Semnal editorial 108: J.K. Rowling – Noutăți și reeditări în straie noi

Dacă te-ai întrebat vreodată de unde vine smiciul de aur, cum au apărut bulgării din Quidditch, sau de ce au Hoinarii din Wigtown satâre de măcelari pe robele lor, ai nevoie de Quidditch: O perspectivă istorică. E o carte neprețuită, consultată aproape în fiecare zi de fanii jocului.

Drepturile de autor pentru această carte vor ajunge la Comic Relief și la fundația internațională de caritate a lui J.K. Rowling, Lumos, care vor folosi aceste sume pentru a continua să îmbunătățească și să schimbe vieți – misiune încă mai însemnată și mai uimitoare decât înhățarea în trei secunde și jumătate a smiciului de aur de către Roderick Plumpton, în 1921.

O carte neprețuită, consultată aproape în fiecare zi de fanii jocului inventat de J.K. Rowling

• Ilustrații de Tomislav Tomić
• Traducere din engleză de Alex Moldovan
• hardcover, 136 p, 140×205 mm
• ISBN 9786067885545
• Bestseller, Recomandată, Ilustrată
• Autori: J.K. Rowling, Kennilworthy Whisp
• Domenii: Beletristică 10-12 ani, Beletristică 12-14 ani , Beletristică 14+
• Colecţie: În afara colecțiilor

Animale fantastice și unde le poți găsi, compendiul clasic al lui Newt Scamander despre creaturi magice, a încântat generații întregi de vrăjitori. Acum, cu ajutorul acestei ediții aduse la zi, cu un cuvânt-înainte scris de Newt însuși și incluzând șase noi animale puțin cunoscute în afara comunității vrăjitorești din America, au și mageamiii șansa de a descoperi unde trăiesc Păsările Tunet, ce mănâncă Pompopufii și de ce obiectele strălucitoare trebuie întotdeauna ținute departe de Șterpilici.

Drepturile de autor pentru această carte vor ajunge la Comic Relief și Lumos, ceea ce înseamnă că leii tăi vor înfăptui minuni dincolo de puterile oricărui vrăjitor. Dacă simți că e un motiv insuficient să te desparți de banii tăi, să nu pierzi totuși speranța că vrăjitorii aflați în trecere vor simți ceva mai multă milă dacă te vor vedea cumva atacat de o Manticoră.

Animale fantastice și unde le poți găsi, compendiul clasic al lui Newt Scamander despre creaturi magice, a încântat generații întregi de vrăjitori.

• Ilustrații de Tomislav Tomić
• Traducere din engleză de Alex Moldovan
• hardcover, 144 p, 140×205 mm
• ISBN 9786067885552
• Bestseller, Recomandată, Ilustrată
• Autori: J.K. Rowling, Newt Scamander
• Categorie dinamica Arthur: Universul Harry Potter
• Universul Harry Potter: Universul Harry Potter
• Domenii: Beletristică 10-12 ani, Beletristică 12-14 ani , Beletristică 14+
• Colecţie: În afara colecțiilor

Semnal editorial 107 + Fragment în avanpremieră: Cristina Alger – Soția bancherului

Fragment în avanpremieră

ANNABEL

Matthew Werner întârziase. Soția lui, Annabel, stătea singură pe veranda apartamentului lor din Geneva, îmbrăcată cu o rochie neagră de seară și cu haina de blană pe care Matthew i-o cumpărase când se mutaseră în Elveția. O coafeză de pe Cours de Rive îi prinsese părul castaniu într-un coc. Pantofii ei, niște chestii rotunde cu tocuri de doisprezece centimetri pe care o vânzătoare dintr-un magazin de pe strada Rhone o convinsese să le cumpere împotriva oricărui simț practic, îi făceau bătături în tălpi. În cabina de probă, pantofii făcuseră ca picioarele lui Annabel să pară imposibil de lungi și de subțiri. Două panglici negre de satin porneau de la călcâi și se încolăceau în jurul gleznelor și al pulpelor, dând impresia unei balerine pe poante. În New York, s-ar fi putut opri în fața unei vitrine în care era expusă o asemenea pereche de pantofi, dar nu ar fi intrat în magazin. Nu i-ar fi cumpărat. Mult prea scumpi, deloc practici. În general, în New York, Annabel purta pantofi cu talpă joasă sau cu tocuri mici, cu vârf rotunjit, potriviți pentru a sta în picioare o zi întreagă. În New York, Annabel muncea. Mergea cu metroul, nu cu o mașină cu șofer. Nu își cheltuia banii pe pantofi care o costau salariul pe o săptămână. Aici, la Geneva, semna chitanța înainte să se deranjeze să privească prețul. 

Acasă, își dăduse seama că abia putea merge cu ei. Privindu-se în oglindă, se gândise că panglicile de pe gleznă aveau un aer teatral. Nu știa sigur dacă arată ca soția unui bancher sau ca o curtezană. Toate celelalte soții își făceau cumpărăturile la magazinul de unde ea își cumpărase pantofii. Toate arătau la fel, se îmbrăcau la fel și jucau tenis împreună. Uneori, Annabel avea impresia că nu primise manualul cu instrucțiuni atunci când ajunsese la Geneva: Cum să fii soție de bancher. Majoritatea erau politicoase, dar distante. După o primă invitație la prânz, Annabel nu mai auzise de ele. Erau destul de politicoase la evenimentele firmei, desigur, dar părea că înțeleseseră, așa cum o făcuse și ea, că e altfel decât ele. Annabel decisese că e mai bine așa. Cele mai multe dintre celelalte soții nu voiau decât să vorbească despre spectacolele de modă din Paris și despre casele lor de la țară, precum și despre ultima lor escapadă de weekend în Sardinia. Și se aranjau pentru orice, chiar și pentru o gustare obișnuită de weekend. Desigur, uneori i-ar fi plăcut să fie acceptată. Dar, de cele mai multe ori, Annabel se mulțumea să rătăcească singură printr-un muzeu, să stea într-o cafenea cu o carte bună și să se culce devreme. Balurile de caritate și dineurile cu ținută obligatorie nu i se potriveau. Și urâse dintotdeauna tenisul. 

Pantofii fuseseră atât de scumpi, încât nu concepea să nu îi poarte. Măcar o dată. Spera să pară cel puțin la fel de scumpi precum erau. Matthew adora să o vadă în lucruri scumpe. Acesta era motivul pentru care lucra atât de mult, susținea el. Îi plăcea să se laude cu ea. „Îmi place să te răsfăț“, îi spunea. 

Deocamdată Annabel își desfăcu panglicile și-și eliberă picioarele din robie. Le ascunse sub coapsele subțiri pentru a le menține calde. Se simțise tentată să își aprindă o țigară pentru a se liniști puțin, dar se opri. Matthew s-ar fi supărat. Din ce știa el, Annabel nu se mai atinsese de țigări de la New York. Ținea un pachet ascuns în spatele cărților sale de artă din camera de zi. Matthew nu le privea niciodată, așa că nu exista riscul ca Annabel să fie descoperită. Arta nu-l interesa pe Matthew, decât în cazul în care un client ar fi investit în ea și atunci ar fi reprezentat doar atât: o investiție. Annabel își mai permitea câte o țigară – uneori două la rând –, numai atunci când Matthew era plecat noaptea. În ultimul timp, asta se întâmpla des.

De pe verandă, Annabel auzea zgomotul tramvaielor și al roților trăsurilor pline de turiști pe piatra cubică. De obicei, găsea aceste sunete liniștitoare. Nu și astăzi. Era prea agitată. Aruncă o privire către cerul de un gri-metalic și se întrebă când va începe să ningă. Se anunțase o furtună de câteva zile. Îl voia pe Matthew acasă. Fără el, apartamentul lor aducea mai mult a hotel decât a cămin. Un hotel de lux, dar tot un hotel. Era încă mobilat cu aceleași canapele de culoarea cărbunelui, cu pernele de mătase cu țesătură indoneziană și cu mesele de sticlă cu care apartamentul fusese închiriat. Șic, dar corporatist. Era, la urma urmei, una dintre locuințele deținute de Swiss United și închiriate angajaților mult sub prețul pieței. Unul din marile avantaje ale slujbei lui Matthew. Annabel adăugase câteva mici retușuri personale în ultimii doi ani – un tablou de-ale ei atârnat în camera de zi, o impresionantă panoramă urbană a Florenței, pe care i-o dăruise lui Matthew ca să îi reamintească de luna lor de miere. Cărțile ei umpleau rafturile. Cu toate că Matthew îi spusese că nu era necesar, își adusese lenjerii de pat de la New York, așternuturi albe, imaculate, cu margini de un gri-cenușiu, cu un W brodat pe fiecare pernă, și prosoape asortate. O făceau să se simtă cât de cât acasă. Inițial, pusese fotografii peste tot: pe mesele laterale, ascunse pe rafturi, deasupra șemineului. Annabel și Matthew sărutându-se în spatele taxiului în carouri pe care îl închiriaseră să îi ducă la nunta lor în Tribeca. Ei doi gătind homari într-o casă de pe plaja din Montauk, pe care o închiriaseră cu o vară înainte să plece. Annabel, la prima deschidere a galeriei, înconjurată de prieteni. Acum ascunsese majoritatea fotografiilor. La început, crezuse că pozele îi vor alina dorul de casă. Se întâmplase tocmai invers. Când se uita la ele, se simțea teribil de singură. Așa că într-o noapte, în timp ce Matthew era la birou, ea bău o sticlă de vin, înfășură toate fotografiile în folie protectoare și le puse pe ultimul raft din dulap. 

