Primul volum al trilogiei MĂREȚELE ORAȘE
„Un roman fantasy absolut splendid.“
Neil Gaiman
Cinci newyorkezi trebuie să-și unească forțele ca să-și apere orașul.
Pentru că orice oraș este însuflețit. Unele suflete sunt străvechi ca miturile, altele sunt tinere și crude ca niște copii care se joacă. New Yorkul are șase.
Fiecare oraș are, totodată, și o parte întunecată. Un rău vechi, neliniștit zace sub pământ, amenințând să distrugă orașul, iar cei cinci protectori ai săi trebuie să facă echipă și să-l oprească, o dată pentru totdeauna.
„Cea mai premiată scriitoare de fantasy și science fiction din generația ei. Jemisin poate să scrie despre orice.“
New York Times
„O originală scrisoare de dragoste pentru New York, cu mize universale. Un mare deget mijlociu arătat lui Lovecraft, cu multă emoție, creativitate, inteligență și umor. O alegorie actuală.“
Rebecca Roanhorse
„Ca în urma unei invocări, New Yorkul văzut de toată lumea pâlpâie brusc și se transformă în New Yorkul pe care nu-l poate vedea decât el. De fapt, sunt prezente amândouă, ușor suprapuse, pâlpâind, apărând când unul, când altul, până ce se stabilizează într-o neobișnuită realitate duală. În fața lui Manny se întind două Seventh Avenue. Sunt ușor de deslușit, pentru că diferă ca paletă de culori și ca atmosferă. Într-unul, are în câmpul vizual sute de oameni, zeci de mașini și șase lanțuri de magazine pe care le recunoaște. E New Yorkul Normal. În celălalt nu sunt oameni și s-a petrecut un soi de dezastru de neînțeles.“
N. K. Jemisin s-a născut în 1972, în Iowa City, dar a crescut în Mobile, Alabama, și la New York, unde locuiește și în prezent. Este licențiată în psihologie la Tulane University. A debutat în 2010 cu romanul The Hundred Thousand Kingdoms, recompensat cu Premiul Locus. A obținut Premiul Hugo trei ani consecutiv (2016, 2017, 2018), pentru volumele trilogiei BROKEN EARTH. Este considerată una dintre cele mai puternice voci ale literaturii speculative din ultimii ani, iar povestirile sale au fost incluse în mai multe antologii și în volume colective. La Editura Nemira au apărut volumele The Killing Moon (Luna ucigașă, 2015) și The Shadowed Sun (Soarele umbrit, 2017), care alcătuiesc seria DREAMBLOOD (VISE ÎNTUNECATE).
FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ
Clipesc și, deodată, sunt în Central Park. Cum naiba am ajuns aici? Dezorientat, abia când le văd pantofii negri îmi dau seama că trec pe lângă o altă pereche de polițai, dar ăștia doi nu‑mi dau atenție. Ar fi trebuit – un puști slăbănog, tremurând de parcă i‑ar fi frig într‑o zi de iunie; chiar dacă s‑ar mulțumi să mă târască undeva și să‑mi îndese un băț în fund, ar trebui să reacționeze la vederea mea. Însă parcă nici n‑aș fi aici. Ralph Ellison avea dreptate, miracolele există, orice polițai din New York pe lângă care poți trece nestânjenit e o minune, aleluia. Lacul. Bow Bridge: un loc al tranziției. Mă opresc acolo, stau acolo și știu… tot.
Undeva, în afara orașului, Dușmanul se trezește. Și‑a trimis vestitorii, care au dat greș, dar petele lui molipsitoare sunt acum în oraș, răspândite de toate mașinile care trec peste oricare dintre microscopicele rămășițe din substanța Mega Polițaiului, și asta creează un avanpost. Dușmanul se folosește de această ancoră ca să se tragă din întuneric către lume, către căldură și lumină, către sfidarea care sunt eu însumi, către înmugurita integralitate care este orașul meu. Firește, nu se rezumă totul la acest atac. Ceea ce urmează reprezintă doar cea mai mică fracțiune din vechea, foarte vechea răutate a Dușmanului, dar ar trebui să fie mai mult decât suficientă pentru a‑l sfârteca pe băiatul sărac și istovit care nici măcar nu are ca protector un oraș adevărat.
