Semnal editorial 196: Noutăți de la Editura Rao (VII) – Smith, Eschbach, Preston&Child, Cercas, Lark, Gonick&Kasser, Valpy, James

Un spectaculos si hipnotizant roman din Egiptul antic Faraonul Tamose este ranit mortal, iar orasul antic Luxor este inconjurat de hicsosi intr-un asediu fara precedent. Toate par pierdute in acest moment crucial pentr Egipt, iar lordul Taita, generalul ostirilor lui Tamose, se pregateste pentru infrangerea finala. Insa sansele se intorc de partea armatei egiptene, iar Taita, in ciuda victoriei, este arestat, caci o noua epoca tocmai a inceput: noul faraon este Utteric, un tanar slab si crud, care se simte amenintat de prietenia acestuia cu fratele sau mai mic, Ramses. Ce este de facut pentru eliberarea Egiptului de sub tirania lui Utteric?
De la templele stralucitoare ale Luxorului pana la cetatea magnifica a Spartei, Faraonul este un roman intens si puternic, care isi poarta cititorii printr-o perioada de sange si glorie. Subiectul este atent documentat, personajele sunt emblematice si extraordinar de credibile, in timp ce actiunea e alerta si incredibil de electrizanta.

Domeniu: Aventuri

Format: Carte de buzunar

ISBN: 978-606-006-391-9

Nr. Pagini: 448

Dupa incheierea cruciadelor apare pentru prima data piatra filosofala, cu care se poate face aur – aur pericilos, aur radioactiv. Cavalerii teutoni considera ca este sarcina lor sa o gaseasca si sa o pastreze in siguranta pentru eternitate.
In vremurile noastre, doi frati descopera misterul pietrei. Este oare aceasta o cheie care ne-ar putea schimba viata in bine. Sau una care deschide portile iadului? Care sunt, de fapt, alchimistii zilelor noastre?

Domeniu: Thriller/Ficțiune adulți

Format: Carte de buzunar

ISBN: 978-606-006-331-5

Nr. Pagini: 428

Agentul special FBI Aloysus Pendergast a avut multi adversari de-a lungul timpului, iar unul dintre cei mai mari este chiar fiul sau, Alban. Cand acesta este lasat mort in fata casei agentului, Pendergast stie ca nu are de ales si trebuie sa descopere asasinul. Un turcoaz rar descoperit in stomacul lui Alban il trimite pe agent intr-o mina parasita in California, unde insa il asteapta o capcana intinsa cu grija de un geniu care vrea sa se razbune in intreaga familie Pendergast pentru o faradelege comisa de unul dintre stramosi. O alta crima este comisa in Muzeul de Istorie Naturala, iar cele doua sunt legate. Si asa incepe devoalarea unei conspiratii care incepe cu patentarea unui medicament si se incheie cu lupte bizare ce implica acid triflic si sageti otravite.

Traducător: Dan Doboș

Domeniu: Thriller

Format: Carte de buzunar

ISBN: 978-606-006-396-4

Nr. Pagini: 488

Cine este Enric Marco? Un bărbat de 90 de ani din Barcelona, care a pretins că este un supraviețuitor al taberelor de concentrare naziste, care a fost demascat în mai 2005 după ce a condus timp de trei ani asociația supraviețuitorilor din Spania, a participat la sute de conferințe, a dat zeci de interviuri, a primit importante distincții și chiar i-a mișcat pe parlamentarii spanioli până la lacrimi pentru prima adunare menită să aducă un omagiu republicanilor deportați de către al Treilea Reich.

Traducător: Mariana Sipoș

Domeniu: Roman istoric/Ficțiune adulți

Format: Hardcover

Colecție: Biblioteca Rao

ISBN: 978-606-006-332-2

Nr. Pagini: 432

Spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, surorile poloneze Helena și Luzyna ajung într-o tabără de refugiați din Persia. Când află că Noua Zeelandă primește un număr mare de orfani de război, acestea întrezăresc speranța unei vieți mai bune. Dar doar una dintre surori va putea pleca. În acest timp, James McKenzie părăsește Noua Zeelandă, împotriva voinței părinților săi, pentru a lupta în Europa. Drumurile tinerei poloneze și ale îndrăznețului pilot se întâlnesc. Vor reuși cei doi tineri să-și învingă soarta și să își găsească fericirea? Volumul este continuarea neoficială a trilogiei În ţara norului alb, publicată integral la editura Rao, preluând personaje din aceasta şi extinzând preocuparea pentru cei aflaţi în căutarea unei vieţi mai bune, o temă favorită a autoarei.

Traducător: Cornel Stoenescu

Domeniu: Saga/Ficțiune adulți

Format: Hardcover

Colecție: Biblioteca Rao

ISBN: 978-606-006-400-8

Nr. Pagini: 288

Larry Gonick, cel mai bine vandut caricaturist „supraeducat”, si-a incantat cititorii ani intregi cu relatarile sale istete, accesibile si amuzante despre orice, de la istoria universului pana la secretele matematicii. Acum, Gonick face echipa cu psihologul si cercetatorul Tim Kasser pentru a explica felul in care hipercapitalismul global, care venereaza comertul, ameninta nu doar bunastarea oamenilor si dreptatea sociala, ci si intreaga planeta. Dar Gonick si Kasser nu doar analizeaza cum sa- dezechilibrat sistemul economic – ci arata, de asemenea, calea catre un viitor mai sanatos.
O introducere a erei post-Ocupati, Hipercapitalism se bazeaza pe cercetarea contemporana asupra valorilor, bunastarii si consumismului pentru a descrie concepte (puterea corporatiilor, comertul liber, privatizarea, dereglementarea) care sunt extrem de importante pentru a intelege lumea in care traim si miscarile sociale (simplitatea voluntara, utilizarea in comun, alternative la produsul intern brut, proteste) care incearca sa schimbe sistemul. Naratiunea taioasa si puternica a lui Gonick si alui Kasser reprezinta o explorare profunda a economiei noastre dezechilibrate si a incercarilor oamenilor de a o repara, toate redate in termeni clari, descriptivi, si uneori, hilari.

În 1937, viața Ellei, o tânără în vârstă de șaptesprezece ani, se schimbă pentru totdeauna atunci când este trimisă să-și petreacă vara pe frumoasa Ile de Ré și îl întâlnește pe charismaticul și creativul Christophe.

Își petrec vara împreună, explorând plajele nisipoase ale insulei și apele limpezi, și, pentru prima dată în viața ei, Ella se simte cu adevărat liberă. Dar izbucnirea războiului aruncă totul într-o nouă lumină. Ella este obligată să se întoarcă în Scoția, unde se oferă voluntară în război alături de elegantul Angus.

În această lume nouă, Ella simte că se îndepărtează din ce în ce mai mult de viaţa din Ile de Ré. Poate ea găsi vreodată drumul înapoi? Și vrea?

Din Île de Ré și până pe dealurile din Scoția, Marea amintirilor este o fascinantă călătorie despre puterea memoriei, dragoste și a doua șansă.

Data de publicare: 28.08.2020
Format: BUZUNAR
Categorie: FICȚIUNE ADULȚI
Domeniu de editare: THRILLER
Număr de pagini: 488
ISBN: 978-606-006-396-4
Preţ: 35 lei

În Femeia din oglindă, Rebecca James dezvăluie un roman modern despre o familie consumată de umbrele și secretele trecutului. În anul 1947, londoneza Alice Miller acceptă un post în calitate de guvernantă la Winterbourne, pentru a avea grijă de gemenii căpitanului Jonathan Grey. Căzând sub vraja lui Jonathan, Alice crede că familia își va vindeca propriile suferințe trecute, dar acesta devine răutăcios și crud. Odată cu trecerea timpului, conacul în sine pare că se dezlănțuie, iar Alice găsește împrejurimile subtil alterate. Constance și Edmund devin lipsiți de chef de joacă și, în curând, ea simte că o forță malefică și intenționată începe să îi urască prezența la conac, îi întunecă gândurile și o amenință din umbră.

Domeniu de editare: Fantasy/Ficțiune adulți

Colecție: Biblioteca Rao

ISBN: 978-606-006-377-3

Nr. Pagini: 368

Lecturi 246: Tony Mott – Toamna se numără cadavrele

Tony Mott – Seria Gigi Alexa II: Toamna se numără cadavrele (2020) 244p., TPB, 23×20, Tritonic, 2020, Colecția Mystery&Thriller, 28 (35) lei, ISBN 978-606-749-455-6

Descrierea editurii: „Toamna este un anotimp frumos. Dar și periculos, mai ales în Brașovul în care trăiește Gigi Alexa. Gigi Alexa înconjurată de vechii ei colegi și prieteni își caută un nou partener? Politia e pusă în fata unor cazuri lipsite de sens și logică? Un asasin în serie se ascunde pe străduțele turistice ale Brașovului? Ar putea fi chiar cel de lângă tine? Gigi Alexa e prinsă într-un vârtej al vieții și al morții care nu pare să-i mai dea nicio șansă. Și totuși?”

După ce, nu cu mult timp în urmă, terminam de citit „Iarna crimelor perfecte” și o lăudam pentru ingeniozitatea ideii de final, unul dintre cele mai surprinzătoare finaluri întâlnite de mine în ultima vreme la un roman de polițist, iată că la mijloc de septembrie vine rândul celui de-al doilea volum care o are ca protagonistă pe ingenioasa și năbădăioasa Gigi Alexa, medic legist la Serviciul de Medicină Legală Brașov, care, în loc să se ocupe de disecții și să trimită rapoarte ca să ajute poliția să elucideze morțile suspecte (puține, câte or fi ele, deși se pare că Brașovul, din spusele personajelor acestor volume, este orașul cu cele mai multe crime din România – o fi de vină clima specifică?), ia în mâinile ei cazul cel mai baban, cu largul concurs al poliției, desigur, și se pune pe analizat (și rezolvat).

Nimic de zis, pentru că o face bine, iar polițiștii au nevoie de fiecare om în plus care să îi ajute. Un criminal perfid atacă noaptea oameni pe străzile din Brașov și-i omoară, apoi ia trofee de la ei și parcă le dă cu tifla polițiștilor, ca și cum le-ar spune: „Sunt de o mie de ori mai șmecher și mai inteligent ca voi și voi fi mereu cu un pas înaintea voastră.” Însă el pare să nu știe că, încă o dată, Gigi Alexa lasă bisturiul și masa de disecție de la morgă și, convinsă că nu degeaba a primit un post în cadrul nou-înființatului SAC, adică Serviciul de Analiză Comportamentală (după rezolvarea cu succes a cazului psihiatrului Ion Fora, din urmă cu un an), începe să se ocupe temeinic de cazul prolificului criminal în serie.

Căci exact cu asta se confruntă poliția brașoveană: un criminal în serie care iese noaptea la vânat și nu se lasă până nu transmite și mesajul, misiunea pe care se pare că trebuie să o ducă la îndeplinire omorând oameni.

Ancheta înaintează anevoios, cu toate că de la București a sosit însuși chestorul Vlad, vechiul prieten și partener de pat al lui Gigi Alexa, fostul ei șef direct și, mai apoi, hărțuitor, de pe urma căruia a rămas cu o teamă aparent permanentă la adresa bărbaților. Însă nu e Gigi Alexa, pe numele ei adevărat Regina, genul de om care să se sperie cu una, cu două, mai ales că acum are și o relație stabilă cu Radu, deși are grijă destul de repede să-l dea afară în stradă când i se pare că acesta a început să o sufoce, iar spațiul de desfășurare pe care i-l acordă este nici pe departe suficient pentru o femeie independentă ca ea.

Să nu mă înțelegeți greșit, mie îmi place destul de mult de Gigi Alexa. E drept că tot nu am reușit să înțeleg cum ajunge un medic legist să creioneze portretele unor schizofrenici transformați în criminali în serie și cum de se pretează poliția la așa ceva, dar, trecând peste toate astea și peste dialogurile ce scot la iveală duritatea ei și faptul că nu pare să lase absolut deloc de la ea, Gigi Alexa este un personaj bine conturat, cu picioarele pe pământ și cu o căruță de demoni în urmă (mama, alcoolică și indiferentă, tatăl, rece și mereu absent, mediul ideal pentru a crește un copil care va simți din plin lipsa empatiei părinților exact atunci când avea mai mare nevoie de ea, mai ales că va rămâne orfană de mamă într-o perioadă când sprijinul ei ar fi contat cel mai mult, ajungând apoi să dea vina pe tatăl ei pentru ce s-a întâmplat și chiar să se gândească la un moment dat, mai târziu, să-l omoare), deci nu e deloc de mirare faptul că nu se poate încrede în oameni în general și în bărbați în special. Iar violul… o, scena aceea îți ridică părul în cap și mai adaugă o piesă lipsă la conturarea portretului psihologic al cuiva care trebuie să prindă criminali.

Un criminal perfid și prolific, cum spuneam, în cazul de față. Poliția nu are niciun indiciu, în ciuda faptului că se înmulțesc de la zi la zi cadavrele, iar presa nu ezită deloc să le zugrăvească portrete deloc măgulitoare oamenilor legii. Noroc, bineînțeles, cu Gigi Alexa.

Stilul s-a mai schimbat, autoarea mutând atenția de la creionarea portretelor psihologice ale personajelor principale și concentrându-se mai mult pe anchetă, pe procedură, astfel încât pare că avem doar două personaje principale, Gigi Alexa și criminalul, cu demonii lor venind la pachet odată cu ele.

Iar dacă în primul volum habar nu am avut cine omoară și de ce, de data asta l-am bănuit de la început pe odiosul criminal. Am avut eu așa, o inspirație de moment, a fost ceva ce nu mi-a mirosit a bine, iar instinctul… ei bine, nu mai insist, probabil că veți descoperi și voi la ce mă refer. Rezolvarea, nu chiar facilă, căci cazul pare tras rău de păr și criminalul profită din plin de ezitarea polițiștilor (tocmai pentru că motivația criminalului pare desprinsă direct din cărțile cu criminali duși rău cu pluta), este suficient de rezonabilă cât să exclami: Măi, chiar așa era, cum a zis Gigi! Oare eu cum de nu m-am gândit la ce s-a gândit ea?

„Moartea unui părinte e prima formă de acceptare a sfârșitului. Necunoscuții care dispar din viața noastră sunt mai ușor de ignorat, nu au fost dintotdeauna acolo și nici nu au cum să rămână. Dar mama, mama a fost mereu, de când am apărut noi, e prima prezență continuă.

Abia când a văzut-o așezată în sicriu și-a dat seama că Viorica nu se mai întoarce niciodată. Taică-său era și speriat, și ușurat. Bietul de el, scăpase de crizele de nervi ale unei femei dependente de el și de alcool, dar rămăsese cu o fetiță de 12 ani, care-l considera singurul vinovat. Gigi fusese singură și până atunci, dar îi purta Vioricăi de grijă. După moartea ei, a trebuit să fie singură în continuare și să facă din ura față de tatăl ei un fel de combustibil.”

NB: recenzia face parte dintr-un blog-tour la care vor participa 11 bloggeri și care vor scrie, în zile consecutive, începând cu 14 septembrie și până pe 24 septembrie, despre acest volum. Mai jos, bannerul și lista cu bloggerii participanți.

Nu este disponibilă nicio descriere.

Lecturi 245: *** – Pandemicon. Povestiri pentru sfârșitul lumii

*** – Pandemicon. Povestiri pentru sfârșitul lumii (2020) 352p., HC, 17.5×11.5, Crime Scene Press, 2020, Red. George Arion Jr., 31.5 (35) lei, ISBN 978-606-8959-51-1

Descrierea editurii: „ În 2020, paisprezece autori români, izolați în casele lor, respectând îndemnul „Stai în casă!”, au hotărât să înregistreze sau să imagineze întâmplări din timpul pandemiei care ne răvășește viețile de câteva luni. Pandemicon. Povestiri pentru sfârșitul lumii este o colecție de narațiuni datorate unor condeieri din diverse generații, cu experiențe literare diferite și cu stiluri originale. Ar fi putut să aștepte resemnați să vadă cum vor evolua lucrurile. Au preferat să riposteze prin scris la ceea ce ne amenință existența.

Textele lor sunt o modalitate de eliberare de fricile care, în mod firesc, ne macină în această perioadă nefastă, cum n-a mai cunoscut omenirea de multă vreme. În istorisirile lor veți întâlni neliniște, încrâncenare, flagelarea nepăsării cu care sunt tratați uneori oamenii, dar și a indolenței pe care o manifestă câteodată aceștia, ignorând virusul, adoptând posturi aberante, inventând teorii ale conspirației halucinante. Covidul a funcționat ca un revelator pentru comportamentul uman, de la noi, din alte părți ale globului. Oricât ar părea de ciudat, în aceste pagini veți întâlni chiar și umor. Sau viziuni de domeniul fantasticului. Sau dezvăluiri cutremurătoare. Și încrederea că, mai devreme sau mai târziu, totul se va termina cu bine. Și cu ajutorul cuvintelor putem depăși momentul de cumpănă cu care ne confruntăm. Au fost, întotdeauna, un reazem de nădejde. În orice caz, suspansul e prezent în fiecare dintre aceste povestiri captivante, scrise special pentru volumul a cărui lectură vi-o dorim cât mai agreabilă.”

Cu o strângere de inimă am început să citesc acest nou volum scos de editura Crime Scene Press, singura editură de la noi din țară axată exclusiv pe publicarea de literatură polițistă. De ce oare? Pentru că după șase luni de pandemie, de izolare și de reducerea la minimum a călătoriilor, în scopuri de necesitate și cam atât (cu mici excepții, desigur), parcă nu mai aveam chef să și despre oameni aflați în posturi similare, bașca și martorii sau, mai râu, victimele unor acte violente. Și, ce să mă mai ascund după deget, de la o vreme ezit mult înainte să încep o antologie – nu mai expun și motivele.

Paisprezece povestiri, cincisprezece autori. Cum vine asta? E simplu. O povestire, cea care și dă numele volumului, este scrisă la patru mâini, de către Ovidiu Pecican și Amalia Lumei. Povestirile au fost așezate în ordinea anilor în care s-au născut autorii lor, în ordine crescătoare, astfel încât decanii Stelian Țurlea, George Arion sau Michael Haulică au avut întâietate, urmați de… ei bine, ați priceput cum stă treabă.

Nu am să mai însă fiecare povestire pe rând, ci am să le menționez pe cele care mi-au plăcut cel mai mult și de ce. Țin doar să menționez că fiecare povestire este unică în felul ei, la fel cum și autorii lor au stiluri și metode proprii, abordări diferite, subiecte diferite.

