Semnal editorial 179: Noutăți sau în curs de apariție la Grupul Editorial Nemira (VIII) – King, Brașoveanu, Cohen, Ben Jelloun

Pe 1 octombrie, Dumnezeu este în Ceruri, cele mai multe zboruri cu avionul au decolat la timp, iar artistul plastic Clayton Riddell se află la Boston pentru a semna un contract fabulos.

Însă toate astea se schimbă brusc, odată cu fenomenul devastator care va fi cunoscut drept Semnalul. Un mesaj subliminal pe care-l aud toți cei care vorbesc la un moment dat la mobil. Trădată de tehnologie, lumea cade într-un Ev Mediu întunecat, dominat de haos, carnagiu și o hoardă de oameni reduși la instinctele primare.

Un coșmar din care Clay și alți doi supraviețuitori încearcă să găsească o scăpare, pornind către orașul său natal din statul Maine.

În teribila călătorie spre nord, li se arată câteva semne: acolo îi așteaptă fie un paradis, fie o capcană mortală.

„O privire tehnofobă, convingătoare, asupra sfârșitului civilizației, cu observații sociologice care te pun în gardă.“
Publishers Weekly


„Privi în jur neliniștit. Toate locuințele erau întunecate – alimentarea cu electricitate se oprise deja – și puteau foarte bine să fi fost părăsite, atâta doar că el avea senzația că niște ochi îi urmăreau. Ochii nebunilor? Teldemenților? Se gândi la Femeia Power Suit și la Pixie Albă, la smintitul în pantaloni gri și cravată ferfenițită, la bărbatul în costum de afaceri care smulsese cu dinții urechea câinelui. Se gândi la bărbatul gol, care împungea aerul cu antenele de mașină în timp ce alerga. Nu, urmărire nu era un cuvânt care să facă parte din repertoriul teldemenților. Ei se repezeau, pur și simplu, la tine. Dar dacă în casele acestea – sau cel puțin în unele dintre ele – se ascundeau oameni normali, unde erau teldemenții?“

Data apariției18 aug. 2020
Titlu originalThe Cell
ColecțiaArmada
ISBN978-606-43-0883-2
Cod bară9786064308832
AutorStephen King
TraducătorMihai Dan Pavelescu
FormatPaperback
Dimensiuni130 x 200 mm
Nr. pagini424
Număr volume1
EdituraNemira

AL DOILEA ROMAN DIN SERIA MINERVA TUTOVAN

Minerva Tutovan, dușman de temut al răufăcătorilor, unul dintre cele mai reușite personaje ale Rodicăi Ojog-Brașoveanu, reintră în acțiune!

O rețea de falsificatori de diplome de inginer nu pare o afacere foarte periculoasă – până când trei persoane care apelează la aceste servicii sunt ucise în chip misterios.

Creierul întregii operațiuni dirijează totul prin telefon și pare să fie mereu cu un pas înaintea Minervei Tutovan.

O pasionantă poveste despre spionaj și contraspionaj, plasată în Bucureștiul anilor ’70.


„Ori laie, ori bălaie există doar la coafor. În viață, lucrurile sunt policrome…
Rodica Ojog-Brașoveanu


„Aruncă o privire întâmplătoare în vitrina unei cofetării. Mormane de dulciuri în culcușuri de staniol, cu panglici savant învolte, cutii de bomboane cu festoane de hârtie dantelată, intime ca un fragment de jupon. Înregistrări abstracte, absurde, care nu se înscriau în circuitul stării sale de spirit. Se miră că le percepe, ca și cum orice imagine străină de ceea ce avea să i se întâmple era fără noimă, nu putea, nu trebuia să existe.

Mergea izbindu‑se de trecători, de călătorii coborâți în stație. Oamenii se întorceau surprinși. Pierduse eschiva aceea reflexă a umerilor care evită obstacolele, care se scuză.

Traversă piața și, după câteva manevre, verificându‑și mereu spatele, ajunse în Calea Rahovei. O siluetă se desprinse din apropierea restaurantului Cluj și pentru o fracțiune de secundă Pascu îi întâlni ochii. Avu impresia absurdă că celălalt îl aștepta, că sesizează o umbră de recunoștință, un licăr particular al expresiei. Îi auzea pașii în spate și după câțiva metri avu certitudinea că este urmărit.“

Data apariției14 aug. 2020
ColecțiaSuspans
ISBN978-606-43-0602-9
Cod bară9786064306029
AutorRodica Ojog-Brașoveanu
FormatPaperback
Dimensiuni130 x 200 mm
Nr. pagini232
Număr volume1
EdituraNemira
Greutate (kg)186.0000

AL TREILEA ROMAN DIN SERIA MINERVA TUTOVAN

La bordul unui avion se află un preot, un caricaturist, un scriitor, un economist și alte personaje. Ceea ce poate părea începutul unui banc savuros devine repede începutul unui film horror, atunci când niște oameni sunt uciși în timpul zborului, după „un plan diabolic.“

Cine este autorul dublei crime?

