Premii: Glass Key Award (1998), Rivertonprisen (1997)
Nota Goodreads: 3.54 (70254 note)
Descrierea editurii: „Inspectorul criminalist Harry Hole de la Poliția din Oslo este detașat la Sydney ca să-i asiste pe omologii săi australieni în rezolvarea unui caz de crimă. Harry e liber să le ofere ajutor, însă a primit instrucțiuni clare să se țină departe de necazuri. Victima — o norvegiană de douăzeci și trei de ani — este o mică celebritate în țara ei. Nefiind genul care să stea deoparte, Harry se împrietenește cu unul dintre detectivii însărcinați cu investigarea cazului și cu unul dintre martori, implicându-se tot mai mult în găsirea ucigașului. Împreună, cei trei descoperă că uciderea tinerei face parte dintr-un șir de cazuri neelucidate, tiparul crimelor indicând că autorul ar fi un psihopat care acționează în toată țara. Pe măsură ce se apropie tot mai mult de criminal, Harry începe să se teamă că nimeni nu este în siguranță, cu atât mai puțin cei implicați în rezolvarea cazului. Oare îl vor prinde pe ucigaș înainte să facă o nouă victimă?”
Nota Goodreads: 3.71 (33873)
Descrierea editurii: „Ambasadorul Norvegiei în Thailanda este găsit asasinat într-un bordel din Bangkok. Era în relații apropiate cu prim-ministrul norvegian și, pentru a evita un scandal, politicienii de la Oslo hotărăsc să trimită la fața locului pe cineva care să investigheze cazul cu cea mai mare discreție. Omul ales este Harry Hole, polițistul alcoolic și dependent de vitamina B12, care primește instrucțiuni clare: să încerce să păstreze intactă reputația prim-ministrului și a Ministerului de Externe. Odată ajuns în capitala sufocantă a Thailandei, Harry descoperă că asasinarea ambasadorului este un caz mult mai complicat decât părea la prima vedere. Scufundat în zgomotul și traficul frenetic al orașului, Harry află că în asasinat a fost implicată probabil și mafia opiului, iar unul dintre localnicii care îi vin în ajutor dispare misterios. Harry se încăpățânează să elucideze un caz pe care, de fapt, nimeni nu-l vrea rezolvat. Dar în cine poate avea încredere?”
Inițial, după ce-am terminat primul volum, chiar înainte de vizita autorului în România, la care, din fericire, am reușit să particip, deși am ajuns cu întârziere, umblând prin ploaie, am zis că voi scrie o recenzie pentru fiecare volum în parte. Bine, de fapt am avut ambiția să citesc ambele volume apărute până acum la Editura Trei din seria Harry Hole până să vină autorul la București, dar lucrurile n-au ieșit chiar cum mi-am dorit. Terminasem primul volum, „Liliacul”, însă nu și pe cel de-al doilea. Primul, recunosc deschis, mi-a lăsat o impresie deosebit de puternică și chiar ar fi meritat o recenzie amplă, detaliată, scrisă la cald. Dar apoi a început să se apropie Bookfest, să mă grăbesc să predau o traducere și să-mi lipsească timpul pentru a scrie recenzia pe care mi-o promiteam în gând, dar știți cum e vorba aia, cu socoteala de-acasă…
Și amintirile s-au estompat, am citit și volumul doi și acum mă trezesc că trebuie să scriu o recenzie comună pentru ambele volume. Știu, nu-i chiar cusher, dar promit să mă revanșez la următoarele volume. Am constatat, umblând pe Goodreads, că volumele au căpătat o popularitate din ce în ce mai mare pe măsură ce autorul a înaintat în serie. O popularitate care culminează cu volumul ecranizat (care sper că depășește cu mult ecranizarea, însuși autorul evitând să răspundă în mod direct la întrebarea dacă a văzut filmul „Omul de zăpadă” și cum i s-a părut; diplomat, elegant din partea lui) și care a primit note din ce în ce mai mari de la un volum la altul. Lucru care mă bucură, desigur, căci dacă următoarele volume sunt mai bune decât „Liliacul” și „Cărăbușii”, atunci Jo Nesbø va urca și mai mult între preferințele mele. Nu că nu mi-a intrat deja în inimă, cu dipticul „Sânge pe zăpadă/Soare în miez de noapte”, dar acele romane sunt de un alt calibru, și ca întindere, și ca miză, și ca poveste.
Dar să revenim la „Liliacul” și la „Cărăbușii”: două romane de început de carieră, care vesteau însă încă de pe atunci că acest muzician norvegian fără ambiții de-a deveni un fel de rege neîncoronat al curentului nordic-noir urma să se transforme într-un adevărat fenomen mondial. De ce oare? Protagonist cu mai multe defecte decât calități, ceea ce-l face complex, tragic și, totodată, interesant peste măsură, povești dureroase, ample, dure și cinice, dublate, sprijinite de povești secundare, de fire cărora la început nu le găsești rostul, dar care apoi vin să completeze povestea de ansamblu, să o facă și mai complexă, să te ajute să o înțelegi, să te ajute să înțelegi motivațiile personajelor, să te ajute să înțelegi că Jo Nesbø scrie literatură. Punct. Nu literatură polițistă, nu thriller, ci literatură. Pe care trebuie să o citească toată lumea, fără a strâmba din nas că nu e premiată cu Goncourt sau Man Booker Prize, așadar nu e literatură, dom’le, cum, se poate una ca asta?