Încercase să le înlocuiască cu fotografii mai recente din viața lor de acum, din Geneva, dar nu avea multe. Matthew călătorea atât de mult în timpul săptămânii, încât în weekend rămânea acasă încercând să se odihnească sau mergea la sala de antrenament. Uneori, Matthew mai vizita câte un client dintr-un loc interesant – Madrid sau Berlin ori sudul Franței – și Annabel îl însoțea. Însă erau călătorii în interes de serviciu, iar Annabel nu îl prea vedea pe Matthew pe parcursul lor. Merseseră la Veneția pentru cea de-a treizecea aniversare a lui Annabel, dar Matthew își petrecuse mare parte a călătoriei vorbind la telefon cu un client isteric, prins într-un divorț urât. Annabel se rătăcise singură prin oraș și fotografiase doar o gelaterie pe care prietenul ei, Julian, îi recomandase să o viziteze și un stol de porumbei din Piazza San Marco. Fuseseră la schi de multe ori, de obicei în Zermatt, unde Swiss United avea o cabană pe care o punea la dispoziția angajaților băncii aflați în poziții-cheie, dar colegii lui Matthew erau tot timpul acolo. Cei mai mulți dintre ei erau schiori experimentați care, asemenea lui Matthew, doreau să încerce pârtii dificile sau helischiul. Nedorind să fie un ghimpe în coaste, Annabel îl lăsa pe Matthew, rezervându-și o lecție de schi pe pârtiile ușoare sau ghemuindu-se în fața focului, cu o carte în mână. Nu avea rost să faci o asemenea fotografie.

Când veniseră prima oară în Geneva, plănuiseră să stea aici doi ani. Doi ani pentru a strânge niște bani, ca mai apoi să se întoarcă în New York, să își cumpere un apartament și să încerce din nou să își întemeieze o familie. Pe atunci Annabel avea doar douăzeci și opt de ani; Matthew, treizeci și trei. Aveau timp. Va fi ca o aventură, spunea el. O vacanță prelungită. Veneția, Praga, Paris, Bruges: atât de multe locuri romantice la distanța unui zbor scurt sau a unei călătorii cu trenul. Aveau la îndemână cea mai bună artă din lume. Annabel își putea dezvolta abilitățile lingvistice. Franceza ei era bună, dar un pic învechită. Germana ei – o limbă utilă în afacerile din lumea artei – era modestă și avea nevoie de îmbunătățire. Matthew avea să o învățe să schieze. Ar fi putut să ia lecții de gătit sau să urmeze un curs despre vinuri. Putea mânca fondue. Pentru că era vorba doar de doi ani, Annabel nu își căutase un job. Obținerea unui permis de muncă ar fi durat luni întregi. Ar fi fost un proces complicat pentru cineva care nu lucra pentru o corporație globală. Oricum, Matthew avea să lucreze destul de mult pentru amândoi și prefera ca ea să nu muncească. Voia ca ea să fie liberă când era și el liber. Nu îi cerea să renunțe definitiv la muncă. Era doar pentru o perioadă. Totul era temporar. 

Nu erau numai lucruri rele, desigur. Unele erau minunate. Apartamentul uriaș. Frumusețea meleagurilor elvețiene. Uneori, Matthew se întorcea acasă fericit și Annabel își reamintea de ce se îndrăgostise atât de rapid de el. O scotea la cină într-un loc select. Era atent și grijuliu. O făcea să râdă. Se uitau la apusul soarelui peste lacul Geneva și vorbeau despre un spectacol de artă pe care ea își dorea să îl vadă, despre o carte pe care o citea. Își aminteau de prietenii lor rămași în New York. Aprindeau lumânări pe terasă, beau vin și jucau Scrabble. În astfel de nopți, în care Matthew nu era prezent doar formal, ci se afla acolo cu adevărat, Annabel credea că ar putea învăța să iubească Geneva. Dorul ei de casă se stingea, înlocuit de un sentiment de calm și de apreciere pentru frumusețea și istoria locului. 

Și mai era și problema banilor. Annabel nu își dorea nimic în New York; Matthew câștiga acolo mai mult decât visase vreodată Annabel, care crescuse într-un orășel mic, muncitoresc, din nordul statului New York. Dar aici, conturile lor bancare se umflau incredibil de repede. În fiecare lună, intra mai mult. Banii îl făceau pe Matthew mândru și, la rândul ei, Annabel era mândră de el. Și ea descoperise că îi plăcea să aibă bani. Brusc, lucrurile pe care nu se gândise vreodată să le cumpere i-au devenit disponibile. Pantofii, de exemplu. Un prânz select, luat de una singură, într-o zi de miercuri. Mersul la un salon de coafură de câte ori își dorea. Banii făceau totul mai uşor, un sentiment pe care Annabel nu îl mai încercase niciodată. Nu se mai uita la prețuri sau la extrasele de cont. Era mai mult decât suficient. 

Odată cu banii, s-au înmulțit și cadourile. Matthew fusese întotdeauna generos, era unul dintre lucrurile pe care Annabel le adora la el. Nu era vorba de extravaganță. Matthew era grijuliu. Nu uita să-i facă surprize. În majoritatea dimineților, îi scria bilețele pe care le ascundea în locuri în care ea le putea găsi cu siguranță. Devenise micul lor joc. Le găsea în poșetă, lângă filtrul de cafea, în oglinda ei compactă, lipite de frișca din frigider. Odată, găsise două bilete la Opera Metropolitană ascunse în portofel. Erau pentru reprezentația din seara următoare; Matthew lipsea din oraș. „Ia-l pe Marcus“, scrisese el pe notița atașată biletelor, referindu-se la colegul preferat al lui Annabel de la galerie, care iubea opera mai mult decât orice. 

– E de păstrat, îi spusese Marcus atunci când Annabel îi arătase biletele. 

Recent, darurile deveniseră mai generoase. O geantă pe care ea se oprise să o privească în vitrina unui magazin. O pereche de cercei pe care îi observase la soția unui coleg. Săptămâna trecută, un tablou pe care Annabel îl admirase la Art Basel. Era o piesă mică de Marshall Cleve, un artist mai puțin cunoscut din Maine. Annabel petrecuse zece minute bune uitându-se la el într-o tăcere meditativă. Reprezenta o serie de linii albastre în buclă care aminteau de Brice Marden, unul dintre pictorii preferați ai lui Annabel. Brice Marden la mare. Genul de pictură pe care l-a încercat și ea în micul ei studio din Montauk, cu un succes moderat. 

– Ți-ai amintit, îi spusese ea atunci când Matthew i-l dăruise, strângând-o în brațe. 

– Trebuia să îl ai, replicase Matthew. Îl adori. Am văzut-o în ochii tăi din clipa în care te-ai uitat pentru prima dată la el. 

– Nu pot să îmi explic de ce. Nu știu multe despre artist. Pur și simplu sunt atrasă de el.

– Atunci, asta e dragostea, nu? O conexiune. Electricitate. O simți în ființa ta. Eu asta am simțit când te-am văzut prima dată. Încă o simt când te văd. Annabel l-a tras pe Matthew spre ea. 

– Da. Asta e dragostea. 

– Îți aduci aminte cum obișnuiam să trec prin fața galeriei tale în fiecare dimineață, doar ca să te pot privi pe fereastră? Annabel a râs. 

– Marcus credea că te uiți după el.

– Mi-au trebuit două săptămâni ca să capăt încrederea să intru și să îți vorbesc. Și m-am documentat înainte. Despre artiștii pe care îi reprezentai. Am fost bun, nu-i așa? 

– Ai dărâmat cataloagele de pe ghișeul de la intrare și ai vărsat cafea peste recepționer. Dar da, ai fost bun. 

– Încă sper că vei uita partea aia. 

– E partea care îmi place cel mai mult. E drăguț să vezi un bărbat chipeș cum se pierde cu firea. 

– Erai foarte intimidantă atunci. Cu părul scurt, îmbrăcată toată în negru și cu tatuajul de pe încheietură, chiar sub brățările pe care obișnuiai să le porți. Doamne, ce sexy erai! 

– Și acum nu mai sunt? Ai grijă, domnule! 

– Ești și mai sexy acum. Mai sexy pe zi ce trece. 

– Îți este dor de părul scurt? 

Matthew ridicase capul și o privise atent. 

– Uneori, răspunsese el schițând un zâmbet. Dar îmi place și așa. E elegant lung. Ți se potrivește. 

Apoi o sărutase, dar se retrăsese mai repede decât și-ar fi dorit ea.

– Vreau să ai acest tablou, îi spusese pe un ton serios. Știu la cât de multe ai renunțat ca să fii aici, cu mine. Știu că îți este dor să fii înconjurată de opere frumoase de artă. Unul dintre motivele pentru care am acceptat această slujbă a fost să îți pot cumpăra opere de artă. Ca să poți deține piesele pe care le iubești. Propria ta galerie. 

Annabel se oprise. Ceva din felul în care el rostise cuvintele nu părea în regulă. Ei îi plăcea să fie galeristă. Deținerea operelor de artă era plăcută, desigur, dar nu putea substitui un loc de muncă. 

– E foarte grijuliu din partea ta, dar nu am nevoie de ea în casa noastră. Sincer. Sper că nu a fost extrem de costisitor. 

– Nu a fost, îi răspunsese el, cu toate că Annabel bănuise că minte. Sincer, rama este cea care valorează cel mai mult. Vreau să ții minte asta. Dacă pățesc vreodată ceva… 

– Nu spune astfel de lucruri. 

– Vreau doar să știi. Rama. Valoarea stă în ramă. În regulă? 

– E superbă! exclamase Annabel, căci așa și era. Aprecia o încadrare bună. Și-a trecut degetul de-a lungul muchiei. Era un lemn gros, decorat cu foiță de argint. Modern și rustic în același timp, scotea în evidență nuanțele de albastru-gri ale picturii. 

– Să îl punem deasupra patului, propusese ea. În felul ăsta, când ne vom culca seara, vom visa despre dragoste. 

Tabloul marcase începutul celui de-al doilea an în Geneva. Annabel a lăsat aniversarea să treacă fără să comenteze. În ultimele săptămâni se întreba din ce în ce mai des dacă nu cumva tabloul era o mită, un fel de plată. Pentru că aveau să mai rămână. Matthew începuse să spună că are nevoie de mai mult timp. Pentru ce, ea nu știa sigur. Erau atât de mulți bani! Nu suficienți cât să se retragă sau să cumpere casa de pe plaja din Montauk despre care vorbeau mereu, cea cu pridvoarele curbate și cu magazia din spate transformată într-un studio de artă. Dar aveau mai mult decât visaseră vreodată că ar fi posibil. Așadar, mai mult timp pentru ce? Cât ar fi fost de ajuns? Annabel își spunea că încă puțin timp în Geneva nu contează; pentru ea, acasă însemna locul unde se afla Matthew. Dar adevărul era că începea să conteze. Contase mereu. Geneva nu ar fi însemnat niciodată acasă. Annabel era plictisită, apatică. Îi era dor de serviciu. Voia copii. Își dorea viața înapoi. Nu putea trăi în această realitate suspendată pentru totdeauna. Cel puțin, nu fără să își piardă mințile.

