Arhiva pentru Aprilie, 2012

Concurs Nemira: Razboinicii 2

Posted: Aprilie 30, 2012 by fansf in Concurs

Bun venit în lumea lui George R.R. Martin! Scriitorul care a cucerit milioane de cititori cu saga CÂNTEC DE GHEAŢĂ ŞI FOC vă invită din nou într-un univers plin de urzeli, încleștări și festinuri. Gardner Dozois povestește despre un război care schimbă lumea, David Ball vă provoacă să elucidaţi faptele unui împărat sadic, David Weber născocește o luptă dintr-o Românie condusă de Nicolae Băsescu, iar Steven Saylor se întoarce în Cartagina. Ţineţi-vă bine! Începe aventura!

Editura Nemira impreuna cu blogul Fansf va propune un nou concurs care are drept premiu aceasta carte excelenta , editorii nefiind nimeni altii decit G.R.R.Martin si Gardner Dozois. Cistigatorul va fi doar unul,desemnat prin tragere la sorti din cei care vor raspunde corect la urmatoarea intrebare:

Citi autori a publicat editura Nemira din aceasta antologie?Enumerati-i!

Concursul incepe astazi si termina simbata 5 mai.

UP DATE: Cistigatorul concursului este Hoyad. Felicitari!

posted by voicunike

Povestiri Realiste: Interviu cu ARON BIRO

Posted: Aprilie 29, 2012 by fansf in Interviu

Nascut pe plaiurile bistritene Aron Biro este un diamant aparut ca din senin stralucitor ca soarele. Are talent si vina literara iar daca nu ma credeti cititi povestirile lui risipite pe internet si va veti convinge.In aceasta postare va voi prezenta un amplu interviu cu scriitorul Aron Biro,un scriitor de geniu ce se anunta reprezentativ pentru tinara generatie, si un fragment dintr-o povestire inedita.Din motive(ale mele) personale acest interviu nu va avea poze cu intervievatul.

VN. Cum a inceput pasiunea ta pentru scris?

AB. Pasiunea pentru scris a început atât de demult încât nici nu îmi amintesc. Părinții susțin că am scris un remix la „Ursul păcălit de vulpe” pe când învățam să scriu literele de tipar, dar eu cred totuși că era mai mult bandă desenată decât proză.

VN. Una din marile tale pasiuni este filmul, in care ordine sunt , filmul sau scrisul?

AB. Având în vedere că mă uit aproape zilnic la filme, iar de scris scriu doar la sărbătorile legale, s-ar putea zice că filmul. Având în vedere însă că nu am făcut niciun film la viața mea, dar că de scris am mai scris câte ceva, aș zice că scrisul. Dacă ar fi să cântăresc în banii cheltuiți și pâinile luate de la gură pentru a-mi satisface hobby-urile, ar fi banda desenată. Dacă ar fi să îmi măsor pasiunea prin timpul alocat, ar fi muzica. Poți afla toate detaliile despre asta urmărindu-mi blogul (http://aronbiro.blogspot.com)

VN. Primul tau text pe care l-am citit a fost „Povestea dihorului si a gainilor”(aparuta pentru prima data in revista Nautilus numarul 1/2008 si nominalizata la premiul Cititor SF), o poveste bine inchegata si cu mult impact.Cum de ti-a venit ideea acestei povestiri?

AB. „Povestea dihorului și a găinilor” trebuia să fie un capitol dintr-un roman, de fapt mai mult piesă de teatru, la care începusem să lucrez cu regizorul Eugen Gyemant prin 2005, încercând să promovăm conceptul de horror rural, relativ absent în proza românească excesiv de urbanizată. Până la urmă ne-am luat cu altele însă, cum nu vroiam să las proiectul în abandon total, am încercat să rearanjez unele din fragmentele scrise de mine încât să aibă sens ca povestiri de sine stătătoare. Povestea cu dihorul a fost un prim astfel de fragment. Al doilea este „Moartea unui comis voiajor” pe care ți-l pun la dispoziție în anexa acestui interviu (a fost publicat inițial în cadrul proiectului „Povestiri fără filtru”, o antologie experiment distribuită sub formă de plicuri sau mărțișoare în cafenele și la diverse târguri din București).

VN. Cum a fost la debutul pe internet? Dar la debutul pe hirtie? Cu ce poveste ai debutat pe hirtie?

AB. Pe hârtie cred că am debutat cu „Valori familiale”, în antologia „Dansând pe Marte și alte povestiri” îngrijită de Michael Haulică, o selecție din lucrările care au fost tăvălite prin cenaclul on-line AtelierKult. Debutul pe Internet a fost cu pomenita poveste a dihorului, în revista on-line Nautilus, îngrijită pe atunci de același Michael Haulică.

VN. Daca ar fi sa tii un discurs de multumire catre cine s-ar indrepta multumirile tale?

AB. Bănuiesc că te referi la mulțumirile legate de parcursul meu literar. Aș împărți mulțumirile în două categorii: cei care au făcut posibilă existența conținutului și cei care au făcut posibilă publicarea lui. În prima categorie, cenaclul Victor Papilian de la Cluj a fost o experiență fără de care nimic nu s-ar fi întâmplat. Indiferent de cât Internet și site-uri de profil am avea, scriitorul se formează la cenaclu și în ateliere, nu singur de capul lui. Apoi, cu Eugen Gyemant am măcinat verbal și mental o mulțime din ideile pe care le-am pus pe hârtie de-a lungul ultimilor…să tot fie vreo 15 ani. Planurile de la bere au fost mereu să facem filme sau teatru sau măcar benzi desenate, dar lui i-a fost mereu lene să scrie și mie să învăț cum se scrie un scenariu. Sper să găsim cândva resursele (de timp) încât să depășim hopul acesta. Seratele cu mici și bere organizate în ultimii ani ca substitut de cenaclu și serată folk de amicii Attila Ferencz și Marcellino Marcellus au dat un alt impuls major asupra creativității și ocazii de validare în stil cenaclist, chiar dacă nu într-un cadru profesionist. Evident, nu pot să nu o menționez și pe soția mea a cărei susținere financiară și morală mi-au oferit timpul și energia necesare să îmi dezvolt pasiunea.

În ce privește a doua categorie, publicarea nu ar fi fost posibilă fără susținerea agitatorilor Michael Haulică și Horia Ursu. Marius Chivu a avut și el un rol major în motivarea manifestării mele literare și publicistice (apropo, nu ratați antologia „Primul meu porno” îngrijită de domnia sa, unde am și eu o contribuție horror).

VN. Am fost efectiv placut impresionat de povestea Valori Familiale, care este povestea din spatele povestii?

AB. „Valori familiale” a fost scrisă cândva la finele anilor 90, e probabil ultima proză care a fost citită în cadrul cenaclului Victor Papilian de la Cluj. Povestea din spatele poveștii e, ca și în cazul Dihorului, că făcea parte dintr-un roman la care am scris în perioada aceea vreo sută de pagini înainte să îmi secătuiască ambiția și să capăt senzația că pedalez în gol. Ca și în cazul celălalt, am remixat unele fragmente din roman încercând să dau o nuvelă cu cap și coadă. Dacă îmi amintesc bine, cred că pe vremea aceea aveam ambiția de a produce echivalentul horror al realismului magic însă am renunțat când am realizat că mai trebuie să citesc mult și bine înainte să învăț cum se scrie așa ceva. Sunt 14 ani de atunci și încă n-am terminat de citit, în plus mai am și neplăcuta senzație că Neil Gaiman și Liviu Radu mi-au luat-o înainte.

VN. Ce te inspira? Cum iti alegi modul de-a scrie povesti? Ce te motiveaza sa scrii?

AB. Mă inspiră viața de zi cu zi și experiențele personale pe care încerc să le răstălmăcesc sub formă de fabule SF și horror. Încerc să demonstrez că fantasticul e, de fapt, literatură realistă, uneori mai realistă decât cea care se pretinde a fi realistă. Ce mă motivează să scriu? În principal prietenii apropiați pe care încerc să îi distrez și eu cum pot, nefiind tocmai un individ sociabil. În al doilea rând cititorii, când primesc câte un semnal încurajator de la ei, de exemplu solicitarea acestui interviu este un impuls semnificativ. În al treilea rând, dorința de a experimenta subiecte și metodologii pe care le consider insuficient testate pe cititorii români.

VN.Dupa povestea fulminanta din revista Galileo 4 ,”Apocalipsa dupa Aron Biro”, ad-hoc s-a nascut un club al fanilor Aron Biro(si nu sunt putini deloc) ce parere ai despre asta?Va mai fi o continuare a povestii sau vei dezvolta un roman in acest univers fascinant?

AB. Sunt foarte bucuros că nuvela a primit aprecieri pozitive în sânul comunității SF, dar nu am în planurile imediate o continuare sau o extindere a sa într-un roman. În primul rând pentru că, dacă te uiți la ce am scris în ultimii ani, nu mai seamănă deloc cu ce e în „Apocalipsa…”. Atunci eram influențat de muzica heavy metal, de Lovecraft și probabil chiar de jocurile video cu care îmi pierdeam vremea în facultate. Nu știu când voi putea să mă repoziționez în structura mentală necesară pentru a dezvolta universul respectiv. Mă tem că odată cu vârsta am pierdut ceva din spiritul acela.

VN.De ai ales sf&f ? Care au fost cartile care te-au indemnat spre acest gen?

AB. Probabil cartea care mi-a determinat destinul în direcția SF&F a fost „Aventurile Baronului Munchhausen” care, în unele privințe, conține esența tare a genului. Cam în aceeași categorie l-aș încadra pe Jonathan Swift. Pasul următor a fost ceva mai sobru, cu Jules Verne și câteva povești cu extratereștri comuniști de prin paginile CPSF. Altfel, era greu să iei contact cu SFul în anii 80. Îmi mai amintesc de un space opera românesc al lui Cicerone Sbanțu. Apoi a venit revoluția și am luat contact cu romanele lui Brussolo publicate în foileton la ceva editură obscură, ocazie cu care am citit primele scene de sex explicit din literatură, pas important față de SFul asexuat care se publica înainte de Revoluție. Apoi colecția inițiată de Ștefan Ghidoveanu la Nemira, cu un volum de Philip K. Dick, a trasat definitiv direcția pentru anii ce au urmat, până la finele anilor 90, când am abandonat o vreme scena SF/F/H pentru că începuse să-mi pară infantilă, și am devenit un consumator sobru de mainstream. Ulterior am revenit, realizând că percepția mea (și a cititorului de mainstream de la noi) asupra genurilor de nișă era cauzată de doi factori fatali: genurile erau judecate prin prisma producției cinematografice, sau prin cea a traducerilor care încă nu terminaseră de recuperat anii 50-60 ai americanilor – populari, dar cam imaturi sub aspect literar. Lucrurile s-au schimbat după ce Tritonic (prin Michael Haulică) au început campania lor de traduceri contemporane, Nemira s-au aliniat și ei cât de cât, iar piața de carte străină s-a deschis și spre noi, lăsându-ne să accedem la ceea ce se produce în momentul prezent și să simțim pe propria piele dezintegrarea granițelor dintre genuri.

E o evoluție normală, similară celei din sexologie. Multă vreme oamenii au fost catalogați dihotomic, drept heterosexuali sau homosexuali, până când Kinsey a inventat scala pe care toți oamenii sunt poziționați și baleiază (cel puțin psihologic) într-un interval continuu dintre cele două extreme. În mod similar, începe să se configureze o „scală Kinsey” pe care poți poziționa literatura modernă între cotele „mainstream” și”fantastic”.

VN. Ce autori romani iti plac? Dar straini? Fa-ne un top 10

AB. O să încep cu străinii că-mi vin mai repede pe limbă: Jose Saramago, Terry Pratchett și Joe Lansdale m-au învățat ce este umorul. Thomas Ligotti și Brian Evenson m-au învățat ce este groaza. Stephen King m-a învățat cum să scriu comercial. Philip K. Dick și Greg Egan m-au învățat ce este SF-ul. Dintre clasicii genului mi-i amintesc cu duioșie și plăcută nostalgie doar pe Arthur Clarke și Ray Bradbury, restul generației lor n-a făcut decât să demonstreze cât de perisabil e SFul.

