Lecturi 253: Richard Osman – Clubul Crimelor de Joi

Richard Osman – Clubul Crimelor de Joi (Thursday Murder Club I: Thursday Murder Club, 2020) 408p., TPB, 14×20.5, Crime Scene Press, 2020, Trad. George Arion Jr., Red. Alexandru Arion, 35.2 (44) lei, ISBN 978-606-8959-63-4

Nota Goodreads: 4,15 (15.061) note

Descrierea editurii: „Într-un sătuc liniștit pentru seniori, patru pensionari excentrici care au legat o prietenie improbabilă se întâlnesc o dată pe săptămână ca să rezolve cazuri de crimă rămase neelucidate. Dar când un om e ucis chiar sub ochii lor, Clubul Crimelor de Joi se pomenește aruncat în mijlocul primei sale anchete adevărate. Elizabeth, Joyce, Ibrahim și Ron poate că au o vârstă venerabilă, dar mai au încă destui ași în mânecă. Ajutați de o tânără polițistă dornică să se afirme și de un inspector-șef căruia nu-i mai lipsește mult să-și ia lumea în cap, echipa noastră strălucită, dar absolut neobișnuită trebuie să salveze locul care le-a devenit cămin, dar și să demaște mintea diabolică din spatele complotului.”

Pe la târgurile de carte și pe la festivalurile de literatură crime de care e plină lumea vestică se șoptește că cei mai avizi consumatori ai acestei ramuri a literaturii au cam început să se cam sature de intrigile cu sătucuri englezești bucolice și aparent liniștite, care în spatele unor pajiști mereu verzi și însorite și ale unor căsuțe fermecătoare și cochete ascund secrete din cele mai macabre, iar bătrânei fragili și bătrânici ce merg doar cu cadrul de mers și abia se târăsc pe trotuar sunt în stare de cele mai abominabile fapte, ascunzând taine care îți fac părul măciucă în cap.

Richard Osman, realizator de televiziune și, se pare, un scriitor extrem de promițător, dacă este să ne luăm după acest prim roman polițist apărut în septembrie 2020 (după o amânare din pricini pandemice), are ambiția să contrazică această idee, cum că s-a săturat lumea de asemenea intrigi și că de fapt și-ar dori și altceva (de unde poate și sviditatea cu care britanicii continuă să consume romane și seriale nordice, fără să pară că s-ar fi săturat), și așază pe rafturile librăriilor tocmai o astfel de poveste: într-un sătuc bucolic cuibărit între dealurile din Kent, la marginea unui cimitir vechi de câteva secole, unde pare că s-au strâns toți bătrâneii din comitat, se strâng patru prieteni nu ca să croșeteze, să rezolve cuvinte încrucișate sau să facă schimb de rețete de prăjituri, ci pentru a încerca să soluționeze crime rămase nerezolvate de către poliție.

Cei patru sunt Elizabeth, fostă polițistă, Joyce, fostă asistentă medicală, Ron, fost lider sindical, al cărui fiu a fost, până nu cu mult timp în urmă, un boxer plin de succes, și Ibrahim (poate un soi de omagiu la știți voi ce), fost psihoterapeut. Toți au între șaptezeci și optzeci de ani, toți au niște minți sclipitoare, toți par fragili și inofensivi și, poate tocmai de aceea, nimeni nu-i bagă în seamă și toți cred că își pot vedea nestingheriți de mârșăviile lor. Și pentru că un metru pătrat de teren în Anglia costă aproape cât un metru pătrat de aur, pentru un dezvoltator imobiliar lipsit de scrupule ar fi o adevărată mană cerească să pună mâna pe o bucată de pământ de care, să zicem, un bătrân aproape senil ar fi dispus să se despartă pentru o sumă aproape insignifiantă.

Și nu contează când în cale apare și un cimitir. Ce, doar s-au mai văzut morminte mutate dintr-un loc în altul cu excavatorul, nu? Complicațiile (și cadavrele) încep să apară însă atunci când intră zâzania între doi astfel de dezvoltatori imobiliari, foști parteneri, actualmente, porniți pe căi separate, ale căror năzbâtii și ilegalități (poate și niscaiva cadavre îngropate cine știe pe unde, din vremurile lor de glorie, de foști traficanți de droguri) merg cu vreo două decenii în urmă, iar unul dintre ei sfârșește cu țeasta zdrobită de un obiect contondent în propria casă. Vina cade, evident, asupra fostului său partener, numai că, pe măsură ce cei patru bătrânei încep să sape (și ați fi uimiți ce determinare și resurse au la dispoziție), lucrurile încep să devină tot mai încurcate. Și ce te faci când și cel de-al doilea rechin imobiliar capătă o seringă plină cu fentanil în braț, suficientă pentru a doborî și un cal? Atunci, pe cine mai dai vina? Cine să fie criminalul? Preotul care ține cu dinții de cimitir? Vreunul dintre bătrâneii din sat, care se pun zid în fața excavatoarelor, tunând că ei nu pleacă de acolo? Vreun fost mafiot… pardon, partener de afaceri ai celor doi, întors să se răzbune pentru cine știe ce faptă abominabilă pentru care abia acum a izbutit să se răzbune?