Pentru ca timpul să treacă mai ușor până ce Matthew avea să se întoarcă acasă, Annabel se prefăcea că citește un roman în lumina după-amiezii, dar ochii ei continuau să alunece peste cuvinte și să se fixeze pe telefon. Era un thriller despre o soție care dispărea pe drumul de la serviciu spre casă. Părea genul de carte pe care o citise de un milion de ori înainte, o carte având cuvântul „Fata“ în titlu și un narator pe care nu te poți baza, iar ea tot uita numele personajelor. De ce nu a sunat Matthew? Nu-i stătea în fire. Dacă mai întârzia, va trebui să plece singură la petrecerea familiei Klauser. Annabel nu se simțise niciodată bine acasă la ei, cu personalul lor în uniformă și cu prietenii lor rigizi, majoritatea cu decenii mai bătrâni decât ea. Matthew știa asta și avea grijă când se vorbea despre astfel de lucruri. Nu i-ar fi cerut să meargă singură la petrecere. 

– Dacă Jonas nu ar fi fost șeful meu… obișnuia el să spună spăsit.

Însă nu termina niciodată propoziția. Jonas Klauser nu era doar șeful lui Matthew. Era șeful Swiss United, cea mai mare bancă din Elveția. Era nașul lui Matthew. El era motivul pentru care ei doi se mutaseră în Geneva. Cât timp erau acolo, familia Werner trebuia să se poarte frumos cu familia Klauser. 

– Sunt doar afaceri, spunea Matthew, dar totul devenise o afacere pentru el. 

Se auziră clopotele bisericii. Annabel lăsă jos romanul. Soția lipsea de zece zile, dar lui Annabel nu îi păsa de ce i s-a întâmplat. Nici măcar nu se deranjă să marcheze pagina. Nu mai terminase o carte de mult. Verandele apartamentelor vecine erau goale; era mult prea frig acum ca oamenii să stea afară ca Annabel, chiar și cu lămpi de căldură. Ei îi plăcea frigul. O făcea să se simtă vie, trează. O lovi o rafală puternică de vânt, făcându-i ochii să lăcrimeze. Fulgi de zăpadă porniră să coboare din cerul întunecat. Începea petrecerea. Dacă exista o eroare de comunicare și Annabel trebuia să se întâlnească cu Matthew la familia Klauser, l-ar face să se jeneze din cauză că întârzia. Annabel ura să îl facă pe Matthew să se simtă jenat. În Statele Unite, întârzierile ei i se păreau fermecătoare, parte a atracției boeme de a se întâlni cu o galeristă din centrul orașului în locul unuia dintre tipele simandicoase din Upper East Side cu care Matthew se vedea înainte de Annabel. Blonde focoase, obișnuia Annabel să le numească, după femeile cu picioare subțiri din Rugul vanităților. Matthew, care crescuse în nordul Upper West Side, părea că le cunoaște pe toate. Familiile Lindsey, Bitsie și Kick. Pe cele cu prenume prețioase: Lennox, Merrill și Kennedy. Fete crescute să scrie bilete de mulțumire pe hârtie ştanţată și care ajungeau mereu cât de târziu era la modă, dar nu neglijent de târziu, așa cum Annabel o făcea adesea. Aici, în Geneva, întârzierile ei îl deranjau pe Matthew, mai ales când aveau întâlnire cu persoane de la bancă. Nu era ca și cum ar fi avut vreun motiv de întârziere. Nu avea slujbă. Nu avea copii. Nu avea prieteni, cu excepția lui Julian. Nu putea risca asta. Înapoi pe tocuri.

„O carte de primă mână. Rafinată, îți va opri inima în loc.“
The New York Times Book Review

Lumea finanțelor nu a fost niciodată mai periculoasă, iar viețile private ale celor mai puternici oameni din sistemul bancar, niciodată mai fascinante!

Într-o dimineață de noiembrie, un avion privat, aflat în drum spre Geneva, dispare de pe radar, iar rămășițele lui sunt găsite undeva în Alpi. La bord se afla Matthew Werner, bancher la Swiss United. Văduva lui, tânăra Annabel, rămâne cu un laptop codat și cu o listă de clienți dubioși, dar, mai ales, cu multe întrebări fără răspuns și cu convingerea că moartea soțului ei nu a fost un accident.

Marina Tourneau, jurnalistă de scandal, s-a logodit cu Grant Ellis, moștenitorul unei familii extrem de bogate, așa că nu vrea să mai scrie despre viețile luxoase ale elitei New Yorkului, ci să facă parte din ea. Dar, înainte, vrea să mai cerceteze o singură pistă: a descoperit la Swiss United informații care îi privesc pe unii dintre cei mai importanți oameni din lumea financiară.

Știrea aceasta ar putea să-i aducă lui Annabel răspunsurile mult așteptate, dar Marina nu e hotărâtă să o publice.

„Thrillerele financiare sunt rare. Cristina Alger reușește să ne poarte într-o călătorie incitantă în subteranele lumii bancare pervers de bogate.“
The Times

„Te prinde, te satisface, te captivează – o carte a timpului nostru. Ce scrie aici probabil se întâmplă deja undeva.“
Lee Child

Data apariției	31 oct. 2019
Titlu original	The banker’s wife
Colecția	Armada
ISBN	978-606-43-0582-4
Cod bară	9786064305824
Autor	Cristina Alger
Traducător	Tiberiu Enache
Format	Paperback
Dimensiuni	130 x 200 mm
Nr. pagini	312
Număr volume	1
Editura	Armada

Semnal editorial 106: Rachel Kushner – Clubul Mars Room

AUTOARE TRADUSĂ ÎN PESTE 25 DE ȚĂRI

ROMAN CÂȘTIGĂTOR AL PRIX MÉDICIS ETRANGER 2018

TITLU FINALIST LA MAN BOOKER PRIZE ȘI NATIONAL BOOK CRITICS CIRCLE AWARD 2018

,,În sfârșit, un roman adevărat! Cutremurător, plin de compasiune, amuzant.” STEPHEN KING

,,Vezi-ți de treabă și nu spune nimănui numele tău adevărat”. Acestea sunt cele două reguli de aur care se aplică atât în clubul de striptease Mars Room, cât și în închisoarea pentru femei Stanville, California. Romy Hall, 29 de ani, le știe prea bine: tocmai este pe cale să înceapă executarea a două sentințe consecutive pe viață. ,,Continui să exiști indiferent dacă îți propui sau nu să faci asta”, spune Romy și șterge orice urmă de machiaj de pe fața Americii contemporane. Înăuntru pare la fel de dur ca afară, doar că la scară mai mică și în concentrație mai mare: mii de femei se luptă pentru a face rost de lucruri esențiale supraviețuirii, violența este la ordinea zilei, viața instituționalizată abundă în momente de absurd, dar și de umor.

Dincolo de satira usturătoare la adresa vieții instituționalizate, Clubul Mars Room se înscrie în seria marilor romane care dinamitează din interior orice rămășiță a visului american.

,,Curajos, empatic, superb scris. Un roman care nu îndulcește realitatea, ci o descrie răbdător, cu toate fațetele ei.” MARGARET ATWOOD

,,Acest roman social extrem de dens confirmă locul lui Rachel Kushner ca una dintre cele mai importante scriitoare americane ale secolului XXI.” ENTERTAINMENT WEEKLY

RACHEL KUSHNER s-a născut în 1968 în statul Oregon, S.U.A. Pe părinții ei îi descrie ca fiind doi oameni de știință ,,foarte neconvenționali, din generația Beat”. A studiat economia politică la Berkeley, apoi literatura, la Columbia University. Primele ei romane, Telex from Cuba (2008) și The Flamethrowers (2013), au fost bestsellere New York Times și finaliste la National Book Award in Fiction. The Mars Room, 2018 (Clubul Mars Room, Editura Vellant, 2019), cel de-al treilea roman al său, este bestseller internațional, romanul anului 2018 pentru New York Times și Time, premiat și nominalizat la un număr impresionant de premii literare. Rachel Kushner a mai publicat povestiri și eseuri în New Yorker, Harper’s, The New York Times și The Paris Review. Unul dintre scriitorii care au influențat-o major este Don DeLillo, iar tehnica ei literară se bazează extensiv pe documentare socială. În prezent, trăiește la Los Angeles, împreună cu soțul și fiul ei.

Traducător:	Mihaela Buruiana
Limba:	Romana
Data publicării:	2019
Tip copertă:	Paperback
Nr. Pag:	384
Colecție:	EndorFiction
Dimensiuni:	H: 20cm | l: 13cm
ISBN:	9786069800867
Categorii:	ENDORFICTION

Semnal editorial 105 + Fragment în avanpremieră: Câteva feluri de a dispărea, de Flavius Ardelean – 7 povestiri macabre în colecția n’autor

În colecția n’autor, coordonată de Eli Bădică, apare un volum de proze macabre, ce combină dark fantasy, horror, thriller, stranietatea și insolitul marca Flavius Ardelean: Câteva feluri de a dispărea. 

Un ghem negru din măruntaiele pământului preia controlul asupra unei școli. Un monstru mitic face ravagii într-un sat uitat de lume. Gunoiul îmbracă forme nemaîntâlnite într-un oraș de provincie. Pe un tărâm straniu, regresia oamenilor e inevitabilă, iar poveștile de dragoste nu pot fi salvate. Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile de descoperit în cuprinsul cărții, care se învârte în jurul dispariției, într-o formă sau alta.