Cel mai mult mi-a plăcut povestirea lui Caius Dobrescu, „În via noastră, fără sfârșit”, vă zic de pe acum. E lirică, întunecată și sumbră, are un subiect care abia la final se dezvăluie și punerea ei în scenă mi-a creat adevărați fiori. Răzbunarea moarte n-are pare a fi dictonul după care se dictează personajul principal, care așteaptă câteva decenii să execute o vendetă personală ce vă va da cu siguranță fiori. Excelentă!

Cel mai fin gândit caz este cel imaginat de Michael Haulică în genial intitulata povestire „Ea vine o dată, ea pleacă pe rând”. Cum să comiți o crimă și să te debarasezi de cadavru în plină pandemie și stare de urgență, într-un loc în care toți locatarii știu tot ce mișcă, cine intră, cine iese și la ce oră, cine ce face și cu cine, și nu poți ieși afară din casă decât pentru a merge la serviciu sau pentru a face cumpărături de strictă necesitate? Cu toate astea, cineva izbutește să comită crima aparent perfectă. Nițel străvezie mi s-a părut motivația criminalului, dar na, se spune că dragostea e oarbă, nu?, și ce nu face omul cuprins de gelozie?

În excelenta povestire a lui Alexandru Arion, „Moartea pe acoperișul fierbinte”, un polițist acrit de toate, sătul până în măduva oaselor de căldură, de imbecili și de viruși ucigași, este chemat pe o arșiță cumplită, tocmai pe acoperișul unui bloc, pentru a cerceta locul în care un bătrân de optzeci și cinci de ani a fost ucis cu mai multe lovituri de cuțit. Toți vecinii aveau un dinte împotriva fostului securist înjunghiat mortal, toți vecinii au prin apartamente câte un set de cuțite identic primit pe cupon, toți vecinii au câte o opinie, iar tartorul suprem pare a fi administratorul de bloc, un adevărat exponent de seamă al administratorilor ce-și vâră mereu nasul în treburile oamenilor și cred că în sarcina lor cade să aibă grijă de bunăstarea celor care i-au pus, nu neapărat benevol, să aibă grijă de interesele lor.

O povestire cu tentă fantastică, extrem de scurtă, din păcate, dar cu tâlc, scrie și George Arion pentru această antologie, în care finalul te va lăsa la fel de mască pe cât este lăsat și personajul principal când bate în sfârșit la ușa misterioasei femei pe care o urmărise până atunci doar de la geam. Tot o tentă fantastică va căpăta destul de repede și povestirea lui Gabriel Brănescu, „Substituirea”, în care pandemia își face de cap ori cu mințile oamenilor, ori, mai rău, cu trupurile lor.

În „Curcănăria versus Pandemia” a lui Petre Crăciun, autoritățile care ar trebui de fapt ne protejeze sunt înfățișate în toată hidoșenia lor absolută, de clică de incompetenți, aroganți sau de-a dreptul dobitoci, care-și însușesc meritele altora, iau decizii anapoda sau chiar idioate, umplându-se de ridicol și fără să-și dea măcar seama, iar lumea obișnuită capătă încă o dată senzația că e de fapt pe cont propriu și că fiecare trebuie să se descurce cum o putea. O notă sobră este adusă de povestirea „Pandemicon” a lui Ovidiu Pecican & Amalia Lumei, în care o răzbunare îndelung și atent pusă la cale este executată însă la un nivel aproape amatoricesc.

Aș mai menționa și povestirea lui George Arion Jr., al cărui stil laconic s-a potrivit perfect ideii finale, plus începutul povestirii lui Mihnea Arion, care este, să zicem, aproape perfect.

Pe final nu pot să nu remarc dezamăgirea provocată de povestirea lui Eugen Cristea, care mi s-a părut doar un soi de farsă, o glumă bună de citit la un cenacul, nu de publicat într-o antologie, și, nu în ultimul rând, să dau și un premiu pentru cele mai multe elucubrații… pardon, am vrut să zic răbufniri la adresa Covid în general și a gestionării crizei de către autorități, în special… înghesuite în douăzeci și ceva de pagini, autoarea lor fiind Oana Stoica-Mujea: „Covidul vostru e o inepție” sau „- Sigur că da, vom lăsa criminalii în libertate, deschidem granițele să vină toți infectații, ba chiar îi trimitem și la sparanghel că poate mor natural. Am înțeles, închidem ancheta.” Păcat de cazul frumos pus în scenă, dar cred că, printr-o singură povestire, autoarea a reușit să mi-o facă antipatică pe Iolanda Știreanu cât pentru toate cele cinci volume care alcătuiesc seria cu ea.

Autorii antologați au stiluri și și-au imaginat povești suficient de diferite între ele pe o temă dată, încât să fie imposibil să nu găsești măcar câteva care să îți placă. Și nu trebuie neapărat să fii fan înrăit al poveștilor polițiste ca să le parcurgi cu plăcere, admirând ba măiestria cazurilor, ba felul în care vede fiecare în parte criza aceasta cumplită, ba o replică spumoasă, ba o întoarcere elegantă din condei, o crimă atent plănuită, un criminal perfid, găsești, practic, de toate.

Pentru „Pandemicon”, au semnat: Stelian Țurlea, George Arion, Michael Haulică, Eugen Cristea, Ovidiu Pecican & Amalia Lumei, Petre Crăciun, Caius Dobrescu, Adrian Onciu, Gabriel Brănescu, Alexandru Arion, Mircea Pricăjan, Oana Stoica-Mujea, George Arion Jr., Mihnea Arion.

Semnal editorial 195 + Fragment în avanpremieră: Teodora Matei – Inima Castelului

Fragment în avanpremieră INIMA CASTELULUI, de Teodora Matei

Din 1 octombrie în librării

Primele două volume ale seriei le găsiți aici și aici, iar despre ele am scris pe blog, aici și aici.

Inima castelului

de Teodora Matei

Capitolul 1 – Tristețe

Peste orașul încins se lăsa seara. O ploaie venită din senin, de un sfert de oră, nu reușise să domolească arșița de peste zi. Doar ridicase, din asfalt, un abur călduț și alungase trecătorii pe sub streșini sau copertinele stațiilor de autobuze. De după blocuri, ultimele raze de soare uscau frunzele copacilor de pe străduța lăturalnică, străjuită de arbori ce-și uneau, la trei metri deasupra solului, coroanele impunătoare. O pală de vânt scutură câteva picături reci pe ceafa și spatele lui Dan. Grăbit, bărbatul doar tresări, înfiorat, continuându-și drumul spre casa prietenului său. Aversa de mai devreme îl făcuse să întârzie; nu voia să piardă nici măcar un minut din timpul pe care obișnuia să-l petreacă, săptămânal, cu Dominic. Deși celălalt nu-i răspundea niciodată, el continua să-i povestească ce făcuse peste zi, ce cafenele se mai deschiseseră prin oraș, ori ce prieteni mai vechi întâlnise. Îl ținea la curent cu năzbâtiile recente ale fiului său. De când începuse să meargă, băiețelul explora cele mai neobișnuite colțuri ale casei și curții, obosind adulții obligați să stea necontenit cu ochii pe el.

Ajuns în fața porții, Dan întârzie o clipă cu mâna pe clanță. În hamacul de pe terasa acoperită din spatele casei, vedea doar profilul lui Dominic și vârfurile mâinii stângi atingând podeaua de lemn. Dacă n-ar fi avut ochii deschiși, ar fi putut jura că dormea; pieptul i se ridica ușor cu fiecare inspirație, apoi cobora ca într-un oftat.

Bărbatul înaintă pe aleea betonată; când mai avea câțiva pași până la intrarea în casă, ușa acesteia se deschise și fu întâmpinat de mama prietenului său.

– Bună seara, Dan! Ai reușit să ajungi! Mă gândeam că ploaia asta…

– Să fim serioși! Sărut mâna! A fost o ploicică, oricum m-a prins pe stradă, m-am adăpostit într-o librărie și, când s-a oprit, mi-am văzut de drum.

– Ce-ți face băiatul? Tot neastâmpărat?

Evita să-i spună copilului pe nume. Se bucurase atunci când Dan o anunțase, cu mândrie, că alesese să-și boteze fiul după cel mai bun prieten al lui. I se strângea inima, însă, atunci când trebuia să pună alături imaginea unui puști vioi, plin de viață, și cea a fiului său pierdut într-o lume din care se părea că nimeni și nimic nu-l mai putea întoarce. Dominic fusese, la rândul lui, un copil jucăuș, curios, vesel; se maturizase, poate, un pic prea devreme, atunci când apăruseră gemenii, iar el se implicase, mai ales după moartea tatălui lor, în creșterea și educația celor mici.

– Da, are tot mai multă energie, iar noi încercăm să ținem pasul cu el. Ce face? întrebă ca să schimbe vorba, arătând spre bărbatul din hamac.

Femeia ridică umerii a neputință. Ridurile de pe frunte i se adânciră când șopti, de parcă n-ar fi vrut să fie auzită decât de Dan:

– Ca de obicei. Cred că știe când trebuie să vii, pentru că, din când în când, l-am văzut privind spre poartă.

– Ăsta e un semn bun, nu-i așa? încercă bărbatul s-o încurajeze.

– Sau, poate, doar o părere de-a mea. O speranță că, într-o zi, va fi la fel ca înainte.

Dan se apropie de ea, o îmbrățișă, apoi o mângâie încet pe spate.

– Și eu sper! De-aia vin să-l văd, să-i vorbesc, mi-aș dori să-i spun ceva să-l trezească…

Bătrâna dădu din cap, neîncrezătoare. Mai oftă o dată, adânc, după care se întoarse brusc pe călcâie. Îi aruncă rapid, peste umăr, ca să nu-i vadă lacrimile:

– Vă aduc imediat niște vin și prăjituri!

Musafirul se îndreptă spre terasă și salută, dorindu-și să i se răspundă:

– Hai salut, Domi! Ce mai faci? Am trecut să văd cum ești.

Ochii celuilalt păreau goi. Deși ațintiți spre noul venit, priveau prin el, dincolo de el, de parcă o cortină invizibilă îi împiedica să vadă lumea înconjurătoare. Nu erau senini, ca ai orbilor, fixând un punct acolo unde bănuiau fața interlocutorului. Nici umbriți, ca ai celor ieșiți după mult timp din întuneric sau loviți de o lumină puternică. Erau lipsiți de lumina vieții, oglinzi reci ce nu reflectau nimic.

Dan se lăsă pe fotoliul din fața hamacului. Sesiză o ușoară mișcare prin care celălalt își schimbă poziția; spera că Dominic se întorsese spre el, nu căutase doar să se așeze mai comod. Dădu deoparte cartea cu copertele zdrențuite, ca să facă loc tăvii cu o carafă de vin, două pahare și un platou cu prăjituri cu vișine. Femeia se strecurase în vârful picioarelor, parcă nevrând să-i deranjeze. Mai întârzie câteva secunde privindu-și fiul, apoi se retrase. Și-ar fi dorit să-i mai audă vorbind, entuziasmați, ca pe vremuri.

– Bun vinul ăsta, Domi! Nu știu de unde-l ia mama ta, dar, de fiecare dată, mă bucur să scoată carafa de cristal și s-o umple doar pentru noi! spuse Dan încercând să zâmbească.

Spera că prietenul lui nu-i sesizase veselia forțată din glas, nici tremurul mâinii când umpluse cele două pahare. Ridică unul și, controlându-și vocea, închină:

– Hai noroc! Să trăiești, frate!

Apoi luă câteva înghițituri, bucurându-se de licoarea rece.

– Am trecut prin centru acum, în drum spre tine. Știi la ce mă gândeam? Că ai putea să vii și tu cu mine, să dăm o fugă pe străzile-alea ale noastre, pe unde pierdeam zilele și nopțile. Ce zici? Te bagi? Hai!

Întinse mâna spre Dominic, ca și cum ar fi vrut să-l ajute să se ridice. Nu primi decât un refuz clar, când celălalt întoarse capul, evitându-i privirea.

– Ei, nu-i nimic, poate vii data viitoare! Până atunci mai ai timp să te gândești. Nu-ți face griji în privința hainelor! Oamenii ies la plimbare cum le vine. Unii, la costum, dar cred că ăia sunt corporatiști cărora le e lene să mai treacă pe-acasă, să se schimbe. Alții, ferchezuiți nevoie mare; cred că sunt la prima întâlnire, sau cam așa ceva. Și mai sunt ăștia ca mine, care trag pe ei ce haine curate găsesc prin dulap și-o rup la goană pe stradă, să n-apuce să strige după ei mama, sau nevasta, sau copilul. Eu sunt în a treia categorie, zise Dan, dar se opri brusc, pentru că nici lui nu i se părea c-ar fi fost convingător.

Goli paharul de vin și îl mai umplu o dată. Luă o prăjitură și o savură meticulos, părând preocupat de gustul și textura acesteia. Dominic îl urmărea atent, însă imediat Dan văzu că bărbatul se uita, de fapt, la cartea aceea veche citită și răscitită din scoarță-n scoarță. Lăsa impresia că nu-și dorea ca vreun strop de apă, sau de vin, ori vreo firimitură de prăjitură, să-i atingă scoarțele. De altfel, printr-o mișcare bruscă, o luă și și-o așeză pe piept.

Dominic închise ochii, oftând adânc. Se regăsi în salonul Baronului, cufundat într-un fotoliu impunător, cuprins de o stare de liniște specifică acelui loc. Ori tovărășiei acelor oameni. Anna, Nikos, mai de curând și Simon, fiul acestuia. Cel de care-l lega ceva atât de puternic încât simțea că-mpart același suflet. Poate chiar o făceau. Îi era tot mai greu să creadă că visa atunci când străbătea călare pajiștile din jurul castelului sau potecile înguste ale pădurii. Ori când, îmbrăcat în straie alese, invita la dans o domnișoară frumoasă, știindu-se privit de tatăl său. Nu știa cum să spună toate astea și, atunci, își impusese să tacă. Veselia forțată a oaspetelui, povestirile haioase despre oameni cunoscuți în altă viață, istorisirea celor mai recente năzbâtii ale fiului său nu făceau decât să-l rupă de lumea cealaltă, ce-l primise cu brațele deschise, oferindu-i un răgaz de la toată frământarea anilor dinainte.

Dan se lăsă să alunece, sprijinindu-și capul de spătar. Era mâhnit, furios, deznădăjduit. Șopti ca pentru el, privind în jos:

– Nici nu știi cât de mult mi-aș dori să fii ca pe vremuri! Îl urăsc din tot sufletul pe bogătanul ăla arogant! Îi urăsc puterile sau uneltirile care te-au îndepărtat de noi! Îi urăsc nenorocita aia de viață clădită pe suferința altora. De-aș putea…

Se întrerupse, pentru că Dominic părăsi hamacul și, strângând cartea Baronului cu ambele mâini, dispăru în casă, trântind ușa în urma lui. Dan nu-și dusese ideea până la capăt nici măcar în minte, însă atunci când bătrâna ieși în curte, privindu-l întrebătoare, gândurile i se limpeziră, privirea i se însenină, apoi își lămuri gazda:

– Cred că nu era într-o dispoziție prea bună… Poate că-l plictiseam. Dar nu renunț! Săptămâna viitoare voi fi aici, ca de obicei!

– Te aștept, Dane! îl asigură, ușurată, bătrâna. De când au plecat și gemenii suntem atât de singuri…

Bărbatul nici nu voia să-și imagineze viața într-o casă cu un om care se strecura precum o umbră, care stătea majoritatea timpului în cameră, cu draperiile trase, care nu mai scosese o vorbă de ani întregi, a cărui minte rătăcea într-un timp trecut, prin locuri ce-ar fi trebuit să-i rămână străine.

– Eu nu-mi pierd speranța! Nici dumneavoastră n-ar trebui s-o faceți! Simt eu, așa, că va fi bine, că Dominic se va-ntoarce printre noi…

– Doamne, cât îmi doresc…, recunoscu femeia, iar Dan o îmbrățișă, mirându-se de efuziunile sentimentale la care se dedase într-o singură seară.

– Stai așa, să-ți dau o sticlă de vin și niște dulciuri pentru cel mic!

– Nu, nu, mulțumesc, se eschivă Dan, încercând să refuze.

– Fii serios! Ia-le și bucurați-vă de ele! Te mai aștept, mai spuse șovăielnic, cu ochii umezi.

Dan luă sacoșa întinsă de gazdă și se îndepărtă, pe alee. În poartă, se opri să mai arunce o ultimă privire spre fereastra prietenului său.

Dominic întârzia cu mâna pe draperii înainte de a le trage, să se izoleze de lumină, de oameni, de lucruri neînțelese. Un bărbat îi făcea cu mâna. Îl ignoră. Poate era vreun străin dornic de cunoștințe noi, ori cineva întâlnit de mult. Se retrase din dreptul ferestrei, bucurându-se de penumbra dormitorului. Întins pe pat, deschise cartea Baronului și începu să citească, atent. Știa, pe de rost, toate cuvintele. Își amintea, fără să știe cum, de parcă el însuși le trăise, toate lucrurile descrise acolo. Revedea, cu ochii minții, locuri unde nu călcase niciodată, ce-i păreau teribil de familiare. Într-un târziu ațipi zâmbind, ca un copil rătăcit ce-și găsise casa.

*

Pe măsuța metalică de pe terasa din fundul curții, Dan adusese sticla de vin primită câteva ore mai devreme, cuburi de gheață într-o cană metalică, două pahare și caserola cu prăjituri. Din păcate, fiul lui scobise, cu degețelul, după toate fructele și linsese zahărul de deasupra, astfel încât nu mai rămăseseră decât niște bucățele de aluat galben găurit ca un șvaițer. Când Dora, soția lui, i se alătură, bărbatul umplu paharele și împinse unul spre șezlongul pe care se așezase femeia.

– Of… nu mai pot, copilu-ăsta e din ce în ce mai energic! Pe zi ce trece descoperă din ce în ce mai multe chestii, iar eu trebuie să inventez tot felul de subterfugii ca să-l îndepărtez de pericole!

– Știu, iubito… Vrei gheață?

– Nu! Cum să strici un vin așa de bun cu gheață? Lasă-mă să-l savurez…

– Bine, admise bărbatul, pentru care toate băuturile erau la fel, atâta timp cât conțineau alcool care să-l zăpăcească și să-i îndulcească realitatea.

Pe vremea când fura din dulapul bunicului orice sticlă îi cădea la îndemână, se bucura de ea, aflând abia mai târziu, peste ani, că băuse într-o seară sau două, cu Dominic, licori prețioase din care aristocrații turnau doar așa, de formă, câte-un deget pe fundul paharului. Apucă, totuși, două cuburi și le lăsă să cadă în vinul cu tentă rozalie.

– Mâine mă revanșez, promise după ce luă două înghițituri. Îl duc pe ștrengar în parc, știi că-i place!