Nu încă. E timpul. Cu timpul? Vom vedea.
Pe bulevardele Second, Sixth și Eighth, apa mea se revarsă. Vorbesc despre magistrale. Despre conductele magistrale de apă. E o harababură groaznică, o să dea peste cap traficul navetiștilor la orele serii. Închid ochii și văd ceea ce nu vede nimeni altcineva. Simt inflexiunile și ritmul realității. Întind mâinile, mi le încleștez de balustrada podului și simt pulsul uniform și puternic care o străbate. Te descurci bine, iubire. Minunat.
Ceva începe să se schimbe. Încep să cresc, sunt mai mare, sunt cuprinzător. Mă simt pe firmament, greu precum temeliile unui oraș. Mai sunt și alții ca mine, conturându‑se, privind – oasele strămoșilor mei sub Wall Street, sângele predecesorilor mei contopindu‑se cu băncile din Christopher Park. Nu, alții noi, din noul meu popor, amprente grele în țesătura timpului și spațiului. Cu rădăcinile întinzându‑i‑se departe, până la oasele mortului Machu Picchu, São Paulo stă ghemuit alături, veghind cu înțelepciune și având câte un mic spasm ori de câte ori îi revine în amintire relativ recent sa naștere traumatică. Parisul urmărește totul cu un dezinteres distant, ușor ofensat de o astfel de tranziție reușită a oricărui oraș din parvenitul nostru ținut lipsit de bun‑gust; Lagosul exultă când vede un nou‑născut care știe ce înseamnă îmbulzeala, reclama în exces, lupta. Și multe, multe altele privesc cu atenție, așteptând cu nerăbdare să afle dacă li se mărește numărul. Sau nu. În lipsă de altceva, vor depune mărturie că eu, noi, am cunoscut măreția preț de o clipă strălucitoare.
– O să reușim, spun, strângând cu putere balustrada și simțind orașul încordându‑se.
În întreaga metropolă, oamenilor le pocnesc urechile și toți se uită nedumeriți în jur.
– Încă puțin. Haide!
Mi‑e frică, dar în toată povestea asta nu e nicio grabă. Lo que pasa, pasa – la naiba, cântecul ăsta e acum în capul meu, în mine, ca și restul New Yorkului. E totul aici, exact așa cum a spus Paulo. Între mine și oraș nu mai există niciun gol.
Și, pe când firmamentul pulsează, alunecă, se sfâșie, Dușmanul se saltă din adâncuri contorsionându‑se, cu un urlet arcuit către realitate ca un pod… Dar e prea târziu. Priponul e tăiat și noi suntem aici. În devenire! Stăm, întregi și robuști și independenți, pe picioarele noastre care nici măcar nu tremură. Am înțeles asta. Nu dormi, fiule, în orașul care nu doarme niciodată, și să nu te pună naiba s‑aduci aici hidoasele tale aiureli solzoase. Îmi înalt brațele și străzile tresaltă. (E real și nu e. Pământul vibrează și oamenii își spun: Eh, metroul chiar se zdruncină serios azi.) Mă proptesc bine pe tălpi și ele sunt grinzi de susținere, ancore, rocă de temelie. Fiara din adâncuri țipă strident și eu râd, îmbătat de endorfina secretată după naștere. Aduceți‑o. Și, când ajunge la mine, o îmbrâncesc cu BQE, o plesnesc cu Inwood Hill Park, reped South Bronx către ea ca pe un cot. (La știrile serii se va anunța că, pe zece șantiere de construcții, s‑au prăbușit ziduri. Legile referitoare la siguranța orașului sunt vagi; groaznic, groaznic.) Dușmanul încearcă un soi de mizerie șerpuitoare de tot rahatul – cu tentaculele sale –, iar eu mârâi și mușc din ea, fiindcă newyorkezii mănâncă naibii aproape la fel de mult sushi ca japonezii din Tokio, plus mercur și tot restul.