„Flavius Ardelean este un prozator cu o scriitură deja matură și o voce distinctă în peisajul literar autohton. Confirmă aceste lucruri în volumul de față, pe care nu poți să nu-l citești cu plăcere, în ciuda faptului că întunericul locuiește în toate istoriile pe care ni le spune, în pofida faptului că nu există nicio speranță de salvare pentru personajele sale. Lumile pe care le construiește sunt atât de posibile, atât de autentice, încât te înspăimântă. Câteva feluri de a dispărea este un adevărat tur de forță. Unul în care, povestire după povestire, ți se vor infiltra în minte doze precise de uimire și de groază și te vor trece fiori pe șira spinării.“ Eli Bădică

„Flavius Ardelean cartografiază lumi imaginare și explorează realul – cu distorsiunile acestuia și cu potențialul său de schizoidie și demență – ca pe un teritoriu al fantasticului. Povestirile despre oglinzi devoratoare și (auto)reflectări obsesive din Câteva feluri de a dispărea descriu subterane și tărâmuri thanatice, spații neprimitoare ce adăpostesc, la granița dintre vizibil și invizibil, alterități repulsive, monștri «cu două fețe», gemeni damnați, chipuri fără ochi, dușmani imposibil de numit – totul redimensionându-se, la sfârșit, printr-o poveste despre lumea de dincolo de Golful Țesăturii și despre «visele de dinainte de viață». O combinație (remarcabil orchestrată) de thriller, horror și dark fantasy, pe un fundal (post)romantic sau decadent, străbătut de sugestii kafkiene ori sartriene…“ Bianca BURȚA-CERNAT

Flavius Ardelean s-a născut la Brașov în 1985. A publicat șase romane și două volume de povestiri, pentru care a primit două premii Colin pentru literatură fantastică. Volumul său de debut, Îmblânzitorul apelor, a fost nominalizat la Festival du Premier Roman de Chambéry, Franța. A fost nominalizat de două ori consecutiv la premiul Tânărul Prozator al Anului în cadrul Galei Tinerilor Scriitori din București, pentru romanele sale din ciclul Miasma. Prima sa carte pentru copii, Bezna, a fost nominalizată la premiul Cartea Anului 2018 în cadrul Premiilor Anului în Cultură la Brașov.

 

Fragment în avanpremieră

În Oglinzi, oglinzile

 

E un soi de rău acolo. Ceva foarte, foarte straniu în aceste păduri bătrâne. Spune-i cum vrei. Un întuneric, o prezență. Ia multe înfățișări, dar… e mai vechi decât își poate aminti cineva și noi vom fi mereu aici să ne luptăm cu el. (HARRY TRUMAN, Twin Peaks, Rest in Pain)

(…..) 

Karel Kasapeck tocmai turna ultimul strop de rom în cafea, când doamna Elizabeta și-a vârât capul în pragul biroului și i-a spus că îl căuta cineva. Kasapeck a aruncat mica sticlă de rom la coșul de gunoi de la picioare și a dat din cap. Femeia a dispărut și Kasapeck a sorbit de câteva ori din cafea. S-a întors cu scaun cu tot spre fereastră, întunecată ca cerul de afară, ca și cum întregul său birou ar fi fost închis într-un bloc solid de marmură neagră. De trei zile, ploua fără încetare, nimic prea neobișnuit pentru acele regiuni ale țării, unde oamenii păreau a avea oasele spongioase și moi, pielea mereu umedă, pelerinele de ploaie ca exoschelete eterne. 

Lumea nu se mai plângea de ploaie de mult, nimeni nu o mai privea ca pe o povară, ci doar ca pe un simplu fapt; asta dacă nu erai Karel Kasapeck, însărcinat cu datoria dificilă de a-i găsi pe cei douăzeci și șapte de dispăruți din oraș în ultimii trei ani. Atunci, da, ploaia era o pacoste, poate chiar complice la dispariția lor, ștergând urme, modificând terenuri, mutând dealuri și surpând văi. Numai Karel Kasapeck știa să caute în nămol și, de treizeci și cinci de ani, de când o făcea, începuse să înțeleagă nămolul mai bine decât orice altceva; citea în bălți cum o făcea pe vremuri bunică-sa în cafea.

– Karel, s-a auzit vocea bătrânei Elizabeta.

Kasapeck s-a întors și a privit spre cele două siluete din prag. Doamna Elizabeta fusese secretară la acel comisariat încă dinainte să se mute el în oraș. Ea a fost cea care s-a purtat cel mai bland cu el când a primit acel birou și doi oameni în subordine, bărbați care, între timp, au plecat să-și vadă de viața lor. Ocupase locul unui comisar bătrân, foarte respectat în oraș, ucis de un dement în aceeași încăpere, capul plin de gloanțe și prăbușit peste hârtii îngălbenite. Kasapeck vedea în ochii celor care îi treceau pragul și care îl cunoscuseră pe bătrân că multă vreme privirile lor nu s-au putut obișnui cu alt chip acolo. Doamna Elizabeta a fost, însă, singura care an de an i-a fost aproape în acea clădire. Kasapeck i-a zâmbit bătrânei și a dat din cap; femeia a ieșit.

– Bună seara, domnule Kasapeck, a zis bărbatul care tocmai făcuse un pas în birou.

În urma sa, ușa s-a închis.

Kasapeck a salutat dând din cap și i-a făcut semn bărbatului să se așeze. Omul era mic, îndesat, dar nu gras; în ciuda vârstei sale, era un pachet de mușchi. Kasapeck i-a căutat mâinile cu ochii și le-a găsit: degete butucănoase, albite de var, care nu mai avea să-i iasă în veci dintre ridurile palmelor și de sub unghii, piele tare, tăbăcită. Umeri lați, chip trist, îmbătrânit. Omul lucra în construcții, ghici Kasapeck. A sorbit din cafea și l-a întrebat dacă doamna Elizabeta îi oferise deja ceva de băut.

– Da, da… Dar nu, nu beau. N-am mai pus de zece ani gura. Nu fac prea frumos la băutură, știți…

– Nu alcool, domnule…

– Albaniy.

– Domnule Albaniy. Aici, în clădire, nu se bea alcool. Ceai, cafea…

– Ah, nu. Mă ia cu tremuratul și trebuie să am mâinile sigure. Mâinile astea încă mă țin unde sunt, mă agăț de ele ca de…, în fine, sunt mulți tineri care ar face orice pentru slujba mea. La ce foame e în țară…

– Construcții, dacă nu mă înșel.

– Da.

– La noi în oraș sau și prin țară?

– Și, și. Unde pot, unde se găsește. Dar e mai greu, din ce în ce mai greu, domnule Kasapeck. Nu prea se mai construiește la noi, parcă mai mult se dărâmă.

– Asta așa e.

– Acum am avut o lucrare în Oglinzi, un sat de aici, nu prea departe.

– Știu, știu. În dealuri.

– Da. Și, știți, chiar despre asta voiam să vorbim.

– Așa. Ascult.

– Am stat trei zile în Oglinzi și am lucrat la o fațadă veche, la un conac. Și la un zid al grădinii. Eu și cu fiu-miu. Lucrăm în doi, în familie. Știți, rămân banii în casă. Avem schele, scule, tot ce ne trebuie.

– Așa.

– Așa, da. Și cred, domnule Kasapeck, s-ar putea să greșesc și, în cazul ăsta să mă iertați că vă deranjez, cred că am văzut două persoane de pe lista dumneavoastră de dispăruți. Chiar în Oglinzi i-am văzut.

Karel Kasapeck s-a îndreptat în scaun. A lăsat cafeaua jos și a început să caute prin dosarele de pe masă. Ploaia de dincolo de geam se întețise. Albaniy a privit în spatele comisarului și Kasapeck a știut că se uita la ploaie. Era o bestie aparte în acea seară. Kasapeck a deschis două dosare în fața omului și a întrebat:

– Care?

Albaniy a început să urmărească șirul de dispăruți cu degetul, ca și cum se temea că i-ar fi fugit de pe foaie, țintuind cu degetul său arătător, gros ca un cârnat, fotografiile celor dispăruți. Dădea pagini, se încrunta, mai zăbovea asupra unui chip, două, iar dădea pagini, trecea la alt dosar, se întorcea la primul. Omul nu se grăbea, în mod cert se temea de greșeli; Albaniy fusese, a gândit Kasapeck, un om conștiincios, precis, muncitor, dar unul din soiul celor fără prea mult noroc, ba chiar cu câteva prafuri de ghinion presărate pe la cotiturile vieții. Karel Kasapeck știa să citească nu doar în bulgări de pământ, ci și în om, căci, se spune, omul din pământ se trage și în pământ se întoarce.

– Ăsta. Și ea, a zis Albaniy și a așezat un deget pe fața unui bărbat și un altul pe a unei femei tinere.

– Sigur? a întrebat Kasapeck, dar știa că întreba degeaba, întrucât Albaniy făcea parte dintre cei care confundau greșeala cu ghinionul, iar meticulozitatea, fie în amestecarea betonului, fie în a identifica dispăruții, era metoda sa de a se feri de ambele.

– Sigur, domnule.

– Să nu uitați să lăsați un număr de telefon doamnei Elizabeta. Recompensăm pistele bune, dacă se dovedesc a fi corecte sau măcar de folos, dacă nu chiar corecte. Dacă ne ajută, pe scurt.

– Bine, a spus bărbatul și a dat din cap. Mulțumesc.

Kasapeck a mormăit ceva uitându-se la cele două chipuri din fotografii.

– Povestiți-mi cum s-a întâmplat, i-a cerut și omul a început să vorbească.

Albaniy nu mai avusese de lucru de mai bine de șase luni. Fiul său, fiind mai tânăr, era mai dorit pe piață, așa că mai găsise câte ceva pe ici, pe colo, însă bătrânul stătuse nenumărate seri îngândurat, uitându-se, cu berea-n pumn, la sculele sale și la dubița sa din spatele casei, neatinse de multă vreme, prăfuite. Slujba nouă a venit neașteptată, printr-un băiat pe care nu îl mai văzuse niciodată și care așteptase la poartă, întrebând de Albaniy. Auzise că era meșter bun și că avea tot ce îi trebuia să refacă un zid și o fațadă. Albaniy a răspuns îndată că așa e și a primit bucuros de muncă încă înainte să știe unde avea să lucreze și pentru cine.

Așa a ajuns pentru prima oară în Oglinzi, condus de băiatul Acela să vadă o fațadă și un zid. Ambele se aflau pe proprietatea unui doctor, i s-a spus, dar pe care, cât timp a lucrat acolo, vreme de trei săptămâni, nu l-a văzut niciodată la față. Alături de fiu-său, a reparat stucaturi și a tencuit fațada vechiului conac din mijlocul satului, de acolo de sus, de pe dealul înalt, de unde putea vedea, cocoțat pe o schelă, până departe în oraș. Nu mai avusese niciodată o muncă atât de migăloasă, pentru că toate coloanele false ale fațadei erau îmbogățite cu măști, două câte două, cum nu mai văzuse decât în copilărie, deasupra scenei Operei din oraș. Cu zidul nu a avut chiar atât de mult de furcă. O singură secțiune care împrejmuia conacul avea nevoie de reparații. Nu i se ceruse nimic complicat, doar să pună cărămidă peste cărămidă și să ridice zidul dărâmat. Albaniy a observat că zidul nu se fărâmițase de bătrânețe, ci stătea încă semeț în picioare în jurul conacului; părea, totuși, să fi fost izbit de ceva în acea parte a conacului.