– Cum vrei, răsuflă ușurată Dora. Apropo, ce-ai făcut azi? Cum mai e Dominic? întrebă, luând de pe farfurie o bucată de prăjitură cu urme de fructe.

– La birou a fost ca de obicei… Dominic… nu știu, nu s-a schimbat nimic.

Rămase privind în gol, spre luna ivită peste acoperișul casei de alături. Voia să găsească în soția sa un aliat însă, deși îi povestise pățaniile prietenului său, femeia rămânea mereu rezervată. Nu-l cunoștea pe celălalt decât din povestiri și insista că bărbatul devenise victima unei depresii crunte, că un psiholog sau un psihiatru l-ar fi ajutat să-și revină.

– Tu nu l-ai cunoscut înainte, nu știi cum era el, plin de viață, dedicat familiei, mie, cum o luam pe arătură și mă trăgea după el… Cum a crezut toate poveștile Baronului și și-a dorit să i se facă dreptate… Și cum a plecat, într-o seară, la castel, și s-a întors cu mințile rătăcite…

– Te cred, spun doar că nu știi ce s-a întâmplat acolo, poate a suferit un șoc, poate are nevoie să discute cu cineva străin de toate astea… Pe bune, tot aud, de ani de zile, legenda asta cu vraja care-l leagă pe marele aristocrat de castel, de blonda aia care, între noi fie vorba, nici ea nu mai are toate țiglele pe casă… Sunt bune, așa, de depănat la un pahar de vin, dar trebuie să fii tare naiv să crezi în ele.

Dan ridică din umeri. Ceea ce erau pentru alții legende, pentru el fusese un crâmpei de viață.

– Vrei să-ți fac un masaj la picioare? propuse, resemnat.

– Dacă-mi faci, te mai las să-mi spui povești cu minunatul Nikos și inocentul Dominic. Dar nu mai mult de-un sfert de oră, că mi-e tare somn! Simt nevoia să mă bag în pat. Clipele-astea, de când adoarme piciul, trec cu viteza gândului!

Dora se lăsă pe-o parte, trecu picioarele peste brațul șezlongului, i le puse în poală și închise ochii, sperând să nu adoarmă acolo, în grădină.

– Odată am mers cu Dominic la castel, începu Dan, cu o mână mângâind piciorul paharului aburit, cu cealaltă – degetele soției. Cred că niciodată n-am mai avut sentimentul ăla ciudat că alături de mine se mișcă, vorbesc alți oameni pe care nu-i puteam vedea. Am intrat pe un geam al bucătăriei și, deși pe plită se pusese praful de-un deget, aș fi putut jura că mirosea a plăcinte proaspăt scoase din cuptor. Apoi am ajuns la ușa salonului, una mare, de stejar, cu clanță aurită. Se auzeau vocile unor bărbați încinși la un joc de cărți, simțeam fum de trabucuri fine… Dar castelul era gol, supravegheat de niște paznici cu câini. Ți-am zis cum i-a adormit Dominic?

Făcu o pauză, dar nu primi niciun răspuns. Picioarele femeii atârnau grele pe coapsele lui; se uită la ea și o văzu respirând regulat, cu pătura strânsă peste piept. Trase o a doua pătură de pe scaunul alăturat, o înveli și povesti în continuare. Știa că nimeni nu-l mai asculta, dar simțea nevoia să-și reamintească.

– Am urcat, pe o scară îngustă, spre dormitoare. Eu mă tot opream, întrebam, dar Dominic era acolo ca acasă. Știa, din povestirile Baronului, cum să ajungă peste tot. M-am speriat al naibii de tare când s-a întins pe patul ăla și-a adormit. Iar eu nu puteam să-l trezesc! În cele din urmă, l-am luat la palme și s-a deșteptat greu, ca dintr-un coșmar. Am plecat fix înainte să se dumirească dihăniile-alea. Eu îmi scrântisem piciorul, Dominic mă trăgea după el… De-aia zic, draga mea, nu crezi c-ar fi o idee bună să am o discuție cu Nikos?

Evident, femeia nu-i putea răspunde, iar de când lui îi încolțise în minte ideea unei vizite la castel, începuse să-și facă planuri. Știa că soția nu l-ar fi încurajat; eventual, de dragul lui, ar fi acceptat ca el să plece, însă nu pe deplin convinsă, ci doar ca să-i facă pe plac. Sperând că Dan s-ar fi întors cu coada-ntre picioare, dând deoparte, pentru totdeauna, legendele și poveștile Baronului.

În curând la Paladin

În curând la Paladin

Preluare de pe blogul editurii Paladin:

Chiar dacă 2020 este dificil și ne-a cam dat planurile peste cap, încercăm pe cât posibil să rămânem fideli planului editorial stabilit la început de an. Așadar, paladini, iată titlurile pe care le vom publica în această toamnă sau cel târziu până la sfârșitul anului, precum și cărțile la care lucrăm și care sunt preconizate pentru începutul lui 2021 (în cel mai nefericit caz, știți povestea).  În acestă toamnă / Până la sfârșitul anuluiScience-fiction

  • Furia dezlănțuită, Pierce Brown (continuarea cărții Furia de fier)

Vei urî și vei fi urât. Vei iubi și vei fi iubit. Vei cădea și te vei înălța. Nu vei cunoaște niciodată pacea, dar vei cunoaște bucuria.

Alungat de Republica pe care a fondat-o, Darrow alege iarăși calea războiului, lăsând în urma sa haos și panică. Noi eroi își arată chipul și noi viziuni asupra lumilor par să prindă contur. Dar indiferent de bătăliile pe care le poartă, toți șoptesc un singur nume – Secerătorul. Va reuși cel care a rupt lanțurile sclaviei să mențină vie speranța într-o lume echitabilă sau va semăna doar moarte în jurul lui?

Viața e făcută să fie simțită. Altminteri de ce mai trăiești? Fără văi nu există munți.

De același autor:

Furia roșie

Furia aurie

Furia dimineții

Furia de fier

  • Toate sistemele în alertă, Martha Wells

PREMIILE HUGO, NEBULA ȘI LOCUS

Aveam patru oameni în perfectă stare şi trebuia să am grijă să nu fie ucişi. Nu-mi păsa de ei personal, dar nu ar fi dat bine la dosar, iar dosarul meu arăta deja groaznic.

Aflată într-o expediție științifică pe o planetă necunoscută, echipa CercetareAux este atacată în mod neprevăzut. O provocare pentru AsaSint, robotul care nu poate să asigure securitatea echipei decât prin interacțiuni cu oamenii, extrem de stingheritoare pentru el. În ciuda reputației sale de „mașină de ucis“, responsabilitatea îi este permanent pusă în balanță cu introvertirea. Limitele dintre ingineria anorganicului și conștiința umană tind să dispară, iar AsaSintul încearcă să-și elucideze trecutul, impulsionat de comportamentul lui tot mai omenesc.

Aşa că ne-au făcut mai inteligenți. Anxietatea şi depresia erau efectele secundare.

  • Marea de fier, China Mieville

LOCUS AWARD FOR BEST YOUNG ADULT BOOK

Fă întotdeauna tot ce poți pentru cei aflați în pericol pe marea de fier

Sham Yes ap Soorap este asistent medical la bordul cârtițierei Medes. Lumea post-apocaliptică în care el trăiește este practic o mare de fier – în toate direcțiile, se întinde o infinitate de căi ferate încrucișate, linii paralele, comutatoare și sensuri giratorii –, iar solul de sub șine este ostil și din el țâșnesc creaturi feroce și uriașe. Atras de farmecul desuet al obiectelor din alte vremuri sau lumi, Sham este intrigat de misterul unei anumite șine de cale ferată și, în goana roților pe șine, el descoperă că vânătoarea unei cârtițe gigantice poate deveni o filosofie de viață.

De când au izbit pentru prima dată două pietre una de alta și s-au minunat în legătură cu focul, oamenii au vrut să istorisească. Poveștile vor exista atâta vreme cât vom exista și noi, până ce stelele vor dispărea una câte una, ca niște lumini stinse.

Oamenii iau uneori decizii care afectează alte specii…. Și uite ce bine s‑au așezat lucrurile!

La zece ani după evenimentele din Giganții adormiți, Kara și Vincent au devenit eroi pentru oamenii din toată lumea, iar Themis un simbol al protecției Pământului… asta până când un robot extraterestru se materializează în centrul Londrei și vaporizează o secțiune a orașului. Iar acela este doar începutul, fiindcă alți roboți gigantici apar în metropole de pe tot globul, având, aparent, același scop distrugător. Omenirea știe acum că nu mai este singură în Univers, dar cum ar trebui să se comporte în fața unei amenințări extraterestre?

Dacă am aflat ceva până acum este că nu suntem cea mai măreață creație din Univers, cu siguranță nu cea mai inteligentă. Pare logic ca în Univers să existe o mulțime de chestii pe care nu le înțelegem.

  • Germenul Andromeda, Michael Crichton

PREMIUL SEIUN PENTRU CEL MAI BUN ROMAN STRĂIN

Lucrurile stau astfel: tu ești omul fără soț. Ești cheia tuturor evenimentelor care se petrec aici. La propriu.

Lumea se poate sfârși în orice clipă. Poate fi un cataclism natural. Sau un fenomen cosmic. Dar cel mai probabil va fi o eroare umană. Numărătoarea inversă a omenirii este declanșată atunci când un germene de natură extraterestră extrem de versatil ajunge pe Pământ și provoacă instantaneu moartea tuturor locuitorilor unui orășel. Singurii supraviețuitori, un nou-născut și un bătrân, reprezintă răspunsul căutat de oamenii de știință. Tot ce au de făcut este să înșele timpul.

Din acest moment, mai sunt trei minute până la declanșarea dispozitivului nuclear de autodistrugereFantasy

  • Assassin’s Creed #5: Renegatul, Oliver Bowden

Citește primele patru volume din serie cu 30% reducere.

  • Vin de păpădie, Ray Bradbury

Se zice că așa începe înțelepciunea. Când ai șaptesprezece ani, știi tot. Când ai douăzeci și șapte, dacă încă mai știi totul, atunci tot șaptesprezece ani ai de fapt.

Verile din Greentown descoperă pentru doi frați, încă puști, experiențe ce-i vor schimba pentru totdeauna. Înghețata de vanilie și vinul de păpădie au devenit deja ritualuri estivale, dar în vara anului 1928 ei încearcă și gustul amar al morții, fragilitatea fericirii și ireversibilitatea timpului. Orășelul, pe care credeau că-l cunosc atât de bine, le dezvăluie într-o vară și alte secrete. Iar unele sunt desprinse dintr-un univers fantastic.

Primul lucru pe care-l înveți în viață este că ești un prost. Ultimul lucru pe care-l înveți în viață este că ești exact același prost.

SERIA DE AUTOR RAY BRADBURY:

Omul ilustrat

Fahrenheit 451

Cronici marțiene

Paladin Young Books

SINGURELE FANTOME SUNT CELE DIN ADN-UL VOSTRU

Conflictul dintre Asasini și Templieri continuă. Crezul ghidează acțiunile Asasinilor și îi face să pară mai onorabili, deși încă nu este clar cine are intenții mai bune. Memoria genetică a celor șase tineri oferă ambelor societăți secrete posibilitatea de a localiza mormântul unui han mongol, în care a fost ascuns al doilea vârf al Tridentului. Vor reuși „ultimii descendenți“ să găsească arma mult râvnită?

„Ironiile” au fost formulate de unul dintre cei mai înțelepți Asasini din istorie: Altaïr. Frăția noastră se străduiește să instaureze pacea, dar ucidem. Ne dăm silința să deschidem mințile oamenilor, dar cerem supunere față de Crez. Ne străduim să dezvăluim pericolele credinței oarbe, dar o practicăm noi înșine. Astea sunt „Ironiile”.

Până la sfârșitul anului / La începutul anului 2021
 

  • Crime: Nu trezi diavolul adormit, John Verdon
  • Science-fiction: Takeshi Sum, Richard Morgan (volumul 3 și ultimul din seria Carbon modificat)
  • Science-fiction: Cibola în flăcări, James S.A. Corey (volumul 4 din seria The Expanse)
  • Paladin Young Books: Aurul prădătorului, Philip Reeve (volumul 2 din seria Cronicile orașelor flămânde).

Lecturi 244: Tony Mott – Iarna crimelor perfecte

Tony Mott – Iarna crimelor perfecte (2019) 226p., TPB, 13×20, Colecția Mystery & Thriller, 26 (32) lei, ISBN: 978-606-749-455-6

Descrierea editurii: „Dacă o singură victimă poate părea un doar un accident, mai multe victime alcătuiesc un puzzle care poate părea imposibil de descifrat. Fiecare dintre noi își dorește să ucidă, spune Ion Fora. Fiecare dintre noi este dator să aleagă viața, susține Gigi Alexa. Ion Fora e psihiatru și este găsit carbonizat după explozia garajului. Gigi Alexa este medic legist și anchetează cazul. Pacienții lui Ion Fora devin suspecții principali. Dar Gigi i-a fost și ea clientă pe când era adolescentă. Deși nu vrea, se pare că trebuie să își aducă aminte totul.”

Surprinzător de mulți psihopați, cu tolba plină de necazuri și-un mare număr de pitici pe creier, se adună în acest excelent construit roman polițist al autoarei Tony Mott. E prima carte scrisă de această autoare pe care o citesc, sărind peste seria cu Julieta din motive rămase neelucidate chiar și pentru mine, însă se pare că a fost cu noroc și că a noastră relație va fi de durată. Cel puțin dacă miza va rămâne la fel de importantă, iar calitatea poveștii, la fel de ridicată și în celelalte volume (deja a apărut al doilea volum al seriei cu medicul legist Gigi Alexa, „Toamna se numără cadavrele”, care, iar aici îmi permit o glumă ce merge la fix cu subiectul, va fi „victima” unui blog-tour ce va începe de săptămâna viitoare, pe 14 septembrie, și se va încheia zece zile mai târziu, pe 24 – eu voi scrie despre carte pe 15, marți, după Cristina Albu, de la @cărțile_cristinei), iar primul volum oferă indicii că așa va fi.

Dar suficient cu parantezele și să purcedem la treabă! Cadavrul carbonizat al celui mai celebru psihiatru al Brașovului, Ion Fora, este descoperit în mașina acestuia, parcată frumos în garajul casei sale. Cum nu părea genul de om care să caute problemele cu lumânarea, nici nu era implicat în afaceri dubioase cu mafia lemnului, poliția se autosesizează și pornește pe urmele criminalului.

Numai că indiciile sunt puține, iar singurul fir de care se pot agăța polițiștii la început este lista cu ultimii pacienți care au trecut pragul cabinetului psihiatrului.

Gigi Alexa este medic legist și nici măcar acum nu a reușit să treacă definitiv peste o traumă din copilărie – un părinte mort când fata era destul de mică, celălalt, indiferent și rece, care abia a așteptat să-și vadă definitiv consoarta plecată, pentru a putea rămâne împreună cu noua sa aleasă a inimii. Motiv pentru care Gigi a rămas în relații, eufemistic vorbind, reci până la moartea acestuia.

O aventură cu șeful poliției a dus-o pe Gigi pe culmile disperării și a făcut-o să-și cam piardă încrederea în bărbați. Deși aceștia îi dau târcoale, oarecum circumspecți, căci e ceva putred la mijloc când o femeie așa apetisantă ajunge la 37 de ani și încă nu s-a așezat la casa ei, plus că pare tot timpul imposibil de abordat.

Un pic bizar mi s-a părut modul în care un medic legist preia oarecum frâiele unei anchete care devine tot mai încâlcite pe măsură ce autoarea începe să sape în interesantele cazuri ale pacienților lui Ion Fora. Și toți numai unul și unul. O soție agresată de soț, care consideră că banii îi oferă dreptul de-a se purta ca o brută tocmai cu cea care îl iubește, un tip căruia îi place să se îmbrace în haine de femeie, unul care poartă pe umeri povara unei crime aparent de neînțeles, alta care abia acum, după mulți ani, ajunsă deja fată bătrână și mereu cuprinsă de groază când scade nițel temperatura afară (în locul ei, la ce-a pățit ea, eu unul m-aș fi mutat de mult timp într-un oraș unde este mereu soare și frumos, nu răcoare și ceață), începe să treacă peste ororile îndurate în copilărie și tot așa.

O panoplie de personaje care mai de care mai trăsnite, în frunte cu… păi, dacă aș spune cu cine, ar însemna să stric tot farmecul, nu? Cert este că povestea a crescut mult în ochii mei spre final, când mi-am dat în sfârșit seama cine e criminalul și, mai ales, cum se leagă între ele cazurile pacienților, astfel încât să trec până la urmă cu vederea faptul că ancheta se rezolvă practic de la sine, nu datorită vreunei inspirații divine care să-i pălească brusc pe anchetatori și să-i facă să exclame: Gata, ăsta era indiciul-cheie, piesa lipsă din puzzle care ne va ajuta să rezolvăm cazul!

O lectură agreabilă, câteva cazuri ale unor pacienți bune de pus în ramă și-un maestru-păpușar a cărui nebunie pare că ar avea totuși o explicație. Rămân totuși cu eterna întrebare: ne naștem monștri, sau devenim pe parcurs, influențați de diverși factori?

Fragment în avanpremieră: Yrsa Sigurdardóttir – Iertarea

Al treilea volum din seria Freyja și Huldar

„O poveste zguduitoare, pe care fanii genului polițist n-ar trebui să o rateze.” – Publisher’s Weekly

Poliția află despre crimă la fel ca toată lumea: de pe Snapchat. Filmarea arată o tânără îngrozită, cerșind Iertarea. Când trupul său neînsuflețit este descoperit, lângă el se află un bilet pe care e scrisă cifra 2.
Detectivul Huldar se alătură investigației, apelând la psihologul Freyja ca să-l ajute să-i interogheze pe prietenii adolescenți ai victimei. În scurt timp, descoperă că victima, Stella, era foarte diferită de fata cuminte și blândă care părea să fie. Dar cine ar fi putut să o urască atât de mult încât să o ucidă?
Apoi un alt adolescent e dat dispărut și mai multe filmări apar în social media, iar poliția găsește cadavrul însemnat cu cifra 3.
Cel puțin două lucruri sunt acum clare pentru Freyja și Huldar: adevărul e departe de a fi simplu. Iar criminalul mai pune ceva la cale.
Dar există oare și victima cu numărul 1?

