reuşi în veci. Pentru că mereu şi mereu se ridică un «nou val» de români verzi care îşi iubesc ţara şi duc mai departe lupta de rezistenţă.” (Radu F. Alexandru)

„Scriitor, dramaturg, scenarist, eseist, dar şi om politic angajat în apărarea valorilor demnităţii umane, Radu F. Alexandru este astăzi şi cel mai răsfăţat dramaturg al scenelor bucureştene. Piesele lui, viu aplaudate, fac săli pline. Plac în egală măsură publicului şi criticii, performanţă rară, pentru că, de regulă, criteriile celor două tabere nu se prea întîlnesc.” (Manuela Cernat)

Mai multe detalii, aici.

 

  • Etnogeneză şi ţuică, de Vintilă Mihăilescu, Editura Polirom, 2018

Noul volum al lui Vintilă Mihăilescu conturează imaginea societăţii româneşti contemporane, trecînd de la realitatea imediată, cu noile „tehnici ale sinelui” şi device-uri ce creează dependenţă, la „actualitatea trecutului”, ţinut la loc sigur în memoria colectivă, ori la „dilemele viitorului”, pîndit prin oglinzi magice înainte de-a fi înţeles întîi şi-ntîi realitatea timpurilor în care ne ducem traiul. Incursiunile spumoase în istoria noastră mai recentă sau mai îndepărtată explică mentalităţi şi obiceiuri vechi de cînd lumea, ubicua diviziune dintre noi şi celălalt, legăturile candide dintre „rumâni” şi licorile făurite pe teritoriul nostru cu-atîta meşteşugire de-a lungul istoriei zbuciumate, toate acestea făcînd ca Etnogeneză şi ţuică să fie o lectură care ne invită la introspecţie.

„În Weltanschauung-ul românesc, autoritatea în general şi statul în particular sînt îndepărtate –sau trebuie să fie îndepărtate: sînt suspecte din principiu, trebuie evitate pe cît posibil sau păcălite cînd se poate. Cu toate acestea – sau poate tocmai de aceea… –, această reticenţă structurală a fost însoţită mai totdeauna şi de o dorinţă secretă de autoritate puternică şi justiţiară, de un Vlad Ţepeş sau măcar un nepot al lui, care să ne rezolve nenumăratele probleme şi dileme.” (Vintilă Mihăilescu)

Mai multe detalii, aici.

  • Şapte ani în Provence, de Ioan T. Morar, Editura Polirom, 2018

„În ciuda titlului, Şapte ani în Provence nu este doar o «carte de călătorii». Noul volum al lui Ioan T. Morar povesteşte, înainte de orice, o experienţă de viaţă: cum e să alegi să trăieşti departe de ţară, asumîndu-ţi, la propriu, o nouă existenţă. Scriitorul ne invită să-i fim alături în căutările, neliniştile, bucuriile, speranţele, uimirile, perplexităţile, descoperirile sale. Aventurile acestui «om vechi într-o lume nouă» sînt cuceritoare naraţiuni îmbibate în exotic, ce se constituie în veritabile confruntări de mentalităţi, culturi, sensibilităţi şi tradiţii. Pagină după pagină, o Provenţă miraculoasă, mitică şi ultramodernă în acelaşi timp, te subjugă, asemenea unui miraj încărcat de promisiuni. Aventura alături de Ioan T. Morar este şi un ghid preţios prin oraşele, cetăţile, podgoriile, mănăstirile provensale, potenţată de contactul cu grupuri şi societăţi inaccesibile (ca să nu spunem secrete). Iar lectura – irezistibilă şi fascinantă – devine încă de la prima pagină o extensie a visului şi a dorinţei de a călca pe urmele autorului care te-a pus în contact cu atîtea frumuseţi şi mistere.” (Mircea Mihăieş)

„Aici, în Provence, dai peste fire care spun poveşti şi te duc la alte fire, la alte poveşti, la alţi oameni, la alte obiecte şi locuri, sub acelaşi cer de un albastru ireal care a atras atîţia pictori. Dacă îţi pui imaginaţia la treabă, poţi să-ţi închipui că această dimineaţă la un castel din Provence e o tapiserie colorată în care se împletesc fire venind din Roma, pete de culoare povestind despre Picasso, măslini aliniaţi pe coline, mistreţi atacînd viile, încăperi luxoase pentru viitorii miri, chiar imagini de pe Valea Oltului, nuanţe de prietenie adevărată şi sentimentul că, din cînd în cînd, ni se dă şansa de a vedea, în lumina unei clipe, imaginea Paradisului proiectată pe pămînt. Din cînd în cînd doar, şi din loc în loc. O tapiserie pe care v-o ofer cu drag.” (Ioan T. Morar)

Mai multe detalii, aici.

Citești cartea, vezi filmul

Din ce în ce mai multe cărți sunt adaptate pentru micul și marele ecran, în seriale și filme extrem de populare. Apare așadar întrebarea, cartea sau filmul? Noi vi le propunem pe ambele, fiecare având propria interpretare și călătorie.