Cum și de ce s-a petrecut ea?

Ce ascund personajele de la bord?

Rodica Ojog-Brașoveanu propune un final care te lasă fără glas, unul imposibil de bănuit, ca în orice roman polițist care se respectă.


„Ori laie, ori bălaie există doar la coafor. În viață, lucrurile sunt policrome…
Rodica Ojog-Brașoveanu

„Ovidiu Diamantopol își lăsă cârjele pe bancheta mașinii și răsuflă ușurat. Șoferul întrebă fără să se întoarcă, prinzându‑i privirea în oglinda retrovizoare:

– Unde mergem?

– Aeroportul Otopeni.

– Aha! înțelese celălalt… Cursa de Viena, 22 și 5.

Diamantopol zâmbi distrat.

– Da, da… Cursa de Viena.

Abia își stăpânea tremurul mâinilor. „În sfârșit! Dumnezeule! În sfârșit… Nu, n‑a fost în zadar!“ Tot drumul nu văzu nimic. În fața ochilor avea o singură figură. O figură fără trăsături: Diavolul Alb.“

Data apariției12 aug. 2020
ColecțiaSuspans
ISBN978-606-43-0603-6
Cod bară9786064306036
AutorRodica Ojog-Brașoveanu
FormatPaperback
Dimensiuni130 x 200 mm
Nr. pagini240
Număr volume1
EdituraNemira
Greutate (kg)192.0000

NOROCUL ȚI-L FACI SINGUR!

Viața ți-a tras țeapă dacă…

Îi consideri pe ceilalți mai importanți decât pe tine.

Viața ta socială nu are legătură cu cea interioară.

Spui DA când vrei să spui NU.

Încerci să-i schimbi pe cei din jur.

Ai uitat să te bucuri de călătorie.

Când viața îți trage țeapă, e momentul să te trezești din inerție.

Alan H. Cohen îți arată, în zece capitole, cum să nu mai irosești timpul și energia pe oameni și lucruri care nu-ți fac bine și cum să ajungi să faci exact ce-ți place.

Plin de umor, cu exemple perfecte și un stil direct care te prinde de la primul rând, Viața ca o țeapă nu e doar un ghid folositor pentru a-ți dezvolta puterea și creativitatea, ci și un ajutor pentru a remedia ce nu funcționează în viața ta.

„Dacă nu dai doi bani pe ceea ce ești și pe cine ești, încerci să cauți merite și valoare în ceea ce te înconjoară, la oameni despre care crezi că știu sau au mai mult decât tine. Tot ce îți trebuie se află însă înăuntrul tău și nimeni altcineva nu poate să știe mai bine decât tine ce cale să urmezi sau care-ți sunt idealurile; iar toată puterea pe care o investești într-o autoritate din exterior se întoarce împotriva ta și te lasă mai secătuit decât erai la început. Și astfel, întrebarea care se pune nu mai este: Îți risipești puterea?, ci Cum ai putea s-o recuperezi?.“

Data apariției17 aug. 2020
Titlu originalWhy Your Life Sucks
ColecțiaBonton
ISBN978-606-43-0891-7
Cod bară9786064308917
AutorAlan H. Cohen
TraducătorAdriana Cerkez
FormatPaperback
Dimensiuni130 x 200 mm
Nr. pagini320
Număr volume1
EdituraNemira

DE LA CÂȘTIGĂTORUL PREMIULUI GONCOURT ȘI AUTORUL BESTSELLERULUI CĂSĂTORIE DE PLĂCERE

Inspirat din fapte reale, acest roman povestește viața lui Ahmed – cea de-a opta fiică a unui cuplu islamic fără moștenitori băieți, crescută ca bărbat, cu drepturile și privilegiile de rigoare.

Într-o piață din Marocul anilor ’50, un povestitor le spune celor adunați în jurul lui o istorie bogată, stranie și fermecătoare, despre amputarea identității unei femei și puterea obiceiurilor și a legii islamice.

Zahra Ahmed/Mohammed Ahmed e crescută ca băiat pentru a putea duce mai departe imperiul familiei. Dar, pe măsură ce se maturizează, dorința de a avea la rândul ei copii marchează începutul evoluției sexuale și al dorinței de explorare, în concordanță cu adevărata ei identitate.