În cele trei săptămâni, fiul său înfiripase o relație de amor cu una dintre fetele satului și se enerva pe taică-său că muncea atât de repede. Nu de puține ori, Albaniy l-a prins trăgând de timp și lucrând prost, doar pentru a mai amâna plecarea din sat, însă în mai puțin de o lună cei doi au terminat munca și și-au primit plata, fără să fi văzut chipul proprietarului conacului. Au fost asigurați că doctorul era mulțumit de opera lor și au fost conduși afară de pe moșie. Înainte să părăsească Oglinzi pentru ultima oară, Markus Albaniy, fiul, a ocolit prin centrul satului și, trecând pe lângă fântâna de piatră și intrând printr-un șir de case izolate între livezi, a oprit mașina și a arătat spre niște țărani.

– Ce-i cu ei?

– Îi recunoști? a întrebat Markus.

Bătrânul a dat din cap că nu și fiul a ieșit de acolo tăcut și a condus până acasă, unde a scormonit prin bucătărie după ziare. Apoi, i-a arătat două chipuri.

– Așa că am hotărât să vin să vă anunț ce am văzut, a zis Albaniy.

Kasapeck privise în gol în tot timpul acesta. Albaniy vorbea ca un adevărat povestitor, încât ai fi spus că tot ce spusese fusese rodul imaginației unui om pus pe un câștig ușor. Kasapeck era înclinat să nu creadă chiar orice; trecuse prin multe și auzise destule, cu prea multe piste false, unele dintre ele irosind, stupid, vieți, dar era ceva tare blând în umbrele acelor găvane de om trudit, și comisarul a hotărât să-l creadă. A oftat și a scos sticla de rom din sertar, a turnat o gură peste cafeaua rămasă, deja rece, și i-a oferit și bătrânului Albaniy, care a dat din cap a refuz.

– Sunt cu dubița.

Magda Kasapeck pregătea o bucată de carne de vițel în sânge pentru soțul ei. Încă de când se cunoscuseră, ba chiar de mai înainte, ea nu obișnuia să mănânce seara, așa că ședea mereu la masa de lângă geamul întunecat, doar sorbind dintr-un ceai și privindu-l în ochi. Femeie fiind, știa să își citească bărbatul din câteva gesturi fine – cum își plimba furculița peste bucata de carne, desenând modele în sânge și în ulei, cum arunca o privire prin geam spre cerul ca un fund de tuci din care turna, turna neobosit, cum îi zâmbea între două îmbucături; dar, tot femeie fiind, știa că trebuia să-și lase bărbatul să se deschidă singur, să-și limpezească sufletul și vorbele pe deasupra mesei și să-i povestească în timpul său tot ce era de povestit. Așa că nu l-a întrebat nimic când l-a văzut abătut, ci a așteptat. Nu a durat mult până când Kasapeck a început să îi povestească despre Albaniy.

– S-ar putea să nu fie toți morți, a zis.

– Ai fi găsit cadavre, Karel. Sunt totuși mulți.

– Nu neapărat. Dar s-ar putea ca Albaniy să mă mintă.

– De ce ar face-o?

– De ce mint oamenii? Vrei să încerc să formulez o teorie aici, la masă?

Femeia a zâmbit:

– O să mergi până acolo, nu?

Kasapeck a dat din cap că da.

– Dar cred că mai întâi o să merg singur. În satele astea mici și izolate, vorba circulă repede și am o bănuială că oamenii ăștia nu au dispărut, ci se ascund. Până aș ajunge cu o echipă la livadă, s-ar ascunde naiba știe unde pe acolo. Cred că o să fac o vizită în civil.

Magda a plecat privirea în cana cu ceai. Vizitele în civil erau preferatele lui Kasapeck, care nu prea agrea compania altora, nu se încredea în oricine și mai ales nu lucra după metodologia altuia. Însă ultima vizită în civil i-a adus un glonte în pulpă și o sinucidere pe conștiință, așa că Magda nu a primit planurile sale cu inima împăcată. Dar femeia mai știa și că bărbatul ei era dispus să facă orice pentru a rezolva cazul care se prelungea de aproape trei ani și care amenința să fie ultimul caz al comisarului Karel Kasapeck, o ieșire la rampă deloc demnă pentru o carieră atât de mulțumitoare. Așa că a tăcut. A tăcut cum știu femeile să tacă când cunosc prea multe, a tăcut și a făcut și cosmosul să tacă.

După câteva zile de ploaie neîncetată, norii s-au potolit din senin, niciun strop nu a mai lovit geamul bucătăriei.

– Dacă stă ploaia și oamenii ies la livadă, mâine seară dau o tură până în Oglinzi, a zis Kasapeck.

– Mâine e ziua Juliei, a răspuns Magda.

– Știu, n-am uitat. O să ajung.

Kasapeck a vârât ultima bucată de carne în gură și a plimbat-o pe limbă o vreme, după care a zis:

– Unde e?

– La o prietenă, ceva colegă de clasă. Au nu știu ce referat de făcut pe mâine.

– Doarme acolo?

Magda a aprobat din cap, apoi a așezat mâna pe umărul lui Kasapeck.

– Mergem în dormitor? a întrebat femeia.

– Mergem, a răspuns bărbatul.

Și cei doi au ieșit din bucătărie ținându-se de mână și au intrat în dormitor, să-și încălzească oasele cu carnea celuilalt, așa cum și cât mai puteau. Ploaia s-a oprit și, undeva, în satul Oglinzi, chipuri identice priveau prin geamlâcuri prăfuite către cerul negru, viu ca o creatură care colcăia pe firmament și nu lăsa pe nimeni să treacă dincolo de el.

Deși ploaia se oprise cu câteva ore în urmă, pe la miezul nopții, zorii zilei erau încă umezi, pământul îngroșat de udul zilelor, copacii atârnau obosiți, crengile erau aproape până la pământ la marginea satului. Markus Albaniy a lăsat mașina acasă, ca să nu dea de bănuit, și a luat autobuzul, care știa că-l duce la marginea satului. Cât timp stătuse în Oglinzi la muncă avusese timp să învețe mersul lucrurilor pe acolo, deși toate i-au părut oarecum necrescute, ca pâinea nedospită. La fel de ciudat i-a părut să afle că niciun autobuz nu intra în sat, dar că era unul care mergea mai departe de Oglinzi și care te putea lăsa la marginea sa, chiar la intrare, dacă i-o cereai șoferului. Markus a urcat în autobuzul de lângă gară în jurul orei nouă și i-a spus șoferului să-l lase lângă Oglinzi.

Cu el nu a mai coborât nimeni. S-a uitat în jur, dar nu a zărit-o pe Martha. A privit ceasul și a văzut că mai avea de așteptat zece minute. Martha i-a zis să vină la nouă și jumătate, nu mai devreme, nu mai târziu. El, iată, ajunsese mai devreme. Acum ce? a gândit Markus și și-a îndreptat ochii în toate părțile. Intrarea în Oglinzi se făcea printr-un culoar de copaci cocoșați, ca un coridor parcă dinadins neatins de mâini omenești. Nicio casă împrejur, iar de cealaltă parte a străzii, pădurea deasă, un zid verde și negru în care nimic nu se urnea; rătăcitul care cuteza să intre dincolo de el putea rămâne prins între rădăcini desțelenite.

Markus s-a gândit la animalele din acel codru des, după care a tresărit: a auzit un zgomot și s-a întors spre intrarea în sat, sperând să o vadă pe Martha. În schimb, dintre copaci, un puști cam de șapte ani îl privea, cocoțat pe o bicicletă. Markus a ridicat mâna și i-a făcut un semn băiatului, dar chipul acestuia era fără expresie. Privindu-l mai cu atenție, Markus a observat că ochii copilului se mișcau neobișnuit de alert în spatele măștii imobile, care îi servea drept chip. În rest, un puști obișnuit: tricou maro, pantaloni scurți, picioare slabe, ciolănoase, pline de julituri și nămol. Bicicleta era veche, Markus se pricepea la ele, a încercat să-și amintească când mai văzuse un asemenea model; și-a dat seama că trebuia să fi fost cam de vârsta puștiului din fața lui când a pedalat ultima oară în curtea lui Pișta, mecanicul, pe una ca asta, în timp ce taică-său fuma, râdea și sugea din sticla de coniac cu ai lui. Cauciucurile erau năclăite cu nămol, ca două cercuri mari de rahat, bulgări lipicioși între spițe. Și-a mutat privirea pe chipul băiatului: din nou acei ochi străini plimbându-se sălbatic în găvane, ca și cum ar fi fost ai altcuiva.

Markus a coborât mâna; puștiul a întors bicicleta în drum și a pornit către Oglinzi, pedalând cu greu în dâre late de mașini de teren. S-a uitat din nou la ceas. Mai erau șapte minute. 

Lansările editurii Tritonic la Gaudeamus

STAND TRITONIC

Vineri 22 noiembrie

16.30 – Colecția SF & FANTASY – lansarea romanului JOD. Secretul discurilor, autor Andreea Tănăsescu. Participă: Andreea Tănăsescu, Ana Munteanu și Rebeca Cojocaru, editor Tritonic. 

17.30 – Colecția STUDII DE SECURITATE – lansarea volumului Analiza în intelligence: de la artă la știință, autor Irena Chiru, prezentarea celor mai recente volume ale colecției. Participă: Irena Chiru și Bogdan Hrib, editor Tritonic.

18.15 – Colecția ȘTIINTE POLITICE – lansarea volumului Ispita idealului. Despre lumile perfecte și cele ideale, autor Adrian Miroiu. Participă: Adrian Miroiu și Bogdan Hrib, editor Tritonic.