Iată câteva dintre cărțile ecranizate cu succes apărute la Editura Litera:

Casa Bântuită, de Shirley Jackson, romanul care a inspirat serialul difuzat pe Netflix, a devenit rapid cartea preferată a cititorilor din România, inclusiv bestseller Litera la Bookfest 2019 în top ficțiune. Shirley Jackson s-a remarcat în toate scrierile sale prin folosirea unor cadre realiste în care se desfășoară povești ce implică adesea elemente horror și oculte. Deși publicată în anii 1950, notorietatea serialului readuce cartea în atenția cititorilor, o carte recomandată de Stephen King, Neil Gaiman, Joyce Carol Oates, Donna Tartt și mulți alți mari ai literaturii.

Patrick Melrose, de Edward St Aubyn, o poveste semi-autobiografică în mai multe volume despre traiectoria uluitoare a personajului principal cu același nume, de la o copilărie traumatizantă alături un tată abuziv și o mamă alcoolică în Provence-ul anilor ’60 la dependența de droguri din New Yorkul anilor ’80.  Prima carte a apărut recent la Editura Litera, iar serialul poate fi văzut la HBO cu Benedict Cumberbatch în rolul principal.  St Aubyn scrie o proză sclipitoare, creează un univers surprinzător în care ești absorbit de la început până la sfârșit.

 

La cinci pași de tine, de Rachel Lippincott cu Mikki Daughtry și Tobias Iaconis, o carte ecranizată care se află în topul preferințelor adolescenților din întreaga lume și din România. Este o poveste de dragoste emoționantă, perfectă pentru fanii lui John Green, despre doi tineri care se îndrăgostesc deși nu se pot apropia unul de altul fără să-și riște viața. Și cartea și filmul ne pun în fața aceleiași întrebări:”Oare poți iubi pe cineva pe care nu-l poți atinge niciodată?”

 

O simplă favoare este romanul de debut al lui Darcey Bell, plin de secrete, minciuni și manipulări, un thriller intens, captivant și uimitor, ce a lăsat fanii genului surprinși de final. O simplă favoare, un roman de suspans psihologic, plin de trădări și situație, a inspirat filmul cu același nume, lansat și în România.

 

 

 

Crima din Orient Express, unul dintre cele mai fascinante și mai celebre cazuri ale lui Hercule Poirot, a apărut într-o ediție movie-tie-in la Editura Litera. O carte semnată de Regina Crimei pe care trebuie să o citești și o nouă ecranizare cu Kenneth Branagh în rolul celui mai cunoscut detectiv din literatură, creat de Agatha Christie.

 

 

Cartea vândută în peste 6 milioane de exemplare, Înainte să te cunosc, de celebra scriitoare britanică Jojo Moyes, a devenit un bestseller cu o ecranizare de succes în toată lumea. Înainte să te cunosc este o poveste de dragoste pentru generația de azi, despre o iubire neașteptată între doi oameni care nu au nimic în comun. Este o carte romantică și imprevizibilă, care îi provoacă pe cititori să se întrebe ce e de făcut atunci când, de dragul celui pe care îl iubești, trebuie să îți sacrifici propria fericire.

 

Trilogia Cartea pierdută a vrăjitoarelor, de Deborah Harkness, continuă să fie o poveste irezistibilă despre vrăjitorie, știință și o iubire imposibilă cu milioane de cititori și un serial de success disponibil pe HBO.  Un roman-fantezie pentru adulți care ne duce cu gândul și imginația la m agia lui Harry Potter sau Amurg, cu detalii istorice strălucitoare și o eroină inteligentă și credibilă.

 

Imagini pentru planeta noastră editura literaPlaneta noastră, o carte-eveniment de Alastair Fothergill și Keith Scholey cu un cuvânt înainte semnat de David Attenborough, este companionul oficial al serialului document original Netflix cu același nume și același mesaj – de a ne salva planeta. O enciclopedie pe care fiecare dintre noi trebuie să o citim și să reflectăm asupra mediului care ne înconjoară cu scopul de a-l îmbunătăți și proteja. Această carte excepțional ilustrată cuprinde în paginile sale imagini surprinse cu unele dintre cele mai rare animale de pe planetă precum și peisaje nemaivăzute până acum.

Foarte curând vor fi ecranizate și alte cărți excepționale publicate la Litera precum Sticletele de Donna Tartt, Unde ai dispărut, Bernadette?, de Maria Semple, Femeia de la fereastră, de A.J. Finn, Privighetoarea, de Kristin Hannah sau Pacienta tăcută, de Alex Michaelides.

Ce opere literare pe care le-ai citit ai vrea să le vezi și pe marele ecran?