Legat de români, aș începe cu Vladimir Colin, cel mai mare fantezist comunist al nostru (sper că l-au băgat în manuale). Dintre tinerii mainstreamiști sunt atașat sentimental de opera lui T.O.Bobe. Apoi ar veni Liviu Radu pe care l-am descoperit prin Jurnalul S.F. când eram la liceu și avea o voce categoric diferită de grupul de cyberpunkiști rețetari care își împărțeau paginile publicației respective. Nu cred că exagerez afirmând că Liviu Radu este pentru vremurile noastre ce a fost Colin pentru ale lui. Mai puțin activitatea de partid, mă rog. Cristian Tudor Popescu a scris SF excelent în perioada sa prepolitică. Romanul „Așteptând în Ghermana” al lui Dănuț Ungureanu a fost primul roman SF românesc despre care n-am simțit că e românesc. Din generațiile mai apropiate de a mea mi-au fost pe gust Adrian Buzdugan și Andrei Gaceff. Ar mai fi și colegii de la cenaclul clujean Victor Papilian – Eugen Sasu, Cristian Jurcuț, Paul Purcărin – ale căror nume sunt probabil irelevante pentru că au renunțat la publicat cam la același moment la care se apucaseră, datorită declinului industriei SF de la noi la finele anilor 90. Și e păcat, căci se adunase acolo material (probabil irecuperabil) de o antologie serioasă, comparabilă cu cea a motocentaurilor. Spre exemplu, „Valori familiale” și „Apocalipsa după Aron Biro” sunt produse ale mediului respectiv, scrise în perioada 96-98 și citite prima dată la Casa de Cultură a Studenților din Cluj, între o vizionare de concert Pink Floyd (cu care ne răsfăța ultimul patron al cenaclului, Mircea Naidin) și o vizionare de documentare paranormale (cu care ne speriau ufologii Adrian Pătruț și Cristi Mureșan). Faptul că pomenitele proze sunt apreciate pozitiv la publicarea lor relativ recentă mă face să cred că, în absența unor „agitatori” ca Michael Haulică, s-a pierdut o grămadă de SF românesc relevant în perioada respectivă. Și nu doar SF, la Cluj s-a scris foarte mult horror, aspect detectabil (cred) și în prozele mele.

VN. Ai fost nominalizat la Premiile Galileo, ce inseamna pentru tine acest lucru? Esti mindru?

AB. Sunt mândru de orice nominalizare, iar premiile Galileo tind să devină un standard în literatura de nișă de la noi. Sper să reziste mai mult decât premiile Kult (a căror continuare sunt, într-un fel). E un pic de agitație pe premiile astea care se tot înființează și desființează, dar cred că Galileo are cele mai mari șanse să se dezvolte într-un premiu de referință pentru cititorii genului. Asta cu condiția ca revista-antologie să capete ceva regularitate și sistemul său de distribuție să se maturizeze.

VN. Ce planuri de viitor ai? Ce alte „apocalipse” ne pregatesti? Pe cind primul volum Aron Biro? Povestiri sau roman?

AB. Planurile de viitor includ o trilogie de nuvele horror despre fotbalul românesc. „Cavalerul fluierului” e cu fantome și este scrisă în mare parte, am început-o pentru o proiectată antologie gotică editată de Oliviu Crâznic, dar plecarea mea recentă din țară mi-a pus o frână semnificativă. Partea a doua, intitulată „Noaptea generalului”, e cu zombie și e în stadiul de schemă logică și schemă de personaje, iar „Baladă pentru fundaș și orchestră” ar trebui să fie cu vampiri și este în stadiul de titlu. Primul volum Aron Biro cu siguranță va fi unul de povestiri, dar nu va apărea înainte să termin această trilogie, care ar trebui să fie principalul său punct de atracție, având în vedere că mare parte din restul prozelor mele sunt accesibile și pe alte căi, unele on-line. Planul meu personal e ca volumul să fie intitulat „Povestiri realiste”, să aibă câteva ilustrații și un blurb semnat de domnul Cornel Secu.

VN. Cum se impaca cinefilul cu scriitorul? Dar meseria ta cu scrisul?

AB. Cinefilul cu scriitorul se împacă bine mersi, și mai ales se influențează. Vei remarca în răspunsurile la celelalte întrebări referințe la unele din aceste influențe. Iar meseria de jurnalist cu scrisul sunt, evident, împăcate din capul locului într-o sinergie inspirată de Hunter Thompson.

VN. Ce pasiuni ai? Care este cea mai mare dorinta a ta?

AB. Cred că am bifat răspunsul legat de pasiuni la întrebarea 2. Dorința cea mai mare e să plec pe Marte, dar știu că sunt idealist.

VN. Dupa „Povestea dihorului si a gainilor” a urmat „Paradisul Pierdut” care mi-a placut foarte mult,care este geneza acestei povesti? Dar a lui „Homo Hermeticum”?

AB. „Paradisul pierdut” și „Homo Hermeticum” sunt SF/horror autobiografic, dacă e posibil să existe un astfel de gen. Cred că în zilele noastre i se zice autoficțiune. Prima a fost planificată ca o pastișă la „Străinul” lui Camus, a doua e o primă tentativă a mea de body horror. Au început ca scenarii de film, pe când speram să contribui la primul film horror românesc, dar lipsa de experiență în scenaristică m-a determinat să le transform în proze normale.

VN.Cum ai putea descrie relatia ta cu Atelier Kult? Dar relatia cu editorii Michael Haulica si Horia Nicola Ursu?

AB. AtelierKult este important pentru că înscrierea mea a coincis cu (sau a fost determinată de) momentul în care am decis să reînnod prietenia cu SFul după o perioadă de sobrietate de vreo 7-8 ani în care pierdusem contactul cu genurile de nișă și mă dedicasem jurnalismului muzical, respectiv unui doctorat consumator de timp și energie. La AtelierKult am luat pentru prima dată pulsul mișcării de la noi (și al meu) cu ce aveam la îndemână, „Valori familiale” și „Apocalipsa după Aron Biro” și, încurajat de Michael Haulică și Horia Ursu, am trecut la scurt timp din virtual pe hârtie, de pe atelier la ISBN/ISSN. O vreme atelierul a fost pe butuci și lipsa de activitate m-a făcut să mă desprind de el, iar ulterior mi-a fost lene să mai revin. Dar e un mediu în care ar trebui să se amestece orice tânăr scriitor aspirant.

VN. Cum te vezi peste cinci ani?

AB. Întrebarea asta cu peste 5 ani am auzit-o prea des la interviurile de angajare așa că refuz să mai răspund la ea. Sincer, habar n-am, toate planurile mele scapă de sub control.

VN. Care este opinia ta despre sf-ul romanesc? Dar cel strain? Vei da o mina de ajutor la promovarea scriitorilor romani tineri?

AB. SFul e un teren de joacă anglo-saxon, pe care noi în general îl maimuțărim în virtutea unei inerții rămase de pe vremea cursei spațiale dintre ruși și americani. Cei câțiva outsideri ruși, spanioli, polonezi etc. care s-au infiltrat și au fost traduși recent cu succes vizibil vin din horror sau fantasy. În plus, problema cea mai mare cu SFul în general, românesc sau de pretutindeni, e că de obicei e scris de ingineri care își încearcă mâna cu umanioarele. Iar când e scris totuși de umaniști, nu prea e SF. Au fost puțini matematicienii-poeți care să funcționeze corect cu ambele emisfere ale creierului, iar diviziunea muncii îi rărește tot mai tare. Impresia mea e că românii au o afinitate mult mai puternică cu genurile fantasy și horror. Tradiția și mitologia sunt suficient de bogate încât să determine dezvoltarea acestor genuri. Și totuși, românii s-au ambiționat mereu să scrie SF, bănuiesc că și datorită comunismului care a promovat inginerizarea forțată a populației, descurajând emoția și sentimentul religios/mitologic pe care sunt clădite fantasticul și horrorul. N-aș vrea să înfrânez aplecarea spre SF a nimănui, dar cred că, la cum sunt așternute lucrurile la momentul prezent, în următorii ani vom auzi mult mai multe despre horrorul românesc decât despre SFul românesc. Sau dacă e totuși SF, iese cel mai bine în genuri corcite precum steampunkul, după cum s-a demonstrat anul trecut.

De ajutat tineretul nu prea am cu ce să îl ajut, nici pe mine nu reușesc mă ajut cu promovarea propriei opere, n-am stofă. În plus, de când mișcarea SF de la noi s-a contaminat cu problemele și retorica din politică și fotbal, încep să cochetez cu ideea de a mă fofila pe ușa din dos și a începe să mă dau drept autor de „fiction magique”. Cum ziceam mai sus, volumul meu de debut se va intitula „Povestiri realiste”, pentru orice eventualitate, îmi cresc astfel șansele să ajung într-o bună zi în manuale. Sper să trăiesc ziua în care să văd printre subiectele de la bacalaureat întrebarea „Ce a vrut să spună autorul cu acest titlu?”

VN. Daca ar fi sa fii altcineva ce roman ti-ai dori sa fie scris de tine, sau povestire?

AB. Cred că romanul pe care l-aș fi scris eu dacă nu era deja scris este „Cum mi-am petrecut vacanța de vară”, al lui T.O.Bobe.( T.O.Bobe s-a născut la data de 13 februarie 1969 in Constanta, este un poet, prozator și autor de scenarii de film și de televiziune român contemporan.)

VN. La finalul interviului un discurs pentru cititori si fani dar si pentru fanul tau numarul 1.

AB. Mulțumesc pentru acest interviu surprinzător și sper să ofer motive și pentru alte discuții în viitor. Cât despre fanul numărul 1, îi urez sănătate și să nu-și piardă tenacitatea cu care mestecă SF pe pâine de… chiar așa, de când? Cred că ar trebui să urmeze un interviu cu Voicu Nicolae în care toți scriitorii de SF din România să-i pună o întrebare.

Moartea unui comis-voiajor

Când m-am trezit, eram gol pușcă, rezemat de peretele gării din Augustin și țineam în brațe o valijoară cu lăcățel. Aveam gura plină de nisip, genunchii zdrobiți și picioarele uscate. Am înțeles că mă aflam în Augustin după ce am citit pancarta întinsă pe frontispiciul gării: “Bine ați venit în Augustin!”

În Augustin, cerul e întotdeauna albastru şi e cam cald, cum se cuvine în anotimpul al cărui rând a venit. Dar foarte cald e abia pe la amiază, când oamenii se opresc din lucru vreme de vreo două ore să nu le ia soarele minţile. Mai bine stau la o bere şi un suc de fructe aşteptând ca soarele să coboare într-atât încât să poată fi văzut pe sub marginea umbrarului de la terasa lui Augustin. Augustin a murit, dar numele lui a rămas, deopotrivă cu satul pe care l-a clădit pe aceste coclauri. Însă nici unul dintre săteni nu-i poartă numele, căci numele Augustin s-a dat doar satului, râului, unui deal, bisericii Sf. Augustin, precum şi cârciumii cu umbrar unde se adună lumea. Sătenii au tot felul de nume care nu contează, căci ei sunt cunoscuţi după meserii.

Primarul bea în fiecare zi un suc de morcovi la terasă şi după ce dă bineţe celorlalţi muşterii se sprijină pe o bârnă de lemn, se uită pe sub umbrar la sat şi zice: Hmm, totu-n regulă?

Doctorul vine doar seara şi vorbeşte cu toată lumea, căci el e singurul care i-a văzut goi pe toţi sătenii şi îi poate citi ca pe nişte cărţi de joc uitate cu feţele în sus. Înainte să plece, întreabă: Primaru fu pe-aici?

Dascălul stă la terasă de pe la amiază încolo, căci până la amiază lucrează. Vorbeşte mult despre copii şi asta îl face plăcut căci toată lumea în Augustin are copii și uneori îi mai vezi chiar aici la cârciumă, să bea un suc de morcovi.

Jandarmul se gândeşte să-şi schimbe meseria. Nimeni nu fură în Augustin. Nimeni nu plânge. Jandarmul ar vrea să se facă Poştaş, căci de altceva nu e bun.

Dar Poştaş poate fi doar unul şi până iese la pensie postul e ocupat de cineva căruia îi place ce face. Nu are bicicletă, merge mult pe jos şi toţi câinii îl cunosc.

Şeful de gară bea cam multă bere dar nu se îmbată niciodată, e gras și poate să asimileze. Un singur tren trece prin Augustin şi nici acela nu opreşte. Şeful de gară trebuie să aibă grijă să nu fie nimeni pe linie când trece trenul.

Brutarul e una și aceeași persoană cu Cârciumarul şi Măcelarul. Împreună cu câteva Ajutoare, are grijă ca toată lumea să fie îndestulată și preţurile să mulțumească pe toți. Iar când Primarul întreabă Hmm, totu-n regulă, el e cel care îi aduce un pahar de suc de morcovi şi răspunde S-avem sănătate.

Preotul e Primar.

Restul oamenilor sunt harnici şi muncesc. În afară de Cerşetoare, femeia cu limbă neagră care m-a scuipat în gură când m-a găsit rezemat de peretele gării. Mi-a dat apoi cu degetele prin gură să-mi scoată nisipul. Pe Cerșetoare o iubeşte toată lumea, şi femei şi bărbaţi şi uneori copii. Căci ea grijeşte de toată lumea câte un pic, după ce Doctorul pune diagnosticul.