Ancheta înaintează cu pași lenți, iar polițiștii, Donna, o tânără agentă plecată din Londra cea plină de evenimente și venită aici să măsoare adâncimea rizurilor de pe cauciucurile șoferilor din parcările magazinelor de scule și unelte (precum Nicholas Angel/Simon Pegg în celebrul Hot Fuzz, căruia, am avut impresia în timp ce citeam cartea, autorul îi aduce un frumos omagiu), și Chris, un inspector-șef de 51 de ani ușor supraponderal și singuratic, care a văzut multe, dar niciodată nu și-a închipuit că va fi somat să se prezinte aproape seară de seară la Clubul Crimelor de Joi al celor patru bătrânei pentru a fi pus la curent cu cele mai recente progrese ale anchetei și pentru a-i pune și el la curent pe cei patru cu ce-a mai scos la iveală poliția, par a face doar act de prezență și ai impresia că au fost creați numai pentru a da impresia că totuși rolul poliției nu e doar să coboare pisici din copaci sau să dea amenzi pentru depășirea vitezei pe drumurile înguste și mărginite de garduri vii ale sătucurilor englezești.

Un umor fin și discret, combinat cu cel negru, tipic britanic, străbate această fermecătoare poveste în care toți au câte ceva de ascuns și-n care sunt rezolvate nu doar anchete de acum, ci și din urmă cu o jumătate de secol. Nimeni nu e ce pare a fi, toți au desaga plină de secrete murdare, pe care le-au crezut uitate și îngropate, inclusiv bătrânii Elizabeth cea sclipitoare, Joyce cea aparent naivă (al cărei rol de povestitor l-am înțeles abia la final), Ron cel mucalit și tare de gură și Ibrahim cel cu picioarele pe pământ, gata să furnizeze oricând o bucată de informație utilă pentru toată lumea.

M-a amețit, m-a cucerit și m-a uimit povestea asta tare complicată pe care a imaginat-o Richard Osman și care la noi iese de la tipar exact astăzi, 2 decembrie. Am bănuit ba pe unul, ba pe altul, ba mafioții ciprioți sau turci, ba bătrâneii cei conservatori care au votat ieșirea Regatului din Uniune, ba pe ăla, ba pe celălalt, dar niciodată nu mi-am închipuit că trebuie mers atât de mult înapoi pe firul istoriei. Finalul, o ultimă întorsătură de situație ca de adio, așa, adaugă încă un colț de stea celor deja strânse de-a lungul unei povești foarte frumoase, cu ritmul ei subtil și lent, de Midsomer Murders și anchete demne de romanele Agathei Christie. Recomandată (celor răbdători din fire și dornici de nenumărate întorsături de situație)!

Lecturi 245: *** – Pandemicon. Povestiri pentru sfârșitul lumii

*** – Pandemicon. Povestiri pentru sfârșitul lumii (2020) 352p., HC, 17.5×11.5, Crime Scene Press, 2020, Red. George Arion Jr., 31.5 (35) lei, ISBN 978-606-8959-51-1

Descrierea editurii: „ În 2020, paisprezece autori români, izolați în casele lor, respectând îndemnul „Stai în casă!”, au hotărât să înregistreze sau să imagineze întâmplări din timpul pandemiei care ne răvășește viețile de câteva luni. Pandemicon. Povestiri pentru sfârșitul lumii este o colecție de narațiuni datorate unor condeieri din diverse generații, cu experiențe literare diferite și cu stiluri originale. Ar fi putut să aștepte resemnați să vadă cum vor evolua lucrurile. Au preferat să riposteze prin scris la ceea ce ne amenință existența.

Textele lor sunt o modalitate de eliberare de fricile care, în mod firesc, ne macină în această perioadă nefastă, cum n-a mai cunoscut omenirea de multă vreme. În istorisirile lor veți întâlni neliniște, încrâncenare, flagelarea nepăsării cu care sunt tratați uneori oamenii, dar și a indolenței pe care o manifestă câteodată aceștia, ignorând virusul, adoptând posturi aberante, inventând teorii ale conspirației halucinante. Covidul a funcționat ca un revelator pentru comportamentul uman, de la noi, din alte părți ale globului. Oricât ar părea de ciudat, în aceste pagini veți întâlni chiar și umor. Sau viziuni de domeniul fantasticului. Sau dezvăluiri cutremurătoare. Și încrederea că, mai devreme sau mai târziu, totul se va termina cu bine. Și cu ajutorul cuvintelor putem depăși momentul de cumpănă cu care ne confruntăm. Au fost, întotdeauna, un reazem de nădejde. În orice caz, suspansul e prezent în fiecare dintre aceste povestiri captivante, scrise special pentru volumul a cărui lectură vi-o dorim cât mai agreabilă.”

Cu o strângere de inimă am început să citesc acest nou volum scos de editura Crime Scene Press, singura editură de la noi din țară axată exclusiv pe publicarea de literatură polițistă. De ce oare? Pentru că după șase luni de pandemie, de izolare și de reducerea la minimum a călătoriilor, în scopuri de necesitate și cam atât (cu mici excepții, desigur), parcă nu mai aveam chef să și despre oameni aflați în posturi similare, bașca și martorii sau, mai râu, victimele unor acte violente. Și, ce să mă mai ascund după deget, de la o vreme ezit mult înainte să încep o antologie – nu mai expun și motivele.

Paisprezece povestiri, cincisprezece autori. Cum vine asta? E simplu. O povestire, cea care și dă numele volumului, este scrisă la patru mâini, de către Ovidiu Pecican și Amalia Lumei. Povestirile au fost așezate în ordinea anilor în care s-au născut autorii lor, în ordine crescătoare, astfel încât decanii Stelian Țurlea, George Arion sau Michael Haulică au avut întâietate, urmați de… ei bine, ați priceput cum stă treabă.

Nu am să mai însă fiecare povestire pe rând, ci am să le menționez pe cele care mi-au plăcut cel mai mult și de ce. Țin doar să menționez că fiecare povestire este unică în felul ei, la fel cum și autorii lor au stiluri și metode proprii, abordări diferite, subiecte diferite.