Sigurdardóttir știe să îmbine analiza tarelor societății cu ancheta polițienească, Iertarea îmbogățind seria Freyja și Huldar cu o temă actuală, magistral abordată.” – Booklist

„Cel mai așteptat roman crime al anului!” – CrimeReads

Sigurdardóttir pune sub lupă fenomenul bullyingului, cu toate implicațiile sale – izolarea socială, suicidul, consilierea psihologică și dificultatea prevenirii lui în acest thriller întunecat, excelent construit.” – Library Journal

„Regina thrillerului islandez ne surprinde cu o poveste ce sondează cu măiestrie zonele întunecate ale minții omenești.” – Crime by the Book

Yrsa Sigurdardóttir, născută la Reykjavík în 1963, a debutat în literatura polițistă în 2005, cu Ultimul ritual, romanul ce deschide celebra serie care o are ca protagonistă pe avocata Thóra Gudmundsdóttir. Suflete damnate, al doilea volum din serie, a fost nominalizat la Shamus Award în 2010. În 2011, Îmi amintesc de tine a primit Icelandic Crime Fiction Award, iar în 2015 Tăcerea mării a câștigat Premiul Petrona pentru cel mai bun roman polițist scandinav. Cărțile Yrsei Sigurdardóttir au fost traduse în peste 30 de limbi.
De aceeași autoare, la Editura Trei au mai apărut: Suflete damnate, Zile întunecate, Cenușă și pulbere, Îmi amintesc de tine, Renegații, precum și primele două volume din seria Freyja și Huldar: Moștenirea și Răfuiala.

Autor: Yrsa Sigurdardóttir

Nr. de pagini: 464

ISBN: 978-606-400-808-4
Preț vechi: 49.00 RON

Preț nou41.65 RON

Titlul original: Aflausn
Limba originală: islandeză
Traducere de: Liviu Szoke

Anul apariţiei: 2020

Format: 130 x 200 mm, paperback cu supracopertă

FRAGMENT

— Scuză‑mă! Ai un minut la dispoziție?

Freyja o rupse la fugă. Strigătele ei fură ignorate, fie din pricină că gândurile fetei erau la kilometri distanță, fie pentru că presupunea că Freyja se adresa altcuiva.

— Hei!

Freyja era nevoită să se ferească întruna din calea celorlalți elevi care participaseră la adunare, încercând totodată să n‑o piardă din vedere pe fată. Spre deosebire de ea, ceilalți mergeau în grupuri sau în perechi, adânciți în discuții despre ce păţise Stella. Nu se întâmpla în fie­care zi să se trezească implicați într‑o poveste demnă de dat la știri.

— Scuzați‑mă… scuzați‑mă…


Freyja împinse politicos niște tineri la o parte din ca­lea sa și fu răsplătită cu câteva uitături dezgustate dinspre cei care care considerau că pământul fusese creat special pentru ei. În cele din urmă, izbuti să o prindă pe fată de umăr. Simțind oasele delicate prin haina ponosită, ea slăbi strânsoarea, ca să nu‑i facă rău. Fata privi în jur, cu ochii mari, de parcă s‑ar fi temut să nu fie lovită. Freyja își luă mâna de pe umărul ei, zâmbind stingherită.

— Scuză‑mă, am putea sta puțin de vorbă, doar noi două?

Rămăseseră amândouă în mijlocul coridorului, în timp ce restul copiilor treceau mai departe pe lângă ele, aruncându‑le priviri când și când și șoptindu‑și unul altuia.

— Ar trebui să căutăm un loc mai ferit. Nu va dura mult.

Fata deschise gura ca să obiecteze, apoi o închise, lăsând‑o pe Freyja să o conducă afară din mulțime. Era limpede că fata se hotărâse c‑ar fi de preferat să discute în particular cu această străină, în loc să rămână și să se certe cu ea, în văzul tuturor.

Pătrunseră pe prima ușă pe care Freyja o zări. Aceasta dădea într‑o sală de clasă, plină ochi de scaune și pupitre. Tabla era acoperită de ecuații pe care cineva uitase să le șteargă, iar Freyja simți o împunsătură de vinovăție la gândul temelor neglijate care o așteptau în continuare pe masa din bucătărie. Fata se așeză în spatele celei mai so­lide piese de mobilier din încăpere, catedra profesorului, și rămase acolo, privirea fulgerându‑i când spre Freyja, când înapoi în podea.

— Pesemne că nu m‑ai remarcat mai devreme, la întâl­nire. Mă numesc Freyja și ajut poliția. Sunt psiholog — psiholog pentru copii, de fapt.

Observă faptul că precizarea aceasta din urmă nu avu efectul scontat. Poate că fata o fi fost ostracizată din punct de vedere social, însă era limpede că împărtășea iluzia colegilor, și anume că erau aproape adulți.

— Cum te numești, dacă nu te superi?

— Adalheidur.

Fata părea mai puțin timidă acum, că rămăseseră singure, și era clar că Freyja n‑avea de gând să‑i facă vreo figură urâtă. O privi în ochi pe Freyja când se prezentă și aceasta îi văzu pentru prima oară limpede chipul. Spre deosebire de fetele care veniseră mai devreme la secție, ea nu purta niciun fel de machiaj, nici măcar rimel. Ceea ce o făcea să pară mai tânără, mai inocentă decât ele. Nefericirea ei era evidentă nu doar după cum stătea, cu umerii plecați, ci și după aspectul părului său șaten, ce atârna în șuvițe lipsite de strălucire și de viață.

— Bună, Adalheidur.

Freyja zâmbi.

— De ce nu iei loc?

Fata clătină din cap.

— Bine, nicio problemă. N‑ar trebui să dureze mult.

— Ce? Ce n‑ar trebui să dureze mult? întrebă fata, arun­când o privire spre ușă. De ce vrei să vorbești cu mine?

— Ca să purtăm o mică discuție despre Stella. Nu prea reușim să ne formăm o imagine mai clară despre ea.

Freyja trebui să se concentreze ca nu cumva să vor­bească în mod accidental la timpul trecut. Colegii Stellei credeau în continuare că fata era în viață.

— Polițiștii au stat de vorbă cu familia ei, cu prietenii și cu profesorii. Și cu fetele care lucrau cu ea la cinema­tograf. Cu toții au prezentat aceeași imagine: Stella este o fată adorabilă, populară și amuzantă. Ceea ce nu ne oferă mare lucru. Însă te‑am observat mai devreme, la adunare, și mi‑am închipuit că ai putea să‑mi spui mai multe despre ea — lucruri pe care ceilalți ori nu le pot vedea, ori nu doresc să le recunoască.

Fata pufni.

— Nu va ajunge mai departe și ceilalți copii nu trebuie să afle absolut nimic.

Adalheidur o privi țintă pe Freyja, cu o expresie im­penetrabilă pe chip.

— Chiar n‑o cunosc deloc. Va trebui să discuți cu altcineva.

— Serios? Voi două nu vă cunoașteți?

— Nu.

— Dar sunteți în aceeași clasă, nu?

Buzele lui Adalheidur se strânseră și mai mult.

— Nu‑i așa?

Adalheidur se încăpățână să tacă încă o clipă, apoi adăugă, pe un ton reținut:

— Ba da. Dar eu, gen, nu ies cu ea. Nu suntem prietene. Ea stă în spate; eu stau în față. Vorbește cu altcineva — cu cineva care, gen, chiar umblă mult cu ea.

Freyja îi ignoră remarca.

— Mi s‑a părut că te văd zâmbind când directoarea vor­bea despre Stella. Mă înșel?

Adalheidur ridică din umeri, însă Freyja insistă:

— Sunteți dușmane?

Fata își coborî iar privirea în podea. Freyja îi observă pentru prima oară degetele când Adalheidur își strânse haina, într‑o atitudine defensivă, în jurul corpului. Un­ghiile îi erau roase până în carne.

— Deja ți‑am spus: nu e prietena mea.

— Să nu fiți prietene e un lucru. Să fiți dușmane e cu totul altceva. Ce sunteți, până la urmă?

Fata ridică privirea. În sfârșit, o scânteie de viață se ivi în ochii care acum o priveau cu asprime pe Freyja.

— Dușmane, bine? Asta te va ajuta în anchetă?

— Vom vedea, rosti Freyja calm, apoi îi acordă fetei câteva clipe ca să se liniștească după accesul de furie. Deci tu nu împărtășești opinia prietenilor Stellei cum că e o persoană adorabilă?

— Nu.

Un răspuns scurt, lipsit de ezitare.

— Știi cumva dacă este amestecată în ceva care să poată oferi vreo explicație pentru ce i s‑a întâmplat? Dacă se întovărășește cu oameni mai în vârstă ca ea, de exemplu?

Freyja folosea în mod intenționat cuvinte mai lungi. Când stai de vorbă cu copii sau adolescenți care se com­portă îndărătnic sau sunt dificili, poți uneori să‑i scoți din îmbufnarea lor bulversându‑i.

— Amestecată?

Adalheidur se încruntă.

— Ce vrei să spui?

— Dacă umblă cu persoane mai în vârstă ca ea? De ge­nul periculos?

— Habar n‑am. N‑am nici cea mai mică idee cu cine umblă ea.

Freyja zâmbi.

— Nu. Îmi închipui că nu știi. Dar spune‑mi altceva: cum se face că sunteți dușmane? Stella pare foarte popu­lară. A făcut ceva care să te supere sau e taman pe dos?

Cum Adalheidur nu‑i răspunse, Freyja continuă:

— Uite, îți promit că nu mai zic nimănui. Dar, dacă deții informații pe care alții le ascund sau nu le cunosc, ne‑ai putea ajuta să o găsim pe Stella sau pe cel care a atacat‑o. Imaginea perfectă care ne‑a fost oferită până acum chiar nu ne ajută deloc. Poate că nici părerea ta nu ne va fi de ajutor, dar ne‑ar plăcea s‑o auzim.

Chipul fetei se întunecă din nou.

— Chiar vrei s‑auzi? Serios?

Își așeză mâinile pe catedră și se aplecă în față, vrând parcă să reducă distanța dintre ele.

— Cei ca voi vin mereu cu astfel de chestii, însă nu vorbesc serios de fapt. Nimeni nu vrea să asculte. Nu cu adevărat.

Brusc, ochii i se umplură de lacrimi.

— Școala știe prea bine ce mi‑au făcut nemernica aia și prietenele ei. Cu toate astea, vor să mă prefac că‑mi pare rău c‑a dispărut. Mă târăsc la adunarea lor idioată. Mă obligă să le ascult rahaturile despre consiliere după o experiență traumatizantă și cum că Stella e în gândurile noastre, ale tuturor. Mda, sigur. Le‑am spus și le‑am tot spus, dar nu vor să asculte. La fel e cazul și cu tine.

— Dă‑i drumul. Îți promit că am să te ascult.

Adalheidur oftă și ridică din umeri, însă crezu în vor­bele Freyjei. Iar Freyja avu grijă să‑și păstreze chipul golit de orice expresie în timp ce asculta povestea fetei. Care nu se deosebea prin absolut nimic de nenumărate alte povești actuale despre hărțuire. Urât, crud și umilitor; glasul fetei era plin de amărăciune în timp ce își spunea povestea. Îi implorase în mod repetat pe cei din condu­cerea școlii să intervină, însă răspunsurile lor anemice nu numai că nu făcuseră nimic ca să‑i îmbunătățească situația, ci, mai mult, i‑o înrăutățiseră. Stella afișa o ex­presie inocentă, nega totul și întorcea toate acuzațiile împotriva lui Adalheidur, cu lacrimi în ochi. Doar pentru ca, mai apoi, răzbunarea ei să fie și mai sălbatică. Încer­cările părinților lui Adalheidur de a interveni fuseseră și ele sortite eșecului. Ori de câte ori încercau să oprească hărțuirile, ieșea și mai rău. Pagina de Facebook ce în­demna la ură împotriva ei fusese ștearsă când a depus plângere, dar tot continua să apară sub un nume nou imediat ce dispărea cea de dinaintea ei — cu un conținut și mai urât. Era ca și cum ai fi folosit gaz de brichetă ca să stingi un incendiu. Adalheidur renunțase să se plângă, indiferent ce i se întâmpla. Încerca doar să treacă neob­servată, evitând rețelele sociale și numărând zilele rămase până devenea suficient de mare ca să poată părăsi țara.

După ce fata își isprăvi povestea, Freyja rămase o vreme pe gânduri. În astfel de situații, unii oamenii se agață de propria sănătate mintală ca să găsească în ei tăria necesară să scape întregi la cap din acest chin. Alții însă n‑au norocul ăsta. Ci își duc amărăciunea care o măcina pe Adalheidur până târziu, la maturitate. Freyja însăși se afla undeva la jumătatea drumului între aceste două extreme.

Semnal editorial 194: Ken Follett revine pe piaţa editorială din România! (avanpremieră)

ŞI A FOST SEARĂ, ŞI A FOST DIMINEAŢĂ

KEN FOLLETT

Ken Follett revine pe piaţa de carte din România chiar la timp ca s-o revitalizeze!

Și a fost seară, și a fost dimineață este un titlu cu mare potenţial pentru publicul Rao şi nu numai, el având parte de numeroase precomenzi chiar până în acest moment. Ficţiunea istorică de tipul celei abordate de Ken Follett are numeroşi fani în România, aşa cum s-a putut observa şi în cazul volumelor anterioare, iar acesta nu va face excepţie. Din punct de vedere al acţiunii este un prolog al apreciatului volum Stâlpii pământului. Acțiunea are loc în jurul anului 1000, când Anglia a fost atacată de vikingi și apoi va fi cucerită de normanzi.

Este o carte ambițioasă, în care Follett recreează o eră dispărută și fascinantă. Cititorul este purtat într‑o călătorie istorică plină de surprize, aventură, curaj, dragoste, ură și ambiție, care se termină acolo unde Stâlpii pământului încep.  

Câteva clipuri în care autorul lecturează din propriul volum:

Date tehnice:

Traducător: Alex Marinescu

Data lansării: 15 septembrie 2020

Genul: ficţiune adulţi/roman istoric

Nr. Pagini: 720

Preţ precomandă: 55 lei

Preţ vânzare: 74 lei

Și a fost seară, și a fost dimineață este un prolog al apreciatului volum Stâlpii pământului, publicat pentru prima dată în 1989. Acțiunea are loc în jurul anului 1000, când Anglia a fost atacată de vikingi și apoi va fi cucerită de normanzi. Trimiterea la textul biblic din titlu ascunde, de fapt, o realitate de la începutul Evului Mediu. Un început după așa‑zisa epocă a tenebrelor sau întunecată. Este o carte ambițioasă, în care Follett recreează o eră dispărută și fascinantă. Un mister, o poveste de dragoste, o mare reconstituire istorică. Cititorul este purtat într‑o călătorie istorică plină de surprize, aventură, curaj, dragoste, ură și ambiție, care se termină acolo unde Stâlpii pământului încep.

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

Când Imperiul Roman a început să decadă, Britannia a intrat în regres. Pe măsură ce vilele romane se prăbuşeau, oamenii construiau locuinţe cu o singură cameră, fără hornuri. Tehnologia ceramicii romane – importantă pentru depozitarea alimentelor – s‑a pierdut în mare parte. Educaţia a decăzut. Această perioadă este numită, uneori, Evul întunecat, căci progresul a fost dureros de lent, timp de cinci sute de ani. Apoi, în sfârşit, lucrurile au început să se schimbe…

P A R T E A Î N T Â I
NUNTA
997 d.H.

C A P I T O L U L 1
Joi, 17 iunie 997


Edgar descoperi că era dificil să rămână treaz toată noaptea, chiar şi în cea mai importantă noapte a vieţii lui.

Edgar ştia întotdeauna ce zi este. Cei mai mulţi oameni trebuiau să‑i întrebe pe preoţi, care ţineau calendarele. Erman, fratele mai în vârstă al lui Edgar, îi spusese odată: „Cum de ştii când este Paştele?“, iar el îi răspunsese: „Pentru că este în prima duminică de după prima lună plină, după cea de‑a douăzeci şi una zi a lunii martie, evident“. Fusese o greşeală să adauge „evident“, pentru că Erman îl lovise în stomac, pedepsindu‑i sarcasmul. Asta se întâmplase cu ani în urmă, când Edgar era mic. Acum crescuse. Urma să împlinească optsprezece ani la trei zile după miezul verii. Fratele lui nu‑l mai pocnea.

Scutură din cap. Gândurile aiurite îl făceau să adoarmă. Încercă să se aşeze mai puţin confortabil, sprijinit în pumn, ca să rămână treaz.

Îşi întinsese pelerina peste stuful de pe podea şi acum stătea peste ea, îmbrăcat cu tunica de lână maro lungă până la genunchi, care era tot ceea ce purta vara, zi şi noapte. Iarna şi‑ar fi înfăşurat pelerina în jurul lui şi s‑ar fi întins lângă foc. Dar acum vremea era caldă: miezul verii avea să fie peste doar o săptămână.

Se întrebă cât de mult mai avea de aşteptat.

Întoarse capul şi privi în jur, la lumina focului. Casa lui era aproape la fel ca oricare altă casă din oraşul Combe: pereţi din scânduri de stejar, acoperiş din stuf şi o podea de pământ, acoperită parţial cu stuf de pe malurile râului din apropiere. Nu avea ferestre. În mijlocul singurei camere se afla un spaţiu pătrat din piatră care înconjura vatra. Deasupra focului se înălţa un trepied din fier de care puteau fi atârnate oalele pentru gătit, iar umbrele picioarelor acestuia pe partea inferioară a acoperişului păreau un păianjen uriaş. Peste tot, pe pereţi, se găseau cârlige din fier de care erau atârnate haine, ustensile de gătit şi unelte pentru construcţia bărcilor.

Edgar nu ştia sigur cât de mult trecuse din noapte, pentru că era posibil să fi aţipit, poate chiar de mai multe ori. Mai devreme, ascultase sunetele oraşului care se pregătea pentru noapte: un cuplu de beţivi care cântau un cuplet obscen, acuzaţiile amare ale unor certuri casnice în locuinţa vecină, o uşă trântită şi un câine care lătra şi, undeva în apropiere, o femeie care suspina. Dar acum nu se mai auzea nimic în afară de cântecul de leagăn molatic al valurilor care se spărgeau pe plaja adăpostită. Se holbă în direcţia uşii, în căutarea liniilor revelatoare ale luminii pe lângă marginile acesteia, şi nu văzu decât întuneric. Asta însemna fie că luna apusese, deci noaptea era destul de înaintată, fie că cerul era înnorat, ceea ce nu‑i spunea mare lucru.


Ceilalţi membri ai familiei sale erau întinşi prin cameră în apropierea pereţilor, unde era mai puţin fum. Pa şi Ma stăteau spate în spate. Uneori, se trezeau în miezul nopţii şi se îmbrăţişau, şoptind şi mişcându‑se împreună, până când se lăsau pe spate gâfâind; dar acum adormiseră repede, iar Pa sforăia. Erman, fratele lui mai mare, în vârstă de douăzeci de ani, era întins lângă Edgar, iar cel mijlociu, Eadbald, se afla în colţ. Edgar le putea auzi respiraţiile regulate, netulburate.


