Lecturi 257: Jo Nesbø – Pasărea cu piept roșu

Jo Nesbø – Pasărea cu piept roșu (Harry Hole III: Rødstrupe, 2000) 624p., TPB, 13×20, Trei, 2020, Colecția Fiction Connection, Trad. Lorena Mihăieș, Red. Domnica Drumea, 35.75 (55) lei, ISBN 978-606-400-712-4

Premii: Bokhandlerprisen 2000

Nominalizări: CWA International Dagger Nominee 2007

Nota Goodreads: 3,94 (90 912 note)

Descrierea editurii: „O poveste zguduitoare despre crimă și trădare, care pendulează între câmpurile de luptă din al Doilea Război Mondial și capitala Norvegiei din zilele noastre.
Detectivul Harry Hole a făcut o eroare profesională și, drept pedeapsă, a fost însărcinat cu misiuni monotone de supraveghere. În timp ce monitorizează activitatea grupurilor neonaziste din Oslo, Hole este atras într-o poveste misterioasă, cu rădăcini adânci în trecutul întunecat al Norvegiei, când unii membri ai guvernului au colaborat voluntar cu Germania nazistă.
Șaizeci de ani mai târziu, această pată neagră nu vrea să se șteargă – iar soldații bătrâni care au supraviețuit cândva unei crâncene ierni rusești încep să fi e omorâți unul câte unul.
Ghidat de propria conștiință încărcată și de sentimentul de vină, celebrul detectiv furios, alcoolic și cu un trecut nu tocmai curat, descifrează plăsmuirile unei minți criminale perverse. În jurul lui Hole începe rapid să se țeasă o conspirație îngrozitoare… iar cea mai întunecată oră din istoria Norvegiei pare că abia urmează.”

După „Liliacul” (o ciudățenie de carte cu un criminal pe care nu l-ai fi ghicit nici în ruptul capului) și „Cărăbușii” (care a confirmat ideea că Thailanda este capitala mondială a traficului sexual cu minori – am scris „la pachet” despre amândouă aici), anul trecut a venit rândul primului volum cu Harry Hole cu acțiunea în Norvegia. După două încercări (reușite, în opinia mea) pe meleaguri străine, Hole revine ca să facă ce știe el mai bine: să bea, să fumeze, să fie irascibil, să profite de prima ocazie întâlnită în cale ca să dea cu bâta în baltă și să-și pună superiorii pe jar și să-i aducă la limita răbdării, gata să îl concedieze, dar și să fie un detectiv genial.

Totul pornește de la un banal cartuș de carabină găsit într-o pădure de la marginea capitalei Norvegiei. Cum Harry este ca un copoi care dacă a adulmecat vânatul nu-i mai dă drumul până ce ori moare el, ori pune laba pe vânat, se declanșează o anchetă. La insistențele lui, bineînțeles. Nu am să intru în detalii privind ce se întâmplă inițial, cum de face echipă cu o tânără polițistă pe nume Ellen Gjelten la care va ajunge să țină mai ceva ca la o rudă dragă și de ce insistă să afle cine a reușit să pună mâna pe un pușcoci capabil să tragă asemenea gloanțe precum cel descoperit în pădure.

Am să pomenesc totuși de faptul că volumul de față reprezintă punctul de plecare atât pentru vânarea Prințului, un super-traficant de arme care taie și spânzură în acest domeniu și care poate face rost de orice armă de foc imaginată vreodată de om, cât și a celui pe care Harry îl consideră responsabil de un asasinat mișelesc ce îi va bântui gândurile și visele cale de mai multe volume. A, cartea mai e și cu neonaziști dezgustători, ca să fie tacâmul complet și să facă iar să sângereze rana provocată de colaboraționismul norvegienilor (atât soldații de pe Frontul de Est în cel de-al Doilea Război Mondial, cât și populația civilă de acasă, din Norvegia, deși, e drept, doar o mică parte) din urmă cu (acum) șapte decenii.

În plus, Harry se îndrăgostește. De-adevăratelea. Și-ar merge până în pânzele albe pentru a face să funcționeze această relație. Fericita aleasă se numește Rakel și are un fiu, Oleg, care prinde imediat drag de detectivul cel ursuz. Povestea lor de dragoste reprezintă o adevărată tragedie grecească (cu trimiteri inclusiv la triunghiul amoros dintre regele David, Batșeba și Urie din Biblie) și ocupă o parte însemnată a extraordinarei povești din „Pasărea cu piept roșu”, însuși personajul de la care pleacă de fapt povestea cu glonțul (a cărui poveste îngrozitoare din timpul celui de-al Doilea Război Mondial este și ea detaliată în câteva capitole demne de orice roman scris de Sven Hassel) împrumutând porecla „Uriah”, iar totul se transformă și se amestecă într-un mod magistral, încât, la final, ajungi să nu mai consideri exagerată ideea exprimată de cineva legat de operele lui Jo Nesbø: numele Harry Hole ar trebui să devină la fel de popular ca Harry Potter.

Am așteptat aproape un an până să încep iar un volum cu Harry Hole după cele patru citite unul după altul în 2019, când se apropia cu pași repezi vizita autorului norvegian la București. Și cred că a meritat așteptarea. Există autori ale căror cărți le poți citi una după alta fără probleme, fără teama că-ți vei strica plăcerea făcând abuz și consumându-le operele la foc automat, și mai există și autori ale căror opere trebuie savurate pe îndelete, în tihnă, nu devorând sute de pagini pe zi, pentru a afla mai repede cine e criminalul, ce l-a mânat în luptă, de ce și cine l-a plătit s-o facă și câte lăzi cu sticle de alcool va mai consuma Harry Hole pentru a pune gheara pe criminal.

Jo Nesbø este un astfel de autor, de ale cărui opere nu trebuie să faci abuz. Iar „Pasărea cu piept roșu” este o adevărată mostră de măiestrie literară întinsă pe multe pagini, cu nenumărate fire narative excelent strunite și un excelent reper pentru ce poate face un autor dintr-o poveste bazată pe întâmplări reale peste care a țesut o poveste modernă și în care a implicat și personajul cu care a făcut istorie. Excelentă!

Notă extrasă din interviul realizat cu autorul de către editura Trei:

JN: Pentru mine e greu să ierarhizez romanele, dar pot să vă spun că Pasărea cu piept roșu este o poveste personală, legată de trecutul ambelor ramuri ale familiei mele. Tatăl meu, luptând cu germanii, în cel De-al Doilea Război Mondial, contra rușilor, la granița Norvegiei cu aceștia. Oamenii se temeau în aceeași măsură de o invazie stalinistă sau hitleristă. Iar cei din familia mamei au luptat în Rezistență, contra germanilor care ocupau Norvegia.