Cel mai mult mi-a plăcut povestirea lui Caius Dobrescu, „În via noastră, fără sfârșit”, vă zic de pe acum. E lirică, întunecată și sumbră, are un subiect care abia la final se dezvăluie și punerea ei în scenă mi-a creat adevărați fiori. Răzbunarea moarte n-are pare a fi dictonul după care se dictează personajul principal, care așteaptă câteva decenii să execute o vendetă personală ce vă va da cu siguranță fiori. Excelentă!

Cel mai fin gândit caz este cel imaginat de Michael Haulică în genial intitulata povestire „Ea vine o dată, ea pleacă pe rând”. Cum să comiți o crimă și să te debarasezi de cadavru în plină pandemie și stare de urgență, într-un loc în care toți locatarii știu tot ce mișcă, cine intră, cine iese și la ce oră, cine ce face și cu cine, și nu poți ieși afară din casă decât pentru a merge la serviciu sau pentru a face cumpărături de strictă necesitate? Cu toate astea, cineva izbutește să comită crima aparent perfectă. Nițel străvezie mi s-a părut motivația criminalului, dar na, se spune că dragostea e oarbă, nu?, și ce nu face omul cuprins de gelozie?

În excelenta povestire a lui Alexandru Arion, „Moartea pe acoperișul fierbinte”, un polițist acrit de toate, sătul până în măduva oaselor de căldură, de imbecili și de viruși ucigași, este chemat pe o arșiță cumplită, tocmai pe acoperișul unui bloc, pentru a cerceta locul în care un bătrân de optzeci și cinci de ani a fost ucis cu mai multe lovituri de cuțit. Toți vecinii aveau un dinte împotriva fostului securist înjunghiat mortal, toți vecinii au prin apartamente câte un set de cuțite identic primit pe cupon, toți vecinii au câte o opinie, iar tartorul suprem pare a fi administratorul de bloc, un adevărat exponent de seamă al administratorilor ce-și vâră mereu nasul în treburile oamenilor și cred că în sarcina lor cade să aibă grijă de bunăstarea celor care i-au pus, nu neapărat benevol, să aibă grijă de interesele lor.

O povestire cu tentă fantastică, extrem de scurtă, din păcate, dar cu tâlc, scrie și George Arion pentru această antologie, în care finalul te va lăsa la fel de mască pe cât este lăsat și personajul principal când bate în sfârșit la ușa misterioasei femei pe care o urmărise până atunci doar de la geam. Tot o tentă fantastică va căpăta destul de repede și povestirea lui Gabriel Brănescu, „Substituirea”, în care pandemia își face de cap ori cu mințile oamenilor, ori, mai rău, cu trupurile lor.

În „Curcănăria versus Pandemia” a lui Petre Crăciun, autoritățile care ar trebui de fapt ne protejeze sunt înfățișate în toată hidoșenia lor absolută, de clică de incompetenți, aroganți sau de-a dreptul dobitoci, care-și însușesc meritele altora, iau decizii anapoda sau chiar idioate, umplându-se de ridicol și fără să-și dea măcar seama, iar lumea obișnuită capătă încă o dată senzația că e de fapt pe cont propriu și că fiecare trebuie să se descurce cum o putea. O notă sobră este adusă de povestirea „Pandemicon” a lui Ovidiu Pecican & Amalia Lumei, în care o răzbunare îndelung și atent pusă la cale este executată însă la un nivel aproape amatoricesc.

Aș mai menționa și povestirea lui George Arion Jr., al cărui stil laconic s-a potrivit perfect ideii finale, plus începutul povestirii lui Mihnea Arion, care este, să zicem, aproape perfect.

Pe final nu pot să nu remarc dezamăgirea provocată de povestirea lui Eugen Cristea, care mi s-a părut doar un soi de farsă, o glumă bună de citit la un cenacul, nu de publicat într-o antologie, și, nu în ultimul rând, să dau și un premiu pentru cele mai multe elucubrații… pardon, am vrut să zic răbufniri la adresa Covid în general și a gestionării crizei de către autorități, în special… înghesuite în douăzeci și ceva de pagini, autoarea lor fiind Oana Stoica-Mujea: „Covidul vostru e o inepție” sau „- Sigur că da, vom lăsa criminalii în libertate, deschidem granițele să vină toți infectații, ba chiar îi trimitem și la sparanghel că poate mor natural. Am înțeles, închidem ancheta.” Păcat de cazul frumos pus în scenă, dar cred că, printr-o singură povestire, autoarea a reușit să mi-o facă antipatică pe Iolanda Știreanu cât pentru toate cele cinci volume care alcătuiesc seria cu ea.

Autorii antologați au stiluri și și-au imaginat povești suficient de diferite între ele pe o temă dată, încât să fie imposibil să nu găsești măcar câteva care să îți placă. Și nu trebuie neapărat să fii fan înrăit al poveștilor polițiste ca să le parcurgi cu plăcere, admirând ba măiestria cazurilor, ba felul în care vede fiecare în parte criza aceasta cumplită, ba o replică spumoasă, ba o întoarcere elegantă din condei, o crimă atent plănuită, un criminal perfid, găsești, practic, de toate.

Pentru „Pandemicon”, au semnat: Stelian Țurlea, George Arion, Michael Haulică, Eugen Cristea, Ovidiu Pecican & Amalia Lumei, Petre Crăciun, Caius Dobrescu, Adrian Onciu, Gabriel Brănescu, Alexandru Arion, Mircea Pricăjan, Oana Stoica-Mujea, George Arion Jr., Mihnea Arion.