În cele din urmă, bătu clopotul bisericii.


În partea cealaltă a oraşului se afla o mănăstire. Călugării aveau o metodă de măsurare a orelor din timpul nopţii: făceau nişte lumânări mari, gradate, care le indicau ora pe măsură ce ardeau. Cu o oră înaintea zorilor, trăgeau clopotul, apoi se trezeau ca să‑şi spună rugăciunile de dimineaţă.

Edgar mai rămase nemişcat puţin. Era posibil ca bătaia clopotului să o fi deranjat pe Ma, care avea somnul uşor. Îi lăsă timp să se scufunde din nou într‑un somn adânc, apoi, în sfârşit, se ridică în picioare.


Fără zgomot, îşi ridică pelerina, pantofii şi centura, de care atârna pumnalul băgat în teacă. Cu picioarele goale, traversă cameră, evitând mobila: o masă, două scăunele şi o bancă. Uşa se deschise în linişte: cu o zi în urmă, Edgar unsese balamalele de lemn cu un strat generos de seu de oaie.


Dacă cineva din familie s‑ar fi trezit atunci şi i‑ar fi vorbit, el i‑ar fi spus că se ducea afară ca să se uşureze, sperând să nu observe că îşi ducea pantofii în mână.


Eadbald mormăi. Edgar îngheţă. Se trezise oare Eadbald sau doar scotea zgomote în somn? Nu putea să‑şi dea seama. Dar Eadbald era pasiv, dornic întotdeauna să evite o ciondăneală, la fel ca Pa. El nu i‑ar fi făcut probleme.


Edgar ieşi şi închise uşa cu grijă în urma lui.


Luna apusese, dar cerul era senin şi plaja era luminată de strălucirea stelelor. Între casă şi marcajul pentru flux se afla un atelier pentru construcţia de bărci. Pa era constructor de bărci, iar cei trei fii ai săi lucrau împreună cu el. Pa era un meseriaş bun, dar un om de afaceri slab, aşa că Ma lua toate deciziile financiare, în special stabilirea preţului care trebuia cerut pentru ceva atât de complicat cum era o barcă sau un vas. Dacă un client încerca să tragă în jos de preţ, Pa ar fi acceptat, dar Ma rămânea fermă pe poziţii.

Edgar aruncă o privire spre şantier, în timp ce îşi lega şireturile şi îşi prindea centura. Era doar un singur vas în construcţie, o barcă mică pentru vâslit în amonte pe râu. Alături se înălţa o stivă mare şi valoroasă de cherestea, trunchiuri de copac tăiate în două sau în patru, gata să fie transformate în piese pentru bărci. Cam o dată pe lună, întreaga familie se ducea în pădure şi dobora un stejar matur. Pa şi Edgar începeau treaba, lovind alternativ cu topoarele cu cozi lungi şi tăind cu precizie o felie din trunchi. Apoi se odihneau, iar Erman şi Eadbald preluau ştafeta. După ce copacul era doborât, îl curăţau, apoi îl lăsau să plutească la vale, pe râu, până în Combe. Trebuiau să plătească, desigur: pădurea îi aparţinea lui Wigelm, aristocratul căruia cei mai mulţi oameni din Combe îi plăteau chirie, aşa că el le cerea doisprezece penny de argint pentru fiecare copac.


În afara stivei de cherestea, în curte se mai aflau un butoi de smoală, un colac de funie şi o piatră pentru ascuţit uneltele. Toate erau păzite de un mastiff legat în lanţ, numit Grendel, negru cu botul gri, prea bătrân ca să le mai poată face rău hoţilor, dar încă în stare să latre şi să dea alarma. Grendel era tăcut acum, privindu‑l pe Edgar lipsit de curiozitate, cu capul aşezat pe labele din faţă. Edgar îngenunche şi îl scărpină pe cap. „Adio, bătrâne“, murmură el, iar Grendel dădu din coadă fără să se ridice.

În şantier se mai afla şi un vas terminat, la care Edgar se gândea ca şi cum ar fi fost al său. Îl construise singur, după un proiect original, bazat pe un vas viking. De fapt, Edgar nu văzuse niciodată un viking – aceştia nu jefuiseră Combe în timpul vieţii lui –, dar, în urmă cu doi ani, pe plajă eşu‑ase o epavă goală şi înnegrită de foc, cu dragonul de la proră pe jumătate spart, probabil în urma unei lupte. Edgar fusese uluit de frumuseţea ei mutilată: curbele graţioase, prora şerpuită şi carena zveltă. Cel mai mult fusese impre‑sionat de chila proeminentă care se întindea pe toată lungi‑mea navei şi care, înţelesese el după ce se gândise puţin, oferea acea stabilitate ce le permitea vikingilor să traver‑seze mările. Nava lui Edgar era o variantă mult redusă, cu două vâsle şi o pânză mică, pătrată.

Edgar ştia că avea talent. Întotdeauna fusese un constructor de nave mai bun decât fraţii lui mai în vârstă şi, nu demult, îl depăşise chiar şi pe Pa. Avea un simţ intuitiv al modului în care se puteau combina formele pentru a crea o structură stabilă. Cu ani în urmă, îl auzise pe Pa spunându‑i lui Ma: „Erman învaţă încet şi Eadbald învaţă repede, dar Edgar pare să înţeleagă înainte ca vorbele să‑mi iasă din gură“. Era adevărat. Unii oameni puteau să apuce un instrument muzical la care n‑au mai cântat nici‑odată, un fluier sau o liră, şi să scoată din el o notă după doar câteva minute. Edgar avea astfel de instincte pentru bărci şi pentru case. El putea spune: „Barca se va înclina spre tribord“ sau „Acoperişul acesta va curge“ şi avea întotdeauna dreptate.

Dezlegă barca şi o împinse în jos, pe plajă. Sunetul carenei ce se freca de nisip era acoperit de freamătul valurilor care se spărgeau pe ţărm.

Fu surprins de un chicotit de fată. La lumina stelelor, văzu o femeie goală întinsă pe plajă şi un bărbat care stătea deasupra ei. Probabil că Edgar îi cunoştea, dar feţele lor nu se distingeau clar, aşa că îşi îndepărtă grăbit privirea, pentru că nu dorea să‑i recunoască. Presupunea că îi surprinsese în timpul unei întâlniri interzise. Femeia părea să fie tânără şi poate bărbatul era însurat. Preoţii predicau împotriva unor astfel de aventuri, dar oamenii nu respectau întotdeauna regulile. Edgar ignoră cuplul şi îşi împinse barca în apă.

Aruncă o privire înapoi, spre casă, simţind un junghi de regret şi întrebându‑ se dacă o va mai vedea vreodată. Era singura casă pe care şi‑o putea aminti. Știa, pentru că i se spusese, că se născuse într‑un alt oraş, Exeter, unde tatăl său lucrase pentru un meşter constructor de vase; apoi familia se mutase, pe când Edgar era doar un bebeluş, şi îşi construise o casă în Combe, unde Pa îşi începuse pro‑pria afacere cu o comandă pentru o barcă cu vâsle. Dar Edgar nu îşi putea aminti nimic din toate acestea. Era sin‑gura casă pe care o cunoştea şi acum o părăsea pentru totdeauna.

Fusese norocos să‑şi găsească de lucru în altă parte. Afacerile scăzuseră de când vikingii îşi reîncepuseră atacurile în partea de sud a Angliei, pe când Edgar avea doar nouă ani. Comerţul şi pescuitul erau ocupaţii periculoase când prădătorii se aflau prin împrejurimi. Doar cei curajoşi cumpărau bărci.

Văzu la lumina stelelor că în port se aflau doar trei nave: două bărci pentru pescuit heringi şi o navă comercială a francilor. Trase pe plajă, se mai aflau câteva vase mai mici, nave pentru navigaţie costieră şi pe râuri. Edgar ajutase la construcţia uneia dintre bărcile de pescuit. Dar îşi amintea vremurile când în port se aflau zece nave sau chiar mai multe.

Simţi briza proaspătă dinspre sud‑vest, vântul predominant în zonă. Barca lui avea o pânză mică, pentru că acestea erau foarte scumpe: o pânză de dimensiuni normale pentru o navă maritimă necesita munca unei femei timp de patru ani. Dar nu merita să o desfăşoare pentru scurta călătorie peste golf. Începu să vâslească, ocupaţie care nu îl obosea prea tare. Edgar era musculos ca un fierar. Tatăl şi fraţii lui erau la fel. Întreaga zi, şase zile pe săptămână, lucrau cu topoare, tesle şi sfredele, modelând trunchiurile de stejar din care erau făcute carenele vaselor. Era o muncă grea şi forma bărbaţi puternici.

Inima îi tresăltă. Scăpase. Și urma să o întâlnească pe femeia pe care o iubea. Stelele erau strălucitoare şi plaja sclipea, albă. Iar când vâslele lui spărgeau suprafaţa apei, spuma dantelată semăna cu părul ei, care îi cădea pe umeri.

Numele ei era Sungifu, care se prescurta, de obicei, Sunni. Era deosebită în toate privinţele.

Edgar vedea construcţiile de la malul mării, cele mai multe dintre ele fiind locurile de muncă ale pescarilor şi ale comercianţilor: forja unui fierar, care făcea obiecte inoxidabile pentru nave; curtea lungă în care frânghierul îşi împletea funiile; cuptorul uriaş al celui care făcea smoala, în care ardeau trunchiuri de pin pentru a produce lichidul lipicios cu care constructorii de bărci îşi izolau vasele. Oraşul arăta întotdeauna mai mare văzut de pe apă: adăpostea câteva sute de oameni, dintre care cei mai mulţi îşi câştigau traiul, direct sau indirect, de pe urma mării.

Privi spre destinaţia lui, dincolo de golf. În întuneric n‑ar fi putut să o vadă pe Sunni, chiar dacă ea s‑ar fi aflat acolo, ceea ce nu era posibil, deoarece vorbiseră să se întâlnească în zori. Dar nu se putea opri să nu se uite spre locul în care avea să ajungă în curând.

Sunni avea douăzeci şi unu de ani, fiind cu trei ani mai în vârstă decât Edgar. Îi atrăsese atenţia într‑o zi, când el stătea pe plajă, privind spre epava vikingilor. O cunoştea din vedere, desigur – cunoştea pe toată lumea care locuia în micul lor oraş –, dar nu o remarcase în mod special înainte şi nici nu‑şi amintea nimic despre familia ei. „Unde ai găsit epava asta? îl întrebase ea. Stăteai atât de nemişcat, încât mă gândeam că eşti de lemn.“ Trebuia să aibă imaginaţie, observă el imediat, ca să spună aşa ceva din capul ei; iar el îi explicase ce îl fascinase la silueta vasului, cu sentimentul că ea îl înţelegea. Vorbiseră timp de o oră şi el se îndrăgostise.

Atunci, ea îi spusese că era măritată, dar era deja prea târziu.

Bărbatul ei, Cyneric, avea treizeci de ani. Ea avusese doar paisprezece ani când se măritase cu el. Cyneric avea o cireadă mică de vaci de lapte şi Sunni conducea lăptăria. Era isteaţă şi făcea o mulţime de bani pentru soţul ei. Nu aveau copii.

Edgar aflase repede că Sunni îl ura pe Cyneric. În fiecare noapte, după ce mulgeau vacile, seara, el se ducea la o berărie numită The Sailors şi se îmbăta. În timp ce el se afla acolo, Sunni se putea strecura în pădure ca să se întâlnească cu Edgar.

Oricum, din ziua aceea n‑aveau să se mai ascundă. Intenţionau să fugă împreună sau, ca să fim mai exacţi, să navigheze împreună. Edgar primise o ofertă de muncă şi o casă, într‑un sat pescăresc aflat la vreo optzeci de kilometri pe coastă. Avusese noroc să găsească un constructor de bărci care căuta să angajeze pe cineva. Edgar nu avea bani – nu avusese niciodată, Ma îi spusese că nu avea nevoie –, dar uneltele lui se aflau într‑ un dulap pe care‑l construise pe barcă. Aveau să înceapă o viaţă nouă.

Imediat ce lumea avea să înţeleagă că ei fugiseră, Cyneric urma să se simtă liber să se însoare din nou. O soţie care fugise cu un alt bărbat practic divorţase de el: era posibil ca bisericii să nu‑i placă, dar acesta era obiceiul. Peste câteva săptămâni, spunea Sunni, Cyneric avea să se ducă la ţară şi să caute o familie disperat de săracă, cu o fată drăguţă de paisprezece ani. Edgar se întreba de ce îşi dorea bărbatul o soţie: din câte spunea Sunni, nu prea îl interesa sexul. „Îi place să aibă pe cineva căruia să‑i comande“, spusese ea. „Problema mea este că am crescut suficient cât să‑l dispreţuiesc.“

Cyneric n‑ar fi venit după ei, chiar dacă ar fi aflat unde se instalaseră, ceea ce era destul de improbabil pentru o vreme. „Iar dacă greşim în privinţa asta şi Cyneric ne găseşte, o să‑l bat măr“, spusese Edgar. Expresia lui Sunni îi confirmase că asta fusese o laudă prostească şi el ştia că ea avea dreptate. Adăugase în grabă: „Dar probabil că nu se va ajunge la asta“.

Ajunse pe partea cealaltă a golfului şi trase barca pe plajă, apoi o legă de un bolovan.

Putea să audă cântecul călugărilor la rugăciune. Mănăstirea era în apropiere, iar casa lui Cyneric şi Sunni se afla la câteva sute de metri mai în spate.

Se aşeză pe nisip, privind spre marea întunecată şi spre cerul nopţii, şi se gândi la ea. Va putea oare să se strecoare la fel de uşor ca el? Ce se întâmpla dacă Cyneric se trezea şi o împiedica să plece? S‑ar fi putut ajunge la o luptă; ea ar fi putut să fie bătută. Brusc, se simţi tentat să schimbe planul, să se ridice de pe plajă şi să meargă la casa ei ca să o ia.

Cu efort, îşi reprimă această dorinţă. Ea s‑ar fi descurcat mai bine singură. Cyneric ar fi trebuit să fie într‑o stare de mahmureală de beţiv, iar ea s‑ar fi mişcat asemenea unei pisici. Plănuise să se ducă la culcare purtând în jurul gâtului singura ei bijuterie, un inel de argint lucrat cu măiestrie, care atârna de un şnur de piele. În buzunarul centurii ar fi trebuit să aibă un ac şi aţă, foarte utile, şi banda de pânză brodată pe care o purta la ocazii speciale. La fel ca Edgar, putea să iasă din casă în câteva secunde de tăcere.

În curând va ajunge acolo, cu ochii strălucitori de emoţie, cu trupul ei suplu plin de dorinţă şi de iubire pentru el. Se vor îmbrăţişa, îşi vor strânge mâinile şi se vor săruta pasional; apoi ea se va urca în barcă, iar el o va împinge în apă spre libertate. Se gândi că va vâsli puţin, ca să se îndepărteze, apoi o va săruta din nou. Cât de curând puteau oare să facă dragoste? Ea va fi la fel de nerăbdătoare ca el. El ar fi putut să vâslească dincolo de promontoriu, apoi să arunce în apă piatra legată cu funie pe care o folosea drept ancoră şi să se întindă amândoi în barcă, pe sub bănci; ar fi fost puţin cam ciudat, dar ce importanţă avea? Barca se va legăna uşor pe valuri, iar ei vor simţi căldura soarelui care răsărea pe pielea goală.

Dar poate că ar fi fost mai înţelept să desfacă pânza şi să pună mai multă distanţă între ei şi oraş înainte să rişte o oprire. El îşi dorea să ajungă la distanţă de o zi. Ar fi fost foarte dificil să reziste tentaţiei cu ea atât de aproape, privindu‑l şi zâmbind fericită. Dar era mai important să‑şi asigure viitorul.

Se hotărâseră ca, atunci când aveau să ajungă la noua lor casă, să spună că erau deja căsătoriţi. Până atunci nu‑şi petrecuseră nicio noapte în pat. Dar începând din acea zi, aveau să cineze împreună în fiecare seară, să stea unul în braţele celuilalt toată noaptea şi să îşi zâmbească unul altuia complice în fiecare dimineaţă.

Observă o licărire de lumină la orizont. Zorii erau pe cale să apară, iar ea ar fi trebuit să ajungă în orice clipă.

Se simţea trist doar atunci când se gândea la familia lui. Ar fi putut să trăiască fericit fără fraţii săi, care încă îl tratau ca pe un copil prostuţ şi care încercau să pretindă că nu crescuse, devenind mai deştept decât amândoi. Avea să îi lipsească Pa, care îi spusese toată viaţa lucruri pe care n‑ar fi putut să le uite vreodată, cum ar fi: „Nu contează cât de bine prinzi două scânduri între ele, îmbinarea va fi întotdeauna punctul cel mai slab“. Iar gândul că o pără‑sea pe Ma îi aduse lacrimi în ochi. Era o femeie puternică. Când lucrurile mergeau prost, ea nu pierdea timpul să se văicărească pentru soarta ei, ci se apuca să îndrepte treburile. În urmă cu trei ani, Pa se îmbolnăvise de febră şi aproape că murise, dar Ma preluase conducerea şantierului – le spunea celor trei băieţi ce să facă, aduna datoriile, se asigura că niciun client nu anula comenzile – până când Pa îşi revenise. Ea era un conducător – şi nu doar al familiei. Pa era unul dintre cei doisprezece bătrâni din Combe, dar Ma era cea care îi condusese pe săteni să protesteze atunci când Wigelm, stăpânul, încercase să crească chiriile tuturor.

Gândul că o părăsea ar fi fost insuportabil dacă nu ar fi existat posibilitatea fericită a unui viitor plin de Sunni.

În lumina slabă, Edgar văzu ceva ciudat în mare. Avea privirea bună şi era obişnuit să recunoască vasele de la distanţă, distingând forma unei carene de cea a unui val sau a unui nor; dar acum nu era prea sigur de ceea ce vedea. Se strădui să audă măcar un zgomot îndepărtat, dar tot ce reuşi să audă fu zgomotul valurilor care se spărgeau pe plajă, exact în faţa lui.

După câteva clipe, i se păru că vede capul unui monstru şi fu străbătut de un fior rece. Pe fundalul cerului, care strălucea slab, crezu că vede nişte urechi ascuţite, nişte fălci uriaşe şi un gât lung.

O clipă mai târziu, înţelese că lucrul la care se uita era chiar mai rău decât un monstru: era o navă a vikingilor, cu un dragon în vârful prorei lungi şi curbate.