Aşa s-a întâmplat şi cu mine, după ce Doctorul m-a cercetat de sus până jos, pe dinăuntru şi pe dinafară, iar într-un târziu a zis că ar fi o minune să supraviețuiesc, dar nu e exclus, căci minunile Domnului nu sunt puse la îndoială în Augustin, cel puţin de când Preotul e Primar. Apoi m-a lăsat pe la terasă şi i-a spus Brutarului să mă adăpostească şi să-mi dea suc de morcovi în fiecare zi poate m-oi întrema și voi putea plăti într-o bună zi cu muncă fizică sau ce am în valijoară. Iar Cerşetoarei i-a zis să vină când şi când să vadă ce e cu mine şi să acţioneze în consecinţă.

Şi ea tot vine şi nu se mai dă dusă, iar ceilalţi muşterii şuşotesc pe seama noastră. Uneori am impresia că vrea ceva din valijoară, dar habar n-am ce, căci nu mai țin minte ce am pus în ea și nici de ce i-am pus lăcățel și nici de ce o țin atât de strâns la piept. De fapt nu mai țin minte nimic.

Să n-ai parte de grija mea, moşnege, îi mai zice Cerșetoarea câte unui bătrân bârfitor din cârciumă care se uită la ea cum îmi spală picioarele care acu nu mai sunt vinete, ci negre și strâmbe, cu genunchii lipiți unul de altul.

**

Te iau cu mine, străine, a spus într-o zi Cerşetoarea. Apoi a apucat rogojina pe care eram întins şi a început să o tragă de mânerul improvizat din nuiele, în timp ce muşteriii de pe terasă îşi vorbeau pe sub mustăţi.

Ce să-i spunem Doctorului când vine? a întrebat Cârciumarul.

Că asta a fost tot. Slăvit fie Augustin.

Femeia a tras rogojina mai departe pe cărarea bătută în iarbă de paşii celor care s-au preumblat pe la terasă în toţi anii ăştia.

Am ajuns la adăpostul Cerşetoarei la lăsatul serii. Nici nu îmi închipuiam că e atâta de mers, mai ales la deal, căci am urcat atât de sus încât a început să se vadă tot satul, de la un capăt la altul, răsfirat pe coastele a două deluşoare care mai găzduiau şi ogoarele galbene ale sătenilor. Acum Cerşetoarea îşi trage sufletul, mă şi mir cum a putut să mă tragă după ea atâta drum.

Probabil că soarele apune, dar aici pare că e umbră tot timpul. Frunzele palmierilor înalţi alcătuiesc un acoperiş natural, iar bălţile dimprejur asigură umezeală cât e ziua de lungă. Şi ai zice că pe seară se face răcoare, dar nu e. Pe bălţi plutesc nuferi şi alte plante care arată ca niște farfurii verzi de pe care sar broaştele în apă sau înapoi. Papură şi ierburi înalte se îngrămădesc în jurul bălţilor, însă doar pe o parte, încât pe partea asta să nu stea în calea privitorului. Iar pe partea cealaltă, pădurea se îndeasă oricum atât de tare încât n-ai la ce să te uiţi. Îţi rămâne doar să stai să asculţi maimuţele şi papagalii care fac gălăgie de parcă e sărbătoarea de pe urmă, nu ştiu dacă în cinstea mea sau dacă aşa e tot timpul pe aici. Doi tigri pasc iarbă ceva mai încolo lovindu-se când şi când cu cozile peste coapse, să alunge fluturii care îi gâdilă.

Fluturii sunt cei mai frumoşi. Când unul mi se aşează în palmă şi începe să ciugulească din grăunţele pe care mi le-a dat Cerşetoarea tocmai ca să-i momesc, pot să mă uit pe aripioarele lui şi să mă minunez de culori pe care nu le-am văzut în viaţa mea: verde sticlos, albastru apos şi pe margini dungi portocaliu aprins. Iar când privesc fluturele în ochi, mă ia cu ameţeli de la miile de oglinzi care tresar uitându-se înapoi spre mine de parcă m-ar recunoaşte. Însă dacă mă uit pe ceafa fluturelui văd un lucru care îmi strânge inima, un cap de mort desenat alb pe negru cum credeam că doar fluturii de noapte au, poate aşa şi este, căci n-aş putea zice că aici e zi. Dar nici noapte. E ca în podul casei bunicului, unde din pricina a trei găuri în tabla de pe casă, nici mai mult nici mai puţin decât trei raze de lumină puteau să răzbată înăuntru, groase fiecare cât un deget şi lărgindu-se cât să poţi vedea firele strălucitoare de praf dansând în adierea curentului. Doar că aici lipseşte praful.

Cerşetoarea suflă peste palma mea şi fluturele îşi ia zborul cu un fâlfâit atât de puternic încât mă face să clipesc pentru câteva clipe. Femeia râde şi scoate limba, neagră şi lucioasă de la umezeala salivei şi mă face să-mi amintesc cum m-a scuipat în gură şi gustul de mură rece pe care îl avea scuipatul ei.

Odihneşte-te.

Cum stau întins pe rogojină, ridicat într-un cot, tigrii se apropie amușinându-mi picioarele negre cu limbile lor înverzite de atâta rumegat. Verzeala bălților s-a luat și pe blănile lor pufoase, alb-murdare cu vergeturi negre.

Femeia cu buze negre îmi ia bagajul din braţe, mă trage de subţiori şi îmi sprijină spinarea de o pernă rezemată la rândul ei de trunchiul unui copac gros, al cărui scoarţă miroase de mă scoate din minţi.

Mănâncă asta şi odihneşte-te.

Un bol cu zeamă de morcovi mi se vâră sub nas, iar o lingură de lemn mă presează pe la buze cu blândeţe. Mă trag puțin în sus pe rogojină cât să pot ține bolul cu o mână și lingura cu cealaltă, și încep să mănânc. Şi o vreme tot mănânc, uitându-mă la femeie cum dă cu valijoara de un copac până îi sare lăcățelul și mi se împrăștie în iarbă toate pliantele și cataloagele, eșantioanele și ojele și rujurile. Și pentru o clipă îmi amintesc totul, dar reușesc imediat să uit la loc și îmi văd mai departe de supa mea.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

A relatat din fata tastaturii fanul de serviciu Voicunike

Copiii Cerului: Vernor Vinge

Posted: Aprilie 25, 2012 by fansf in Stire

La douazeci de ani dupa lansarea uluitorului roman FOC IN ADINC iata ca Vinge nu ne lasa si scrie o continuare a aventurilor eroilor din romanul mai sus mentionat.

La zece ani dupa dezastrul galactic provocat de o Putere malefica scapata de sub control-Molima, Ravna impreuna cu Stiletele si cei o suta de copiii salvati vor incerca sa atinga cerul inca o data…

Sa speram ca aceasta carte pe care o consider un must read va aparea si la noi intr-un viitor nu prea indepartat.

posted by voicunike

Mari reduceri la NAUTILUS!

Posted: Aprilie 24, 2012 by fansf in Stire

In perioada 23-30 aprilie Nemira ofera 30% reducere la orice carte SF sau Fantasy din vestita si iubita colectie NAUTILUS

Dintre titlurile recomandate de FANSF va prezint trei „virfuri”:

Bun venit în lumea lui George R.R. Martin! Scriitorul care a cucerit milioane de cititori cu saga CÂNTEC DE GHEAŢĂ ŞI FOC vă invită din nou într-un univers plin de urzeli, încleștări și festinuri. Gardner Dozois povestește despre un război care schimbă lumea, David Ball vă provoacă să elucidaţi faptele unui împărat sadic, David Weber născocește o luptă dintr-o Românie condusă de Nicolae Băsescu, iar Steven Saylor se întoarce în Cartagina. Ţineţi-vă bine! Începe aventura!

Ce a reusit Asimov pentru robotica, reuseste Hamilton pentru ingineria genetica, inclusiv o cultura întreaga bazata pe avantajele ei. În privinta scenelor de actiune, a bataliilor spatiale si a tehnologiilor folosite în zborurile interstelare, Hamilton îi depaseste pe toti autorii de SF.

Prin al doilea volum, trilogia ZORII NOPTII a lui Peter F. Hamilton isi cimenteaza statutul de cea mai solicitanta si imposibil de ignorat saga din istoria genului space opera. Nici macar Dune si urmarile sale n-au fost atat de ambitioase. Poate doar universurile Star Trek si Star Wars sa fie mai mari, insa au avut nevoie de cincizeci de ani si de numeri creatori care le-au conferit forma si substanta. Lumea lui Hamilton este viziunea coerenta si focalizata a unui singur autor. Este echivalentul SF pentru Razboi si Pace.

Nu ezitati si folositi acest avantaj pentru a citi unele din cele mai bune carti ale literaturii!

Degeaba se dau de ceasul mortii cei care citesc mainstream, literatura cea mai buna este cea SF&F, recunosc ca nu exista padure fara uscaturi si-n literatura sf&f dar numai daca isi foloseste imaginatia si mintea omul poate visa nestingherit.

posted by voicunike

Nascuta in luna lui Undrea in dulcele tirg al Iesilor,  STEFANA CRISTINA CZELLER a aparut ca din neant si a devenit uimitor de repede un „fenomen” al literaturii sf romanesti.Alaturi de fulminantul succes CERNEALA SI SANGE,un roman remarcabil primit bine de public si critica aparut la editura MILLENNIUM BOOKS,stau, marturie a talentului, povestirile „Noptile stranii ale lui Vasile Cotineata”, „Suflete de plumb”, „Baietelul cel fiebinte si harca pamantului”, „Necazuri in cer si pe pamant”, „Razbunarea”, „Conspiratia ologilor” sau „Gindacul” si altele la fel de bune risipite pe internet. In rindurile ce urmeaza va prezint un amplu interviu cu Stefana Cristina Czeller. 

VN. Cum ai inceput sa scrii? De ce SF&F si nu alt gen de literatura?

SCC. Când am aşternut primele cuvinte pe o pagină albă, nu credeam că va fi mai mult decât un joc. Mă obseda o idee, voiam să ştiu cum se dezvoltă. Nici măcar nu ştiam dacă va ajunge la final. Era, într-un fel, continuarea istoriilor pe care le puneam în scenă, ca singur actor, regizor şi scenarist, în copilărie. De ce SF? Pentru că îmi place să visez la alte lumi, la depăşirea graniţelor de orice fel, la o viaţă poate şi mai complicată decât a noastră, dar deloc banală.

VN. Debutul tau pe hirtie a fost povestirea „Noptile stranii ale lui Vasile Cotineata” in revista Helion nr 1-2/2010, o poveste care mi-a placut tare mult si m-a amuzat la culme, cum ti-a venit ideea unei asemenea povestiri superbe ?

SCC. Cred că toţi am consumat nenumărate producţii literare dedicate vampirilor. În majoritatea romanelor sau filmelor, ei sunt individualităţi puternice, fascinante, crude sau cuceritoare. E o reţetă de succes, care însă nu se prea potriveşte în coloratul nostru climat social. Am pornit de la ideea unui vampir în dificultate, plasat într-un oraş românesc. Iniţial, în mintea mea necazurile vampirului autohton erau altele, însă Vasile Cotineaţă s-a construit, piesă cu piesă, într-un puzzle irezistibil în primul rând pentru mine.

Vampirul Vasile Cotineata in toata splendoarea lui! Do you like it?

VN. Pentru cititorii interviului spune-ne citeva cuvinte despre tine si care a fost prima ta povestire care a aparut on-line si unde a aparut?

SCC. De formaţie sunt filolog, specializată în limba rusă. Lucrez în presă de peste un deceniu, acoperind în primul rând domeniul infracţional. Nevoia de a scrie şi altceva decât ştiri a venit după destui ani de jurnalism. A fost un debut literar oarecum târziu, dar eu aş spune şi unul cu noroc. Primul text de-al meu apărut în mediul electronic a fost „Şi vremea vine ca să plângi”, pe sferaonline.ro, în 2009. E o povestire (nu doar) poliţistă, ancorată bine în scena Iaşului. De altfel, filonul policier e explotat în multe dintre prozele mele, inclusiv în roman. De vină trebuie să fie nu doar literatura de gen consumată în tinereţe, ci tocmai faptul că mă învârt zilnic printre judecători, procurori, avocaţi, dar şi criminali, violatori şi alţi cetăţeni cu preocupări mai puţin ortodoxe.

VN. Dupa povestile super aparute in Helion, Dansind pe Marte si alte povestiri fantastice, Steampunk-A Doua Revolutie ai venit cu un roman -Cerneala si Sange-care a avut si are un succes neasteptat la public dar si la critica, povesteste-ne „nasterea” lui? Cum este sa vezi prima carte tiparita cu numele tau pe ea? Povesteste-ne cum a fost la lansarea romanului.