 

 

Interviu cu Claire North, autoarea romanelor „Primele cincisprezece vieți ale lui Harry August” și „Atingerea”

Bookfest 2019 a fost primul Bookfest la care am participat, deși se apropie deja de majorat. Am compensat, în schimb, cu Gaudeamus, la care n-am lipsit, din 2010 încoace, decât în 2013. Totodată, Bookfest 2019 a avut ca țară invitată de onoare Marea Britanie, prilej cu care au fost invitați nu mai puțin de 11 autori și autoare. Printre autorii și autoarele prezente, s-au numărat Claire Mackintosh, Clare North sau Eugen Ovidiu Chirovici (care îi interesează direct pe cititorii acestui blog), dar și Sarah Perry, Ross Welford sau Nikita Lalwani, deja traduși la noi (poate voi scrie, nu știu exact când, despre „Melmoth”, apărut nu de mult la Nemira).

Însă subiectul acestui articol este interesanta discuție pe care am purtat-o cu Claire North, o tânără și simpatică scriitoare britanică, sâmbătă, 1 iunie, chiar de ziua copilului, de la ora 11, la standul Grupului Editorial Art. Un pic pe grabă și ajungând cu întârziere, însă britanicii sunt răbdători și politicoși prin definiție, așa că autoarea romanelor „Primele cincisprezece vieți ale lui Harry August” (despre care am scris, la un moment dat, aici) și „Atingerea”, ambele apărute la editura Paladin, primul, tradus de Alexandra Fusoi, al doilea, de Ioana Tudor, s-a așezat frumos pe băncuță, la nici jumătate de metru de mine, și a răspuns cuminte la întrebări.

Este posibil ca imaginea să conţină: 2 persoane, oameni stând jos

Am început în picioare, lângă standul invitatului de onoare, apoi am continuat la stand. Și-am început cam abrupt, ce-i drept, însă ce a ieșit, vedeți în rândurile ce urmează:

Poveștile tale se petrec prin toate colțurile lumii. De curând, am început să citesc „The Sudden Appearance of Hope”, în care am fost purtat în Dubai, Tokyo, Seul, New York și multe alte locuri, apoi am început să citesc „The End of the Day”, care începe în Peru, se continuă la Londra, apoi ajungem tocmai în Groenlanda.

Claire North: Ei bine, nu călătoresc în toate aceste locuri. Fac cercetări, mă documentez în privința lor, însă jobul de zi cu zi nu-mi permite să ajung în toate locurile pe care le descriu. Dar mă documentez temeinic în privința lor. Nu demult, am fost în SUA, iar când am aterizat pe aeroportul din Chicago, era o furtună îngrozitoare. Apropo, și în București a fost o furtună destul de puternică azi-noapte.

Da, chiar a fost. Avem parte de niște fenomene destul de extreme în ultima perioadă. Nu demult, am avut parte și de o tornadă.

Claire North: Chiar? A, da, parcă am văzut ceva la știri.

Am mers apoi la standul Grupului Editorial Art, unde am scos la iveală cărțile ei traduse de editura Paladin, pe care i le-am arătat.

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, stând jos şi pantofi

Claire North: Îmi plac foarte mult copertele, sunt chiar reușite. Cea de la „Harry August” știu că apare și pe o ediție paperback originală, însă cealaltă mi se pare foarte interesantă (la „Atingerea”). Limba voastră mi se pare foarte… neobișnuită. De ce oare?

Ei bine, i-am răspuns eu, pe teritoriul țării noastre, de-a lungul istoriei, s-au perindat extrem de multe popoare, de la romani, goți, huni, la turci, ruși, germani și greci. Așa că limba română este un amalgam de limbi, pornind însă de la o rădăcină latină, ceea ce-o transformă într-una din cele mai dificil de învățat limbi de pe planetă. Ca să-ți dau exemplu, uite, aici sunt diacriticele, pe care probabil nu le știi (și i-am arătat în carte, în „Harry August”, după cum se observă și în poze).

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, stând jos

Bun, deci cum ți-a venit ideea de la care a pornit „Atingerea”, cu creatura care sare dintr-un corp în altul, ca un fel de parazit extraterestru?

Claire North: În viața de zi cu zi, când nu scriu, sunt responsabilă cu luminile la un teatru. Și stau acolo, sus, printre reflectoare și becuri, și reglez iluminatul, creând efecte și tot așa. Într-o seară ploioasă, priveam cum oamenii de pe stradă intrau într-un con de lumină și dispăreau, apăreau și dispăreau, și tot așa. Atunci mi-a venit ideea cu săritul dintr-un corp în altul, suntem vizibili un moment, apoi dispărem, ne vede cineva, apoi nu ne mai vede. Și așa am început să scriu „Atingerea”.

Îți asumi povestea ca fiind SF? Scrii SF sau povești în care SF-ul este doar un pretext, scrii parabole, sau, pur și simplu, povești SF?

Claire North: sunt scriitoare de SF, deci scriu SF. Nu mă ascund în spatele unor metafore, nu mă deghizez, nu-mi deghizez scrierile în altceva, scriu SF, dar și urban fantasy, fantasy și cărți pentru copii (Notă: Claire North este pseudonimul lui Catherine Webb, care mai scrie și sub pseudonimul Kate Griffin). Însă, când scriu sub numele de Claire North, scriu SF.