Pe urmă mai văzu una. Apoi o a treia şi o a patra. Velele lor erau umflate de briza din sud‑vest care se înteţea, făcând navele uşoare să se mişte rapid peste valuri. Edgar sări în picioare.

Vikingii erau hoţi, violatori şi criminali. Ei atacau atât de‑a lungul coastei, cât şi în interior, pe râuri. Dădeau foc oraşelor, furau tot ceea ce puteau să ducă şi ucideau pe ori‑cine, cu excepţia tinerilor, bărbaţi şi femei, pe care‑i luau să‑i vândă ca sclavi.

Edgar ezită încă o clipă.

Acum putea să vadă zece vase. Asta însemna cinci sute de vikingi.

Oare chiar erau nave ale vikingilor? Și alţi constructori adoptaseră inovaţiile lor, copiindu-le proiectele, la fel cum făcuse şi Edgar. Dar el putea sesiza diferenţa: la vasele scandinave exista o curbură ameninţătoare, pe care nu reuşise să o obţină niciun imitator.

Oricum, cine altcineva s‑ar fi apropiat de ţărm în zori, într‑un număr atât de mare? Nu, nu exista nicio îndoială.

Iadul venea la Combe.

Trebuia să o avertizeze pe Sunni. Dacă ar fi putut să ajungă la ea la timp, ar fi reuşit încă să scape.

Vinovat, îşi dădu seama că primul lui gând fusese la ea, mai degrabă decât la familia lui. Trebuia să‑i avertizeze şi pe ei. Dar ei se aflau în cealaltă parte a oraşului. Avea să o găsească pe Sunni mai întâi.

Se întoarse şi începu să alerge pe plajă, scrutând drumul în faţa lui, ca să descopere obstacolele pe jumătate ascunse. După un minut se opri şi privi înapoi, spre golf. Fu îngrozit când văzu cât de repede se mişcaseră vikingii.

Deja aprindeau torţe în timp ce se apropiau rapid. Unele vase încă se oglindeau în marea schimbătoare, dar altele erau deja purtate pe nisip, debarcând.

Păreau însă tăcuţi. Edgar putea încă să‑i audă pe călugării care se rugau, neştiutori în legătură cu soarta care‑i aştepta. Ar fi trebuit să‑i avertizeze şi pe ei. Dar nu putea preveni pe toată lumea!

Sau poate că ar fi putut. Privind către turla bisericii călugărilor, ce se profila pe cerul tot mai luminos, desco‑peri o cale de a‑i anunţa pe toţi: pe Sunni, familia lui, călugării şi întregul oraş.

Se întoarse către mănăstire. Din întuneric apăru un gard jos, iar el sări peste acesta fără să‑şi încetinească goana. Când ateriză pe partea cealaltă, se împiedică, dar îşi regăsi echilibrul şi începu din nou să alerge.

Ajunse la uşa bisericii şi aruncă o privire înapoi. Mănăstirea se afla pe o mică ridicătură şi de acolo putea să vadă întregul oraş, dar şi golful. Sute de vikingi înaintau prin apa puţin adâncă, îndreptându‑se spre plajă, spre oraş. Văzu un acoperiş din stuf, cu paiele uscate de arşiţa verii, izbucnind în flăcări; apoi altul şi altul. Cunoştea toate casele din oraş şi pe proprietarii lor, dar, în lumina difuză, nu putea să‑şi dea seama care dintre acestea erau şi se întrebă întristat dacă şi propria lui casă luase foc.

Deschise violent uşa bisericii. Nava era luminată de lumânări care ardeau neliniştit. Cântecul călugărilor deveni furios atunci când unii dintre ei îl văzură fugind spre baza turnului. Apucă funia clopotului şi trase de ea. Spre dezamăgirea sa, clopotul nu scoase niciun sunet.

Unul dintre călugări se desprinse din grup şi se îndreptă spre el. Creştetul său ras era înconjurat de bucle albe şi Edgar îl recunoscu pe stareţul Ulfric.

– Pleacă de acolo, băiat nebun! spuse preotul indignat. Edgar nu se putea obosi să dea explicaţii.

– Trebuie să trag clopotul! spuse el disperat. Ce nu e în regulă?

Slujba se întrerupse şi toţi călugării îl priviră. Un al doilea bărbat se apropie de el: bucătarul, Maerwynn, un bărbat tânăr, mai puţin pompos decât Ulfric.

– Ce se întâmplă, Edgar? întrebă el.

– Au venit vikingii! strigă Edgar, trăgând din nou de funie. Nu mai încercase niciodată să tragă clopotul şi greutatea lui îl surprinse.

– O, nu! strigă stareţul Ulfric. Expresia lui dojenitoare deveni speriată. Domnul să ne ajute!

– Eşti sigur, Edgar? întrebă Maerwynn.

– I‑am văzut de pe plajă.

Maerwynn alergă la uşă şi privi afară, întorcându‑se apoi cu faţa albă.

– E adevărat, zise el.

– Fugiţi! Toată lumea! strigă Ulfric.

– Aşteptaţi! spuse Maerwynn. Edgar, trage de funie în continuare! E nevoie de câteva balansuri ca să înceapă să sune. Ridică‑ţi picioarele şi agaţă‑te. Noi, ceilalţi, mai avem doar câteva minute până ca ei să ajungă aici. Apucaţi câte ceva înainte să plecaţi. În primul rând, relicvariile, apoi ornamentele împodobite cu pietre preţioase şi cărţile – pe urmă, fugiţi în pădure.

Agăţat de funie, Edgar îşi ridică trupul de la podea şi, o clipă mai târziu, auzi bubuitul marelui clopot.

Ulfric apucă o cruce din argint şi dispăru, iar ceilalţi călugări începură să‑l urmeze, unii dintre ei adunând cu calm obiectele preţioase, alţii strigând panicaţi.

Clopotul începu să se balanseze şi să sune repetat. Edgar trăgea frenetic de funie, folosindu‑se de toată greutatea propriului corp. Dorea ca toată lumea să înţeleagă imediat că nu era o simplă chemare pentru călugării adormiţi, ci un strigăt de alarmă pentru întregul oraş.

După un minut era sigur că făcuse destul. Dădu drumul funiei şi se repezi afară din biserică.

Îi ajunse la nări mirosul înţepător al stufului care ardea: briza vioaie din sud‑vest răspândea flăcările cu o iuţeală teribilă. În acelaşi timp, lumina zilei creştea. În oraş, oamenii ieşeau afară din casele lor strângând la piept bebeluşi şi copii, dar şi orice altceva era preţios pentru ei, unelte, şi găini, şi pungi de piele cu bani. Cei mai rapizi deja traversau câmpurile spre pădure. Edgar se gândi că, datorită clo‑potului, unii aveau să reuşească să scape.

Porni împotriva curentului, împingându‑şi prietenii şi vecinii, îndreptându‑ se spre casa lui Sunni. Îl văzu pe brutar care probabil se dusese devreme la cuptorul lui: acum alerga dinspre casa lui, cu un sac de făină în spinare. Berăria The Sailors era încă liniştită; ocupanţii ei se trezeau greu, chiar şi după alarmă. Wyn, bijutierul, trecu călare cu un cufăr legat de spate; calul galopa panicat, iar el avea braţele în jurul gâtului acestuia, ţinându‑se cu disperare. Un sclav numit Griff trecu pe lângă el ducând în spate o femeie bătrână, stăpâna lui. Edgar scruta fiecare faţă ce trecea pe lângă el, în caz că Sunni ar fi fost printre oamenii care alergau, dar nu o văzu.

Apoi se întâlni cu vikingii.

Avangarda forţei lor era compusă din doisprezece bărbaţi voinici şi două femei care arătau înspăimântător. Erau toţi îmbrăcaţi în pieptare de piele, având suliţe şi topoare în mâini. Edgar observă că nu purtau căşti şi înţelese, în timp ce frica i se ridica în gât ca o vomă, că nu aveau nevoie de prea multă protecţie în faţa orăşenilor slabi. Unii cărau deja prada: o sabie cu garda bătută în pietre preţioase, făcută mai degrabă pentru paradă decât pentru luptă, un sac cu bani, o robă de blană, o şa scumpă, cu harnaşamentul montat în bronz poleit. Unul dintre ei ducea un cal alb, pe care Edgar îl recunoscu ca fiind al proprietarului bărcii de pescuit heringi; altul căra o fată pe umăr, dar Edgar văzu fericit că nu era Sunni.

Se retrase, dar vikingii veneau în continuare. Nu putea să fugă, pentru că trebuia să o găsească pe Sunni.

Câţiva orăşeni curajoşi opuneau rezistenţă. Stăteau cu spatele spre Edgar, aşa că nu putea să spună cine erau. Unii foloseau topoare şi pumnale, altul, un arc şi săgeţi. Timp de câteva clipe, Edgar continuă să se holbeze, paralizat de felul în care lamele ascuţite tăiau în carnea oamenilor, de ţipetele oamenilor răniţi, care urlau ca animalele în suferinţă, de mirosul oraşului incendiat. Singurele violenţe la care asistase vreodată erau bătăile cu pumnii între băieţi agre‑sivi sau beţivi. Tot ce vedea era ceva nou: sânge care ţâşnea şi intestine ce se vărsau, alături de urlete de agonie şi de teroare. Era înţepenit de groază.

Negustorii şi pescarii din Combe nu le puteau face faţă acestor atacatori, a căror pasiune era violenţa. Localnicii fură spintecaţi în câteva momente, iar vikingii îşi continuară înaintarea în spatele liderilor, venind din ce în ce mai mulţi.

Edgar îşi veni în fire şi se ghemui în spatele unei case. Trebuia să scape de vikingi, dar nu era atât de speriat încât să uite de Sunni.

Atacatorii se deplasau pe strada principală, urmărindu‑ i pe oamenii oraşului, care fugeau pe acelaşi drum; dar în spatele caselor nu erau vikingi. Fiecare casă avea cam o jumătate de hectar de teren: cei mai mulţi oameni aveau pomi fructiferi şi o grădină de legume, iar cei mai bogaţi aveau un coteţ de găini sau o cocină de porci. Edgar alergă dintr‑o curte în alta, îndreptându‑se spre casa lui Sunni.

Sunni şi Cyneric locuiau într‑o casă la fel ca oricare alta, cu excepţia lăptăriei, o extensie sprijinită de aceasta, construită din coceni, un amestec de nisip, pietre, argilă şi paie, cu un acoperiş din plăci subţiri de piatră, toate cu scopul de a păstra locul răcoros. Clădirea se ridica la marginea unui mic câmp, pe care păşteau vacile.

Edgar ajunse la casă şi deschise uşa, repezindu‑se înăuntru.

Îl văzu pe Cyneric pe podea, un bărbat greu, scund, cu părul negru. Paiele din jurul lui erau îmbibate în sânge, iar el stătea perfect nemişcat. Între umăr şi gât avea o rană deschisă, care nu mai sângera, şi Edgar nu avu niciun dubiu că era mort.

Câinele alb cu maro al lui Sunni, Brindle, stătea într‑un colţ, tremurând şi sughiţând, aşa cum fac câinii atunci când sunt speriaţi.

Dar unde era ea?

În spatele casei se afla un culoar ce ducea spre lăptărie. Uşa era deschisă şi, când Edgar se îndreptă într‑acolo, o auzi pe Sunni plângând.

Intră în lăptărie şi văzu spinarea unui viking înalt, cu părul galben. Se petrecea un fel de luptă: pe podeaua de piatră se vărsase o găleată de lapte, iar troaca lungă din care mâncau vacile fusese răsturnată.

O fracţiune de secundă mai târziu, Edgar observă că adversarul vikingului era Sunni. Faţa ei bronzată era schimonosită de furie, gura larg deschisă lăsa să i se vadă dinţii albi, iar părul negru îi flutura. Vikingul avea un topor într‑o mână, dar nu se folosea de el. Cu cealaltă mână încerca să o trântească pe Sunni la pământ, în timp ce ea se repezea la el cu un mare cuţit de bucătărie. Era clar că el dorea să o prindă, mai degrabă decât să o ucidă, pentru că o femeie tânără şi sănătoasă era un sclav valoros.

Niciunul din ei nu‑l văzu pe Edgar.

Înainte ca Edgar să se poată mişca, Sunni îl atinse pe viking cu o lovitură de cuţit peste faţă, iar el mârâi de durere, în timp ce sângele îi ţâşnea din obrazul tăiat. Înfuriat, îşi aruncă toporul, o apucă cu mâinile de umeri şi o aruncă la podea. Ea păru să cadă greu şi Edgar auzi o bufnitură neplăcută când capul ei lovi treapta de piatră din prag. Spre oroarea lui, ea păru să‑şi fi pierdut cunoştinţa. Vikingul se lăsă într‑un genunchi, băgă mâna în pieptarul de piele şi scoase o bucată de curea de piele, cu intenţia evidentă de a o lega.

Cu o uşoară răsucire a capului, îl observă pe Edgar.

Pe faţa lui se citi îngrijorarea şi se întinse după arma căzută; dar era prea târziu. Edgar smulse toporul cu o clipă înainte ca vikingul să poată pune mâna pe el. Era o armă asemănătoare cu unealta pe care Edgar o folosea pentru a doborî copaci. Strânse mânerul şi, într‑un ungher întunecat al minţii lui, observă că lama şi mânerul erau foarte bine echilibrate. Se trase un pas înapoi, unde vikingul nu‑l putea ajunge. Bărbatul începu să se ridice, iar Edgar balansă toporul într‑un cerc larg.

Îl duse în spate, apoi îl ridică deasupra capului şi, într‑un final, îl coborî rapid, puternic, precis, într‑un arc perfect. Lama ascuţită ateriză exact în vârful capului bărbatului, trecând prin păr, piele şi craniu şi tăind adânc, împrăştiindu‑i creierul.

Spre oroarea lui Edgar, vikingul nu căzu mort imediat, ci păru, pentru o clipă, că se străduieşte să rămână în picioare: apoi viaţa dispăru din el, ca lumina dintr‑o lumânare stinsă, şi căzu la pământ într‑o îngrămădeală de membre flasce.

Edgar lăsă toporul să cadă şi se aşeză în genunchi lângă Sunni. Ochii ei erau deschişi şi holbaţi. El îi murmură numele.

– Vorbeşte cu mine, îi spuse el.

Îi prinse palma şi îi ridică braţul. Era moale. O sărută pe gură şi realiză că nu respira. Îi căută inima imediat sub curba sânului moale, pe care ‑l adora. Îşi ţinu mâna acolo, cu speranţa disperată că avea să simtă o bătaie de inimă, şi suspină când înţelese că nu exista. Ea plecase, iar inima ei n‑avea să mai bată niciodată.

Se uită la ea, fără să‑i vină să creadă, preţ de un lung moment, apoi, cu o tandreţe nemărginită, îi atinse pleoapele cu vârfurile degetelor – cu blândeţe, de parcă s‑ar fi temut să nu o rănească – şi îi închise ochii.

Încet, căzu în faţă până când capul i se lipi de pieptul ei şi lacrimile lui înmuiară lâna maro a rochiei ei modeste.

O clipă mai târziu se umplu de furie la adresa bărbatului care‑i luase viaţa. Sări în picioare, apucă toporul şi începu să ciopârţească faţa vikingului mort – îi zdrobi fruntea, îi tăie ochii şi îi spintecă bărbia.

Această stare dură doar câteva momente înainte să înţeleagă inutilitatea macabră a gesturilor sale. Când se opri, auzi strigăte afară, într‑ o limbă care semăna cu cea pe care o vorbea el, dar nu chiar aceeaşi. Asta îl readuse abrupt la realitate, conştientizând pericolul cu care se confrunta. Era posibil să fie aproape de moarte.

„Nu‑mi pasă, o să mor“, se gândi el. Dar starea asta nu dură mai mult de câteva secunde. Dacă dădea peste un alt viking, era posibil ca propriul lui cap să fie despicat pre‑cum cel al bărbatului de la picioarele lui. Deşi îndurerat, încă putea simţi frica la gândul că putea fi ciopârţit şi omorât.

Dar ce putea să facă? Îi era teamă că avea să fie găsit în interiorul lăptăriei alături de cadavrul victimei sale, care striga după răzbunare; dar dacă ieşea afară, cu siguranţă ar fi fost capturat şi omorât. Privi sălbatic în jurul său: unde se putea ascunde? Ochii îi căzură pe troaca răsturnată, o construcţie grosolană din lemn. Era întoarsă cu fundul în sus, iar jgheabul ei părea suficient de mare ca să‑l ascundă.

Se întinse pe podeaua de piatră şi o trase deasupra lui. După ce se gândi mai bine, ridică marginea, apucă toporul şi îl luă lângă el.

Prin crăpăturile dintre scândurile troacei intra puţină lumină. Edgar rămase nemişcat şi ascultă. Lemnul atenua oarecum zgomotele, dar putea să audă o mulţime de strigăte şi de ţipete de afară. Aşteptă cu teamă: în orice moment putea să intre un viking şi să fie suficient de curios încât să se uite sub troacă. Dacă s‑ar fi întâmplat asta, se hotărî Edgar, ar fi încercat să‑l ucidă imediat cu toporul; dar ar fi fost în mare dezavantaj, întins pe pământ cu inamicul în picioare, deasupra lui.

Auzi scâncetul unui câine şi înţelese că, probabil, Brindle stătea alături de troaca răsturnată.

– Pleacă, şopti el.

Sunetul vocii lui nu reuşi decât să încurajeze câinele, care începu să scâncească mai tare.

Edgar blestemă, apoi ridică marginea troacei, se întinse şi trase câinele înăuntru, lângă el. Brindle se întinse pe jos şi tăcu.

Edgar aşteptă, ascultând zgomotele oribile ale măcelului şi distrugerii.

Brindle începu să lingă creierii vikingului de pe lama toporului.

* * *

Nu ştia cât de mult rămăsese acolo. Începu să simtă căldura şi presupuse că soarele trebuia să se fi ridicat mult pe cer. În cele din urmă, zgomotul de afară se reduse, dar el nu putea fi sigur că vikingii plecaseră şi, de fiecare dată când se gândea să privească afară, se hotăra să nu‑şi rişte viaţa încă. Apoi în minte îi reveneau gândurile la Sunni şi începea din nou să plângă.

Brindle moţăia lângă el, dar, din când în când, scâncea şi tremura. Edgar se întreba dacă şi câinii aveau coşmaruri.

Edgar avea uneori coşmaruri: se afla pe un vas ce se scufunda sau într‑un stejar care se prăbuşea şi nu putea să se dea la o parte sau fugea de un incendiu în pădure. Când se trezea după astfel de vise, trăia un sentiment de uşurare atât de puternic, încât îi venea să plângă. Acum se tot gândea că atacul vikingilor ar fi putut să fie un coşmar din care avea să se trezească imediat, găsind‑o pe Sunni în viaţă. Dar nu se trezi.

