Ben Aaronovitch – Seria Peter Grant II: Soho în lumina lunii (Rivers of London II: Moon over Soho, 2011) 352p., TPB, 13×20, Herg Benet 2019, Colecția Speculativ Herg Benet, Trad. Alexandru Voicescu

Nota Goodreads: 4.10 (38070)

Descrierea editurii: „Cântecul. Asta remarcă întâi de toate polițistul și ucenicul vrăjitor Peter Grant atunci când examinează trupul lui Cyrus Wilkins, cântăreț de jazz în timpul liber și contabil pentru restul vieții, care aparent a murit de acat de cord în timp ce cânta pe scena Club 666 din cartierul Soho al Londrei. Ritmul vechilor melodii de jazz se ridică din corpul său ‒ un semn clar că ceva la moartea bărbatului nu este natural, ci supranatural. Trup și suflet. Asta este și ceea ce riscă Peter Grant pentru a investiga o serie de decese similare din zona Soho. Cu ajutorul ofițerului său superior, Inspector Șef Thomas Nightingale, ultimul vrăjitor din Anglia, și cu asistența frumoasei fane a lumii jazz-ului Simone Fitzwilliam, Peter descoperă o primejdie magică letală ‒ una care conduce la treptele propriei case și la o promisiune uitată a unui tânăr muzician: talentatul cântăreț de trompetă Richard „Lord“ Grant ‒ altfel cunoscut ca dragul tată al lui Peter.”

Disclaimer: nota de început nu este o dojană, nici un îndemn, nici nimic; este o simplă explicare sau o încercare de explicare a unor lucruri simple, deși ușor triste. Așadar: ne plângem că editurile de la noi care publică în mod constant SF și Fantasy abandonează uneori seriile începute sau nu le scot într-un ritm care să ne satisfacă dorințele; de acord, așa este, ar trebui să se sincronizeze, încet, încet, cu seriile de afară; sau să iasă măcar un volum din serie pe an (ideal ar fi cel puțin două); această discuție (bine, de fapt e mai mult un fel de monolog) are loc în mod constant, fără rezultat, se pare; explicațiile sunt multe, iar la un consens nu cred că se va ajunge prea curând; ideea e în felul următor: nicio editură, oricât i-ar fi de fistichiu sau de excentric sponsorul, patronul, acționarii sau oricine sunt cei care o conduc, nu e atât de nebună sau de sado-masochistă încât să oprească o serie care merge grozav și-i umple sipetele cu gologani; seria este sistată pentru că nu merge și punct. Atât. Nu din cauză că merge grozav și editura nu vrea să țină cont de doleanțele noastre, ci din cauză că merge prost, în pierdere sau deloc. Motivele pentru care merge prost sunt multiple: ori reclama slabă, ori că seria e slabă și gata, ori nu prinde seria la noi (care și-așa avem o piață destul de excentrică, care nu ține cont de fiecare dată de tendințele din alte părți), ori, și aici e cel mai grav, deși și în acest caz există mai multe cauze, nu doar una singură, cititorii consideră că s-au ars de prea multe ori cu serii începute și abandonate, așa că acum așteaptă să apară toată seria (sau măcar trei volume) și abia o cumpără, dacă o mai cumpără și editura n-a abandonat între timp proiectul.

Deci… pentru ca o editură să continue o serie, trebuie să existe un feedback pozitiv de la cititori. Iar acel feedback înseamnă, în primul și-n primul rând, vânzări. Înseamnă ca acel prim volum să se vândă bine spre foarte bine, să iasă bani, pentru ca editura să poată continua proiectul. Să-și poată plăti traducătorul, redactorul, tipografia și salariile angajaților permanenți, cei care ne trimit cărțile spre librării. Da, știu, în calitate de colecționar, am și eu câteva rafturi cu serii începute și lăsate în aer. Da, știu, sunt și eu frustrat din această cauză. Da, știu, primesc tone de cărți, și despre cele mai multe nu mai apuc să scriu, pentru că timpul e prea scurt și proiectele sunt prea numeroase, iar un om are și viață personală, și familie, și serviciu, însă și cumpăr (și am cumpărat, de-a lungul timpului) tone de cărți. Da, știu, e frustrant să ți se spună că seria a fost sistată pentru că primul volum nu s-a vândut suficient de bine sau, în cazul cel mai fericit, că volumul doi va apărea într-un viitor incert, poate la Gaudeamus, poate la anul, poate peste doi ani. Știu, e un cerc vicios din care vom ieși, poate, când și țara va ieși din criză și când vom înțelege că editurile sunt afaceri, nu instituții caritabile. Și când și editurile (cele care n-au înțeles deja) vor înțelege că trebuie să-și respecte cititorii, să nu le vorbească de sus și să le asculte doleanțele, nu să le dea peste nas că ei nu înțeleg ce e valoros și ce nu, care copertă e frumoasă și care nu și să nu mai avem nici oameni de carte care râd de cei care le cumpără cărțile, considerându-i specimene inferioare. Acele specimene inferioare le cumpără cărțile și îi ajută să meargă mai departe.