Lecturi 231: Ragnar Jonasson – Orb în zăpadă + Orb în noapte

Orb in zapada fotografia produsului 51509517. sy475

Ragnar Jónasson – Seria Dark Iceland I: Orb în zăpadă (Dark Iceland I: Snjóblinda, 2010) 272p., TPB, 13×20, Crime Scene Press, 2018, Trad. George Arion Jr., Red. Alexandru Arion, 19.8 (33) lei, ISBN: 978-606-8959-22-1

Nominalizări: Barry Awards Nominee for Best Paperback Original (2016)

Nota Goodreads: 3.55 (8981 note)

Descrierea editurii: „Ari Thór Arasson. Polițist începător, cu studii de filosofie și teologie pe care nu le-a mai terminat. Primul post îl trimite departe de prietena lui, în cel mai nordic oraș din Islanda, bântuit de un trecut pe care nu-l poate lăsa în urmă. Iarna în micul oraș pescăresc Siglufjördur. O femeie e găsită în zăpadă, pe jumătate dezbrăcată. Sângerează și e inconștientă. Un scriitor în vârstă cade pe scări în teatrul din oraș și moare. Ari Thór trebuie să cearnă adevărul de minciuni și să descopere crimele trecutului într-o comunitate unde nu poate avea încredere în nimeni. Iar asta înainte ca furtunile de zăpadă și întunericul sufocant să-l copleșească.”

Ragnar Jónasson – Seria Dark Iceland II: Orb în noapte (Dark Iceland II: Náttblinda, 2014) 224p., TPB, 13×20, Crime Scene Press, 2019, Trad. George Arion Jr., Red. Alexandru Arion, 19.8 (33) lei, ISBN: 978-606-8959-42-9

Nominalizări: Mörda Dead Good Reader Award for Most Captivating Crime in Translation (2016)

Nota Goodreads: 3.71 (3761 note)

Descrierea editurii: „Al doilea volum al seriei Dark Iceland. Ari Thór locuiește deja de câțiva ani în micul oraș Siglufjördur, cea mai nordică așezare din Islanda. Are un copil cu soția lui, Kristín, dar încă se cofruntă cu trecutul său tulbure, iar relațiile tensionate cu locuitorii continuă să-l stoarcă de puteri. Liniștea micii comunități e spulberată atunci când cineva împușcă un polițist, în miez de noapte, lângă o casă părăsită. Ancheta îl conduce pe Ari Thór printre ițele politicii locale la o confruntare cu primarul din Siglufjördur, dar și la un sanatoriu din Reykjavík, unde cineva e ținut împotriva voinței lui. În oraș apare o tânără misterioasă care fuge de ceva ce nu îndrăznește să dezvăluie nimănui. Devine tot mai limpede că niște întâmplări tragice din trecut țes o vrajă întunecată care-i amenință pe toți cei din prezent. Un thriller extraordinar, complex, care sondează adâncurile cele mai negre ale minții omenești.” Continuă lectura

Lecturi 214: Laura Lippman – Doamna din lac

Imagini pentru LAURA LIPPMAN DOAMNA DIN LAC IMAGES

Laura Lippman – Doamna din lac (Lady in the Lake, 2019) 320p., TPB, 13×20, Crime Scene Press, 2019, Trad. George Arion Jr., Red. Alexandru Arion, 31.5 (35 lei), ISBN 978-606-8959-46-7)

Nota Goodreads: 3.59 (8925 note)

Descrierea editurii:În 1966, Baltimore e un oraș al secretelor pe care toți par să le știe – toți, mai puțin Madeline „Maddie” Schwartz. În urmă cu un an era o soție fericită, chiar răfățată – acum, și-a părăsit soțul, după o căsnicie de douăzeci de ani, hotărâtă să-și îndeplinească visul din tinerețe,  să găsească scopul și pasiunea vieții sale, să-și lase amprenta asupra unei lumi aflate în continuă schimbare. Când îi ajută pe polițiști să găsească trupul neînsuflețit al unei fete ucise, reușește să primească o slujbă la ziarul de după-amiază din oraș, Star. Aici, are ocazia să-și construiască un renume și se pare că a găsit exact povestea care s-o propulseze: o femeie dispărută al cărei cadavru e descoperit în fântâna dintr-un parc. Numai că femeia e negresă, iar prejudecățile tuturor înseamnă că Maddie devine singura persoană căreia îi pasă de ce a fost ucisă. În căutările sale, Maddie intră în contact cu tot felul de oameni care, până atunci, se aflau cu mult în afara cercurilor ei. Numai că, de multe ori, ambiția și tenacitatea o orbesc, iar incapacitatea ei de a vedea dincolo de propriile nevoi va însemna un dezastru, și pentru ea, și pentru cei din jurul ei…”

A mai trecut un târg Gaudeamus, al zecelea pentru mine, dacă nu mă înșel. Lume multă sâmbătă și duminică, ceva mai puțină, mult mai puțină, de fapt, vineri, când am venit eu. M-am dus glonț la editura Rao, deși inițial intenția mea era să merg glonț la Crime Scene Press. Din varii motive, desigur. Unul dintre ele a fost nerăbdarea de-a vedea cele unsprezece titluri noi cu care singura editură din România orientată exclusiv pe literatura polițistă. De la noi sau de pe afară. Din cele patru zări, de pe mai multe continente, trecând în revistă limbi din care nu prea s-au tradus la noi romane polițiste. Nu e locul aici să trec în revistă autorii apăruți la Crime Scene Press, poate, însă, în vreun articol viitor… Nu se știe niciodată. E de ajuns să-i menționez pe Grange, Fred Vargas, Ken Bruen, Ann Cleeves sau Lawrence Block. Sau pe George Arion, V.T.  Morogan sau Caius Dobrescu. Ori pe Ragnar Jonasson și, cu voia voastră, pe Laura Lippman, proaspăt intrată în portofoliul Crime Scene Press.