În sfârşit, auzi voci vorbind în anglo‑saxonă curată. Dar tot mai ezita. Cei care vorbeau păreau tulburaţi, dar nu panicaţi; îndureraţi, mai degrabă decât înspăimântaţi pentru vieţile lor. El se gândi că asta însemna, cu siguranţă, că vikingii plecaseră.

Pe câţi dintre prietenii lui îi luaseră cu ei, ca să‑i vândă ca sclavi? Câte cadavre ale vecinilor lăsaseră în urma lor? Încă mai avea o familie?

Brindle scoase un zgomot optimist şi încercă să se ridice. Nu reuşi să o facă în spaţiul îngust, dar simţea, cu certitudine, că se putea mişca acum în siguranţă.

Edgar ridică troaca şi Brindle ieşi imediat afară. Apoi se rostogoli şi el, încă ţinând în mână toporul viking, şi lăsă troaca înapoi pe podea. Se ridică în picioare, cu membrele dureroase de la nemişcare. Îşi agăţă toporul la centură, apoi privi afară prin uşa lăptăriei.

Oraşul dispăruse.

Pentru o clipă, fu dezorientat. Cum putea să dispară Combe? Dar ştia cum, desigur. Aproape fiecare casă arsese până la temelie. Unele încă mai fumegau. Ici şi colo, structurile din piatră rămăseseră în picioare şi avu nevoie de ceva timp ca să le identifice. Mănăstirea avea două clădiri din piatră, biserica şi un edificiu cu două niveluri, cu o sală de mese la parter şi un dormitor la etaj. Mai existau încă două biserici de piatră. Îi luă ceva vreme să identifice casa lui Wyn, bijutierul, care avea nevoie de zidărie de piatră ca să‑l protejeze împotriva hoţilor.

Vacile lui Cyneric supravieţuiseră, adunându‑se înspăimântate în mijlocul păşunii lor, ce era înconjurată de garduri: vacile erau valoroase, dar, se gândi Edgar, prea voluminoase şi prea agitate ca să fie transportate la bordul unei nave – asemenea tuturor hoţilor, vikingii preferau banii peşin sau obiectele mici, de valoare, cum erau bijuteriile.

Locuitorii oraşului stăteau printre ruine, ameţiţi şi abia vorbind, rostind sunete monosilabice de suferinţă, de oroare şi de uluire.

În golf erau ancorate aceleaşi vase, dar cele ale vikingilor dispăruseră.

În cele din urmă, se decise să privească spre trupurile din lăptărie. Vikingul era aproape de nerecunoscut ca fiinţă umană. Edgar se simţi ciudat ştiind că el făcuse asta. Aproape că nu‑i venea să creadă.

Sunni arăta surprinzător de liniştită. Nu era niciun semn vizibil al rănii care‑i adusese moartea. Ochii îi erau pe jumătate deschişi şi Edgar îi închise din nou. Îngenunche şi încercă să‑i simtă bătăile inimii, deşi ştia că era o prostie. Trupul ei era deja rece.

Ce ar fi trebuit să facă? Poate că putea să‑i ajute sufletul să urce la ceruri. Mănăstirea era încă în picioare. Ar fi tre‑buit să o ducă la biserică.

O ridică în braţe. Era mult mai grea decât se aşteptase. Ea era subţire, iar el era puternic, dar trupul ei inert îl dezechilibra şi, în timp ce se străduia să stea în picioare, o strânse la piept mai tare decât şi‑ar fi dorit. Să o ţină într‑o îmbrăţişare atât de strânsă, ştiind că ea nu mai simţea durerea, îi aminti cu duritate că ea nu mai era în viaţă şi îl făcu să plângă din nou.

Trecu prin casă pe lângă trupul lui Cyneric şi ieşi pe uşă.

Brindle îl urmă.

Părea să fie jumătatea după‑amiezii, deşi era greu de spus: aerul era plin de cenuşă, de fumul tăciunilor şi de mirosul dezgustător al cărnii de om arse. Supravieţuitorii se uitau în jurul lor dezorientaţi, de parcă nu puteau să înţeleagă ce se petrecuse. Alţii îşi croiau drum afară din pădure, unii dintre ei ducând animale.

Edgar se îndreptă spre mănăstire. Braţele începeau să‑l doară de la greutatea lui Sunni, dar el se bucura, în mod per‑vers, de această durere. Oricum, ochii ei nu stăteau închişi şi, cumva, lucrul acesta îl tulbura. Îşi dorea că ea să arate de parcă ar fi fost adormită.

Nimeni nu‑i acordă prea multă atenţie: aveau şi ei propriile lor tragedii. Ajunse la biserică şi îşi croi drum în interior.

Nu era singurul care avusese această idee. În navă se aflau trupuri întinse pe jos, cu oameni care stăteau în picioare sau în genunchi alături de ele. Stareţul Ulfric se apropie de Edgar, arătând tulburat, şi întrebă preventiv:

– Moartă sau vie?

– Este Sungifu. Este moartă, îi răspunse Edgar.

– Morţii la capătul dinspre est, spuse Ulfric, prea ocupat ca să se poarte cu blândeţe. Răniţii, în navă.

– Vrei să te rogi pentru sufletul ei, te rog?

– Va fi tratată la fel ca toţi ceilalţi.

– Eu am dat alarma, protestă Edgar. E posibil să‑ţi fi salvat viaţa. Te rog, roagă‑te pentru ea!

Ulfric se îndepărtă grăbit, fără să răspundă.

Edgar îl observă pe fratele Maerwynn, care îngrijea un bărbat rănit, bandajându‑i piciorul, în timp ce acesta scâncea de durere. Când Maerwynn se ridică, în cele din urmă, Edgar îi spuse:

– Vrei să spui o rugăciune pentru sufletul lui Sunni, te rog?

– Da, sigur, zise Maerwynn şi făcu semnul crucii pe fruntea lui Sunni.

– Mulţumesc!

– Deocamdată, aşaz‑o la capătul dinspre est al bisericii. Edgar merse prin navă spre altar. La capătul dinspre est

al bisericii, vreo douăzeci sau treizeci de trupuri erau întinse pe jos, în rânduri strânse, cu rudele îndurerate uitându‑se la ele. Cu blândeţe, Edgar o lăsă pe Sunni jos. Îi îndreptă picioarele şi îi încrucişă mâinile pe piept, apoi îi netezi părul cu degetele. Îşi dorea să fi fost preot, ca să poată avea grijă chiar el de sufletul ei.

Rămase îngenuncheat multă vreme, privindu‑i faţa nemişcată şi luptându‑se să înţeleagă că ea nu‑l va mai privi şi nu‑i va mai zâmbi niciodată.

În cele din urmă, îl copleşiră şi gândurile despre cei vii. Părinţii lui erau oare în viaţă? Fraţii săi fuseseră oare luaţi ca sclavi? Cu doar câteva ore în urmă, fusese pe punctul de a‑i părăsi pentru totdeauna. Acum avea nevoie de ei. Fără ei ar fi rămas singur pe lume.

Mai zăbovi alături de Sunni încă un minut, apoi ieşi din biserică, urmat de Brindle.

Afară, se întrebă de unde să înceapă. Se decise să se ducă acasă. Casa se prăpădise, desigur, dar poate îşi mai găsea familia acolo sau vreun indiciu despre ce se întâm‑plase cu ei.

Drumul cel mai rapid era pe plajă. În timp ce se îndrepta spre mare, spera că îşi va găsi barca la ţărm. O lăsase la oarecare distanţă de cele mai apropiate case, aşa că exista o şansă destul de mare să nu fi fost arsă.

Înainte să ajungă la malul mării, se întâlni cu mama lui, care mergea în oraş, după lemne. Când văzu trăsăturile ei puternice, hotărâte şi pasul voluntar, se simţi atât de copleşit de uşurare, încât aproape se prăbuşi. Ea ducea o oală de gătit din bronz, poate singurul lucru pe care reuşise să‑l

salveze din casă. Faţa îi era marcată de amărăciune, dar gura ei exprima o hotărâre sumbră.

Când îl văzu pe Edgar, expresia ei se transformă în bucurie. Îl luă în braţe şi îşi lipi faţa de pieptul lui, oftând:

– Băiatul meu, of, Eddie al meu, îi mulţumesc lui Dumnezeu!

El o îmbrăţişă cu ochii închişi, mai recunoscător pentru prezenţa ei decât fusese vreodată.

După o clipă, privi peste umărul ei şi îl văzu pe Erman, întunecat ca Ma, dar încăpăţânat mai degrabă decât hotărât; şi pe Eadbald, care era blond şi pistruiat; dar nu şi pe tatăl lor.

– Unde este Pa? întrebă el.

– Ne‑a spus să fugim, răspunse Erman. El a rămas în urmă să salveze şantierul.

Edgar ar fi vrut să‑i spună: „Și l‑ai lăsat?“ Dar nu era momentul pentru reproşuri – şi, în orice caz, şi Edgar plecase.

Ma îi dădu drumul din braţe.

– Ne întoarcem la casa noastră, spuse ea. La ce a mai rămas din ea.

Se îndreptară spre ţărm. Ma mergea repede, nerăbdătoare să afle adevărul, bun sau rău.

Erman spuse acuzator:

– Ai dispărut rapid, frăţioare, de ce nu ne‑ai trezit şi pe noi?

– V‑am trezit, spuse Edgar. Eu am tras clopotul bisericii.

– Nu se poate.

Era stilul lui Erman să încerce să pornească o gâlceavă într‑un astfel de moment. Edgar privi în altă parte şi nu spuse nimic. Nu‑i păsa ce credea Erman.

Când ajunseră pe plajă, Edgar observă că barca lui dispăruse. Vikingii o luaseră, desigur. Puteau să recunoască un vas de calitate. Și era uşor de transportat: puteau, pur şi simplu, să o lege la pupa unuia dintre vasele lor şi să o remorcheze.

Era o pierdere grea, dar el nu simţi nicio durere: în comparaţie cu moartea lui Sunni, era un lucru trivial.

Mergând de‑a lungul ţărmului, dădură peste mama unui băiat de vârsta lui Edgar care zăcea moartă, şi el se întrebă dacă fusese ucisă în timp ce încerca să‑i împiedice pe vikingi să‑i ia băiatul ca sclav.

La câţiva metri distanţă, se afla încă un cadavru, iar altele zăceau mai departe. Edgar cercetă toate feţele: toţi erau prieteni şi vecini, dar Pa nu se afla printre ei şi începu prudent să spere că tatăl lui putea să fi supravieţuit.

Ajunseră apoi la casa lor. Tot ce mai rămăsese era vatra de foc, cu trepiedul de fier încă în picioare, deasupra ei.

Într‑o parte a ruinelor se afla trupul lui Pa. Ma scoase un strigăt de oroare şi de durere şi căzu în genunchi. Edgar se lăsă jos alături de ea şi îşi puse braţul în jurul umerilor ei, care tremurau.

Braţul drept al lui Pa fusese tăiat de lângă umăr, probabil de lama unui topor, şi părea să fi sângerat până la moarte. Edgar se gândi la forţa şi îndemânarea care existaseră în acel braţ şi vărsă lacrimi de furie pentru această pierdere şi risipă.

Îl auzi pe Eadbald spunând:

– Priveşte la şantier!

Edgar se ridică şi îşi şterse ochii. La început, nu fu foarte sigur de ceea ce vedea, aşa că se şterse din nou la ochi.

Șantierul arsese. Nava care se afla în construcţie şi stocul de cherestea fuseseră transformate în cenuşă, împreună cu smoala şi funia. Tot ce rămăsese era piatra pe care o folosea ca să‑şi ascută uneltele. Prin cenuşă, Edgar descoperi nişte oase arse, prea mici ca să fie umane, şi presupuse că bătrânul Grendel arsese la capătul lanţului său.

Toată averea familiei fusese în şantierul acela.

Nu numai că pierduseră şantierul, înţelese Edgar, ci îşi pierduseră şi mijloacele de trai. Chiar dacă un client ar fi dorit să le comande o barcă celor trei ucenici, nu mai aveau lemn cu care să o construiască, nici unelte cu care să lucreze lemnul şi nici bani ca să cumpere ceva din cele necesare.

Ma avea, probabil, câţiva bănuţi de argint în geanta ei, dar familia nu avusese niciodată prea mult de economisit, iar Pa folosise mereu orice surplus ca să cumpere cherestea. Lemnul de calitate era mai bun decât argintul, îi plă‑cea lui să spună, pentru că era mai greu de furat.

– Nu ne‑a rămas nimic şi nici vreo cale ca să ne câştigăm traiul, spuse Edgar. Ce naiba o să ne facem?

Alte titluri ale aceluiaşi autor apărute la RAO Distribuţie:

  • Alb infinit
  • O avere periculoasă
  • Prin urechile acului
  • O misiune riscantă
  • Zbor periculos
  • Un loc numit libertate
  • Bani de hârtie
  • Pe aripi de vultur
  • Codul zero
  • Omul din Sankt Petersburg
  • Printre lei
  • Codul Rebecca
  • Al treilea geamăn
  • Copiii Edenului
  • Notre-Dame

Trilogia Secolului:

  • Căderea uriaşilor
  • Iarna lumii
  • Capătul veşniciei

Seria Kingsbridge:

  • Stâlpii pământului
  • O lume fără sfârşit
  • Coloana de foc

Semnal editorial 193: Apariții noi ale Grupului Editorial Trei (XI) – Sigurdardóttir, Hozar, Johnson, MacMillan, Pârvu

Al treilea volum din seria Freyja și Huldar

„O poveste zguduitoare, pe care fanii genului polițist n-ar trebui să o rateze.” – Publisher’s Weekly

Poliția află despre crimă la fel ca toată lumea: de pe Snapchat. Filmarea arată o tânără îngrozită, cerșind Iertarea. Când trupul său neînsuflețit este descoperit, lângă el se află un bilet pe care e scrisă cifra 2.
Detectivul Huldar se alătură investigației, apelând la psihologul Freyja ca să-l ajute să-i interogheze pe prietenii adolescenți ai victimei. În scurt timp, descoperă că victima, Stella, era foarte diferită de fata cuminte și blândă care părea să fie. Dar cine ar fi putut să o urască atât de mult încât să o ucidă?
Apoi un alt adolescent e dat dispărut și mai multe filmări apar în social media, iar poliția găsește cadavrul însemnat cu cifra 3.
Cel puțin două lucruri sunt acum clare pentru Freyja și Huldar: adevărul e departe de a fi simplu. Iar criminalul mai pune ceva la cale.
Dar există oare și victima cu numărul 1?

Sigurdardóttir știe să îmbine analiza tarelor societății cu ancheta polițienească, Iertarea îmbogățind seria Freyja și Huldar cu o temă actuală, magistral abordată.” – Booklist

„Cel mai așteptat roman crime al anului!” – CrimeReads

Sigurdardóttir pune sub lupă fenomenul bullyingului, cu toate implicațiile sale – izolarea socială, suicidul, consilierea psihologică și dificultatea prevenirii lui în acest thriller întunecat, excelent construit.” – Library Journal

„Regina thrillerului islandez ne surprinde cu o poveste ce sondează cu măiestrie zonele întunecate ale minții omenești.” – Crime by the Book

Yrsa Sigurdardóttir, născută la Reykjavík în 1963, a debutat în literatura polițistă în 2005, cu Ultimul ritual, romanul ce deschide celebra serie care o are ca protagonistă pe avocata Thóra Gudmundsdóttir. Suflete damnate, al doilea volum din serie, a fost nominalizat la Shamus Award în 2010. În 2011, Îmi amintesc de tine a primit Icelandic Crime Fiction Award, iar în 2015 Tăcerea mării a câștigat Premiul Petrona pentru cel mai bun roman polițist scandinav. Cărțile Yrsei Sigurdardóttir au fost traduse în peste 30 de limbi.
De aceeași autoare, la Editura Trei au mai apărut: Suflete damnate, Zile întunecate, Cenușă și pulbere, Îmi amintesc de tine, Renegații, precum și primele două volume din seria Freyja și Huldar: Moștenirea și Răfuiala.

Autor: Yrsa Sigurdardóttir

Nr. de pagini: 464

ISBN: 978-606-400-808-4
Preț vechi: 49.00 RON

Preț nou: 41.65 RON

Titlul original: Aflausn
Limba originală: islandeză
Traducere de: Liviu Szoke

Anul apariţiei: 2020

Format: 130 x 200 mm, paperback cu supracopertă

Bestseller The Toronto Star, The Globe & Mail și CBC Books

„Un Doctor Jivago al Iranului.” – Margaret Atwood

În Iran, în 1953, un șofer pe nume Behrouz găsește un bebeluș abandonat pe o alee. Când adoptă fetița și-i pune numele Aria, nu știe cât de profund îi va schimba viitorul orfana cu ochii albaștri.
Pe măsură ce crește, Aria este prinsă între trei femei pe care soarta le-a adus în situația de a-i fi mame: soția lui Behrouz, care o bate; bogata văduvă Fereshteh, care-i oferă adăpost, dar nu-i poate oferi și dragoste, și Mehri cea nevoiașă, ale cărei secrete vor schimba tot ce credea Aria că știe despre viața ei.
În același timp, Teheranul este frământat de schimbări. Circulă zvonuri despre un cleric înflăcărat exilat la Paris, pe nume Khomeini, care pare să ofere un nou viitor țării. În mijlocul agitației, Aria se îndrăgostește de un băiat armean, surprins în tabăra greșită a revoluției. Și curând va fi și ea prinsă într-o revoltă care va schimba pentru totdeauna destinul țării și al oamenilor ei.

Aria este o odisee feministă, despre o fată în vremuri complicate, la izbucnirea revoluției din Iran. Un roman istoric echilibrat și dramatic, cu rezonanță în prezent.” – John Irving

„Copleșitor, cinematografic și, ah, cât de captivant!” – Sunday Telegraph

Autor: Nazanine Hozar

„Te lasă cu inima grea și, totodată, plină de speranță.” – Sunday Times

„Explorează întunecimile și speranța într-un oraș aflat în pragul revoluției… Un debut impresionant, care nu va putea fi uitat ușor.” – Observer

Nazanine Hozar s-a născut la Teheran și a părăsit Iranul la vârsta de opt ani. În prezent, locuiește în Canada, în British Columbia. Lucrările ei de ficțiune și nonficțiune au fost publicate în Vancouver Observer și în revista Prairie Fire. Are un masterat în scriere creativă la Universitatea British Columbia și lucrează deja la al doilea roman.