În fine. Voiam de fapt să vorbesc despre excelenta serie „Peter Grant”, al cărei volum doi, „Soho în lumina lunii” a apărut cu puțin înainte de târgul „Final Frontier” din primăvară, în traducerea lui Alexandru Voicescu, omul multi-funcțional care ține cârma corăbiei numite Editura Herg Benet (și care a scris un celebru articol cu explicații punctuale, preluat, cu acordul lui, inclusiv pe acest blog). Primului volum, „Râurile din Londra” (despre care am scris aici), i-am reproșat abundența prea mare de creaturi care sunt presărate prin toată povestea, ce au darul să amețească un cititor mai puțin atent din cauza numărului prea mare: știme ale apelor, zeități ale râurilor, vampiri, vampiri energetici, vrăjitoare, vrăjitori, creaturi malefice, silfide frumușele, polițiști zeloși și nu prea, învățăcei, smulgători de fețe și multe altele, nu prea mi le mai aduc aminte pe toate (și n-a trecut decât un an). I-am apreciat, în schimb, umorul englezesc de o calitate excelentă, asemuind de prima dată seria cu sora ei un pic mai puțin cultă de peste ocean, „Harry Dresden” a lui Jim Butcher (pe care cred că editura FinalChapter a cam abandonat-o din rațiuni descrise mai sus), însă la fel de bine scrisă și de interesantă ca mod de desfășurare a acțiunii, protagonist și creaturi malefice distribuite în roluri negative.

Volumului doi al seriei apărute la editura Herg Benet i-aș reproșa faptul că intră cam greu în acțiune. Și că n-are decât o smulgătoare de… bijuterii bărbătești și niște misterioși asasini (sau misterioase asasine, cine știe) de jazzmeni pe post de eroi negativi. În rest, numai de bine. Peter Grant, polițistul boboc în ale magiei pe care l-a luat sub oblăduirea sa celebrul vrăjitor Thomas Nightingale (a cărui vârstă incertă pare inspirată de povestea lui Benjamin Button), capătă consistență, dimensiune și importanță din ce în ce mai mare, doar numele său e strâns legat de seria lui Ben Aaronovitch, nu? Așa că e și normal. Un volum în care ni se arată creaturile (mai puține acum) care vor popula universul acestei povești, plus o anchetă al naibii de complicată, iar acum încep să vină și explicațiile, tainele, misterele și întâmplările primejdioase petrecute în tumultuosul trecut al protagoniștilor. Umorul englezesc de calitate e din nou la rang de cinste, la fel și referințele culte, un mare plus pentru această serie urban fantasy. Bonus: o terifiantă scenă din subteranul unei clădiri, bântuit de spirite ce nu-și găsesc pacea și unde un cap vorbitor vrea să i se facă dreptate. Al doilea bonus: o fermecătoare/tragică poveste cu bombe din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Însă ce mi se pare cel mai important este modul în care evoluează protagonistul seriei, aici observându-se, chiar mai clar decât în cadrul primului volum, importanța covârșitoare a trecutului acestuia și, mai ales, al părinților acestora. Doar nu degeaba Peter are ca tată un fost celebru jazzman, în timp ce Thomas Nightingale, inspector-șef al poliției metropolitane londoneze, este ultimul vrăjitor al Angliei. De fapt, aici aș face o corectură: ultimul mare vrăjitor aflat în slujba binelui, căci, aflăm pe parcursul poveștilor, vrăjitorii s-au tot perindat pe la butoane și nu se dau bătuți sub niciun chip. Așa că… să vedem în volumele următoare.

Recunosc cu mâna pe inimă: am început greu volumul. Parcă nu se mișca deloc acțiunea. Sau eram la capătul puterilor, ajuns la finalul unui semestru de grădiniță (fiul meu a terminat grupa mijlocie și-n sarcina mea a picat trezitul și pregătirile de dimineață). Cert este că mi se părea că nu mai începe odată. Un pic mai încolo, însă, a început. Și-am început și eu să înțeleg. Volumul doi este mai așezat, mai închegat și mai interesant decât primul. Cu toate că abia spre final se așază piesele puzzle-ului și începi să-ți dai seama ce treabă au avut una cu alta ițele disparate de până atunci, răbdarea și perseverența merită din plin. Unii cititori s-au grăbit să-i dea trei stele, probabil din aceste considerente. Pe mine m-au satisfăcut și concluzia, și explicațiile, și deznodământul și modul în care au fost rezolvate anchetele. Șocant, dar de efect. Pe ocolite, dar satisfăcător. Seria „Peter Grant” merită o soartă mai bună la noi, nu să se oprească după doar primele două volume. Depinde de noi, de cititori, să o facem să meargă mai departe. Editurile nu pot spera la nesfârșit să vândă zeci de mii de exemplare din cărți vandabile, dar nu toate interesante pentru noi, consumatorii de SFFH, mystery & thriller, iar cu profiturile obținute de acolo să scoată, într-un număr jenant de mic, dat fiind numărul cititorilor-cumpărători, cărțile valoroase (din punctul nostru de vedere).

Reclame