Numele ei îmi părea cunoscut. Aveam impresia că îi mai apăruse un roman la noi, iar memoria mea, deși șubredă uneori, mi-a confirmat acest lucru: a mai apărut un volum acum ceva ani, care însă nu prea mai e de găsit. A apărut la Litera, în fosta colecție Thriller, precursoarea colecției Buzz Books. Așadar, un roman de Laura Lippman, cel mai recent apărut, în 2019, proaspăt, cald, gata să fie savurat. Proaspăt apărut, dar cu un subiect nu la fel de proaspăt. Adică nu în sensul rău, cum că ar fi fumat, nicidecum. Ci nu foarte proaspăt pentru că faptele se petrec în Baltimore-ul anului 1966.

Așadar, suntem în orașul american Baltimore, locul în care trăiește și autoarea, și suntem în 1966. Adică negrii sunt în continuare priviți ca persoane de mâna a doua, evreii nu se căsătoresc decât între ei, rolul femeii e doar la cratiță și cine a mai auzit ca o femeie de treizeci și șapte de ani, cu un copil în vârstă de șaisprezece, să își părăsească soțul după aproape douăzeci de ani de căsnicie? Ce e în capul ei, așadar? Cine este Madeline Schwartz, soție, mamă devotată până în ziua în care în casa ei este organizată o cină la care participă o fostă cunoștință din tinerețe, ce declanșează tumultul din ea?

Madeline Schwartz a trăit respectându-și soțul și familia, părinții și vecinii, doar că la treizeci și șapte de ani și-a zis că gata!, ajunge, până aici. Și a plecat de-acasă, s-a mutat cu chiriei, și-a făcut dispărut inelul de logodnă ca să încaseze asigurarea (consistentă) pe el și s-a combinat cu polițistul de culoare trimis să ancheteze ipoteticul furt al inelului ei. Apoi s-a angajat la ziar, deși n-avea nicio chemare, deși gazetăria acelor ani chiar însemna gazetărie și ca să devii ziarist trebuia să începi încă de când aveai caș la gură și toată viața în față, nu să ai treizeci și șapte de ani și să fii femeie singură, fără niciun pic de experiență.

„Lui Ferdie nu-i spuse nimic din toate acestea. Nu-i povesti nici despre incidentul cu Edna, care i se părea rușinos, nici despre cum avea de gând să cultive bărbați care s-o ajute să-și îndeplinească ambițiile, cu toate că era sigură că ar fi fost gelos într-un mod care ar fi flatat-o. Ca și în cazul lui Milton.”

Însă toată lumea subestima ambiția nemăsurată a lui Maddie Schwartz, cum îi plăcea ei să i se spună. Chiar și colegii de la ziar, chiar și femeile cu care intră în legătură, chiar și părinții, soțul, fiul, polițiștii, patronii de bar și fata moartă aruncată în fântâna de pe lac. „Doamna din lac” adică, negresa tânără descoperită, din întâmplare, tocmai de Maddie, în urma unei scrisori ajunse la ziar, trimisă la poșta redacției, de care se ocupa, pe post de asistentă, un fel de șmotru în materie de ziaristică, tocmai Maddie. Asta după ce tot Maddie descoperise fetița evreică dispărută, asasinată mișelește de un vânzător șters și banal, rămas cu grave probleme la cap în urma unor experimente pe oameni ale armatei americane.

Și uite așa, pas cu pas, mințind, înșelând încrederea oamenilor de bună credință, manipulând și păcălind, Maddie se apropie, pas cu pas, de visul căpătat tocmai la vârsta de treizeci și șapte ani: acela de a deveni ziaristă cu normă întreagă, să-și vadă numele scris la ziar, în dreptul articolelor senzaționale: cu moarte, morți, cadavre, adică ce se vinde și atrage atenția. Ne aflăm într-o vreme în care nu era voie să te afișezi braț la braț cu iubitul de culoare, în care femeile nu puteau intra neînsoțite în anumite baruri și cluburi, în care nicidecum o soție nu se putea trezi, spre patruzeci de ani, că trebuie să-și abandoneze soțul și fiul și să plece să locuiască cu chirie, pentru a-și atinge adevăratul potențial.

Mi-a plăcut mult atmosfera anilor șaizeci, cu problemele americanilor de la acea vreme. Mi-a plăcut stilul molcom, întortocheat, deși nu foarte greu de urmărit: capitolele cu Maddie sunt povestite la persoana a treia, apoi, printre ele, sunt intercalate capitole povestite la persoana întâi, din punctul de vedere al personajelor cu care intră ia contact Maddie: soțul, chelnerița, vrăjitoarea, scorpia, redactorul de la ziar, polițistul, reporterul de la ziar, barmanul și așa mai departe. Mi-ar fi plăcut ca și capitolele cu Maddie să fi fost povestite la persoana întâi, poate așa am fi sondat și mai adânc în tenebrele minții acestei femei profund tulburate. Așa, ajungem să o cunoaștem prin faptele sale (abominabile, multe dintre ele) și prin părerile celorlalți la adresa ei (deloc măgulitoare). Povestea este antrenantă și excelent pusă în scenă de o adevărată maestră a suspansului. Romanul, totodată, continuă linia de romane de suspans (polițiste) cu final neașteptat, care răstoarnă cu totul ceea ce credeai că știi până atunci. Un alt plus al acestui excelent prim roman scris de Laura Lippman pe care-l citesc. Și de aceea sper ca editura Crime Scene Press să nu se oprească aici cu această autoare.