Da, se poate. Jussi Adler Olsen, un scriitor danez poate nu de talia lui Jo Nesbø, dar nici foarte departe de el, este propunerea Danemarcei la premiul Nobel. La noi, scriitorii de SF și de literatură polițistă sunt exilați în rândul literaturii pentru copii și tineret. La ei, cei responsabili de Proiectul Hogarth Shakespeare, o reinterpretare în cheie modernă a unor piese clasice de-ale lui William Shakespeare, i-au încredințat lui Jo Nesbø misiunea de-a rescrie „Macbeth”. Ce-a ieșit, chiar sunt curios. Extrem de curios. Numai să mai scadă nițel prețul piperat cu care se mândrește tare editura Humanitas.
„Liliacul”: un roman dur, complex, cu desfășurare destul de lentă a acțiunii, dar care scoate la iveală niște povești aparent fără miză în cadrul poveștii generale, ce își găsesc apoi rostul spre final; cunoaștem un Harry Hole mai tinerel (cam de vârsta mea), ce fuge ca dracul de tămâie de băutură, până ce se îndrăgostește de o fată; la Sydney, unde sosește el să ancheteze moartea unei norvegience, e o căldură sufocantă; poliția umblă în vârful picioarelor și se dă de ceasul morții să-l afle pe vinovat, care se pare că e și ucigaș în serie; victime: femei blonde, tinere și atrăgătoare; cu această ocazie am făcut cunoștință cu niște personaje desprinse dintr-o tragicomedie despre care s-ar putea scrie pagini întregi: Birgitta, suedeza de care se cam îndrăgostește Harry, Otto, clovnul travestit/gay/bisexual, Andrew, un polițist aborigen, dezrădăcinat, cam rebel, dar altfel un polițist sclipitor trecut prin ciur și prin dârmon, și boxerul aborigen Toowoomba, prieten și protejat al lui Andrew, care sub aparența pașnică ascunde și el o armată de demoni. O poveste cinică, tristă și întortocheată, care vestea încă de pe atunci că Nesbø se va transforma într-un adevărat star al literaturii polițiste mondiale. PS: legenda Liliacului e terifiantă, citiți povestea și îmi veți da dreptate.
„Cărăbușii”: schimbăm ancheta, nu și căldura; detașat la Bangkok de șefii care vor să scape orașul Oslo de un detectiv bețiv și obsedat de rezolvarea cazului de viol căruia i-a căzut victimă tocmai sora sa, ce suferă de Sindromul Down, Harry Hole trebuie să rezolve cazul de asasinat căruia i-a căzut victimă ambasadorul Norvegiei în Thailanda; cazul, normal, e foarte complicat; în scenă apare o polițistă ce pare o variantă feminină (cheală, în schimb) a lui Chuck Norris, născută și crescută acolo de părinți rămași în zonă imediat după terminarea războiului din Vietnam, un amant cu aere de playboy, o fiică neglijată, un șofer ce nutrește ambiții mari și niște victime minore, cum era și normal în țara în care se strânge anual cea mai mare cantitate de pedofili pe metru pătrat; acuma, nu că aș vrea să minimalizez o asemenea oroare, care a transformat Thailanda într-o adevărată legendă, dar parcă m-aș fi așteptat la altceva de la o asemenea poveste, parcă mi-aș fi dorit o altă turnură a lucrurilor, o altă evoluție; e drept că acțiunea se petrece acum douăzeci de ani și că pe-atunci parcă nu se făcea atâta tam-tam din această cauză (dar poate că nici nu erau efectuate zi de zi arestări de pedofili adunați acolo din toată lumea), așadar, la acea vreme, poate că astfel de cazuri nu erau mediatizate la fel de intens, iar ideea lui Nesbø chiar a reprezentat ceva inedit. Cu toate astea, poveștile care clădesc eșafodajul, scheletul poveștii de ansamblu sunt de-a dreptul cutremurătoare, la fel ca și în cazul volumului precedent.
Iar prin frânturi de informații, prin personaje, prin decor și prin aportul tuturor tehnicilor pe care Nesbø părea să le stăpânească încă de pe atunci aproape la perfecție, am ajuns să mă îndrăgostesc de acest extraordinar scriitor. Concluzia concluziilor: încet, încet, se conturează personalitatea poate celui mai complex detectiv al literaturii moderne. Și parcă numai pe imobilul de Fassbender îl văd în fața ochilor când mi-l imaginez pe Harry Hole. Din păcate. Ar fi meritat mai mult.
FanSF 
3 gânduri despre &8222;Lecturi 195: Jo Nesbø – Liliacul & Cărăbușii&8221;