Nota Goodreads: 3,74 (3 344 note)
Descrierea editurii: „La capătul lumii e o insulă, un ținut sălbatic și aspru, unde se spune că nu doar tigrii dau târcoale. Când un grup de adolescente dispare în sălbăticia izolată a Tasmaniei, locuitorii din Limestone Creek intră imediat în alertă. Cu trei decenii în urmă, alte cinci fete au dispărut în zona falezelor periculoase. Legenda „Omului Flămând” continuă să-i bântuie pe localnici. Detectivul Con Badenhorst știe mult prea bine că, în orășelul cu polițiști corupți și politici mărunte, toată lumea ascunde câte ceva.”
Blog tour nr. 34/2022: După Supraviețuitorii de Jane Harper (despre care am scris, tot în cadrul unui blog tour, aici), iată o nouă poveste care se petrece în mirificul, dar totodată primejdiosul peisaj tasmanian, o insulă de la capătul lumii în care oamenii se luptă, iată, în primul rând cu stihiile unei naturi mereu dușmănoase, dar și, cum e cazul în romanul de față apărut la Editura Lebăda Neagră, cu propriii demoni. Și cu secretele crezute îngropate, dar niciodată uitate, care revin mereu pentru a-și hărțui protagoniștii, de la detectivul australian venit de pe continent pentru a rezolva misterul și până la profesoara care trebuie să aibă grijă de fete, tatăl uneia dintre fete, fetele însele, polițistul local care trebuie să-l ajute pe detectiv și așa mai departe.
Nici unul nu are conștiința curată în acest volum în care îmi imaginam o continuă luptă pentru supraviețuire cu natura, dar și cu „Omul Flămând” pe care-l pomenesc legendele locale, un soi de versiune băștinașă a lui Yeti sau Bigfoot căruia îi place cărnița de adolescentă, dar a cărui fire demonică și poftă de tinere pălește prin comparație cu ce poate scorni mintea unei tinere în goana ei după vizualizări și afirmare – aceasta fiind una dintre temele majore ale poveștii, goana după like-uri și după validarea prin vizualizări, indiferent prin ce mijloace și cu ce costuri.
Patru adolescente dispar dintr-o excursie cu clasa pe „Muntele Speranței”, Kooparoona Niara, care reprezintă, în viziunea aborigenilor, legătura lor cu natura, cu poveștile acestora, cu apa și cu pământul, un munte semeț și extrem de periculos, unde natura își face de cap când nu te aștepți și o zi senină, cu soare orbitor și cald, se poate transforma dintr-odată într-una întunecoasă și cețoasă, rece și ploioasă, care transformă o aventură plăcută într-o adevărată cursă pentru supraviețuire. Acest lucru ar fi trebuit să-l știe foarte bine și patru fete care se iau la harță în timpul acestei excursii și rămân în urmă doar cu o profesoară care se trezește mai apoi într-un șanț, cu ditamai cucuiul la ceafă și fără a-și mai aminti ce se întâmplase după bătaia fetelor. Cele patru adolescente dispar fără urmă, iar femeia ajunge la spital, unde este mai apoi interogată de detectivul Con Badenhorst (al cărui sentiment de vinovăție că nu l-a putut prinde mai repede în Australia pe criminalul în serie poreclit „Jaguarul” îi provoacă în continuare coșmaruri) și de o polițistă locală pe nume Gabriella (unul dintre cele mai dârze și poate cel mai reușit personaj al întregii povești), pentru a afla ce s-a întâmplat de fapt pe munte. Le-a răpit cineva pe fete? Dacă da, cine? Cum de-au dispărut fără urmă? De ce apare cadavrul uneia, dar nu și ale celorlalte? Cine este responsabil și de ce sora uneia dintre fetele dispărute se comportă de parcă ar ști mult mai multe?
Bun, deci tatăl uneia dintre fete este traficant de canabis. Fata lui fură de la el o pungă și pleacă în această excursie cam forțată. Se pare că tatăl ei i-a cam violat mama la un moment dat. Mama ei a murit cu multă vreme în urmă, iar fata, Jasmine, nu prea se înțelege cu tatăl ei cam aprig la mânie. Profesoara, Eliza, care era cu fetele când acestea au dispărut, ascunde un secret tulburător: o rudă de-a ei este un pedofil, un trișor și un adulterin. Nepoata Elizei se sinucisese cu un an în urmă, motiv pentru care femeia este măcinată de vină. Alt polițist e și el traficant de droguri și-i face concurență lui Murphy, tatăl lui Jasmine. Madison, sora Cierrei, una dintre fetele dispărute acum, are un canal de YouTube cu aproape un milion de abonați, în care publică filmulețe demente pentru care ar fi trebuit închisă de mult într-un ospiciu, însă e protejată și de părinți, și de o comunitate încuiată, total nepăsătoare la problemele și hărțuielile la care le sunt supuse odraslele pentru a-i cânta în strună unuia dintre cele mai detestabile personaje fictive create vreodată. Con Badenhorst e și el un pic dus cu pluta și nu-i pasă ce răni produce pentru a afla adevărul, mințindu-se singur că o face doar pentru a le găsi tefere pe fete.
Povestea, care mi-aș fi dorit, cum spuneam, să se concentreze mai mult pe fetele dispărute, „chemate” de „Omul Flămând” care se pare că mai făcuse niște victime în urmă cu câțiva ani, și mai puțin pe problemele, multe dintre ele meschine, ale comunității din care au dispărut fetele, lâncezește uneori și se încurcă în fire ce par a nu duce nicăieri. Dar poate că scopul n-a fost să se scrie o poveste despre supraviețuire, ci despre cum o comunitate bolnavă, roasă de secrete și minciuni, poate crea odrasle ce-și găsesc alinarea ba în tăierea cu lama pe mâini, ba în joaca de-a spânzurătoarea, ba în demență și psihopatie, crezând și convingându-se reciproc sau singure că nu le înțelege nimeni și că toți sunt împotriva lor. Lucru nu foarte departe de adevăr, din păcate.
Și-atât așteaptă „Omul Flămând”, o slăbiciune, o joacă de-a dispărutul, o vulnerabilitate cât de mică, o punere în scenă, un joculeț care o ia razna. Citind însă din biografia autorului (a lucrat în licee, adăposturi și instituții pentru dezintoxicare. Mama lui Kyle a crescut la poalele Great Western Tiers, în inima Tasmaniei, unde bunicul său era chemat pentru salvări în munți. Kyle însuși s-a pierdut în munții Tasmaniei de două ori și o dată a folosit pagini rupte dintr un jurnal pentru a-și găsi drumul înapoi. A văzut lucruri ciudate în tufișuri, care sfidează explicațiile și despre care crede că este cel mai bine să nu se vorbească.), ajungi să înțelegi mai bine de ce și-a gândit astfel povestea.
„- Omul Flămând este înalt, ciudat de înalt, spuse Madison, ignorându-l pe Jack.
– Hei, Madison, știi că nu ar trebui să vorbești despre chestiile astea, spuse el.
– Poartă o pălărie de om al tufișurilor, iar fața lui este lungă și de un alb fantomatic. Se ascunde în tufiș lângă tine și, dacă îl asculți cu atenție, îl poți auzi potrivindu-și pașii cu ritmul tău. Dacă strigi, el nu va răspunde, dar îi vei auzi respirația. Dacă ai contact vizual cu el…”
NB: recenzia face parte din blog tourul dedicat apariției în limba română a romanului Chemarea omului flămând. Dacă sunteți curioși să aflați și alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, pentru a vă edifica:
FanSF 