Lecturi 206: Jean-Cristophe Grangé – Tărîmul morților

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni şi text

Jean-Cristophe Grangé – Tărîmul morților (La terre des morts, 2018) 576p., TPB, 13×20, Crime Scene Press, 2019, Trad. Horia Nicola Ursu, Red. Alexandru Arion, 45 (40.5) lei, ISBN 978-606-8959-28-3

Nota Goodreads: 3.98 (793 note)

Descrierea editurii: „Două crime cumplite. Același mod de operare – shibari, o străveche tehnică japoneză de legare a prizonierilor. Comandantul Stéphane Corso se vede nevoit să descindă în lumea tenebroasă a sado-masochismului ca să dezlege misterul. În același timp, trebuie să câștige custodia fiului său după un divorț urât. Dar ceea ce începe ca o simplă anchetă capătă o amploare pe care Corso nu o prevăzuse. Pentru că suspectul principal nu e un infractor de rând, ci un adevărat geniu, și în artă, și în crimă. Un monstru care vânează de mult timp, așteptând momentul prielnic să lovească o dată pentru totdeauna. Ancheta îl aruncă pe Corso într-un vârtej negru al violenței și depravării. Într-o lume în care oamenii se desfată în Rău, Binele devine doar o minciună de consolare. Un roman fascinant și profund, la sfârșitul căruia te așteaptă o lovitură de maestru.”

Sincer să fiu, probabil că a fost romanul polițist de la care am avut cele mai mari așteptări anul acesta. Acum vreo douăzeci de ani (ce mult pare, parcă a trecut o viață de om) am citit un roman care m-a marcat: se numea „Diamante mortale”, a apărut la editura Nemira în colecția Ora H (care ulterior s-a transformat în Suspans) și cu ajutorul lui l-am cunoscut pe Jean-Cristophe Grangé. Mai târziu, i-am văzut două ecranizări, dacă îmi aduc cum trebuie aminte și am ajuns la concluzia că este cel mai solid autor francez de romane polițiste. Până când l-am descoperit pe Bernard Minier, dar asta este o altă poveste.

Jean-Cristophe Grangé scrie romane întunecate și dure, asta e clar, deși n-am citit decât două scrise de el. Însă la editura Trei au mai apărut încă două, despre care am auzit păreri favorabile (mai ales despre unul dintre ele, nu mai rețin care, celălalt fiind așa și-așa), iar editura Crime Scene Press are încă două în tolbă, nu spun care, căci vom putea auzi mai multe informații, oficiale, nu peste mult timp. Așadar, ce m-a reținut să zic oau!, ce roman superb, n-am mai citit niciodată așa ceva și mă declar fanul numărul unu al lui Jean-Cristophe Grangé? Păi, să începem cu începutul: începutul e chiar foarte bun, fiind de fapt unul dintre cele mai promițătoare începuturi de roman polițist pe care le-am citit vreodată, nu mai zic în ultima vreme. O prostituată găsită moartă pe un maidan, mutilată peste măsură și legată cu funii conform tehnicii shibari, o adevărată artă dezvoltată de japonezii cei perverși, cu ajutorul căreia victimele mor asfixiate, pe măsură ce se zbat tot mai tare pentru a scăpa de funia cu care au fost legate.

La fața locului sosește detectivul cel vajnic, Stéphane Corso, șef al diviziei care se ocupă de crimele cele mai oribile de pe teritoriul Parisului. Corso nu e chiar străin de sado-masochism, el însuși revenindu-și cu greu de pe urma unui mariaj destrămat și dorindu-și cu tot dinadinsul să uite cât mai repede chinurile la care a fost supus de scorpia de soție bulgăroaică ce l-a sedus și l-a abandonat ca pe un fraier. Acuma, nu că aș vrea să-i caut scuze lui Corso, un personaj de multe ori respingător și nicidecum modelul suprem în materie de moralitate. De fapt, singura calitate pe care i-am găsit-o a fost tocmai dragostea nețărmurită pe care i-o poartă fiului rezultat din căsătoria cu bulgăroaica cea amatoare de bondage, bătăi cu cravașa la pielea goală și legarea cu funii, însă iar trebuie să mă strunesc. Nu, nu-i caut scuze, căci nu i le-aș putea găsi, de fapt, însă prin comparație cu faptele fostei neveste sau cu ce e în stare să facă odiosul criminal amator de noduri complicate, el chiar pare un soi de mielușel nevinovat care nu știe că lupul cel rău îi dă târcoale.

Așadar, Corso începe să ancheteze cazul stripperiței asasinate și mutilate. Cine și de ce a comis reprobabila faptă, nimeni nu știe. Însă e clar că au de-a face cu un asasin în serie după ce e descoperit un al doilea cadavru, supus aceluiași tip de cazne. Victimele sunt femei tinere, care păreau să nu fi făcut rău nimănui și pe care, din păcate, viața le-a împins spre o meserie cu care nu s-ar putea lăuda în fața părinților. Dar asta nu înseamnă că trebuie să fie hăcuite de un maniac și să li se înfigă pietre în gura despicată cu cuțitul. Ca de fiecare dată, ancheta înaintează în pași de melc, martorii sunt puțini sau inexistenți și pe detectiv îl cam încearcă dilemele morale și niște introspecții cam lungi pentru gustul meu. Însă cazul e extrem de interesant, personajele sunt vii și perverse, putrede până în măduva oaselor și misterul se adâncește pe măsură ce noi și noi indicii ies la iveală: cu ceva vreme în urmă, un violator își făcuse de cap prin munții de la granița Franței cu Elveția și lăsase victimele însărcinate; Corso e un fost delincvent dependent de droguri, căruia probabil că i-ar fi putrezit până la urmă ciolanele în închisoare dacă nu i-ar fi întins o mână de ajutor șefa poliției; apare în scenă și-un pictor, fost pușcăriaș, care nu pare că ar avea chiar toate țiglele pe casă, deși are peste șaizeci de ani și pare un soi de artist genial și idol al femeilor tinere. Și tot așa.