Ce înseamnă venirea lui Charlie din „The End of the Day”? El este Vestitorul Morții, însă, cu toate acestea, personajele pe care le vizitează nu mor de fiecare dată. Ce e cu el? Care e rolul lui? Și de ce atât de determinat, dacă e un simplu job pentru el, să meargă până în pânzele, inclusiv într-o călătorie extrem de primejdioasă, până în pustiurile înghețate ale Groenlandei, ca să-i ducă unui cercetător niște pliculețe de ceai?

Claire North: Rolul lui Charlie nu este să le vestească moartea celor pe care-i vizitează, ci să le asculte poveștile. Atât, să le asculte poveștile. Poveștile acelor oameni sunt importante, sunt deosebite, iar Moartea îl trimite pe Charlie ca să le asculte poveștile. Așa ajungem să-i cunoaștem pe oameni, ascultându-le poveștile.

Am observat o oarecare încetinire de ritm în poveștile tale, după „Atingerea” a urmat „The Sudden Appearance of Hope”, un thriller SF în care o tânără este uitată de toată lumea și devine hoață de talie mondială, apoi a urmat „The End of the Day”, cu Charlie, Vestitorul Morții, după care, „84K”. Încerci să domolești acțiunea, ritmul, sau așa s-a nimerit, pur și simplu?

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, zâmbind, stând jos

Claire North: chiar ți se par mai puțin alerte? (Râde) Nu, n-am încercat cu tot dinadinsul, așa s-a nimerit. Nu-mi fac planul să scriu o poveste alertă, apoi mai puțin alertă, așa se nimerește, așa scriu.

Observ că tehnologia joacă un rol extrem de important în poveștile tale. Chiar suntem în pericol să avem un „Perfection”, cum se întâmplă în „The Sudden Appearance of Hope”? (O aplicație care îi face pe oameni mai sănătoși, mai frumoși, mai „perfecți”, dar care le permite creatorilor săi accesul la absolut toate datele utilizatorilor, privându-i de intimitate, de viață personală).

Este posibil ca imaginea să conţină: 2 persoane, oameni stând jos

Claire North: părerea mea este că acest lucru deja se întâmplă, nu mai avem intimitate, depindem în totalitate de dispozitivele despre care considerăm că ne fac viața mai ușoară, însă ne fac complet dependenți de ele, de rețele sociale și așa mai departe.

La fel cum se întâmplă cu Compania din „84K”? Sau mai avem până acolo?

Claire North: suntem deja acolo. Marile companii au ajuns să ne dețină. Să ne dețină datele personale, cu care fac ce vor, când vor. Nu știu cum stă treaba la voi, dar la noi marile companii au ajuns să cam dețină controlul asupra oamenilor.

De ce o distopie atât de întunecată, după câteva thrilleruri atât de alerte? De ce o schimbare atât de radicală de ritm, de subgen, mai ales că nu ai mai abordat niciodată până acum distopia?

Claire North: chiar e atât de întunecată?

Da, este. Crime multe, în care cei bogați pot comite crime pentru care plătesc o simplă amendă (colosală, dar totuși), o combinație de „Povestea Slujitoarei” și „1984”. Apropo, te-ai inspirat din ele?

Claire North: da, chiar m-am inspirat din aceste povești, dar și din altele. Îmi pare rău că a ieșit atât de întunecată.

Cum ai reacționat când ai aflat că ai luat un premiu atât de important cum este World Fantasy Award pentru „The Sudden Appearance of Hope”? Care, apropo, pare un premiu care se acordă mai mult pentru fantasy, dark fantasy sau chiar horror, uneori, nu pentru SF?

Claire North: am fost flatată, impresionată, desigur, mai ales având în vedere romanele cu care a concurat romanul meu. Bine, prima oară am luat alt premiu (John W. Campbell Memorial Award pentru „Primele cincisprezece vieți ale lui Harry August”), atunci a fost marea surpriză.

Au premiile darul de a influența vânzările cărții premiate? Îți oferă mai multă vizibilitate, faimă, fani, exemplare vândute?

Claire North: din păcate, nu prea. Nu cred că am simțit o creștere a vânzărilor după ce am luat premii. Nu știu cum stă treaba la voi, dar nu avem chiar atât de mulți fani, cât să se simtă o creștere a vânzărilor semnificativă. (Aici chiar m-a uimit, sincer, și i-am și zis-o.)

De ce preferi tineri ca personaje? Sau adolescenți, mai degrabă?

Claire North: nu încerc neapărat să respect un tipar, o formulă, să folosesc doar tineri. Și nu în toate poveștile am personaje tinere pe post de personaje principale.