19.00 – Colecția COMUNICARE-MEDIA – Aniversare 20 ani: prezentarea volumelor Teatrul american la Hollywood, autor Monica Frunzaru, Y: Popular Culture, autor Andreea Mitan, Managementul informației în media, autor Raluca Petre, Eminescu orator. Strategii retorice în publicistică, autor Daniel Ciurel, Epistemologia comunicării. Știință, sens și metaforă, autor Mihaela-Alexandra Tudor. Participă: autorii, Pompiliu Alexandru și Bogdan Hrib, editor Tritonic.

Sâmbătă 23 noiembrie

12.00 – Colecția CAȘMIR – lansarea romanului Sună-mă mâine!, de Lucian-Dragoș Bogdan, prezentarea volumului colectiv Castele de nisip, coordonat de Teodora Matei și Lucian-Dragoș Bogdan, prezentarea volumului Seducția apei (ediția a II-a), autor Monica Ramirez. Participă: Teodora Matei, Monica Ramirez, Anamaria Ionescu, Dănuț Ungureanu, Daniel Timariu, Lucian-Dragoș Bogdan și Rebeca Cojocaru, editor Tritonic.

14.30 – Colecția LIT – prezentarea volumului de povestiri Kaleidoskop, autor Andra Samson. Participă: Andra Samson și Rebeca Cojocaru, editor Tritonic.

15.30 – Colecția SF & FANTASY – lansarea romanului Tenebre. Miercuri (seria Tenebre 3), autor Daniel Timariu, prezentarea romanului Elysium (seria Protectorii 3), prezentarea volumului colectiv Sub apa dragonului strâmb, coordonatori Teodora Matei și Lucian-Dragoș Bogdan, prezentarea volumului colectiv East of a Known Galaxy, volum coordonat de Daniel Timariu și Cristian Vicol. Participă: Rodica Bretin, Anamaria Ionescu, Monica Ramirez, Cătălina Fometici, Teodora Matei, Lucian-Vasile Szabo, Dănuț Ungureanu, Liviu Surugiu, Cristian Vicol, Daniel Timariu și Lucian-Dragoș Bogdan. 

16.15 – Colecția MYSTERY & THRILLER – lansarea romanului Legea Talionului (seria Sergiu Manta 3), autor Anamaria Ionescu, prezentarea volumului colectiv NOIR de Timișoara, coordonat de Daniel Timariu, prezentarea romanului Protocol 9 (seria Emma Moss 1), autor Monica Ramirez. Participă: Anamaria Ionescu, Monica Ramirez, Teodora Matei, Cătălina Fometici, Daniel Timariu, Lucian Dragoș Bogdan, Ciprian Baciu, Cristian Vicol, Lucian-Vasile Szabo și Bogdan Hrib, editor Tritonic.

17.00 – SERIA DE AUTOR Dănuț Ungureanu, lansarea romanului Experimentul Păpușa. Participă: autorul și Bogdan Hrib, editor Tritonic.

18.00 – Colecția MYSTERY & THRILLER – lansarea volumului Vacanțele unei dive. Crime și alte mistere investigate de Stella Marian-Harrington, autor Lucia Verona, prezentarea romanelor din serie: Crima de la jubileu, Crime la festival, Moartea vine la premieră. Participă: Lucia Verona și Bogdan Hrib, editor Tritonic. 

19.00 – Colecția COMUNICARE-MEDIA, lansarea volumului Jurnalismul convergent, autor Rodica Melinda Șutu. Participă: Rodica Melinda Șutu, Mihai Radulescu, Cristian Pantazi, Marian Voicu, Cristian Citre și Bogdan Hrib, editor Tritonic.

Duminică 24 noiembrie

12.00 – Colecția ISTORIE – lansarea volumului CONFESIUNI Dan. A Lăzărescu, volum îngrijit de Radu Țoancă. Participă: Radu Țoancă, Robert Șerban și Bogdan Hrib, editor Tritonic.

Lecturi 208: Ruth Emmie Lang – Extraordinarele circumstanțe ale vieții lui Weylyn Grey

Ruth Emmie Lang – Extraordinarele circumstanțe ale vieții lui Weylyn Grey (Beasts of Extraordinary Circumstance, 2017) 384p., TPB, 13×20, Herg Benet, 2018, Colecția Herg Benet Speculativ, Trad. Ana Mănescu, 34.95 lei, ISBN 978-606-763-198-2

Nota Goodreads: 4.21 (10552 note)

Descrierea editurii: „Născut în mijlocul viscolului, orfan și, se pare, crescut de lupi, Weylyn Grey stârnește o curiozitate nemăsurată din partea tuturor celor care îl întâlnesc. Oamenii spun că odată ce Weylyn se avântură în lumea ta, ți-ai dori să nu mai plece. Însă ce îl face să fie atât de diferit? Cum de posedă abilitatea de a transforma viețile celorlalți? Cum de reușește să găsească ― și să creeze ― magie în orice lucru comun? Aceasta este istoria călătoriei lui Weylyn, povestită din perspectiva celor care l-au cunoscut, l-au iubit sau care au fost fermecați de el de-a lungul drumului său.”

Apar uneori cărți la noi, și nu sunt chiar puține, care trec nebăgate în seamă. Cărți care dincolo fac valuri, iar la noi nici măcar nu clintesc suprafața apei. Avem o piață de carte tare imprevizibilă, editorii fiind adevărați kamikaze și apelând adesea la instinct, la inspirație, la ghici, cum s-ar spune, când aleg să publice anumite titluri. De multe ori, cărți cu premii multe, cărți cu note mari sau care s-au vândut în milioane de exemplare pe afară, la noi au rămas, discret, în umbră. Ori au fost insuficient promovate, ori n-au sosit când trebuia, ori publicul nostru are alte gusturi decât publicul de peste hotare, ori… Și-aici îmi vine în minte cazul „Scurta și minunata viață a lui Oscar Wao”, de Junot Diaz, care a luat o căruță de premii (inclusiv Pulitzer și National Book Award) și este considerată de mulți cel mai bun roman apărut în mileniul trei. La noi… liniște și pace, discreție aproape totală și ape liniștite.

Dar de ajuns cu lamentările. Rolul cititorilor ca mine este și să atragă atenția asupra unor astfel de cărți, dacă se poate. Care le-au plăcut și despre care consideră că merită să scrie, ca să împingă lumea să le cumpere și să vorbească mai departe despre ele. Târziu, tare târziu, am ajuns la această mică bijuterie despre care ceva îmi spune că n-a rupt gura târgului la noi, căci n-am prea văzut-o des pe grupurile de cărți. Poate că dacă apărea odată cu ziarul, la chioșc, stăteam altfel de vorbă. Ea însă a apărut la dârza editură Herg Benet, care se încumetă, deși timid, să traducă și titluri SF sau fantasy sau horror, presupusul apanaj al editurilor Nemira (+ Armada) și Paladin. Cu nu foarte mult succes, din păcate, se pare, însă oamenii din spatele editurii se încăpățânează și insistă că publicul iubitor al acestor genuri poate fi educat să-și îndrepte ochii și într-acolo.

„Extraordinarele circumstanțe ale vieții lui Weylyn Grey”, de Ruth Emmie Lang este un basm modern spus prin prisma celor care l-au cunoscut pe… păi, pe extraordinarul Weylyn Grey. Băiat orfan, crescut de lupi în pădure, acesta are darul de-a isca sau potoli furtuni în funcție de dispoziția în care se află. Dacă e furios, începe să plouă sau să ningă, dacă e fericit și are motivația necesară, se poate lua în piept chiar și cu un uragan. În urma lui cresc flori, la propriu, dar oamenii se tem de el. De mic copil, a fost respins și alungat și nu și-a găsit nicăieri locul. A fost adoptat, dar apoi gonit, căci dacă ești bizar, neobișnuit sau altfel, în general, oamenii, slabi de înger și temători față de lucrurile pe care nu și le pot explica, pe care nu le pot accepta, te resping.

Așa a pățit Weylyn Grey toată viața. Singura care l-a acceptat în viața ei a fost Mary Penlore, un pic ciudățică și ea încă de mică, lucru absolut explicabil cu ajutorul traumei de a-și fi pierdut mama la o vârstă fragedă. Ea a fost singura care l-a acceptat pe Weylyn așa cum e el, cu calități și cu defecte, cu bune și cu rele, deși împrejurările i-au despărțit și i-au adus iar împreună, i-au despărțit iar și tot așa.

Un mod foarte ingenios de-a așterne povestea saltă calitatea acestui roman de debut, pe lângă înduioșătoarea poveste în sine: despre Weylyn Grey povestesc cei care l-au cunoscut, de când era mic și până ajunge, matur și cu barba de-un cot, încâlcită și plină de rămurele, să se retragă într-o casă părăsită din mijlocul pădurii, unde doar animalele îi sunt tovarăși (și al căror grai îl și înțelege, am uitat să menționez acest aspect), ca să încerce să-și regăsească sinele pierdut. Să se regăsească pe sine. Și să găsească iubirea. Sau s-o regăsească.

Morala, cum spuneam și pe Goodreads, e că nu trebuie să căutăm tot timpul explicații logice, științifice, plauzibile, pentru toate fenomenele pe care nu le putem înțelege. Există oameni pe pământ dăruiți (sau blestemați, ar spune ei) cu însușiri extraordinare. Un astfel de om este Weylyn Grey. Însă însușirile sale îl transformă într-un paria, multă lume socotindu-l nebun pentru că umblă însoțit de un porc cu un corn în frunte, despre care el însuși crede că stârnește și potolește furtuni. Morala este că ne e greu să acceptăm ce nu înțelegem, dar și că oamenii, chiar și cei mai bizari dintre ei (unii le-ar spune înzestrați), chiar și cei care cred că trebuie să fugă de lume și că e mai bine să rămână singuri, decât să le facă rău celor dragi, au nevoie de iubire, de acceptare și de înțelegere. Doar dacă nu cumva sunt psihopați, ceea ce nu e cazul cu Weylyn Grey.

O superbă poveste despre iubire, acceptare, respingere și înțelegere, despre cât poate suferi o ființă umană din cauza singurătății, chiar dacă natura îl primește cu brațele deschise și plantele și animalele nu-l resping și nu îl judecă, ci-l acceptă așa cum e, cu calități și cu defecte, și despre faptul că, oricât am nega noi, oricât de viteji și de independenți ne-am considera, avem nevoie de comunitate, avem nevoie de ființe asemănătoare cu noi, ca să ne raportăm la ceva. Combinație de basm modern și realism magic țesute peste o poveste puternic ancorată în trecutul recent al Americii, doldora de umor de calitate și de personaje diferite, dar care se aseamănă între ele prin următorul lucru: puternica impresie pe care o lasă asupra lor trecerea lui Weylyn Grey.