Nr. de pagini: 512

ISBN: 978-606-400-930-2
Preț vechi: 49.00 RON

Preț nou: 41.65 RON

Titlul original: Aria
Limba originală: engleză
Traducere de: Ruxandra Ana

Anul apariţiei: 2020

Format: 130 x 200 mm, paperback cu supracopertă

Bestseller New York Times și Publishers Weekly

Al doilea volum din seria Stevie Bell

„Așteptarea următorului episod al seriei lui Maureen Johnson, un omagiu adus Agathei Christie, lui Sherlock Holmes și literaturii mystery clasice, a fost o tortură, dar Silueta de pe scară merită întru totul.” – Bustle

Al doilea volum din seria Stevie Bell are mai multe răsturnări de situație decât își poate imagina eroina. Nimeni nu răspunde de bunăvoie la întrebări, iar cineva va plăti cu viața pentru aflarea adevărului.
Cazul Maestrul minciunilor — o răpire și o triplă crimă care au zguduit din temelii Academia Ellingham în 1936 — a chinuit-o ani de zile pe Stevie și e chiar motivul pentru care a venit la academie. Dar apoi mai moare cineva, iar părinții o retrag în grabă de la școală. Stevie e dispusă să facă orice ca să se întoarcă la Ellingham, să fie alături de prieteni și să rezolve cazul. Chiar dacă asta înseamnă să facă un pact cu detestabilul senator Edward King. Când se întoarce, în cele din urmă, la școală, se întoarce și la David: băiatul pe care l-a sărutat și care și-a ascuns adevărata identitate.
Însă e mult mai mult de-atât în joc. Unde s-a ascuns ucigașul? Care e înțelesul ghicitorii pe care a lăsat-o în urmă Albert Ellingham?

„Alternând între trecut și prezent, romanul lui Johnson creează o atmosferă încântătoare, cu o distribuție ramificată de suspecți și potențiale victime complexe, întorsături de situație surprinzătoare și un strop de poveste romantică. Johnson rămâne o maestră a combinației dintre tensiunea apăsătoare și observațiile pătrunzătoare și cât se poate de amuzante.” – Publishers Weekly

Maureen Johnson împletește cu măiestrie două mistere — ancheta lui Stevie se combină cu amintiri și fragmente din dosarul răpirii de la Ellingham —, iar rezultatul este un roman mystery plin de suspans și captivant, dar care nu oferă și o soluție clară. Acest thriller plin de întorsături de situație îi va face pe mulți dintre cititori să aștepte cu nerăbdare continuarea.” – Booklist

„Aspiranta la titlul de Sherlock se dovedește pe cât de nepricepută la relații personale, pe atât de abilă când vine vorba să rezolve mistere. Angoasa adolescentină se întețește pe măsură ce Johnson invocă fermecător și alte fapte îngrozitoare din negura muntelui.” – Kirkus Reviews

Maureen Johnson, născută în 1973 la Philadelphia, este autoare de bestselleruri New York Times și USA Today. Printre romanele ei se numără The Key to the Golden Firebird, The Name of the Star și seriile Shades of London și Suite Scarlett. Cărțile ei s-au vândut în zeci de milioane de exemplare și au fost traduse în peste 40 de limbi.
Romanul 13 Little Blue Envelopes a fost considerat unul dintre cele mai bune zece romane din 2006 de către American Library Association, iar The Name of the Star a primit premiul YALSA pentru cel mai bun roman pentru adolescenți din 2012, an în care Maureen Johnson a fost desemnată Queen of Teen în Marea Britanie.
Are un master în scriere creativă la Universitatea Columbia și a lucrat ca scenaristă pentru EA Games. În prezent, locuiește la New York și poate fi găsită pe http://www.maureenjohnsonbooks.com sau pe Twitter, la @maureenjohnson.
La Editura Trei au mai apărut volumul Maestrul minciunilor, semnat de Maureen Johnson, dar și Fulgi de iubire, scris de Maureen Johnson împreună cu John Green și Lauren Myracle.

Autor: Maureen Johnson

Nr. de pagini: 368

ISBN: 978-606-400-932-6
Preț vechi: 39.00 RON

Preț nou: 33.15 RON

Titlul original: The Vanishing Stair
Limba originală: engleză
Traducere de: Camelia Ghioc

Anul apariţiei: 2020

Format: 130 x 200 mm, paperback cu supracopertă

„Un tur extraordinar de bine ghidat printr-o relatare dramatică, profund revelatoare, despre acei oameni care fie din întâmplare, fie cu premeditare au creat lumea noastră de astăzi.“ – National Post

Margaret MacMillan, profesor la Oxford, evită cronologiile seci și ne oferă în schimb întâlniri intime cu personaje reale. Se pare că îi place să aducă la lumină detaliile revelatoare.
«Vreau să bârfesc», mărturisește ea – și același lucru îl vrem și noi.“ – New York Times Book Review

Margaret MacMillan propune o selecție inedită de personalități, unele faimoase, altele mai puțin cunoscute, care și-au lăsat amprenta asupra trecutului. Unele au schimbat cursul istoriei și chiar au dat tonul epocilor în care au trăit. MacMillan analizează conceptul de leadership, așa cum este acesta reprezentat de personaje precum Otto von Bismarck, William Mackenzie King sau Franklin Delano Roosevelt. Observă, de asemenea, cum pot comite unii conducători greșeli enorme, cu consecințe devastatoare, așa cum s-a întâmplat cu Hitler, Stalin sau Thatcher. Richard Nixon și Samuel de Champlain sunt înfățișați ca exponenți ai caracterelor temerare, care și-au asumat riscuri, urmandu‑și cu încăpățânare propriul drum și sfidând adesea societățile din care proveneau. Apoi sunt descriși visătorii, exploratorii și aventurierii, oameni ca Fanny Parkes și Elizabeth Simcoe, care au înfruntat sau ignorat limitările impuse de societățile lor. În cele din urmă, sunt trecuți în revistă observatorii, personaje asemeni lui Babur, fondatorul dinastiei indiene a mogulilor, sau Victor Klemperer, un supraviețuitor al Holocaustului, care a ținut jurnale și memorii ce readuc la viață trecutul.
Oamenii istoriei prezintă relația complexă și deosebit de importantă dintre biografie și istorie,
indivizi și epocile în care au trăit.

MacMillan a reușit să ducă la perfecțiune această abilitate de a îmbina elementele macro cu cele micro, teoretizările cu detaliul personal grăitor… Ea dezvoltă și ilustrează convingerea conform căreia nu poți înțelege trecutul doar trasându-i forțele oarbe – economia, ideologia, religia. Trebuie să acorzi atenție și oamenilor de pe teren, indivizilor în carne și oase care forfotesc încercând să dea un sens lucrurilor… La sfârșitul acestei cărți captivante, rămâi cu întrebarea dacă nu cumva acei cercetători care insistă asupra unei abordări abstracte, impersonale a trecutului nu sunt de fapt cei care riscă cel mai mult să piardă esența lucrurilor.“ – Guardian

Autoarea de origine canadiană Margaret MacMillan este un istoric de renume mondial, profesor emerit de istorie internațională la Universitatea Oxford și profesor la Universitatea din Toronto. Și-a obținut doctoratul la St Antony’s College, Oxford, unde mai târziu a ocupat poziția de rector. Anterior a mai fost rector al Trinity College din cadrul Universității din Toronto, precum și la Universitatea Ryerson. Eminent expert în istorie şi relaţii internaţionale, MacMillan este şi un frecvent comentator în mass-media. Este autoarea unor lucrări de mare succes, traduse în mai multe limbi și încununate cu premii prestigioase, precum Războiul care a pus capăt păcii: Drumul spre 1914 și Făuritorii păcii: Șase luni care au schimbat lumea, publicate și în limba română de Editura Trei.

Autor: Margaret MacMillan

Nr. de pagini: 224

ISBN: 978-606-400-728-5
Preț vechi: 49.00 RON

Preț nou: 41.65 RON

Titlul original: History’s People: Personalities and the Past
Limba originală: engleză
Traducere de: Smaranda Câmpeanu
Anul apariţiei: 2020Format: 150 x 225 mm, paperback cu clape

„În odaia Lui, care este universul întreg, cu infernul și paradisul cu tot, stau de-a valma bunii și răii, viii și morții, fiecare cu existența lui și cu amintirea a ceea ce a fost, deposedați de sens sau de viață, absurzi precum spațiul în care au fost depozitați, inutili ca niște jucării de care te-ai plictisit sau pe care le-ai stricat și nu mai merită efortul de a le repara. Numai cine ar ieși un pic din odaie ar putea desluși rostul vechiturilor printre care s-a aflat vremelnic.“

Radu Gabriel Pârvu este scriitor, scenarist, traducător, profesor universitar de Comunicare și Filosofie. A scris, printre altele, cărți despre Dilthey, Noica și Cioran, a tradus opere fundamentale din Kant, Fichte, Schelling, Hegel, Schopenhauer, Liszt, Nietzsche, Scheler, Kafka, Jung, Ruppert etc.

Autor: Radu Gabriel Pârvu

Nr. de pagini: 208

ISBN: 978-606-40-0805-3
Preț vechi: 35.00 RON

Preț nou: 29.75 RON

Format: 130x200mm
Anul apariției: 2020

Semnal editorial 190: Apariții noi ale Grupului Editorial Trei (X): Horst, Postorino, Moriarty

Este posibil ca imaginea să conţină: text care spune „CRIME LIER HORST Omul cavernelor ROMAN DIN SERIA INSPECTOR WILLIAM WISTING PREMIUL PETRONA 2016 TREI 0”

Roman din seria Inspector William Wisting
PREMIUL PETRONA 2016

Foarte aproape de locuinţa lui Wisting, un bărbat este găsit mort în propria-i casă. Legiştii estimează că zace fără suflare în faţa televizorului, de patru luni, iar poliţia nu are motive să creadă că ar fi o moarte suspectă. De aceea, cazul lui nu primeşte atenţie din partea presei, mai ales că bărbatul a dus o viaţă foarte retrasă. Doar Line, fiica jurnalistă a lui Wisting, hotărăşte să-i dedice un articol.
În timp ce Line se documentează, poliţiştii găsesc într-un luminiş cadavrul unui alt bărbat. Şi acesta pare să zacă mort de multă vreme. Iar ceea ce se descoperă asupra lui declanşează una dintre cele mai ample operaţiuni de căutare din istoria poliţiei norvegiene. Însă, pentru succesul operaţiunii, este esenţial ca presa să nu afle nimic despre această descoperire extrem de neobişnuită.

„Scriitura elegantă şi detaliată, personajele complexe şi problemele morale pe care acestea şi le pun fac din Omul cavernelor unul dintre cele mai bune romane poliţiste scandinave.” – Publishers Weekly

„Un roman alert, excelent construit.” – The Sunday Times

„O intrigă plină de suspans, care îi va lua prin surprindere până şi pe cei mai mari fani ai genului.” – Financial Times

„Horst e unul dintre cei mai buni autori nordici de literatură poliţistă.” – The Times

„Omul cavernelor îi va încânta pe amatorii de suspans şi realism procedural.” – Crime Fiction Lover

„Palpitant şi excelent scris!” – The Herald

Jørn Lier Horst (n. 1970) a intrat în elita autorilor scandinavi de literatură crime mulţumită romanelor din seria inspectorului William Wisting, care au fost traduse în peste treizeci de limbi şi au înregistrat vânzări de peste un milion de exemplare în întreaga lume. Lucrând ca șef de investigații în poliţia norvegi¬ană înainte să se dedice complet scrisului, Horst propune o rețetă literară originală, care îmbină realismul, suspansul şi problematica socială.
Pe lângă romanele pentru adulți, Horst a scris şi două serii pentru copii, Agenţia de detectivi nr. 2 și Clue.
La Editura Trei, de același autor, au apărut Casa de vacanță (distins cu Premiul librarilor norvegieni) şi Câinii de vânătoare (The Riverton Prize, The Glass Key Award), aceste două romane stând la baza serialului norvegian Wisting, cu Sven Nordin şi Carrie-Anne Moss în rolurile principale.

Autor: Jørn Lier Horst

Nr. de pagini: 432

ISBN: 978-606-40-0766-7
Preț vechi: 49.00 RON

Preț nou: 41.65 RON

Titlul original: Hulemannen
Limba originală: norvegiană
Traducere de: Ivona Berceanu

Anul apariţiei: 2020

Format: 130 x 200 mm, paperback cu supracopertă

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni, text care spune „ROSELLA POSTORINO PREMIU CAMPIELL 2018 Degustătoarele Emoționant și foarte original. THE SUNDAY TIMES TREI CONNECTION”

Germania, 1943. Rosa Sauer rămâne fără părinţi în urma bombardamentelor asupra Berlinului. Hotărăşte să se refugieze în satul socrilor ei, care se află la mică distanţă de Bârlogul Lupului — ascunzătoarea lui Hitler. Într-o dimineaţă, câţiva soldaţi SS o anunță că a fost aleasă drept una dintre degustătoarele lui Hitler: de acum, de trei ori pe zi, ea şi alte nouă femei vor merge într-o cazarmă şi vor gusta mâncărurile pregătite pentru Führer, ca să se asigure că nu sunt otrăvite.
Obligate să înfrunte zilnic moartea, Rosa şi celelalte degustătoare se împart în prietene şi rivale, se consolează şi se trădează, se îndrăgostesc şi aşteaptă sfârşitul războiului. Dar care dintre ele va supravieţui?
Inspirându-se din povestea reală a lui Margot Wölk, Rosella Postorino relatează încercările prin care trece o femeie fragilă confruntată cu violenţa istoriei.

„Rosella Postorino are un stil elegant şi o extraordinară capacitate de a sonda ambiguităţile sufletului omenesc.” – New York Times Book Review

„Emoţionant şi foarte original.” – The Sunday Times

„Unul dintre cele mai bune zece romane ale ultimului deceniu.” – La Repubblica

„Captivant şi excelent scris, romanul Rosellei Postorino te va însoţi multă vreme.” – The Huffington Post

„O carte despre iubire, supravieţuire şi ispăşire care îţi va rămâne întipărită în suflet.” – Marie Claire

Rosella Postorino (n. 1978), scriitoare şi traducătoare italiană, a debutat în 2007 cu romanul La stanza di sopra. Cel de-al doilea roman al ei, L’estate che perdemmo Dio (2009), a obţinut Premiul Benedetto Croce, iar Il corpo docile (2013), Premiul Penne.
Succesul de public şi de critică l-a dobândit în 2018, odată cu publicarea celui de-al patrulea roman, Degustătoarele, care s-a vândut în peste jumătate de milion de exemplare în 46 de ţări şi a obţinut cele mai prestigioase distincţii literare italiene: Premiul Campiello, Premiul Luigi Russo, Premiul Rapallo şi Premiul Lucio Mastronardi.
Romanul va fi ecranizat de Lumière and Co., în regia Cristinei Comencini.
Rosella Postorino vorbeşte fluent engleza, franceza şi germana şi a tradus în italiană două cărţi de Marguerite Duras. În prezent, locuieşte la Roma.

Autor: Rosella Postorino

Nr. de pagini: 352

ISBN: 978-606-40-0740-7
Preț vechi: 39.00 RON

Preț nou: 33.15 RON

Titlul original: Le Assaggiatrici
Limba originală: italiană
Traducere de: Beatrice Baciu

Anul apariţiei: 2020

Format: 130 x 200 mm, paperback cu supracopertă

Este posibil ca imaginea să conţină: ‎text care spune „‎מ MORIARTY Nouă străini DE LA AUTOAREA BESTSELLERURILOR NEW YORK TIMES MARILE MINCIUNI NEVINOVATE CÂND VINA VINA NE DESPARTE TREI 0‎”‎

De la autoarea bestsellerurilor # 1 New York Times Marile minciuni nevinovate şi Când vina ne desparte

Nouă persoane ajung într-un centru de relaxare izolat, unele dintre ele pentru că vor să slăbească, unele ca să-și schimbe stilul de viață, altele din motive pe care nu le pot recunoaște nici chiar față de ele însele. Însă niciunul dintre oaspeți nu-și imaginează ce vor însemna cele zece zile de lux, meditație și consiliere pentru care au plătit.
Scriitoarea Frances Weltry vine la Tranquillum House în căutare de leacuri pentru o durere de spate, o inimă frântă și o tăietură sâcâitoare la deget. O intrigă ceilalți oaspeți, însă charismatica directoare a centrului este cea care îi trezește cel mai tare curiozitatea.
Ar putea deține ea răspunsurile pe care Frances nici măcar nu știe că le caută? Ar trebui să lase deoparte îndoielile și să se bucure de Tranquillum House sau ar trebui să fugă cât mai poate.

„O încântare pentru fanii Marilor minciuni nevinovate… Spirituală și pătrunzătoare, scriitura lui Moriarty face toți banii.” – People

„Moriarty revine cu încă o carte pe care n-o poți lăsa din mână.” – Time

„Fiecare dezvăluire este o surpriză savuroasă… Nouă străini este atât de bine scrisă și de inteligent construită, încât pare să se termine prea repede.” – Booklist

„O carte plină de un umor negru care sfidează orice clasificare. Reușește să fie grozav de amuzantă și să aibă și încărcătură emoțională în același timp, dovedind că autoarea Marilor minciuni nevinovate încă mai are multe de oferit cititorilor ei.” – Bustle

Liane Moriarty (n. 1966) și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei citind. Nu-și mai amintește când a scris prima sa povestire, dar ține minte perfect primul contract pentru o carte: tatăl ei a angajat-o să scrie un volum despre el și i-a plătit un avans de un dolar. După terminarea studiilor, Liane a lucrat în publicitate și marketing. S-a apucat serios de scris după ce sora ei, Jaclyn Moriarty, a anunțat-o că-și va publica prima carte. Romanul său de debut, Three Wishes, scris la finalul masterului literar de la Macquarie University din Sydney, a fost publicat de Pan Macmillan. De atunci, a mai scris șapte romane care au ajuns bestselleruri, fiind traduse în 39 de limbi și vândute în peste 14 milioane de exemplare în întreaga lume.
O puteți vizita online la lianemoriarty.com.
La Editura Trei, de aceeași autoare, au apărut: Marile minciuni nevinovate (care a stat la baza unui serial de excepție produs de HBO), Secretul soțului (vândut în peste trei milioane de exemplare la nivel mondial), Am uitat să fim fericiți, Când vina ne desparte și Ultima aniversare.

Autor: Liane Moriarty

Nr. de pagini: 560

ISBN: 978-606-40-0757-5
Preț vechi: 55.00 RON

Preț nou: 46.75 RON

Titlul original: Nine Perfect Strangers
Limba originală: engleză
Traducere de: Luminiţa Gavrilă

Anul apariţiei: 2020

Format: 130 x 200 mm, paperback cu supracopertă