SCC. Lansarea romanului a fost un moment extrem de emoţionant, cred că abia atunci am realizat că am aruncat în lume o părticică din mine. Am ajuns chiar să-mi uit discursul pregătit cu migală în cele câteva ore ale drumului cu trenul până la Bucureşti. Momentul a produs destulă vâlvă şi în redacţie, de altfel. Acelaşi sentiment de aruncare în gol l-am avut de fiecare dată când am găsit pe undeva o cronică la „Cerneală şi sânge”. Receptarea favorabilă a romanului continuă să fie pentru mine o mare bucurie.

În schimb, naşterea romanului a fost destul de uşoară, atât de punctul de vedere al relaţiei cu editorul, cât şi din cel al conceperii. Sămânţa cred că a fost aruncată într-o seară când mă întorceam de la serviciu şi am intrat pe o alee strâmtă, întunecată. Când am început, nu aveam schiţat volumul până la ultima scenă, aşa cum îi îndeamnă seniorii pe autorii aspiranţi. Cele două personaje principale îmi erau clar conturate, prima crimă era zugrăvită bine în mintea mea, dar multe amănunte au apărut pe parcurs. Pentru unele dintre personajele secundare, m-am inspirat de la colegii ziarişti, unii s-au şi recunoscut în paginile romanului. Mărturisesc, am şi pendulat destulă vreme între dorinţa de a-l ucide pe eroul masculin principal şi cea de a-i permite să supravieţuiască.

VN. Dupa acest succes ce vei face in continuare? Care sunt urmatorii tai pasi? Ce minuni sau „nopti stranii” ne pregatesti?

SCC. În acest moment, lucrez la o continuare a romanului, care se intitulează „Transformarea”. Printre picături, mai scriu şi proză scurtă. Din păcate, în ultima vreme cealaltă jumătate a vieţii mele, jurnalismul, îmi răpeşte mai mult timp decât mi-aş dori, aşa că proiectele literare au cam fost încetinite.

VN. Am citit povestea din antologia Venus si am avut impresia ca citesc textul unui scriitor matur care si-a gasit ritmul si stilul, povesteste-ne geneza acestei povesti care nu este deloc erotica dar este sf.

SCC. Nu cred că erotismul poate fi veridic doar privit din perspectiva carnală, trebuie să se afle în spatele său şi o anumită componentă psihologică şi chiar socială. „Conspiraţia ologilor” este o istorie distopică, o poveste imposibilă de dragoste într-o lume în care justiţia s-a redus la o mascaradă, iar sexul – la o obligaţie. Protagoniştii săi au răni vizibile şi invizibile, iar asta îi face mai umani, mai vulnerabili, mai interesanţi. Am dorit să explorez o legătură din start sordidă şi să văd dacă poate deveni mai mult, dacă demnitatea, dragostea şi curajul pot fi regăsite în condiţii neprielnice, de către nişte oameni imperfecţi. Am răspuns la întrebarea asta şi din perspectivă masculină, şi feminină. În paranteză fie spus, îmi place să istorisesc folosind glasul unui bărbat. Iar dacă este şi un gigolo, cu atât mai incitant!

VN. Din toate povestile scrise de tine care iti este cea mai draga?

SCC. E dificil de răspuns la întrebarea asta. De fiecare povestire mă leagă ceva, m-am transpus în mintea personajelor, am râs ori am plâns alături de ele, m-a frământat destinul lor. La unele texte am asudat mai mult, altele s-au scris aproape singure, contrazicându-mi aşteptările, dar nici acesta nu-i neapărat un criteriu. Totuşi, dacă ar fi să menţionez câteva povestiri preferate, aş trece pe listă „Omul negru a venit”, „Luna sângerie” şi „Spovedania”, dar şi „Nopţile stranii…”.

VN. Ca aripa tinara a sf&f-ului romanesc cum vei lupta pentru promovarea tinerilor scriitori?

SCC. Cred că Oliviu Crâznic este un model în privinţa asta, pe care însă până acum doar am putut să-l aplaud, fără să aspir a-l egala. Mărturisesc că am mult mai puţină energie, dar şi timp la dispoziţie şi a trebuit să le folosesc pentru propriile proiecte. Poate, dacă voi părăsi presa, lucrurile se vor schimba. Nu ştii niciodată ce-ţi aduce ziua de mâine, nu?

VN. Ce te inspira? De unde iti vin ideile? Ce te motiveaza sa scrii?

SCC. Inspiraţia poate veni din cele mai neaşteptate zone. De exemplu, atunci când au îngheţat ţevile din cauza frigului la toaleta redacţională, am ajuns să scriu o altă poveste de dragoste distopică, „Atinge-mă, Sara”, de data asta cu final fericit. O vecină mai excentrică şi isprăvile ei au generat povestirea „Omul negru a venit”. Uneori, o conversaţie cu un coleg, chiar o ştire mă determină să-mi pun întrebarea „ce-ar fi dacă?” După ce numele meu a devenit oarecum cunoscut în cercurile SF, s-a întâmplat să scriu şi la comandă, pentru diverse antologii. Uneori e însă mai dificil să respecţi anumiţi parametri decât să laşi personajele să-şi creeze povestea.

Ce mă motivează să scriu? Nu cred că e o alegere conştientă. Pur şi simplu, atunci când te trezeşti în miez de noapte întrebându-te dacă personajul X va muri ori va supravieţui, nu poţi să nu scrii.

VN.Care sunt pasiunile omului Stefana Cristina Czeller?

SCC. Pe primul loc se situează, fireşte, lectura. Sunt de decenii un cititor fervent de SF/fantasy, dar nu am neglijat nici autorii din mainstreem.  Pe locul doi sunt filmele, pe trei muzica. Tot după ce am trecut de treizeci de ani, am descoperit şi fotografia, dar din păcate în ultimul an am rărit ieşirile în natură sau la diverse evenimente generatoare de imagini.

VN. Cum se impaca scriitorul Stefana cu ziaristul Stefana? Sunt cele doua meserii compatibile?

SCC. Nu sunt deloc incompatibile, dimpotrivă. Până la urmă, e tot un joc cu vorbele. Doar că jurnalismul stă sub semnul imediatului, al realului, al exactităţii. Iar ştirea de azi va fi uitată mâine, nu trebuie să-ţi faci iluzii în privinţa asta.

VN.Care sunt autorii tai romani preferati? Dar straini?

SCC. O, lista e foarte lungă! Am să fac totuşi un top 10, în ordine aleatorie. Dintre cei străini, pe listă intră Frank Herbert, Norman Spinrad, George R. Martin, Mihail Bulgakov, Aleksandr Puşkin, Leonid Andreev, Raymond Chandler, Emile Zola, Charles Dickens şi Stephen King. Dintre cei români i-aş include pe Liviu Radu, Costi Gurgu, Oliviu Crâznic, Michael Hăulică, Mircea Opriţă, Dănuţ Ungureanu, Marian Coman, George Lazăr, Dan Doboş şi Cristian Teodorescu.

VN. Daca ar fi sa tii un discurs de multumire ca la premiile Oscar catre cine s-ar indrepta multumirile tale?

SCC. În primul rând, către mama mea, care mi-a ascultat toate ideile, deşi gena SF nu am moştenit-o de la ea, ci de la tata, a fost primul corector al textelor mele şi, în general, a îndurat toate smiorcăielile mele pe teme literare. I-aş mai mulţumi lui Dan Doboş pentru sfaturile bune şi lui Michael Hăulică, fiindcă a văzut în mine scriitorul când eu încă nu eram sigură de asta. Nu în ultimul rând, le-aş mulţumi din suflet cititorilor, fără de care poveştile noastre n-ar exista cu adevărat.

VN. Ai cistigat vreun premiu pina acum? Este important acest lucru pentru tine?Ce speri de la publicul cititor?

SCC. Am câştigat în 2009 premiul al doilea la concursul de proză scurtă al publicaţiei timişorene Helion şi premiul al treilea în 2010 şi 2011. Tot anul trecut, am primit Encouragement Award la Eurocon, iar anul acesta mi s-a decernat premiul pentru debut la Romcon. Sigur că premiile sunt importante, mai ales în condiţiile în care majoritatea scriitorilor nu trăiesc din asta. Ele îţi dau un imbold în plus să continui, să ai încredere în tine că data viitoare vei produce un text şi mai bun. Pentru tine şi pentru cititori.

VN. In incheiere citeva cuvinte pentru fani si pentru cititori.

SCC. Sper ca aceştia să rămână fideli SF-ului românesc, să găsească resurse financiare şi sufleteşti pentru a cumpăra cărţi, a citi povestiri pe net, a-i încuraja pe cei care scriu. Avem toţi nevoie de asta.

A relatat din fata tastaturii fanul de serviciu Voicu Nicolae.

posted by voicunike

AVIZ AMATORILOR! SONDAJ

Posted: Aprilie 18, 2012 by fansf in Evenimente

Prin aceasta postare doresc sa-ma adresez tutor celor care iubesc SF&F sau simpatizeaza cu acest gen de literatura, asa ca am sa va rog sa lasati la o parte orice fel de inhibitii si sa raspundeti cinstit la o intrebare:

Daca ar fi sa apara o revista de SF&F pe hartie in Romania sunteti dispusi sa o cumparati? Raspunsurile voastre vor fi contorizate la comentarii.

Revista va avea in jur de 80-100 de pagini si va contine numai povestiri. Aceasta faza este prima din proiect si   ar putea fi imbunatatita pe baza sugestiilor voastre. De pilda daca vreti sa fie numai povestiri de autori straini sau   autori romani+straini, acum depinzind de voi sa stabiliti procentul. Tot voi prin acest sondaj puteti propune ce fel de povestiri doriti sa apara in aceasta revista.

Difuzarea acestei reviste se va face prin intermediul unui site de unde va putea fi comandata doar on-line. Exclus abonamentele sau   banii in avans.Numai cei care isi doresc cu ardoare revista o vor comanda si cumpara.Pretul va fi unul modic si accesibil oricarui buzunar.

Aparitia acestei reviste prin librarii sau chioscuri „nu se merita” deoarece experienta amara a trecutului a demonstrat ca tocmai acest lucru a ingropat multe reviste: difuzarea dezastruoasa.

Fiti sinceri si exprimati-va interesul sau nu fata de aceasta (viitoare) revista. De raspunsul vostru depinde daca apare sau nu.Stiu ca unii dintre voi vor cumpara primul numar pentru ca veti fi curiosi dar  va rog sa raspundeti sincer daca veti cumpara si celelalte numere. Mergem pe premiza ca fiecare numar va fi imbunatatit pe baza sugestiilor voastre dar in limita posibilitatilor.

posted by voicunike

Retetarium si Cronici: Interviu cu COSTI GURGU

Posted: Aprilie 15, 2012 by fansf in Interviu

Este unul din cei mai buni scriitori romani de sf iar prozele lui oscileaza de la sublim la magnific prin trairile pe care ti-le provoaca la lectura lor. Aceasta este surpriza de Paste pe care v-am pregatit-o si ii multumesc lui Costi pentru contributia lui destul de importanta. In cuvintele lui de incheiere a interviului gasiti tot ce as fi vrut sa spun si eu personal dar cu o mica adaugire -Promovati cu toate puterile voastre literatura romana de sf&f ,avem valori care le depasesc net superior pe cele straine, avem scriitori consacrati sau debutanti care au vina, stil si forta literara,sunt scriitori care te dau cu rotile pe spate si te fac sa exclami-Wow! Ce misto scrie!

Costi Gurgu s-a nascut pe 1 aprilie 1969  in Constanta si se pare ca poezia marii l-a  facut sa se apuce de scris ca dovada fiind cele peste 40 de texte risipite prin diverse antologii,reviste,ziare si almanahuri. Are trei volume publicate ,in calitate de editor a nasit trei antologii si a cistigat 24 de premii ca scriitor. In rindurile ce urmeaza va prezint un amplu interviu cu Costi insotit si de citeva poze asa cum v-am obisnuit.

VN. Ai debutat in 1992 cu povestirea  „Noaptea lui Wops”. Povesteste-ne despre inceputurile tale ca scriitor.

CG. Eu imi amintesc ca am debutat in primavara lui 1993, cu “Minunata Caoara” in Jurnalul SF. S-ar putea sa ma insel, dar asta este versiunea pe care am sustinut-o de-a lungul timpului.

Inceputurile mele ca scriitor se pot duce pina in prima parte a anilor ’80, cind am inceput sa frecventez cenaclul Solaris si sa-mi citesc productiile acolo.