„Harry August” mi se pare inspirată de romanul „Replay” al lui Ken Grimwood (apropo, să știi că și romanul său a fost premiat cu World Fantasy, cum e cazul și cu romanul tău, „The Sudden Appearance of Hope”) sau filmul „Ziua Cârtiței” (Groundhog Day). Le-ai citit/văzut?

Claire North: n-am citit cartea, dar e pe listă de mult timp și abia aștept să o citesc, și n-am văzut nici filmul, însă bine că mi-ai amintit de el.

Te preocupă tehnologia în mod deosebit și impactul acesteia asupra noastră, asupra existenței noastre de zi cu zi, la fel ca în episoadele din „Black Mirror”. De ce?

Claire North: tehnologia e peste tot în jurul nostru, suntem dependenți de ea. Așa că nu e de mirare că o folosesc atât de des în scrierile mele și că joacă un rol atât de important în ele.

Aici ni s-a terminat timpul, Claire North urma să înceapă, de la 12:00, evenimentul alături de Alexandra Fusoi și Oliviu Crâznic, pe care îl puteți urmări aici.

Mulțumesc editurii Paladin, Oanei Boca Stănescu și Ioanei Gruenwald (Headsome Communication) pentru invitație!

Semnal editorial 72 + Fragment în avanpremieră: Ray Bradbury – Cronici marțiene

Titlu: Cronici marțiene

Autor: Ray Bradbury

Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Domenii: Science-fiction

Descriere:

„Puține sunt povestirile SF care combină o temă science-fiction standard cu o profundă sensibilitate umană.” Carl Sagan

Promisiunea unui nou început îi îndeamnă pe oameni să părăsească o lume aflată pe marginea prăpastiei și să colonizeze Planeta Roșie, aducând cu ei dorințele cele mai adânci, dar și temerile ancestrale, puternic înrădăcinate în conștiința umanității. Marte este modelată de preconcepțiile astronauților și ale coloniștilor care o explorează și își proiectează fanteziile asupra planetei, creând o civilizație care îi va ajuta să și-o amintească pe aceea lăsată în urmă. Fie că spune povestea unui pământean, a unui marțian sau a unei simple case, Bradbury demască ambițiile, slăbiciunile și ignoranța speciei umane într-o lume stranie și fascinantă, căreia omul nu îi aparține. 

Rachetele veneau ca niște lăcuste, roind și coborând în vârtejuri de fum purpuriu. Iar din rachete alergau oameni cu ciocane în mâini, voiau să preschimbe lumea aceea stranie, să-i dea o înfățișare familiară locului, să înlăture toate ciudățeniile. 

Fragment

„August 1999: NOAPTEA DE VARĂ

În galeriile de piatră, oamenii erau adunaţi în pâlcuri și grupuri, topinduse în umbre printre colinele albastre. Lumina blândă a serii strălucea deasupra lor dinspre stele și lunile duble ale lui Marte. Dincolo de amfiteatrul de mar mură, în beznă și în depărtare, se aflau orășele și sătucuri; oglinzi de apă argintie stăteau nemișcate și canalele stră luceau de la un orizont la celălalt. Era o seară de vară dea supra tăcutei și încremenitei planete Marte. Prin canalele cu vin verde pluteau bărci delicate ca niște flori de bronz. În casele lungi și nesfârșite care unduiau peste coline pre cum șerpi obosiţi, îndrăgostiţii șopteau fericiţi în paturile răcoroase. Ultimii copii alergau pe străduţele luminate de făclii, ţinând în mâini păianjeni de aur ce azvârleau plase. Ici și colo, se încălzea o cină târzie pe mese unde lava bol borosea argintie și sfârâia. În amfiteatrele din o sută de oră șele de pe faţa întunecată a lui Marte, marţienii arămii, cu ochii aidoma unor monede de aur, se întâlneau și priveau scenele de pe care muzicanţii înălţau muzica senină aidoma aromei mugurilor, în văzduhul nemișcat.

Pe una dintre scene cânta o femeie.

Publicul începu să se foiască. Cântăreaţa se opri. Duse mâna la gât. Încuviinţă spre muzicanţi și aceștia o luară de la capăt.

Muzicienii cântau, și ea odată cu ei, iar auditoriul oftă și se aplecă înainte și o răceală de iarnă trecu printre rânduri. Femeia cânta un cântec straniu, ciudat și înspăimântător. Încerca să oprească silabele care îi ieșeau de pe buze, însă cuvintele sunau așa:

Ea umblăn frumuseţe ca noaptea

                                              Tărâmului fărde nori şia bolţii înstelate.

                                              Iar cei mai bun din beznă ori lumină

                                                         Găseşti în portul şi în ochii ei…

Cântăreaţa își duse palmele la gură și rămase uluită.

— Ce cuvinte sunt astea? se mirară muzicanţii.

— Ce cântec e ăsta?

— Ce grai e ăsta?

Apoi, când suflară iarăși în cornurile lor de aur, muzica stranie se auzi din nou și trecu încetișor peste spectatorii care acum se ridicaseră și vorbeau cu glas tare.