Oh, acum plângi! Acum vrei să fugi! Nu, fiule. Ai ales greșit orașul. Îl calc în picioare, strivindu‑l cu toată forța din Queens, și ceva din interiorul lui de bestie crapă și sângerează în culori scânteietoare peste întreaga creație. E un șoc, fiindcă au trecut secole de când n‑a mai fost cu adevărat rănit. Ripostează furios, cu o lovitură de bici, mai repede decât pot să parez, și, într‑un loc pe care cea mai mare parte a orașului nu‑l poate vedea, un tentacul cât un zgârie‑nori apare din senin, lovind cu toată puterea Portul New York. Urlu și cad, îmi aud coastele plesnind și – nu! – un cutremur puternic zguduie Brooklynul, prima oară după câteva decenii. Podul Williamsburg se răsucește și se rupe ca o surcea; podul Manhattan geme și se crapă, dar, din fericire, nu cedează. Simt fiecare moarte ca și cum ar fi a mea.
Pentru asta te ucid, javră, îmi trece prin mintea golită de gânduri. Furia și suferința mi‑au scos din cap orice nu înseamnă răzbunare. Deși coastele îmi gem de durere, mă ridic și mă proptesc zdravăn pe picioare, într‑o poziție care spune te fac una cu pământul. Pe urmă împroșc Dușmanul cu un punci alcătuit dintr‑o parte radiații din Long Island și două părți deșeuri toxice din canalul Gowanus, care‑l arde ca un acid. Zbiară din nou, de durere și dezgust, dar Lua‑te‑ar dracu’, n‑ai ce căuta aici, orașul ăsta e‑al meu, cară‑te! Ca să priceapă bine lecția asta, tai javra cu traficul de pe calea ferată Long Island, cu tot răul șinelor lungi pe care șuieră trenuri, apoi, ca să‑i măresc durerea, îi torn peste răni sarea amintirii unei călătorii cu autobuzul către LaGuardia, dus‑întors.
Și de ce să nu adaug rănilor insulte? O fac cu Hoboken, revărsând asupra Dușmanului furia de bețiv a zeci de mii de cheflii vajnici, ca pe un ciocan al lui Dumnezeu. Jigodie, autoritatea portuară ține, onorific, de New York; tocmai ți‑ai primit porția din New Jersey. Dușmanul e o parte inerentă a naturii, la fel ca orice oraș. Noi nu putem fi împiedicate să ne naștem, iar el, Dușmanul, nu poate fi nimicit. I‑am rănit doar o mică parte, dar știu al naibii de bine că pe aia am făcut‑o zob. Bun. Dacă se va ajunge vreodată la o confruntare decisivă, o să se gândească de două ori înainte de a mă ataca iarăși pe mine.
Pe mine. Pe noi. Da.
Când îmi descleștez mâinile și ridic pleoapele ca să dau cu ochii de Paulo, venind spre mine pe pod cu pași mari, cu o altă afurisită de țigară între buze, îl văd din nou, scurtă vreme, drept ceea ce este: acel ceva lărgit din visul meu, tot numai vârfuri ascuțite scânteietoare, murdărie duhnitoare și ritmuri furate, prelucrate cu o cruzime rafinată. Știu că și el întrezărește ceea ce sunt, îmi vede întreaga lumină strălucitoare și întreaga impetuozitate. Poate că mi le‑a văzut întotdeauna, dar acum în privirea lui e admirație și îmi place. Vine să mă sprijine cu umărul lui.
– Felicitări, spune, iar eu zâmbesc larg.
Trăiesc viața orașului. El prosperă și e al meu. Sunt demnul lui avatar și suntem împreună? N‑o să ne mai fie niciodată
fr…
oh, rahat
ceva nu e bine.
Discuția se va întâmpla prin video call – Messenger Rooms. Pentru a participa:
Sinopsis „Elantris”:
Până duminică, 15 noiembrie, folosește codul BLKF10 în câmpul Voucher de la check out și ai 10% extra discount.
FanSF 