Totusi, o istorie mai recenta ar putea incepe prin anii ’90, cind strinsesem deja vreo patru-cinci texte publicabile si le trimiteam la toate revistele de gen aparute dupa ’89. Majoritatea acestor reviste au disparut imediat dupa ce le-am trimis eu o povestire. Incepusem sa cred ca sint urmarit de un blestem, asa ca atunci cind am trimis la Jurnalul SF primul text i-am avertizat despre ce se poate intimpla daca-mi deschid scrisoarea. Desi ca sa-mi citeasca scrisoarea, ar fi trebuit s-o deschida…

Din fericire, i-am vizitat la redactie inainte de a apuca sa desfaca plicul si astfel am rupt blestemul. Sau cel putin eu asa imi explic supravietuirea lor dupa intilnirea cu mine.

VN. Ai ales sa scrii sf&f. De unde atita pasiune?

CG. Cred ca totul mi se trage din scoala generala, cind un coleg mi-a pus in brate “Seniorii razboiului”, de Gerard Klein. Eram, am impresia, in clasa a doua si mi s-a parut cea mai desteapta chestie pe care o citisem vreodata. Am recitit-o si intr-a sasea si desi mi-a placut la fel de mult, am inteles-o diferit. Dupa asta n-am mai indraznit sa o recitesc. Cred ca mi-a fost frica sa nu descopar ca nu mai imi place dupa o anumita virsta.

Imediat dupa Gerard Klein i-am descoperit pe H.G. Wells si pe J.–H. Rosny Aine, iar un alt coleg de generala (cel mai bun prieten al meu din acea perioada) m-a introdus in lumea almanahurilor Anticipatia (avea pile la un chiosc de ziare) si a vechilor reviste Anticipatia. In aceeasi perioada am dezgropat din biblioteca unui verisor o colectie pulp romaneasca, din anii ’50 sau ‘60. Nu mai tin minte cum se chema, dar pentru multi ani abia asteptam sa vina vara si sa ma duc la Constanta, sa-l vizitez si sa-i golesc rafturile de carti.

VN.In calitate de editor ai coordonat trei antologii: Vremea Demonilor, Cronicile Sangelui si Radharc. Te rog,  spune-ne povestea „nasterii” lor!

CG. Tocmai ma intorsesem din Anglia. In Londra am fost membrul a trei cenacluri literare si am frecventat intilnirile fandomului britanic cu regularitate. Intilniri care se finalizau o data pe luna cu un cenaclu de seara, in camera de la etaj a pubului care ne gazduia. La aceste cenacluri si in fandomul britanic am descoperit tenacitatea cu care englezii (fie ei scriitori mainstream, fie scriitori de gen) produceau reviste, fanzine si antologii. E adevarat, este scump sa produci o publicatie si scriitorii nu au bani, dar daca vrei cu adevarat gasesti modalitati de a-ti indeplini planurile.

Asa ca entuziasmat de experienta mea din Anglia, am adunat citiva autori care imi erau colegi de generatie si le-am propus proiectul — un grup de scriitori care sa urmareasca dincolo de critica de cenaclu obisnuita si realizarea unor antologii de tip shareworld. Toata nebunia s-a intimplat la Calarasi, la Colocviul National de SF din 2000. Asa ca era firesc daca tot ne aflam in mijlocul unei adunari SF la care participau numai oameni din industrie (scriitori si editori) sa incercam sa atragem de partea noastra si o editura. Sau mai multe.

“Vremea Demonilor” a fost prima antologie la care am lucrat. Mihai-Dan Pavelescu a jucat rolul de cititor profesionist, iar Horia Ursu de publisher. A fost antologia la care am lucrat cel mai mult si care a format grupul din toate punctele de vedere. Proiectul care ne-a testat ca persoane, ne-a testat relatiile si convingerile si ne-a introdus in lumea reala a publishingului, dincolo de visele si idealurile noastre.

Intr-un final, antologia a fost publicata de Horia Ursu ca si un numar al revistei Fictiuni. Noi am aflat ca nu mai era antologie, ci revista, cind ne-a trimis exemplarele de autor.

Nucleul dur al grupului care a ramas a continuat cu “Cronicile Singelui”, pe care in urma dezamagirii primei antologii am propus-o direct lui Dan-Silviu Boerescu la ProLogos. Totul a mers bine pina la tipar. Cind cartea s-a intors de la tipar, am constatat cu uimire ca pachetul era de numai 50 de exemplare din cele 1000 comandate. Unul dintre angajatii editurii luase banii de tipar, pentru citeva dintre titlurile editurii si fugise in lume. Nu, nu este o gluma. Se pare ca banii de tipar pentru sase sau sapte titluri au fost mai mult decit de ajuns ca sa-si plateasca biletele de avion pentru el si familie si sa fuga.

Cert este ca am lansat “Cronicile Singelui” ca si carte de colectionar in numai 50 de exemplare semnate de autori. ProLogos a fost inchisa in urma loviturii date si autorii au ramas inca o data cu un gust amar.

Probabil ca daca nu am fi fost deja in lucru cu a treia antologie, “Radharc”, am fi renuntat. Asa insa, ne-am spus ca cel mai firesc era sa o terminam si pe a treia. Ursu m-a contactat prin 2005, la aproape cinci ani de la finalizarea “Radharcului” si m-a intrebat in ce stadiu se afla antologia, ca editura lui sta mult mai bine decit in 2000 si ca acum ar avea banii si siguranta sa o scoata sub format de carte. Astfel, la sase ani de la nasterea grupului Kult, a treia antologie a prins viata intr-un format normal si intr-un tiraj normal. De acum insa, grupul in sine era demult destramat, membrii sai risipiti in trei din cele patru colturi ale lumii.

VN. De unde iti vine inspiratia? Cum de scrii povesti atit de minunate?

CG. Multumesc mult pentru compliment. Raspunsul este foarte simplu si sta in intrebarea “cum ar fi daca?”

Orice lucru din jur poate provoca o intrebare sau o serie de intrebari “cum ar fi daca”. O melodie, cuvintele unei poezii, o pictura, o cladire, numele unei taverne, un dialog auzit intimplator in metrou. “Simt de parca timpul se scurge mai repede. Zilele sint mai scurte. Au acelasi numar de ore, dar parca se simt mai scurte, nu stiu cum…”, mi s-a plins cineva acum ani buni. Ei bine, cum ar fi ca de fapt timpul sa fie din ce in ce mai scurt pentru ca este bolnav, virusat? Sau si mai bine, cum ar fi ca timpul sa fie o boala iar un antivirus sa ne faca sa-l simtim din ce in ce mai scurt? “Ciuma de sticla” se bazeaza pe aceasta ipoteza de lucru.

VN. Ai cistigat 21 de premii, care este cel mai important pentru tine? Ce inseamna pentru tine ca scriitor aceste premii?

CG. Cu premiile din ultimii ani am ajuns la 24. Mai nou, desi nu are legatura cu scrisul, tocmai am ajuns pe lista de finalisti la Premiile Aurora, la categoria “Best Artist” cu ilustratia copertii lui Nina Munteanu. Mentionez nominalizarea, pentru ca Premiile Aurora sint premiile nationale canadiene de SF&F.

Cu premiile romanesti as vrea sa spun ca inseamna foarte mult. Din pacate, insa, in afara de un sentiment de multumire personala, in rest nu inseamna prea mult si nu cred ca vor ajunge vreodata sa insemne.

In lumea anglo-saxona, un premiu de marca inseamna solicitari din partea editorilor si a agentilor. Am vazut numeroase exemple aici de scriitori premiati sau nominalizati la un premiu important, cautati dupa aceea de editori si agenti. Contracte importante, cariere nascute in urma unui asemenea premiu.

In Romania premiile nu comunica acelasi lucru editorilor. Probabil ca nu comunica acelasi lucru nici cititorilor si atunci editorii nu au de ce sa se bazeze pe aceste premii pentru a semna cu scriitorii. As fi vrut sa spun ca premiile romanesti nu au cistigat inca greutatea si importanta menita de a atrage respectul si atentia cititorilor si automat a editorilor. Insa din pacate nici macar premii cu traditie cum sint Vladimir Colin sau Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor nu atrag un inceput de cariera.

VN. In anul 2009 ai fost printre cei alesi sa publice in antologia Ages of Wonders. Ce a insemnat pentru tine acest lucru ?

CG. A fost o surpriza din cele mai placute. In primul rind pentru ca a venit ca o invitatie personala la o antologie profesionista (chiar si fara garantia acceptarii) intr-o perioada in care eu abia ma apucasem sa-mi lucrez textele pentru piata nord-americana.

In al doilea rind, pentru ca tema nu mi-a dat posibilitatea adaptarii unuia dintre textele mele mai vechi. Am avut o luna ca sa scriu in engleza o povestire noua, intr-un moment in care imi lua luni de zile sa rescriu in engleza o poveste deja publicata in romana. Primul gind a fost ca sint foarte ghinionist — sa primesc o asemenea invitatie iar eu sa nu am timp indeajuns sa o onorez. Apoi, pur si simplu m-am apucat de scris si am reusit sa termin si varianta in romana si in engleza in timpul acordat.

In al treilea rind, pentru ca atunci cind mi-a venit mesajul de acceptare in antologie, a venit cu o lauda, iar nu cu o cerere de rescriere.

{Poza Lansare AgesOfWonder_2009 — Julie E. Czerneda si Rob St. Martin (cei doi editori ai antologiei) impreuna cu 7 din scriitorii prezenti in antologie. Rob este al doilea de sus din stinga. Dupa el pot fi vazuti Jana Paniccia, Brad Carson (tipul cu palarie de corsar), Tony Pi, Karina Sumner-Smith, Julie E. Czerneda si Costi.}

Acesta a fost momentul in care mi-am spus — bun, ceea ce se scrie aici este foarte diferit de ce se scrie in Romania si chiar in Europa, dar sint sanse. Acceptarea in “Ages of Wonder” a fost incurajarea de care aveam nevoie.

VN.In  2000 ti-a aparut primul volum, Ciuma de Sticla. Cum a fost acea perioada?  Povesteste-ne si despre trairile tale de la acea vreme.

CG. Eram proaspat intors din Londra. Proaspat angajat la Playboy. Cu avintul pioneresc pe care mi-l daduse experienta englezeasca m-am dus la Muzeul Literaturii din Bucuresti si i-am spus lui Boerescu, pe care nu-l cunosteam atunci si care era seful cenaclului Muzeului, ca vreau sa citesc o povestire la Muzeu. Mi-a ris in fata si mi-a precizat ca nu oricine poate citi in cenaclul lui, ca toti trebuie aprobati mai intii de catre el si de directorul muzeului. Dar a acceptat sa-mi ia in considerare povestirea. O zi mai tirziu mi-a dat telefon si mi-a spus ca m-a programat peste o luna. De asemenea mi-a propus sa-mi fie agent si am acceptat.

In acelasi an am cistigat Premiul cel Mare la Colocviul National de SF de la Calarasi, pentru nuvela “Ciuma de Sticla”. Am format grupul Kult. Am prezentat proiectul Kult lui Adrian Sirbu, ca pe un proiect cultural in cadrul grupului Pro, iar Sirbu l-a aprobat.

Boerescu mi-a cerut un volum de povestiri pentru noua sa editura, ProLogos. Volumul s-a numit “Ciuma de Sticla”. Jumatate de an mai tirziu cistiga Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor si premiul Vladimir Colin.

Ce pot spune? Eram in al noualea cer. Totul parea perfect. 1999 si 2000 au fost niste ani buni.

VN.Textele tale(peste 40) au aparut in mai multe antologii,  dar cel mai bun volum(best-of) este „Cronici de la Capatul Pamintului”. Cum s-a nascut ideea acestui volum? Care a fost contributia editorului Horia Nicola Ursu?

CG. Iarasi, multumesc pentru compliment. Ma bucur nespus ca ti-au placut “Cronicile”.

In 2010, eu si sotia ne-am hotarit sa facem o vizita parintilor in tara. Pentru ca tot ajungeam in Romania dupa atitia ani de absenta, m-am gindit ca ar fi frumos daca m-as reintilni cu prietenii din fandom. Asa ca i-am anuntat pe Mike Haulica si pe Cristi Tamas ca o sa fiu in Bucuresti si ca mi-ar placea sa particip la o sedinta de cenaclu, la ProspectArt si sa iesim la o bere.

Auzind despre aceasta reintoarcere acasa, lui Horia i-a venit ideea unui volum pe care sa-l lanseze cit eram in tara, ceea ce nu s-a intimplat nici la Radharc si nici la Retetarium. Era o oportunitate, mai ales ca venea la putin timp dupa “Ages of Wonder”.