Acuma, povestea avea toate premisele să fie genială: cadru interesant, crime atent puse în scenă, personaje complexe și întunecate, povestea curge foarte bine și parcă este altceva, se cunoaște mâna de scriitor matur (în pofida scăpării, zic eu, cu procesul) și felul de-a scrie, diferit, față de autorii anglo-saxoni sau nordici, și, pe deasupra, romanul beneficiază de una dintre cele mai reușite traduceri pe care le-am citit de ceva vreme încoace. Horia mi-e prieten și i-aș face un bine dacă l-aș critica (constructiv), nu lăuda pe degeaba (scena crimei e totuși locul faptei, și mie mi s-a atras atenția de către un prieten 🙂 ). Însă aici nu e cazul: cuvintele sunt perfect așezate, exact acolo unde trebuie, cât să facă povestea să nu sune strident. Și-atunci, care e problema? Problema mea cea mare a fost cu scena procesului, jenant de-a dreptul, ca să folosesc un eufemism. Corso pare chitit să aresteze pe cine nu trebuie și calcă în străchini ori de câte ori se ivește ocazia. Și ocazia se ivește destul de des. Și totul culminează cu procesul. Nu zic cine și de ce ajunge să fie judecat. Cert e că de-abia de acolo încep adevăratele revelații. Șocante, într-adevăr, dar cam puțin, zic eu, pentru un autor de talia lui Grangé. Rămâne să ne auzim/citim cu ocazia următorului roman care va apărea la Crime Scene Press, un clasic de-al autorului. Pe curând!

Lecturi 190: Jean-Christophe Rufin – Spânzuratul de la Conakry

Jean-Christophe Rufin – Spânzuratul de la Conakry (Le pendu de Conakry, 2018) 208p., TPB, 13×20, Crime Scene Press, 2019, Trad. Horia Nicola Ursu, Red. Alexandru Arion, 33 (29.7) lei, ISBN 978-606-8959-39-9

Premii: Arsène Lupin 2018

Descrierea editurii: „Cum poate fostul refugiat politic român Aurel Timescu să fie consul al Franței? Cu accentul lui românesc, aerul de anii ’30 și trecutul de pianist prin baruri, nu are nicio legătură cu Quai d’Orsay. De altfel, pierde vremea în posturi mediocre. De data asta e în Guineea, el, care nu suportă căldura. Trăiește liniștit, transpiră, bea vin de Tokay și cântă la pian. Când, dintr-o dată, se întâmplă singurul lucru din lume care ar putea să-l scoată din amorțeală: o moarte inexplicabilă. Spânzurat de catargul iahtului său, un bărbat atârnă în mijlocul radei portului Conakry. Ce-ascunde moartea aceasta? Niște evenimente misterioase? O dovadă de dragoste care nu mai sosește? Sau poate un vis eroic venit de foarte departe? Orice ar fi, moartea lui ar rămâne nepedepsită dacă Aurel n-ar găsi oportunitatea să-și ducă marea bătălie. O bătălie împotriva nedreptății.”

Un alt volum citit în avanpremieră, care va fi lansat în cadrul primei ediții (sper că nu va fi și singura) a festivalului Misterele Bucureștiului, sâmbătă, 8 iunie, de la ora 14:00, la Librarium TNB, alături de „Block 46” al Johanei Gustawsson (despre care am scris, nu demult, aici). Un personaj destul de neverosimil și-a imaginat Jean-Christophe Rufin pentru această nouă poveste (sper că nu se va opri aici cu aventurile lui), el, scriitorul care a câștigat de două ori prestigiosul premiu Goncourt pentru creațiile sale (în 1997 și 2001): Aurel Timescu, fost refugiat politic român, răscumpărat de rudele sale de la autoritățile române, înainte de Revoluția din ’89, contra sumei de 12000 de dolari, fost pianist prin baruri și bordeluri franțuzești, ajuns, printr-un noroc chior, consul de rang doi al Franței tocmai la Conakry, capitala Guineei, țară aflată pe coasta de vest a Africii, fostă colonie franceză, cu ieșire la mare, prilej de introspecții legate de stăpânirea albilor.

Unde toată lumea de râde de el, mai mult sau mai puțin voalat, mai direct sau mai pe la spate. Motive sunt destule: e mic și îndesat, se îmbracă de parcă ar trăi într-o țară scandinavă, nu aproape de Ecuator, își asortează cele mai fistichii haine, e excesiv de sentimental și de politicos cu femeile, îi dau lacrimile din te miri ce, umblă cu nasturii încheiați până la gât și se crede un fel de Sherlock Holmes căruia nu-i ia nimeni în seamă talentele. Prilej de glumă pentru colegi, jandarmi, portari, funcționari, superiori și inferiori (pe care uneori îi cam sperie cu privirile rătăcite și părul vâlvoi). Însă iată că talentele sale au motiv să fie puse în valoare atunci când de catargul unui iaht este descoperit spânzurat un bărbat care se dovedește a fi proprietarul iahtului, dar și cetățean francez despre care se știa că păstra o adevărată avere (de mai multe zeci de milioane de euro, în bancnote de 500) în seiful iahtului. Să fie vorba despre un jaf terminat prost, așa cum le place polițiștilor să tragă concluzia la o examinare sumară a locului faptei? Să fie vorba de răzbunarea cuiva? Dar din ce motiv, dat fiind că era doar un cetățean inofensiv, putred de bogat, divorțat și ajuns aici, pe coastele însorite ale Africii, ca să-și petreacă în liniște bătrânețile, departe de scorpia de fostă nevastă, care l-a muncit ca un rob pentru a-și atinge ambițiile de îmbogățire?