— Cei cu tine? se întrebară muzicanţii între ei.

— Ce acord e ăla pe care lai cântat?

— Dar tu ce acord ai cântat?

Femeia începu să plângă și fugi de pe scenă. Publicul ieși din amfiteatru. În toate orășelele tulburate de pe Marte se întâmplase la fel. Se lăsase frig, așa cum cade zăpada albă din cer.

Pe străduţele întunecate, sub torţe, copiii cântau.

                                                        Iar când ajunseacolo, dulapu’ era gol

                                                        Şi astfel bietu’ câine nu căpătă nimic!

— Copii! se auziră mai multe glasuri. Ce versuri sunt astea? De unde leaţi învăţat?

— Neau venit în minte, așa, deodată. Sunt niște cuvinte pe care nu le înţelegem.

Ușile se trântiră. Străzile erau pustii. Deasupra dealuri lor albastre răsări o stea verde.

Pe toată faţa întunecată a lui Marte, îndrăgostiţii se tre ziră săi asculte fredonând în întuneric pe cei pe carei iubeau.

— Ce cântec e ăsta?

Iar întro mie de case, în miezul nopţii, femeile se deș teptară ţipând. Trebuiră să fie alinate în vreme ce lacrimile li se prelingeau pe obraji.

— Şș, șș, șș… Dormi, dormi… Ce sa întâmplat? Ai visat ceva?

— Dimineaţă se va întâmpla ceva teribil.

— Nare ce să se întâmple, noi ne iubim. Un suspin isteric.

— Se apropie, mereu, mereu, mereu!

— Nu ni se poate întâmpla nimic. Ce poate fi? Dormi. Dormi.

Era liniște în dimineaţa adâncă de pe Marte, liniște ca întro fântână neagră și rece, iar stelele sclipeau în apele canalelor și, răsuflând în fiecare încăpere, copiii dormeau ghemuiţi cu păianjenii în braţe, îndrăgostiţii dormeau îm brăţișaţi, lunile apuseseră, torţele erau reci.

Singurul zgomot, imediat înaintea zorilor, era al unui paznic de noapte care cobora pe o stradă pustie, umblând singur prin beznă și fredonând un cântec straniu…”

Jurnalista Ioana Bâldea Constantinescu în turneu de lansare a cărții „Poveste pentru Maria”

Editura Nemira lansează  Poveste pentru Maria. O carte despre copilărie, părinți și dragoni, scris de jurnalista și scriitoarea Ioana Bâldea Constantinescu. Autoarea va lansa cartea și se va întâlni cu cititorii din Iași, Cluj și Sibiu în luna iunie. Poveste pentru Maria este povestea eternă a copilăriilor noastre, a copilăriilor din literatură, o poveste pentru toți oamenii mari care au fost, odată, copii mici și pentru toți copiii mici care vor fi, la un moment dat, oameni mari.

Programul lansărilor:

Cafeneaua Fika, Iași, marți, 18 iunie, de la ora 18.30. Oana Lazăr este invitată, iar Mihai Pricopoaia este moderatorul întâlnirii.

Librăria Humanitas din Cluj, joi, 20 iunie, de la 18.30. Invitate: Aurora Szentágotai, Bianca Mereuță și Doina Gecse Borgovan

Librăria Humanitas din Sibiu, marți, 25 iunie, de la 18.30. Invitat: Radu Vancu.

Ioana și fiica ei, Maria, se joacă de-a v-ați ascunselea într-o poveste despre maternitate și copilărie, despre trecutul mamei și viitorul fiicei, despre Ioana care a fost și Maria care va fi. Viața Ioanei cu Maria e plină de zile cu soare, cu joacă și învățare, dar și de zile cu încăpățânări, supărări sau ezitări. Mariei îi plac dinozaurii, dragonii și buldogii francezi, iar Ioanei îi e teamă, uneori, să nu rămână repetentă la Academia de Înalte Studii Materne. Împreună, se joacă de-a Narnia, de-a Harry Potter, fac brioșe, citesc povești, cântă muzica din Frozen.
Aceasta nu este o carte de parenting, nici un jurnal de maternitate și nici o carte pentru copii. Este o carte a misterioaselor geografii ale iubirii.

Ioana Bâldea Constantinescu: Îi plac Parisul, lavanda, înghețata de vanilie, baloanele de săpun, emisiunile de dimineață și cafeaua. A studiat engleza și spaniola la Universitatea din București, apoi a absolvit un program de master în Studii Culturale Americane. Din 2001 lucrează ca jurnalist în cadrul Societăţii Române de Radiodifuziune. Andrew Solomon, Isabel Allende, Evgheni Vodolazkin, David Lodge, Jonathan Safran Foer, Alain de Botton, Andreea Esca, Dan C. Mihăilescu, Radu Paraschivescu, Cristian Mungiu, Șerban Sturdza, Adrian Hădean sau Alexandru Tomescu sunt numai câteva din personalitățile intervievate. Publică interviuri, recenzii și articole pe Liternet.ro, precum și în revistele EsquireHarper’s BazaarThe One și altele. E autoarea romanelor Dincolo de portocali și Nautilus (2015 și 2017, Editura Humanitas), precum și a prozei scurte „Spotlight“, apărută în volumul colectiv Selfie (2018, Editura Arthur).