Am strins textele noi si i le-am trimis lui Mike. Dar timpul scurt pina la sosirea mea (cam o luna si jumatate) a facut proiectul imposibil. Asa ca am ajuns in tara in 2010 si n-am avut nici o carte de lansat. Povestirile insa au ramas cu Mike si jumatate de an mai tirziu, Horia m-a contactat iar si mi-a zis ca totusi n-ar renunta la proiectul volumului personal. Daca eram de acord, Catalin Badea-Gheracostea urma sa fie editorul cartii. M-am bucurat sa-l am ca editor pe Catalin, asa ca am acceptat imediat.

VN.Retetarium are o poveste   stranie.Volumul a aparut abia in anul 2006. Te rog istoriseste-ne intreaga poveste.

CG. Eram in primavara lui 1994, la ceremonia de decernare a unor premii. Ionut Banuta a venit sa ma felicite pentru premiul pe care tocmai il cistigasem si m-a intrebat daca participam la concursul de romane de la Nemira. Nu stiam de acel concurs, asa ca am incercat sa aflu cit mai multe de la el. Termenul de predare era la numai doua luni si jumatate din acel moment, juriul era de prestigiu, avindu-l pe Romulus Barbulescu drept presedinte, iar premiul consta in publicarea cartilor cistigatoare de catre Nemira. In doua saptamini terminam sesiunea de vara si as fi avut exact doua luni de vacanta ca sa-mi scriu romanul.

Ceea ce am si facut. L-am scris in doua luni si am predat personal manuscrisul in exact ultima zi. Romulus Barbulescu m-a sunat cu o saptamina inainte de decernarea premiilor si a vorbit cu mama (din pacate eram la scoala). Cuvintele domnului Barbulescu au insemnat de o suta de ori mai mult decit orice premiu. A fost una dintre cele mai fericite zile din viata mea. Am cistigat locul al doilea la concursul de romane din 1994 si mi s-a inminat o diploma. Nu contractul promis.

Jumatate de an mai tirziu am reusit sa stabilesc o intilnire cu Vlad Popescu, la vremea aceea coordonatorul colectiei Nautilus. Mi-a spus ca sa nu-mi fac griji, o sa semnam si contractul, dar ca deocamdata are nevoie sa scriu un capitol in plus, explicativ. Explicativ? Da, sa explic ce se intimpla in carte, pentru ca s-ar putea sa fie cititori care sa nu inteleaga. Asa am scris “Cronicile lui Istorioth” de la sfirsitul romanului, in care un cronicar dintr-o generatie anterioara lui Morminiu, scrie istoria frililor verzi de la stabilirea in Caramiul Regal pina in prezent. Cronici care nu cred ca exista in versiunea de Retetarium publicata la Tritonic.

Dupa inca un an, am reusit sa am o alta intilnire cu Vlad Popescu, in care mi-a promis ca o sa faca tot ce-i sta in puteri sa ajunga la o concluzie cu Retetariumul. In primavara acelui an am trimis romanul la un concurs al unei edituri din Iasi. M-au sunat dupa o saptamina din Iasi, sa-mi spuna ca mi-ar fi dat premiul si mi-ar fi publicat romanul imediat, dar stiau ca Nemira detine drepturile. Le-am explicat ca nu exista nici un contract inca. Degeaba, nu vroiau sa intre in conflict cu Nemira. Am mai incercat inca o editura. Acelasi raspuns — nimeni nu vroia sa se puna rau cu Nemira. Iar Nemira intirzia sa-mi raspunda.

In vara care a urmat am plecat la Londra, la studii. M-am intors trei ani mai tirziu si la un an de la intoarcere, Nemira m-a chemat intr-o sedinta secreta, cu alti patru scriitori de SF&F. Ne-au cerut sa scriem cite un roman pentru ei, in stilul Asimov. I-am intrebat ce garantie imi dau ca dupa ce scriu un roman in stilul Asimov, care nu o sa ma reprezinte, ei chiar o sa cumpere acel roman. Nici o garantie. Asa cum a fost si cu Retetarium, pentru care nu am primit nici un raspuns in sase ani de zile, lucru care mi-a blocat publicarea lui la alte edituri? am insistat eu. Atunci am aflat raspunsul pe care il asteptam din 1994. “Retetarium” a fost premiat de un juriu extern, iar gusturile juriului nu au reflectat optiunile editurii Nemira!!!

Romanul premiat la concursul Nemira avea aproximativ 55000 de cuvinte. Care s-au ridicat la vreo 60000 cu acele Cronici scrise la cererea Nemirei. I-am dat aceasta versiune lui Boerescu, agentul meu literar la vremea aceea, sa o citeasca. El a fost primul care a venit cu critici reale si pertinente. In urma criticilor sale, m-am pus pe rescris si am ajuns de la 55000 la 90000 de cuvinte, fara Cronici. Mi l-a citit iarasi si l-am rescris a treia oara. Apoi am plecat in Canada.

In 2005 i l-am propus lui Mike Haulica la Tritonic si acesta mi l-a cumparat. In 2006 “Retetarium” era in fine in librarii.

VN.Dupa aparitia acestui roman multa lume te-a comparat cu Serge Brussolo.Te deranjeaza sau te onoreaza aceasta comparatie?

CG. Am sentimente amestecate. Binenteles ca ma onoreaza. Pe de alta parte tin minte si romanele de inceput ale lui Brussolo, in care dincolo de o imaginatie iesita din comun, stilul lasa de dorit. Si totusi, Brussolo este unul dintre acei scriitori foarte talentati care a avut o evolutie constanta si si-a invatat mestesugul pe parcursul calatoriei. Asa ca da, sint flatat de comparatie, desi tu esti singurul care o face!

VN. Esti membru SFWA.Poti sa ne spui care au fost pasii pe care a trebuit sa ii parcurgi pentru a ajunge la aceasta realizare?

CG. Sint membru asociat SFWA, statut care imi da 90% din drepturile unui membru deplin. Ca sa devii membru deplin, trebuie sa ai trei publicari profesioniste (asta insemnind ca respectiva publicatie plateste la rata considerata profesionista, de minimum cinci centi pe cuvint, are un tiraj si o distributie considerate profesioniste). Ca sa devii membru asociat, o singura publicare profesionista este de ajuns.

{Poza Stop-Watch Gang_adAstra_2011 — este grupul de scriitor pe care l-am fondat impreuna cu Tony Pi. De la stinga la dreapta, de sus in jos: Mike Rimar, Stephen Kottowych, Tony Pi, Ian Keeling (rindul de sus); Costi, Brad Carson si Suzanne Church (rindul de jos).}

VN. Cum te intelegi cu scriitorii de sf americani? Ce ne poti spune despre ei?

CG. Majoritatea lor sint foarte prietenosi si usor de abordat. Probabil ca si viata pe care o duc, jumatate din timpul lor petrecindu-l pe la diverse conventii, lansari de carte si evenimente cu fani, i-a educat sa fie atit de sociabili.

Sint respectuosi, asta insemnind ca desi nu cunosc nimic despre SF-ul European, ca sa nu mai vorbesc de cel romanesc, si nici nu-i intereseaza sa cunoasca, asculta cu atentie orice ai vrea sa le povestesti si chiar se implica in discutie. Surpriza este atunci cind te reintilnesti cu ei peste un an sau doi, sa-i vezi ca au tinut minte nu numai ca te-au mai intilnit, dar inclusiv ce le-ai povestit. Ceea ce este magulitor. Asa am devenit prieten cu Sawyer, Wilson, Schroeder, Czerneda si multi altii.

Ce pot spune, ma inteleg bine cu cei pe care-i cunosc si imi place viata pe care ei o duc. Ma refer la cei profesionisti, care traiesc din scris.

{Poza Eu&Rob — Eu impreuna cu Robert J. Sawyer la una dintre petrecerile lui anuale cu scriitori si editori.}

VN. Ce pasiuni ai? Care este cea mai mare dorinta a ta?

CG. Dincolo de scris, ma mai pasioneaza design-ul si ilustratia, filmul, calatoriile si istoria, asta ca sa vorbesc numai de pasiunile dominante.

Cea mai mare dorinta a mea ar fi sa fiu scriitor profesionist, adica sa cistig destul din scris ca sa-mi poata deveni activitatea principala.

VN.Ce planuri de viitor ai? Ce ne pregatesti in viitorul apropiat?

CG. Am fost nevoit in ultimii ani sa ma concentrez pe texte scurte, asa ca am neglijat romanele aflate in proiect. Anul acesta insa o sa incerc sa ma concentrez asupra unui roman putin mai special. Nu stiu daca o sa-mi iasa, este ceva ce n-am mai incercat pina acum. De aceea prefer sa nu dau detalii pina cind nu sint sigur ca o s-o duc pina la capat. Dar daca imi reuseste, vei fi primul care o sa afle.

VN.In 2011 ai primit Premiul Galileo, ce-ai simtit la auzul vestii?

CG. Cu orice asemenea ocazie simt o bucurie nemasurata, pentru ca imi spune ca desi sint departe de cititorii romani, totusi ei nu m-au uitat.

In situatia premiilor Galileo 2011, a mai existat insa o alta satisfactie pentru mine. Deoarece eu nu aveam cum sa fiu prezent la ceremonie, am vorbit cu tata sa-mi ridice el premiul. Este adevarat ca nu ma asteptam chiar sa fie invitat la microfon, iar cind am vazut pozele de la eveniment am fost mai mult decit surprins. Dar a fost si satisfactia de a-i fi oferit ocazia sa simta alaturi de mine mindria si placerea pe care un scriitor o poate simti in aceste rare ocazii. Asta a fost de fapt cea mai mare bucurie a acelui premiu.

VN.Poti sa faci o comparatie intre s.f.-ul romanesc si cel anglo-saxon{autori , editori, fani si relatiile dintre ei}?

CG. Sigur. Exista oarecare asemanari, dar sint mai multe diferente decit am vrea sa acceptam. Fiind “hraniti” cu SF&F american in proportii masive de catre editurile romanesti, sintem la curent cu ce se scrie in lumea anglo-saxona si teoretic asumam ca sintem in cunostiinta de cauza cu scoala de scris nord-americana si ca scrierile noastre sint puternic influentate de aceasta. Si sint influentate, insa la un nivel superficial. Scrierile romanesti sint cit se poate de diferite de cele nord-americane.

Editorii americani spun despre scriitorii canadieni ca sint ciudati si diferiti, dar macar au o scoala de scris care poate fi inteleasa in proportie de 80% de catre cititorii americani. Vorbim aici de scriitori precum Robert J. Sawyer, Robert Charles Wilson, Guy Gavriel Kay, Cory Doctorow sau Charles de Lint!

Asta in comparatie cu cei britanici, unde sint scriitori ce nu pot fi vinduti in America, atit de ciudati sint. Cum ar fi Jeff Noon sau Christopher Priest. In ce-i priveste pe europeni, ei bine, majoritatea sint de netradus. Sint incomprehensibili. Dar cel mai grav, nu sint “politically correct”.

Adevarul este ca autorii romani de gen incalca in mod constant majoritatea regulilor impuse de editorii americani, atit in privinta stilului, cit si a subiectelor, conceptelor, temelor si personajelor. Uneori aspecte care noua ni se par marunte reprezinta prapastii de netrecut pentru editorul american. De aceea am spus si repet — plasarea povestilor in America, de catre scriitori romani ce-si duc viata in Romania si poate n-au vizitat niciodata America, este o greseala. Cititorul roman se simte mai atras de o plasare a povestii in tinuturile familiare romanesti, iar cititorul american care ar pune mina pe o traducere ar descoperi falsul imediat.

{Poza Vali_…_Sandu_2009 — Este poza facuta dupa lansarea antologiei in 2009, in cadrul conventiei AdAstra. Alaturi de Vali, Adrian Craciun aka Aspoiu si Catalin Sandu, cunoscut scriitor de SF din Iasi si editor al antologiilor “Timpul Eroilor” 1 si 2.}

VN.In incheiere un mic discurs pentru fani si cititori dar si pentru fanul tau numarul 1.

CG. Nu prea imi place sa tin discursuri dar daca trebuie, probabil ca un subiect ce merita readus constant in atentia fanilor romani este sa devina realmente fani romani. Adica fani ai scriitorilor si creatorilor romani inaintea celor straini.

Daca vreti ca scriitorii romani sa creasca, sa fie din ce in ce mai buni si sa va aduca o placere din ce in ce mai mare, atunci acestia trebuie incurajati in permanenta. Iar incurajarea vine din mai multe directii:

— Cumparati cu precadere scriitori romani si numai daca va mai ramin bani si scriitori straini. Mai degraba imprumutati si impartiti carti ale autorilor straini cu ceilalti prieteni ai vostri, dar cumparati-va fiecare cite o carte a autorilor romani preferati. Nu de alta, dar Stephen King, Orson Scott Card sau Serge Brussollo fac oricum bani seriosi din cartile vindute pe piata lor nationala. In timp ce scriitorii romani fac bani putini si foarte rar.