KEN FOLLETT anunță publicarea unei cărți care se petrece înainte de cea din Stâlpii pământului

KEN FOLLETT anunță publicarea unei cărți a cărei acțiune se petrece înainte de cea din Stâlpii pământului, cea mai citită carte a lui, vândută în peste 27 de milioane de exemplare. The Evening and the Morning va apărea în toamna anului viitor, în 21 de țări, printre care și România.

„Acțiunea are loc la sfârșitul Epocii Întunecate și la începutul Evului Mediu, prin urmare avem o noapte urmată de o dimineață, iar fraza cu care începe cartea este una biblică: A fost o seară și a fost o dimineața – aceasta a fost prima zi.”, spune autorul. Povestea se petrece undeva în jurul anului 1000, când Anglia este permanent atacată de vikingi și în pericol de a fi cucerită de normanzi. Tema cărții  este apariția unui sistem de legi care să nu mai servească doar căpeteniilor vremii. „Este o perioadă în care oamenii încep să simtă nevoia unor legi care să decidă cum se încheie o dispută fără să conteze puterea sau bogăția celor implicați. Este vorba despre dreptate, o componentă vitală a libertății.”

„Când Ken Follett mi-a spus  că pregătește ceva premergător perioadei din Stâlpii pământului, o carte atât de apreciată, am știut că fanii vor fi în culmea fericirii dar și că noi vom avea ocazia să le prezentăm seria Kingsbridge și altor cititori. Însă după ce am citit cartea, pot să afirm cu certitudine că este un tur de forță și că se ridică la nivelul Stâlpilor pământului”, a afirmat reprezentantul Editurii Pan McMIllan din Marea Britanie.

Iar Jeremy Trevathan, reprezentantul Pan Macmillan, a afirmat cu ocazia anunțului făcut în cadrul Târgului de carte de la Frankfurt: „Este interesant că această carte va apărea la 30 de ani după apariția primei părți a seriei, devenite între timp o operă clasică de ficțiune foarte iubită de cititori.”

Seria Kingsbridge, apărută la Editura RAO, include 3 volume: Stâlpii pământului, O lume fără sfârșit și Coloana de foc. KEN FOLLETT este unul dintre cei mai vânduți autori: 31 de titluri, peste 170 de milioane de exemplare vândute în 80 de țări și traduse în 33 de limbi. Pentru mai multe informații despre autor, vizitați website-ul acestuia, iar pentru comenzi, click aici.

Club de carte Paladin #3 – Pământul iubit de zei de Guy Gavriel Kay

Pe 25 octombrie ne vedem la cea de-a treia ediție a clubului de carte Paladin, unde dezbatem cartea fantasy „Pământul iubit de zei” de Guy Gavriel Kay (traducere din limba engleză de Laura Ciobanu).

📍 Întâlnirea are loc la Librarium TNB începând cu ora 19:00, iar discuția este moderată de Liviu Szoke, blogger, cititor și traducător.

Liviu Szoke a scris peste 300 de recenzii, majoritatea pentru volume SF și fantasy, pentru blogul FanSF (din a cărui echipă face parte din 2010), pentru bookblog.ro și pentru revistele Suspans, Revista de Suspans și Argos. A tradus romane SF, fantasy și polițiste pentru editurile Paladin (autor Jo Walton), Nemira (Joe Abercrombie și J. Patrick Black), Trei (Liza Marklund, Claire Mackintosh, Yrsa Sigurdardottir și Robert Bryndza), Corint (Josh Malerman, Nick Clark Windo și Jeanne Ryan) și Epica (Emiko Jean).

📌 Intrare liberă în limita locurilor disponibile! Pentru înscriere, vă rugăm să trimiteți un e-mail la adresa beatrice.mituleci@editura-art.ro.

Toți participanții vor primi un voucher de 25 lei valabil la o comandă mai mare de 75 lei plasată pe site-ul https://www.editura-paladin.ro/.

📚 Sinopsis „Pământul iubit de zei”:
Felul în care ne reamintim schimbă felul în care am trăit. Timpul curge în ambele sensuri. Ne transformăm viețile în povești.

Două sute cincizeci de Cai Celești sunt o mare onoare, însă și o povară, mai ales când soarta întregului Imperiu Kitai depinde de ei. Cinstirea memoriei tatălui și a celor căzuți în luptă îi aduce lui Tai o răsplată umbrită de îndoială. Este un dar periculos care va schimba ritmul dansului puterii pe pământul iubit de zei.

Lumea putea să-ți ofere otravă într-o cupă cu nestemate sau să-ți facă daruri surprinzătoare. Uneori nu știai care dintre cele două era.

„Realmente tot ce și-ar putea dori un cititor de la o carte: o aventură plină de suspans, o poveste de dragoste, un bildungsroman, o cronică militară, o tragedie… și lista poate continua. Este un festin narativ, o povestire frumos scrisă care va frânge inimile cititorilor și le va aduce lacrimi în ochi până la sfârșit. “ The Globe and Mail

📚 Citește recenzia pe blogul Paladin: http://bit.ly/recenzie_Pamantul-iubit-de-zei
📚 Cartea este disponibilă pe site: https://www.editura-paladin.ro/info/carte/pamantul-iubit-de-zei-guy-gavriel-kay-s

 

Iar dacă sunteți curioși să aflați și părerea mea în legătură cu cartea, puteți citi recenzia care a apărut pe blogul Paladin.

Semnal editorial 104: În pregătire la Editura Paladin (IV)

O carte este o fortăreață, un loc al plângerii, cheia către deșert, un râu fără poduri, o grădină de lănci. 

Jevick, fiul negustorului de piper, a crescut cu povești despre Olondria, un tărâm îndepărtat și fascinant, unde cărțile sunt obiecte obișnuite, nefiind atât de rare ca în țara lui. După moartea tatei, noile responsabilități îl vor conduce pe tânăr pe tărâmul acela la care visase cu ochii deschiși întreaga copilărie. Prins în lupta dintre cele mai puternice culte religioase ale imperiului, Jevick va înțelege ce înseamnă arta și viața, căminul și exilul și limitele celei mai seducătoare dintre vrăjitorii: cititul.

Cuvântul „carte” în toate limbile cunoscute pe pământ este vallon, „odaia cuvintelor”.

„O carte despre dragostea pentru cărți.“ bookpeople.com

„Din punct de vedere al limbajului elegant, al personajelor credibile și al valorii povestirii, este un roman de debut impresi­onant și inteligent.“ Locus

„Adevărurile pe care ni le dezvăluie Samatar nu sunt nicioda­tă ușoare; în Un străin în Olondria nu există personaje negative – toți sunt oameni simpli, care fac ceea ce cred ei că este bine.“ io9.com

„Descrierile pline de senzualitate creează un peisaj bogat și straniu, permițând o aventură de neuitat.“ Library Journal

„Captivantă și originală. O poveste cu fantome și cărți, trădare și mister, ingenios concepută și frumos scrisă. Unul dintre cele mai bune romane fantastice pe care le-am citit în ultimii ani.“ Jeffrey Ford

„Surprinde extazul și durerea întâlnirii cu lumea prin inter­mediul cărților.“ bookslut.com

„O experiență plină de satisfacții pentru cei care iubesc poezia prozei și narațiunile care transcend standardele.“ Craig Laurance Gidney

„Sofia Samatar este un negustor de minuni, iar Un străin în Olondria este o librărie de visuri.“ Greer Gilman

„Este una dintre cărțile pe care vreau să le recitesc, deoarece plăcerea lecturii și bogăția textului sunt extraordinare; un debut excepțional.“ randy-byers.livejournal.com

„Pare o călătorie atât familiară, cât și necunoscută, întocmai ca tărâmul dintr-un vis. Samatar folosește un limbaj impecabil și detalii concrete pentru a crea o lume credibilă, plină de priveliști nemaipomenite, muzică și parfum.“ Fantasy Literature

Premiile World Fantasy și British Fantasy

• Traducere din limba engleză de Alexandra Fusoi
• Titlu original: A stranger in Olondria
• hardcover, 400 p, 140×210 mm mm
• ISBN 9786069000267
• Colecţie: 
• Domenii: Fantasy

Surprizele nu vin ușor atunci când nu recunoști nimic. 

O nouă aventură pe Lumea Inelară îl reunește pe Louis Wu cu Cel-Mai-Ascuns, pentru a scrie împreună istoria imensului artefact. Se pare că fiecare specie de pe Arcadă a avut dintotdeauna un Protector, dar acum e nevoie de cineva care să-i protejeze pe toți, deoarece vampirii se reproduc în număr alarmant, terorizează planeta și îi amenință existența. Așadar, cine se va așeza pe tronul Lumii Inelare?

Întrebarea principală este legată de Protectori. Trebuie să știu unde se găsesc, câți sunt, căror specii le aparțin, care le sunt intențiile, metodele și țelurile.

 

„Opera lui Niven reprezintă un univers uluitor și plau­zibil, iar cartea aceasta este piatra de temelie a seriei «Lu­mea Inelară». Tehnica lui e ireproșabilă, iar personajele și situațiile în care se găsesc sunt creionate cu deosebită măiestrie.“ San Diego Union-Tribune

„«Lumea Inelară» rămâne o creație amețitoare și spectaculoasă, una dintre cele mai mari născociri ale imaginației din istoria SF-ului.“ sfreviews.net

„Niven va rămâne veșnic în topul autorilor de science-fic­tion.“ publishersweekly.com

„Îmi face o deosebită plăcere să vă informez că Larry Niven încă are stil.“ fantasticreviews.com

„Una dintre cele mai frumoase și influente cărți de science-fiction scrise vreodată. «Lumea Inelară» în sine rămâne unul dintre cele mai ingenioase și uimitoare con­cepte din istoria SF-ului.“ tor.com

Cartea a treia din seria Lumea Inelară

• Traducere din limba engleză de Mihai Bădescu
• Titlu original: The Ringworld Throne
• hardcover, 456 p, 140×210 mm
• ISBN 9786069000243
• Autor: Larry Niven
• Colecţie: –
• Domenii: Science-fiction

Violența este ultimul lucru la care recurg oamenii după ce au epuizat toate ideile rezonabile. E seducătoare pentru că este simplă, directă, deoarece aproape întotdeauna reprezintă o opțiune accesibilă.