Lecturi 191: David Brin – Existență

Imagini pentru david brin existență images

David Brin – Existență (Existence, 2012) 1056p., HC, 14×21, Paladin, 2016, Colecția Science-Fiction Masters, Trad. Ona Frantz, Red, Iulia Tudor, 69 lei, ISBN 978-606-867-338-7

Nominalizări: John W. Campbell Memorial Award 2013, Locus Award for SF Novel 2013, Phantastik Preis 2013

Nota Goodreads: 3.76 (5827 note)

Descrierea editurii: „În viitorul apropiat, omenirea a trecut de câteva ori pe lângă extincție. A fost realizată inteligența artificială, care deocamdată nu pare să reprezinte o ameninţare pentru rasa umană. A avut loc un incident nuclear îngrozitor, dar umanitatea a supraviețuit. Cu fiecare dezastru evitat, șansele de atingere a unui viitor măreț par să crească… până când de pe orbita Pământului este recuperat un obiect extraterestru străvechi care ascunde un adevăr teribil despre natura universului.”

Fantastică poveste a reușit să țeasă David Brin în acest colos de peste o mie de pagini, cât a ieșit în excelenta traducere a Onei Frantz (asupra căreia voi reveni mai spre final). Recunosc că încă nu i-am citit volumele apărute la editurile Pygmalion (acum vreo două decenii) și la Nemira (acum patru sau cinci ani), însă i-am citit „Poștașul”, ediția veche, ba chiar am izbutit să văd și rușinoasa ecranizare a acestuia. Însă aceste volume fac parte dintr-o altă eră, dintr-o altă perioadă a scrierilor sale, fiind complet diferite de preocupările sale din prezent.

„Existență” este o adevărată epopee a ideilor, a conceptelor revoluționare, a extrapolărilor științifice din perioada imediat următoare. Ce descria David Brin în 2012, anul în care a apărut volumul de față, nu e chiar departe. Ochelarii virtuali, rețelele virtuale, implanturile, chiar și mesajele subvocale și mai sunt încă vreo câteva gadgeturi și găselnițe (pe care vă invit să le descoperiți și singuri) sunt deja aici, printre noi, unele în stadiu de prototip, altele deja pe piață, chiar dacă la prețuri exorbitante.

În fine, să aflăm despre ce este vorba: în următoarele câteva decenii, omenirea trece la milimetru pe lângă câteva tipuri de extincții, pe care însă reușește să le evite; are loc un cataclism nuclear, dar nici acesta nu e de ajuns, ba, mai mult, oamenii, cei extrem de bogați, pătura de mijloc și cei extrem de săraci reușesc să ajungă la un soi de înțelegere, pentru a conviețui în pace (și reușesc) și armonie (cât de cât, căci cei bogați devin și mai bogați, alcătuind un soi de club al trilionarilor, iar cei săraci rămân la fel de săraci, numai că nu mai auzi știri despre lume care moare de foame). Iar încrederea în propriile forțe a oamenilor pare să fi ajuns pe noi culmi. Însă un recuperator de deșeuri spațiale găsește pe orbita Pământului un artefact extraterestru… iar restul e poveste.

O poveste atât de complicată, de alambicată, de lungă, de întortocheată și de fermecătoare, încât mi-a luat cam trei săptămâni să o citesc. Pe David Brin n-ai cum să-l citești când ești obosit, stresat, prins cu alte treburi sau cu gândul în altă parte. Cum ți-ai mutat atenția de la poveste, cum ai pierdut șirul. Am reușit să-mi mențin trează atenția de cele mai multe ori. De foarte multe ori, na, ca să fiu fidel realității. Și tot am pierdut șirul la un moment dat.

Povestea are vreo șase personaje principale (plus încă vreo câteva secundare, deloc neglijabile în țesătura deasă a poveștii): Tor Povlov, o jurnalistă de investigații care trece prin multe și care mi s-a părut un personaj extrem de reușit, chiar dacă autorul îl chinuie și-l provoacă la niște aventuri extraordinare, greu de conceput de mintea umană; Hamish Brookeman, scriitor, regizor, producător, e-tropist, investigator, a cărui misiune inițială este deturnată de niște conspirații la nivel înalt. Foarte înalt. Gerald Livingstone, pescuitor de gunoaie, cel care descoperă artefactul extraterestru care va schimba lumea; Lacey Donaldson-Sander, trilionară, al cărei rol ni se dezvăluie foarte târziu în poveste; Hacker, fiul lui Lacey, a cărui aventură cu delfinii modificați genetic mi s-a părut mult prea lungă pentru a-și justifica adevăratul rol în poveste, deși, după cum am aflat ulterior, delfinii de aici au o însemnată legătură cu specia din seria „Uplift”, cea care l-a transformat pe David Brin într-o adevărată vedetă a SF-ului mondial a anilor optzeci (e drept că am aflat că în această monumentală poveste David Brin a introdus articole și povești adunate de-a lungul ultimilor zeci ani premergători apariției „Existenței”); și Peng Xiang Bing, un recuperator de vechituri dintr-un sălaș costier (Oceanul Planetar a crescut enorm, înghițind multe milioane de kilometri pătrați de coaste locuibile și silindu-i pe oameni să-și construiască adăposturi precare exact deasupra vilelor bogătașilor acum scufundate sub metri buni de apă, mai ales în zonele supraaglomerate, care nu le ofereau alte alternative), soț și tată, care descoperă și el, la rândul său, un artefact extraterestru, „infestat cu demon”. Restul este, din nou, poveste.