— Raliati-va in spatele premiilor care vi se par ca au importanta si respectabilitate in Romania. Oferiti-le o greutate si mai mare pentru viitor, cu fiecare prieten de-al vostru care va vota si ulterior va cumpara autorii premiati.

— Cereti tuturor editorilor romani sa-si plateasca scriitorii. Sa-i plateasca, sau nu le mai cumparati cartile! Pentru ca banii pe care-i platiti pe carti se vor duce exclusiv la editor si distribuitor, in loc sa-l rasplateasca si pe autor.

Oricit de mare ar fi satisfactia de a-ti vedea numele tiparit pe o coperta, daca partea materiala lipseste, scriitorul respectiv nu va avea nici o incurajare de a mai scrie (in fond si-a vazut numele o data pe coperta; de cite ori are nevoie sa si-l mai vada ca sa-si satisfaca orgoliul?).

A relatat din fata tastaturii fanul de serviciu Voicunike.Paste Fericit! Lumina invierii sa va aduca pace sufleteasca bogatie si multe ,multe carti scrise de autori romani!

John Scalzi-Războiul Bătrânilor I: Războiul Bătrânilor (Old Man’s War I: Old Man’s War, 2005) 266p., TPB, Millennium Books, Satu-Mare, 2010, Colecția Epic Nr. 16, Trad. Marian Truță, Red. Ștefan Ghidoveanu

Considerat cel mai bun roman SF publicat în deceniul 2001-2010, ‘Războiul Bătrânilor’ este un space -opera militarist destul de bine scris, nu extrem de original, dar cu un subiect suficient de interesant și de bine tratat încât să placă aproape oricui va parcurge acest roman.Romanul a fost nominalizat la Hugo și Locus (pentru roman de debut și pentru roman SF) în 2006 și la Seiun pentru roman tradus în 2008, și recompensat cu Premiul Geffen în 2007.

Povestea este simplă și destul de liniară: John Perry este un bătrân în vârstă de 75 de ani care vrea să se înroleze în Forțele Coloniale de Apărare. Omenirea a ajuns de mult la stele și a colonizat deja mai multe planete, smulse cu forța de la alte rase extraterestre, care deja le colonizaseră, sau pur și simplu colonizate de oameni prima oară. Sarcina lui Perry și a celorlalți bătrâni ca el este să se lupte cu rasele extraterestre cu care Uniunea Colonială se află în conflict și să apere Coloniile nou formate. Cu zece ani în urmă, John și soția sa se înrolaseră, dar de-abia acum Uniunea Colonială are nevoie de ei. Între timp soția lui Perry decedase, provocându-i lui John o durere imensă și un gol profund în suflet. Cei doi se hotărâseră să se înroleze deoarece se gândiseră că vor primi, pe lângă înrolare, un tratatment genetic de întinerire sau de prelungire a vieții cu încă vreo câteva zeci de ani.

Nu este însă cazul: Uniunea Colonială nu efectua operații de întinerire, ci pur și simplu descoperise o metodă de a transfera conștiința moșilor și babelor din corpurile decrepite și bune de nimic în corpuri tinere, verzi și mult îmbunătățite genetic, cu gene de origine extraterestră, capabile de preformanțe atletice uluitoare și aproape imposibil de distrus (erau verzi pentru a putea asimila clorofilă). Pentru Perry, ca și pentru ceilalți camarazi de suferință, urmează antrenamente draconice, se leagă câteva prietenii care  nu vor dura foarte mult, antrenamentele acestea însă îl vor pregăti pentru a înfrunta grozăviile de pe numeroasele fronturi pe care lupta Uniunea Colonială pentru a-și păstra coloniile intacte.

Precum Harap Alb sau Harry Potter, John Perry este cel mai tare din parcare și devine un mic erou: este cel mai bun din întreaga divizie, are cele mai strălucite idei, care îi vor aduce avansare după avansare, ajungând să se bată pe burtă cu cei mai ai naibii generali, ba chiar ajunge să se alăture Brigăzilor-Fantomă, Forțele Speciale ale Uniunii Coloniale, un grup legendar, despre care nimeni nu știa decât zvonuri vagi, unde, într-un final, va da peste Jane Sagan (numită, evident, după Carl Sagan-de fapt, mulți dintre membrii Brigăzilor Speciale aveau nume de scriitori SF sau de savanți eminenți: Pohl, Clarke, Curie, Einstein etc.), o femeie care seamănă ca două picături de apă cu soția decedată a lui Perry.

Povestea decurge plăcut, te prinde cu siguranță și cu greu mai poți lăsa cartea din mână: suferă însă de clișeele inerente unui space-opera militarist care se respectă-protagonistul devine eroul unei națiuni, povestea, la scară cosmică, este evident inspirată din Marile cuceriri americane de acum 2-3 secole, lupta Uniunii Coloniale cu rasele extraterestre seamănă izbitor cu lupta americanilor cotropitori contra bieților băștinași nativi americani (da, seamănă izbitor cu Avatar, de fapt filmul seamănă izbitor cu cartea și cu povestea lui Pocahontas, numai oamenii sunt albaștri într-o parte și verzi în cealaltă), apar și întrebările și îndoielile personajului luptător-de ce lupt, ce sens are, încotro mă îndrept, de ce trebuie să omor alte ființe, când sunt atâtea alte teritorii virgine și gata de a fi colonizate etc. Nu este cel mai bun roman SF al deceniului, cu siguranță, dar este un roman de acțiune bun, old school, cu de toate pentru toți. Nota mea-9!

John Scalzi-Războiul Bătrânilor II: Brigăzile-Fantomă (Old Man’s War II: Ghost Brigades, 2006) 318p., TPB, Millennium Books, Satu-Mare, 2010, Colecția Epic Nr. 17, Trad. Cristina și Stefan Ghidoveanu, Red. Stefan Ghidoevanu

Deși John Scalzi promisese că nu se va mai întoarce niciodată în universul bătrânilor, succesul l-a determinat să-și scimbe opinia, și încă de trei ori, nu doar o dată. Astfel, la un singur an distanță de primul volum apare Ghost Brigades, apărută și la noi cu titlul ‘Brigăzile-Fantomă’, în traducerea excelentă a celor doi soți Ghidoveanu, beneficiind și de o redactare pe măsură (apropo, primul volum are destul de multe scăpări, nu știu cui aparțin, dar sunt, ceea ce nu se poate spune despre următoarele 3 volume: foarte bine traduse și redactate).

Cei doi protagoniști ai primului volum sunt însă lăsați deoparte, iar acum personajul principal este un proaspăt membru al Forțelor Speciale (Brigăzile-Fantomă), Jared Dirac, adus la viață pentru a servi la salvarea tuturor coloniilor umane. Situația este destul de complicată: o alianță  între 3 rase extraterestre, obină, rraey și eneshană, s-a constituit, cu unicul scop de a extermina complet rasa umană, ajutați în planurile lor mârșave de un om, un savant pe nume Charles Boutin, a cărui fiică, Zoe, fusese ucisă de extratereștri, iar acesta îi considera vinovați pe oameni. Așa că Jared Dirac este clonat din celulele lui Boutin, i se imprimă, pe lângă conștiința sa independentă, și conștiința lui Boutin, pentru a putea afla cum gândea acesta și pentru a-l putea prinde și a salva, astfel, rasa umană.

Participă la antrenamente și mai dure decât cele la care erau supuși oamenii obișnuiți și este apoi trimis sub comanda lui Jane Sagan pentru a participa la diverse misiuni, cu scopul de a salva rasa umană. Urmează aventuri peste aventuri, drame sfâșietoare, pierderea iubitei, supunerea deplină a unei rase, pentru a se întâlni cu Charles Boutin și a afla secrete teribile.

Este un roman plăcut, dar care cam bate apa-n piuă deseori, nici nu se ridică măcar la genunchiul broaștei al volumului precedent. Acțiunea decurge destul de bine, dar nu prea fluent, totuși mie nu mi-a spus prea multe și n-am prea apucat să mă atașez de vreun personaj sau de povestea acestuia. Forțele Coloniale sunt prezentate într-o lumină nu tocmai favorabilă, ceea ce m-a surprins pe mine fiind detașarea absolută și indiferența totală cu care sunt tratați soldații clonați, care ajung, atunci când nu mai sunt de folos sau când nu mai dau randament maxim, să fie aruncați la groapa de gunoi. Oamenii sunt prezentați ca personaje crude, lipsite de orice scrupule atunci când trebuie să-și atingă scopurile (scopul scuză mijloacele), nu degeaba extratereștrii decid că rasa umană este foarte periculoasă și, deci, trebuie exterminată cu orice preț. Romanul a fost nominalizat la Locus, Prometheus, SF Site Poll și Seiun, premiul dat de japonezi pentru cea mai bună traducere. Nota mea-8.5!

John Scalzi-Războiul Bătrânilor III: Ultima Colonie (Old Man’s War III: The Last Colony, 2007) 316p., TPB, Millennium Books, Satu-Mare, 2011, Colecția Epic Nr. 20, Trad. Cristina Ghidoveanu, Red. Ștefan Ghidoveanu

În 2007 apare cea de-a treia parte a ciclului ‘Old Man’s War’, intitulată The Last Colony, nominalizată la Hugo, Locus, SF Site Poll și Phantastik, premiul dat de nemți, și apărută la noi în traducerea foarte bună a Cristinei Ghidoveanu, cu o redactare la fel de bună a lui Ștefan Ghidoveanu.

John Perry și Jane Saga revin în această a treia parte a seriei, în chip de coloniști pașnici pe o planetă oarecare a Uniunii Coloniale. Lor li se propune să părăsească planeta, cu care doar ce apucaseră să se obișnuiască, și să devină conducătorii celei mai noi colonii înființate de rasa umană, Roanoke. Atunci când se constituie Conclavul, o alianța la care participă peste 400 de rase extraterestre, și al cărei scop este să nu mai lase nicio rasă neparticipantă la alianță să mai colonizeze altă planetă, lucrurile devin foarte complicate: cei 2500 de coloniști care vor ateriza pe Roanoke sunt amenințați cu distrugerea de către Conclav, li se ascund multe lucruri, iar anumite situații le sunt prezentate denaturat, apare și o rasă de vârcolaci inteligenți, care le amenință colonia, Zoe, fiica pierdută a lui Charles Boutin, pe care Perry și cu Sagan o adoptaseră, joucând și ea un rol extrem de important în această luptă pentru supraviețuire.

John Perry se dovedește la fel de inteligent  și de bun conducător cum mai fusese și în prima parte a aventurii sale, Jane, care între timp devenise umană complet, este păcălită de conducătorul Forțelor Speciale și își recapătă mare parte din super-puterile de care dispusese înainte, reușind astfel să-i fie de un real ajutor lui Perry în lupta lor pentru salvarea colonieie Roanoke

Se dovedește până la urmă că sunt doar niște pioni în Marele Joc de Șah Cosmic pe care lipsita de scrupule Uniune Colonială nu a încetat niciodată să-l joace cu celelalte rase, ei și ceilalți membri ai coloniei pierdute nefiind decât marionete atârnanând de sforile păpușarilor. Intrigi, trădări, spectaculoase bătălii cosmice, distrugeri de nave și dovezi de măiestrie strategică, minciuni și secrete formidabile, toate alcătuiesc rețeta unui roman bine scris, închegat și destul de plin de imaginație.

N-am să mă leg de intriga care la un moment ajunsese să mă obosească, nici nu mai știam cine trădează pe cine, cine distruge pe cine și cum. Din contră, intriga este bine pusă la punct, celelalte personaje secundare sunt prezentate schematic, doar prin acțiunile lor și prin câteva replici pe care le au, dar suficient de bine încât să-ți dai seama despre ce este vorba și ce poate fiecare. De menționat cei doi obini, Hickory și Dickory, rasa extraterestră care o zeificase pe Zoe ca fiică a lui Charles Boutin, omul care îi înzestrase pe obini cu cea mai de preț însușire: conștiința de sine. Aceștia o însoțeau pe Zoe peste tot, înregistrându-i cea mai mică mișcare, orice vorbă, orice gând, pentru a le transmite și împărtăși cu întreaga rasă obină. Nota mea-9!