De peste două miliarde de ani, protomolecula lasă în drumul ei haos și moarte. După ce a pustiit Venus, ea a construit în apropierea lui Uranus o poartă imensă, deschisă spre necunoscut. James Holden și echipajul Rosinantei trebuie să descopere scopul construcției înainte ca ignoranța să ucidă omenirea. Holden însă nu bănuiește că, în timp ce se află pe urmele pericolului care se ascunde dincolo de poartă, va fi ajuns din urmă de un plan minuțios pregătit ce-i amenință viața.

Cuvintele lui erau pline de speranță și de amenințare. La fel ca stelele.

„Deocamdată cea mai bună carte dintr-o serie extraordinară: o space opera accesibilă și serioasă cu personaje noi și cu o poveste incredibil de ambițioasă.“ tor.com

„O aventură minunată de la început până la sfârșit și o continuare demnă de primele două volume.“ fantasyliterature.com

„Poarta lui Abaddon este space opera literară de cea mai bună calitate.“ io9.gizmodo.com

„Politică, filosofie și umor amestecate într-o poveste șocantă și uimitoare.“ publishersweekly.com

„Al treilea volum din seria «The Expanse», este o space opera vastă, inteligentă și extrem de antrenantă.“ best-sci-fi-books.com

„Poarta lui Abaddon nu dezamăgește câtuși de puțin așteptările fanilor seriei «The Expanse»: scene de acțiune splendide, nave spațiale enorme, intrigă complexă și ambițioasă, personaje principale cu talente nebănuite și o tehnologie extraterestră de-a dreptul terifiantă.“ littleredreviewer.wordpress.com

„Mizele sunt enorme. Atmosfera politică este tot încordată, dar acum sunt implicate trei grupări, cărora li se adaugă independenții din care face parte și echipajul Rosinantei.“ Lance Schonberg

„O continuare ce merită în mod clar citită. Dezvoltă mai departe intriga misterioasă din jurul protomoleculei și cu toate că răspunde la unele întrebări, ridică altele la fel de incitante.” bibliosanctum.com

Premiul Locus pentru roman SF

• Traducere din limba engleză de Cezar Petrilă
• Titlu original: Abaddon’s Gate
• hardcover, 600 p, 140×210 mm
• ISBN 9786069000199
• Colecţie: –
• Domenii: Science-fiction

Lecturi 207: Stefan Ahnhem – Minus optsprezece grade

Stefan Ahnhem – Seria Fabian Risk III: Minus optsprezece grade (Fabian Risk III: Arton grader minus, 2016) 608p., TPB, 13×20, Litera, 2019, Colecția Buzz Books, Trad. Dana-Ligia Ilin, Red. Ovidiu Șerban, 49.9 lei, ISBN 978-606-33-4190-8

Nota Goodreads: 3.94 (1408 note)

Descrierea editurii: „O urmărire în mare viteză cu maşinile se încheie cu o tragedie, în timp ce una dintre maşini plonjează de pe cheiul din portul Helsingborg. Pe scaunul şoferului se află unul dintre cei mai importanţi oameni de afaceri din domeniul IT din Suedia. Primele indicii duc cu gândul la un accident, dar o examinare mai atentă a cadavrului arată că acesta a fost îngheţat. Mai ciudată însă este data morţii: cu două luni înainte de accidentul din port. Au trecut doi ani de la evenimentele din Victimă fără chip. Fabian Risk a profitat de liniştea de la serviciu pentru a se concentra asupra familiei, în timp ce, peste strâmtoare, în Danemarca, Dunja Hougaard a îmbrăcat încă o dată uniforma, de această dată ca poliţist. Când o persoană fără adăpost este omorâtă în mod brutal în bătaie, Dunja nu se poate abţine şi începe o anchetă proprie. Curând, indiciile o poartă în Suedia şi la Helsingborg, unde Risk investighează cazul bizar al milionarului îngheţat.”

A sosit în sfârșit vremea și pentru cel din urmă roman din seria Fabian Risk tradus la noi. Până acum. Urmează și celelalte două, mi-a șoptit un păsăroi (Internetul cel atotcuprinzător) că vor apărea și celelalte două romane scrise până acum de Stefan Ahnhem, „Motiv X” și „X sätt att dö”, tot la aceeași harnică editură ce ne-a adus trei cărțoaie ale acestui autor într-un singur an (în nouă sau zece luni de fapt). Ca o paranteză, apoi purcedem la treabă: direct de la însuși autorul am aflat răspunsul unei întrebări care mă măcina încă de când am început să citesc volumul doi al seriei, despre care am scris  nu demult aici: nu, n-a scris mai întâi volumul doi, apoi volumul întâi. Nu, n-a fost intenția lui să înceapă cu un sequel și să continue cu un prequel. A vrut doar să construiască un background, un schelet, un cadru pentru întâmplările ce stau în spatele motivului pentru care Fabian Risk și familia lui s-au întors în Helsingborg, și așa a luat naștere volumul doi al seriei, „Al nouălea mormânt”. N-a fost cu intenție, după spusele lui, dar a ieșit bine, în opinia mea. Un pic tras de păr, cum sunt mai toate poveștile lui, dar nici nu se poate spune că o dă în ridicol.

Lui Stefan Ahnhem îi place să facă lucrurile altfel. Nu încerc să dau spoiler din apropiatul interviu care va apărea pe blog, nu știu exact când. După douăzeci de ani de scris scenarii pentru televiziune, a auzit, văzut și citit multe. S-a săturat de clișee, de detectivi bătrâni, singuri și alcoolici, așa că a vrut să creeze un detectiv mai tânăr. Fără probleme cu alcoolul, dar cu probleme familiale. Probleme prin care mai toți trecem la un moment dat în timpul vieții: discuții în contradictoriu cu partenerul de viață, cu copiii aflați în creștere, cu colegii de muncă sau, de ce nu, cum e cazul (suspect de des) cu criminalii în serie deosebit de ingenioși ce s-au aciuat în Helsingborg, un mic oraș pitoresc ce se învecinează cu un alt oraș la fel de pitoresc, de cealaltă parte a strâmtorii Oresund, care desparte Danemarca de Suedia. Spun suspect de des deoarece Suedia n-a avut niciodată un criminal în serie, și numai în primele trei romane ale lui Stefan Ahnhem apar patru, parcă.

Cu motivații misterioase și trăsnite, nouă, oamenilor normali, venindu-ne greu să le înțelegem. Unui psiholog de talia lui Laszlo Kreizler, eroul lui Caleb Carr din excelentul „Alienistul”, i-ar veni foarte ușor să pun un diagnostic: majoritatea copiilor molestați/traumatizați/chinuiți la vârste fragede au mari șanse să devină, la rândul lor, molestatori și psihopați ceva mai încolo. Aici avem de-a face cu furtul de identitate, în acest volum trei al seriei, un volum la fel de solid ca primele două, dar care parcă devine un pic exagerat pe alocuri.

Nu la fel de exagerat, dar poate la fel de dramatic, dat fiind cine sunt autorii, mi s-a părut cazul de care se ocupă, de cealaltă parte a strâmtorii, în Danemarca, Dunja Hougaard, polițista căzută în dizgrație și rușinos alungată din rândurile poliției din Copenhaga de mizerabilul ei șef răzbunător și perfid, Kim Sleizner (na, că i-am reținut și numele, așa de rău mă dezgustă comportamentul acestui odios personaj): uciderea în bătaie a unor persoane fără adăpost, a căror singură vină e că cerșesc pe străzi și sunt lipsite de apărare. Autorii au tupeul și cruzimea de-a se și filma în timp ce comit aceste atrocități, ba și mai postează pe Internet (pe Dark net, de fapt) aceste filmulețe dezgustătoare.

Lumea se îndreaptă spre colaps, aceasta e senzația pe care o oferă (și) poveștile lui Ahnhem. Spre autodistrugere, căci e clar că cel mai sângeros și mai nemilos prădător e însuși omul. Dacă e în stare să comită astfel de fapte abominabile împotriva unor semeni, atunci e în stare de orice. Poveștile lui Ahnhem, complexe, morbide, ample și antrenante, încearcă parcă să ridice semne de întrebare cu privire la capacitatea noastră de-a supraviețui, ca specie, dacă suntem capabili de asemenea lucruri. Sincer, eu mă îndoiesc.

Dar Ahnhem scrie ficțiune, din fericire, hai să ne culcăm pe urechea asta și să continuăm să credem că ele se întâmplă doar pe hârtie, în imaginația scriitorilor de crime. Și că personajele lui Ahnhem, în frunte cu incredibil de neglijentul Fabian Risk, care-și lasă familia nesupravegheată, își neglijează copiii și nevasta (și nici nu e de mirare ce se întâmplă din acest motiv) ca să poată rezolva cazurile care se ivesc la secția de poliție, unul mai imposibil de rezolvat ca altul, unul mai complex ca altul (cum naiba poate un cadavru înghețat bocnă să comită un accident de circulație? cum poate fi preluată identitatea cuiva? ce-l împinge pe criminal, ce-a pățit, săracul, de-a ajuns să fie capabil de asemenea lucruri?), asta sunt de fapt, doar personaje fictive, imposibil de întâlnit în viața reală. Concluzia e totuși asta: romanele lui Ahnhem, nu cele mai credibile ca premisă și desfășurare, confirmă apariția unui nou autor nordic de crime demn de luat în seamă. Poveștile lui sunt dure și complexe, antrenante și alerte, personajele sunt credibile, chiar dacă uneori comit niște enormități de te lasă mască, iar macabrul atinge cote de-a dreptul alarmante. Și ce le face deosebite, aspect de care mai toți autorii nordici se preocupă îndeosebi, sunt complexitatea, detaliile numeroase pe care autorul le oferă în privința atât personajelor principale, cât și a celor secundare. Mai vreau, dar la anul, deja mi-am consumat rația pe acest an de schingiuiri, mutilări, dezmembrări și răzbunări sângeroase.