Multă poveste, multe speculații, multe articole, multe aventuri. David Brin nu mi se pare cel mai iscusit povestitor din lume, însă e un om de știință care scrie articole de-ți stă mintea-n loc și pe care, culmea culmilor, le-a inserat într-o ficțiune speculativă și le-a potrivit atât de bine, încât zici că în ea ar fi fost cel mai firesc loc în care să se afle. Multă pricepere îți trebuie să cuprinzi adevărata dimensiuni a celor dezbătute în această poveste. Nerecomandată deci începătorilor. Nerecomandată celor care se plictisesc ușor, care vor aventuri nonstop, noradrenalină, personaje care să filosofeze pe marginea ideilor (deși avem și-aici câteva care tocmai asta fac, însă mi s-a părut un lucru extrem de natural din partea lor) și multe explozii.

Recomandat, în schimb, celor care vor subiecte care să le dea de gândit. Am afirmat de multe ori, chiar și în spațiul public, nu numai între prieteni, că nu-mi place genul cyberpunk. Ei bine, „Existență” este un amestec de cyberpunk și hard-SF pe care-l citești cu plăcere. Da, chiar și eu l-am citit cu plăcere. Nu tot timpul, am întâlnit și pasaje care m-au făcut să casc de plictiseală, dar am întâlnit și pasaje, cum sunt cele intitulate „Entropie”, pe care le-am devorat mai ceva ca povestea în sine. De-a dreptul fascinante, ce mai încolo, încoace.

De-a lungul poveștii, avem de-a face nu cu una, cu două sau cu trei revelații, întorsături de situație sau cum vreți să le spuneți. Nu, autorul sare de la una la alta, te învârtește, te amețește, te zăpăcește, te face să te simți satisfăcut că i-ai de cap ideii, că ai prins-o bine în mână și că nu mai are cum să-ți scape și când colo, afli că nici că se putea să te fi înșelat mai tare. Mai ales capitolele dinspre final. Mai ales acelea. Mai ales poveștile lui Tor. Sau ale lui soției lui Peng Xiang Bing. Mai ales… mai ales… mai ales cam toată cartea.

O impresionantă frescă a viitorului de peste câteva decenii a încercat să contureze David Brin în acest mare roman, în care a inclus idei cât pentru o serie întreagă de romane hard-SF (și să nu-i uit și pe autiști, pe delfinii modificați genetic, pe extratereștrii din artefacte, ei înșiși niște studii de caz extrem de interesante, pe neanderthalieni, inteligențele artificiale ce par mai umane decât mulți dintre oameni și chiar și pe delfini; la naiba, până și maimuța care-l ajută pe Gerald la începutul poveștii ar merita câteva rânduri). Să știți că nu mă consider în stare să scriu așa cum ar trebui despre acest volum. Dar sper totuși că am convins măcar câțiva cititori, din aceia care nu se tem de povești colosal de grele, ample, cu multe personaje și idei, cu multe extrapolări științifice, de povești din acelea care nu apar în fiecare an. Poate nici măcar în fiecare deceniu. La fel e și traducerea Onei Frantz. Însă cu traducerile ei extraordinare m-am obișnuit deja, așa că nu mă mai uimește încă una pentru care merita un premiu. Ba da, căci de când am ajuns și eu la rândul meu să traduc, am început să citesc cărțile și cu ochi de traducător, răsucind frazele în gând, cântărind cuvinte, expresii, întrebându-mă eu cum aș fi formulat, eu cum aș fi schimbat, notându-mi sinonime și cuvinte. Iar aici chiar am avut ce nota.

Un citat memorabil, care mi-a rămas în minte: „Suntem ca niște pești dipnoi care se urcă pe țărm la multă vreme după ce continentele au fost revendicate de alții. Clipim năuci și ne holbăm la o plajă care pare devastată. De jur-împrejurul nostru e plin de schelete ale celor care au ajuns aici mai devreme. Dar nu toți cei care au ieșit pe țărm înaintea noastră sunt morți sau plecați. Se văd urme de pași în nisip.”