John Scalzi-Războiul Bătrânilor IV: Povestea lui Zoe (Old Man’s War IV: Zoe’s Tale, 2008) 320p., TPB, Millennium Books, Satu-Mare, 2012, Colecția Epic Nr. 21, Trad. Cristina Ghidoveanu, Red. Ștefan Ghidoveanu

În cea de-a patra parte a ciclului ‘Old Man’s War’, Povestea lui Zoe, Scalzi realizează un truc interesant. N-am vizionat încă Rashomon, una din capodoperele lui Akira Kurosawa, am văzut în schimb Vantage Point, așa că mi-am dat seama despre ce-i vorba: dacă în volumul precedent acțiunea era narată din punctul de vedere al lui John Perry, tatăl adoptiv al lui Zoe, de această dată acțiunea este descrisă din punctul de vedere al lui Zoe Boutin Perry, ea este personajul principal, ba chiar cartea este narată la persoana întâi, Zoe fiind personajul naratoarea. Acțiunea nu aduce foarte multe noutăți față de cea descrisă în volumul anterior (doar câteva chestii noi: povestea poveștii lui Charles Boutin, dar spusă din perspectiva obinilor, povestea de dragoste dintre Zoe și primul său iubit, întâlnirea cu vârcolacii de pe Roanoke și aplanarea conflictului dintre rasa lor și oamenii de pe Roanoke, întâlnirea lui Zoe cu Generalul Gau, modul în care va fi ajutată de extratereștrii care creaseră rasa lui Hickory și Dickory etc.), dar ne permite să vedem lucrurile dintr-o perspectivă diferită, cea a unei fete care abia intrată în adolescență.

Bucuriile, necazurile, prieteniile, prima dragoste, acțiunile oamenilor mari greu de înțeles pentru niște puștani, dorința de a fi luată în seamă mai mult și de a participa la salvarea Coloniei Roanoke, totul este descris cu minuțiozitate și cu afecțiune, este greu să nu te atașezi de o tânără obligată să se maturizeze forțat și prea devreme.

Ce nu mi-a plăcut a fost faptul că deseori aveam sentimentul că citesc un roman Young Adult, un roman provestit de o adolescentă pentru niște cititori adolescenți, și de aici desele situații grave, dar relatate…altfel. Un alt aspect care m-a deranjat oarecum este modul în  care este transformată Zoe într-un fel Wonder-Girl și felurile în care, deseori, salvează situația. Coperta este OK, dar obinii de pe copertă seamănă cu două broaște-țestoase care stau în picioare. Salutară ideea editorului de a trece pe copertă și numele traducătorului. Nota mea-8.5!

Acum, câteva cuvinte în încheirea acestor opinii despre una din cele mai mediatizate serii SF apărute în ultimii ani. Am citit câteva articole nu chiar măgulitoare la adresa acestei serii, la adresa stilului cam ușurel al lui Scalzi și la adresa SF-ului fără pretenții scris și popularizat de unii din marii scriitori de SF din trecut sau contemporani. Mulți strâmbă din nas când citesc literatură SF Space-opera, Militaristă, Hard sau mai știu eu ce-aceasta este literatură slabă, fără pretenții, inferioară calitativ sau chiar nu merită să fie denumită literatură: în anul cutare trebuia să ia premiul Hugo sau Nebula Margaret Atwood sau Salman Rushdie, nu Clarke sau Robert J. Sawyer. În opinia mea, multă lume a uitat de la ce vine ‘S’-ul din SF: citesc literatură SF pentru a afla și noi ipoteze, extrapolări (cu toate că Egan scrie pentru absolvenți de Universitate), idei noi, aventuri galactice, sau pur și simplu doar pentru divertisment etc. ‘S’-ul acesta nu se referă la biografia alernativă a lui Bin Laden, apocalipsa văzută de feministele din anii ’60, la cum să fug de serviciile secrete americane care îmi cenzurează internetul, la trezirea conștiinței unei clone sau la mai știu ce. SF înseamnă Science-Fiction și cine-l citește ca să găsească altceva trebuie să caute Mainstream-Fiction, Drama-Fiction sau Atwood-Fiction. ‘Old Man’s War’ nu este o capodoperă, dar este un reper destul de important pe borna evoluției literaturii Science-Fiction din ultimii ani.

David Morrell-Testament (Testament, 1975) 318p., TPB, Olimp, București, 1994, Colecția Olimp Special Series Nr. 3, Trad. Lucia și Costi Popârțan

De la creatorul lui Rambo și al fraților Remus și Remulus, agenți ai Mossadulului, din superba serie Mortalis, un thriller captivant, care se citește pe nerăsuflate. Familia unui ziarist care scrisese un articol defăimător la adresa unei organizații paramilitare din S.U.A. este hăituită fără milă prin munți plini de zăpadă. Te face să rostești: Răzabunarea moarte n-are. Superbă. Recenzia mai lungă în Numărul din aprilie al Revistei Suspans. Nota mea-9.8!

Tonino Benacquista-Malavita (Malavita, 2004) 310p., MMP, Nemira, București, 2006, Colecția Suspans Nr. 58, Trad. Simona Brînzaru, Red. Nicoleta Ghement

Povestea unui mare cap mafiot, care depusese mărturie contra altor capi mafioți din America, retras într-un cătun din Normandia împreună cu soția și cei doi copii, pe urmele cărora se află crema ucigașilor plătiți de mafie pentru a-i lichida în semn de răzbunare. Glume, ironii, memorii, coincidențe extraordinare, aruncătoare de rachete și pistoale de toate calibrele, totul condimentat cu un umor negru savuros. Recenzia mai lungă în Numărul din aprilie al Revistei Suspans. Nota mea-9.5!

Stephen King-La Asfințit. Povestiri (Just After Sunset-Stories, 2008) 392p., HC, Nemira, 2010, Colecția Suspans Nr. 168, Trad. Mircea Pricăjan, Red. Ioana Stănescu

13 povestiri în dulcele stil caracteristic regelui. Povestiri bune, mai puțin bune sau chiar slabe, de la horror cu zei cosmici la pastișe apocaliptice, de la thriller la comedie neagră, o antologie de citit și la care trebuie să stai să reflectezi un pic după ce-ai lăsat-o din mână. Mai multe despre ea puteți citi în numărul 23 al Revistei Suspans, preconizat să apară chiar de Paști. Lectură plăcută. Nota mea-9!

Posted by Liviu

Concurs RAO: Povesti Neterminate

Posted: Aprilie 13, 2012 by fansf in Concurs

Se apropie Pastele cu pasi repezi si cu totii avem pace si bucurie in suflet iar pentru ca aceste sarbatori pascale sa fie si mai luminoase iata ca editura RAO impreuna cu blogul Fansf v-a pregatit o surpriza de Pasti,un concurs care va dura incepind de astazi pina marti noaptea orele 24:00 si care va avea trei cistigatori iar cartea  pusa in concurs este

Poveştile neterminate ale Numenorului şi Pămîntuluide Mijloc este o colecţie de povestiri care se întind în timp de la Zilele de Odinioară ale Pămîntului de Mijloc,pînâ la sfîrşitul Războiului Inelului, şi cuprind o varietate întreagă de elemente, precum relatarea plină de culoarea lui Gandalf despre cum a ajuns el să-i trimită pe gnomi la vestita întîlnire de la Fundătura, apariţia lui Uimo,Domnul Mării, în faţa ochilor lui Tuor pe coasta Beleriandului, şi descrierea exactă a organizării militare a Cavalerilor din Rohan. Cartea conţine singura poveste care a supravieţuit din lungile evuri ale Numenorului,înaintea scufundării acestuia în mare, şi tot ceea ce se cunoaşte despre cei Cinci Vrăjitori, Palantfrii, legenda lui Amroth şi alte asemenea subiecte.Despre Anexele la Stăpînul Inelelor, J.R.R. Tolkien scria în 1955: „Cei care apreciază cartea doar ca un«roman de aventuri eroic», şi consideră «evenimentele neexplicate» ca parte a efectului literar, vor ignora Anexele, şi bine fac.” Poveştile neterminate sînt destinate, în mod explicit, celor care, dimpotrivă, n-au explorat suficient Pămîntul de Mijloc, limbile sale,legendele, politica şi regii săi.Christopher Tolkien a editat această culegere şi este autorul Introducerii. De asemenea, a redesenat harta pentru Stăpînul Inelelor la o scară mai mare şi a reprodus singura hartă a Numenorului, desenată vreodată de J.R.R.Tolkien.
O carte care este pe placul inimii cititorului care a explorat lumea magica din trilogia Stapinul Inelelor, si pe care o puteti cistiga daca raspundeti corect la urmatoarea intrebare:
Cite carti a publicat editura Rao scrise de J.R.R.Tolkien?
Cei trei cistigatori vor fi desemnati prin tragere la sorti.
Va urez succes si PASTE FERICIT!
UP DATE: Cistigatorii concursului sunt in ordinea tragerii la sorti urmatorii:
Vero 234, Simona Husaru si Norbert.
posted by voicunike

Concurs LEDA: Orasul Oaselor si Orasul de Cenusa

Posted: Aprilie 8, 2012 by fansf in Concurs

Seria Instrumente mortale creează o lume de poveste în care aş fi încântată să trăiesc. Absolut minunată!”  Stephenie Meyer, autoarea romanului Amurg

În timp ce se îndreaptă spre Clubul Pandemonium din New York, Clary Fray nu bănuieşte că va fi martoră la o crimă. Şi mai ales la o crimă comisă de trei adolescenţi care au pe braţe tatuaje bizare şi mânuiesc arme neobişnuite.Aceasta este prima dată când Clary întâlneşte vânătorii de umbre, războinici porniţi să ucidădemonii de pe pământ şi să menţină controlul asupra vampirilor şi a vârcolacilor. Cu această ocazie, îl cunoaşte şi pe Jace, un tip superb, cu plete aurii.Clary este atrasă în lumea lui după ce mama ei dispare misterios şi ea însăşi este atacată de un demon.

DAR DE CE-AR FI DEMONII INTERESAŢI DE O MUNDANĂ OARECARE, CUM ESTE EA?

ŞI CUM DE S-A TREZIT CLARY DINTR-ODATA CĂ ARE DARUL VEDERII?

 VÂNĂTORII DE UMBRE SUNT GATA SĂ AFLE…

Un roman urban fantasy pentru tineri de toate vârstele, cu o acţiune plină de suspans, ritm alert,imaginaţie şi originalitate!

Atmosfera creată de Clare este exact ce trebuie, împletind elemente din filme horror neogotice şi fantasy modern, în stilul lui Neil Gaiman…

Fanii lui Buffy, Spaima vampirilor se vor îndrăgosti pe loc de această serie.” PUBLISHERS WEEKLY

„O aventură fabuloasă, plină de surprize şi răsturnări de situaţie fantastice…amintind de seria Harry Potter – şi asta este un superlativ!” – teensreadtoo.com

„Cititorii de urban fantasy vor devora această aventură încântătoare, elaborat construită.” – KIRKUS REVIEWS

Funky şi cool…una dintre cele mai reuşite saga post-Buffy despre vânătorile de monştri. Un hit!” – CHRISTOPHER GOLDEN

„Fii pregătit pentru o aventură palpitantă, alertă, sexy!” – LIBBA BRAY

Clary Fray nu-şi doreşte decât ca viaţa ei să revină la normal.Dar ce înseamnă normal când eşti vânător de umbre, spintecător de demoni,mama ta se află într-o comă indusă prin magie,şi poţi vedea deodată vârcolaci, vampiri şi spirite ale naturii? Lui Clary i-ar plăcea să petreacă mai mult timp cu prietenul ei cel mai bun,Simon. Dar vânătorii de umbre nu-i dau pace — mai ales frumosul şi enervantul său frate recent regăsit,Jace. Iar singura ei şansă de a-şi ajuta mama este să-l urmărească pe sălbaticul vânător de umbre Valentine,care este probabil smintit,cu siguranţă malefic — să fie acesta chiar tatăl ei? Când şi cel de-al doilea Instrument Mortal este furat,înspăimântătoarea Inchizitoare îl suspectează pe Jace. Dar este oare Jace gata să-şi trădeze prietenii şi să-şi încalce principiile pentru a-şi ajuta tatăl?

Ce as mai putea sa adaug la aceste doua carti si prezentari superbe, doar sa va mai spun ca seria Instrumente Mortale este un Bestseller, celebra actrita Lilly Collins va fi distribuita in ecranizarea acestei serii, Stephanie Meyer este fan convins al acestei serii iar bijuteriile inspirate din obiectele magice din roman au un succes nebun online ca sa nu mai spun de faptul ca este comparata cu Harry Potter si Buffy ,spaima vampirilor.

Editura LEDA in colaborare cu blogul Fansf va propune un concurs care incepe astazi si se termina simbata 14.04., noaptea la orele 24:00 iar cistigatorul celor doua carti va fi unul singur si va fi desemnat prin tragere la sorti din cei care vor raspunde corect la urmatoarea intrebare:

Cum se numeste ultimul roman din seria Instrumente mortale?

Va urez succes!

UP DATE: Cistigatorul concursului dupa tragerea la sorti(uff! m-ati intrebuintat serios) este Catalin Cofaru.

posted by voicunike