În fine, povestea este lungă și complicată și se pare că pe fosta soție a decedatului n-o interesează să afle mai multe detalii despre asasinarea fostului soț. Nici autoritățile guineeze sau cele diplomatice franceze, i se pare lui Aurel, nu se omoară să afle ce s-a întâmplat cu francezul. Așa că se hotărăște să ia hățurile în mâini și să-și pună în valoare talentele de anchetator. Acum, ce m-a uimit este faptul că în ciuda aspectului oarecum ridicol și-a sentimentalismului exacerbat, Aurel Timescu este cu adevărat înzestrat să rezolve o anchetă destul de dificilă, pornind, practic, de la zero indicii. Ce era cu tânăra africană adăpostită pe vasul francezului, ce era cu iubitul acesteia, cu care pleca noaptea să hoinărească pe străzi, în timp ce bătrânul francez dormea, ajutat, din când în când, de câte un somnifer, de ce nu vorbește nimeni despre treburile tenebroase care se mai întâmplă uneori prin port, de ce parcă nimeni nu vrea să afle adevărul, ce e cu enigmatica soră a francezului mort și de ce ea pare singura dornică să afle adevărul, de ce, dacă această crimă a rezultat în urma unui simplu jaf, atacatorii, sau atacatorul, s-au mai deranjat și să atârne victima de catarg, în loc doar s-o împuște și gata, dacă tot se grăbeau atât de tare?

Ei bine, la toate aceste întrebări trebuie să găsească răspuns consulul Aurel Timescu, ce trebuie să mai lase deoparte sticlele de vin alb pe care îl consumă în cantități impresionante, să apeleze la relații, puține, câte sunt ele, și să înceapă să întrebe în stânga și-n dreapta în căutare de informații. Lectura e lejeră, atmosfera, pe cât de exotică m-aș fi așteptat de la o poveste care se petrece într-o zonă sufocată de praf și căldură excesivă (de fapt, cred că nici n-am mai citit până acum o poveste care să se petreacă într-un astfel de decor, într-o capitală africană), iar personajul principal, pentru că, de fapt, autorul s-a concentrat aproape în totalitate doar pe creionarea acestui personaj, Aurel Timescu, uitându-i parcă de tot pe ceilalți, în încercarea de-a schița un personaj cât mai plin de defecte (dar care are totuși o mare calitate: dorința de-a face dreptate, indiferent prin ce mijloace), și reușind, totuși, să-l facă cu atât mai credibil, este, în opinia mea, extrem de reușit și reprezintă sarea și piperul acestei povești. Bine, parcă ar mai fi mers niște povești din timpul tristei perioade petrecute în România, unde a „vizitat”, deși nu voluntar, închisorile comuniste. Dar poate că e loc și de ele, într-un nou volum. Concluzia: parcă aș mai citi măcar o aventură cu Aurel Timescu, indiferent unde l-ar trimite capriciosul sistem diplomatic francez. Poate în Groenlanda, ca să compenseze cu gradele Celsius în număr prea mare de la Conakry?

Lecturi 186: Ken Bruen – Garda

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni şi text

Ken Bruen – Garda (Jack Taylor I: The Guards, 2001) 256p., TPB, 14×20.5, Crime Scene Press, 2016, Trad. George Arion Jr., Red. Alexandru Arion, 27 (33) lei, ISBN 978-606-93185-0-5

Premii: Shamus Award for Best PI Hardcover 2004, Premio Novelpol for Best Novel (black / police) 2006

Nominalizări: Barry Award Nominee for Best Novel 2004, Macavity Award Nominee for Best Mystery Novel 2004, Edgar Award Nominee for Best Novel 2004, Deutscher Krimi Preis for 3. Platz International 2010

Nota Goodreads: 3.87 (5029 note)

Descrierea editurii: „Dat afară de curând din Garda Siochana – pe scurt Garda, forța de poliție irlandeză – Jack Taylor își contemplă viitorul prin halbele de bere pe care le consumă cu sârg la Grogan, unul dintre ultimele pub-uri adevărate din Galway. Nu vede prea mare lucru înaintea lui. În rarele momente de trezie, aspiră să devină cel mai bun detectiv privat irlandez, dacă nu și singurul – din cauza istoriei pline de trădări și spionaj a Irlandei, locuitorii acesteia nu suportă nicio meserie care se apropie, chiar și de departe, de cea de “turnător”. De fapt, Jack se clatină amenințător pe marginea cea mai ascuțită a prăpastiei vieții sale, amintirile trecutului săpându-i răni adânci în suflet, iar perspectivele fiind aproape inexistente. Inexistente până când o femeie ravisantă pășește în bar, aducând cu ea o propunere stranie. Nimeni nu-i dădea șanse prea mari lui Jack nici măcar să fie capabil să se țină pe picioare suficient de mult timp cât să intre în contact cu frumoasa lui clientă. Cu toate acestea, chiar și spre marea lui surpriză, ia job-ul, fără să realizeze, însă, în ce afacere urma să intre.” Continuă lectura