Copilul de nisip este o carte vizionară despre putere, colonialism și identitate de gen în Africa de Nord.


„Această poveste seamănă întru câtva cu noaptea; este obscură și totuși bogată în imagini; ar trebui să ducă spre o lumină slabă și blândă; când vom ajunge în zori, vom fi eliberați, vom fi îmbătrânit cu o noapte, lungă și apăsătoare, o jumătate de secol și câteva foi albe risipite în curtea de marmură albă a casei noastre cu amintiri. Unii dintre voi vor fi tentați să locuiască în acest nou sălaș sau măcar să ocupe acolo un locșor de dimensiunea trupului lor. Știu, tentația uitării va fi mare, o fântână cu apă pură de care nu trebuie să te apropii sub niciun pretext, chiar dacă ți-e sete. Fiindcă povestea aceasta este și un deșert. Trebuie să mergi desculț pe nisipul încins, să mergi și să taci, să crezi în oaza care prinde contur în zare și care nu încetează să se înalțe spre cer, să mergi și să nu privești înapoi, ca să nu te ia amețeala.“

Data apariției18 aug. 2020
Titlu originalL’enfant de sable
ColecțiaBabel
ISBN978-606-43-0925-9
Cod bară9786064309259
AutorTahar Ben Jelloun
TraducătorMihaela Stan
FormatPaperback
Dimensiuni120 x 220 mm
Nr. pagini192
Număr volume1
EdituraNemira

Grupul Editorial Nemira: Cărți în pregătire pentru toamna lui 2020

Preluare de pe Blogul Nemira:

Nemira revine din toamna asta cu o producție bogată și variată, plină de titluri noi, continuări de serii și ediții noi ale unor bestsellere.

Seria de autor Stephen King se îmbogățește cu mult-așteptatele romane clasice: Apocalipsa, Carrie, Salem’s Lot, J.F.K., Misery și Mobilul, astfel încât fanii maestrului thrillerului modern își pot îmbogăți raftul cu edițiile noi din imprintul Armada.

C.J. Tudor (autoarea bestsellerului Omul de cretă) revine în Armada cu un nou thriller: Dispariția lui Annie Thorne.

Una dintre cele mai premiate scriitoare science fiction din ultimii ani – N.K. Jemisin – revine și ea în Armada cu o nouă serie The City We Became: un fantasy urban incredibil de original despre avatarii umani ai spiritelor care guvernează orașele fără ca noi să știm.

Tot în Armada apare romanul SF câștigător al premiilor Hugo și Nebula în 2019: Calculating Stars, de Mary Robinette Kowal, începutul unei povești care se petrece într-un viitor în care cucerirea spațiului a fost preocuparea generală a omenirii încă din anii 60.

O altă autoare extrem de populară apare în Armada fantasy la toamnă: Susanna Clarke, cu romanul Piranesi.

Se continuă seriile Corabia magiei, de Robin Hobb, cu volumul al doilea: Corabia nebună, trilogia Southern Reach, de Jeff Vandermeer cu Autoritate și Biblioteca invizibilă, de Genevieve Cogman cu Orașul mascat.

Și pentru că în decembrie are loc premiera noii ecranizări Dune, realizată de Denis Villeneuve, extindem universul fascinant creat de Frank Herbert cu seria Casele Dune, scrise de Brian Herbert și Kevin J. Anderson.

Pentru cititorii de Young Adult, vești bune! Se încheie seria Frăția corbilor, de Maggie Stiefvater, cu volumul Regele corb, seria Everless, de Sarah Holland continuă cu Evermore și deschidem o nouă poveste alături de îndrăgita autoare Claire Legrand și seria fantasy Furyborn.

În colecția Damen Tango apare un nou roman semnat de îndrăgita Dinah Jefferies – Contesa Toscană, care va cuceri cititorii cu aceeași rețetă infailibilă care combină detaliile istorice savuroase cu povestea unei eroine de excepție.

Tot în Damen Tango publicăm două romane de dragoste care au făcut furori printre cititoarele din Marea Britanie și SUA: The Sight of You, de Holly Miller și In Five Years, de Rebecca Searle.

În colecția Babel de literatură universală, toamna asta readucem pe raft doi dintre cei mai îndrăgiți autori străini: Julian Barnes, cu cel mai nou roman al său, The Man in the Read Coat, dar și ediții noi ale îndrăgitelor Până când m-ai cunoscutNiveluri de viață și Papagalul lui Flaubert, și Jhumpa Lahiri cu cel mai recent volum: Dove mi trovo, precum și ediții noi ale romanelor Distanța dintre noiPorecla și Interpreter of maladies.

People like us, de Louise Fein este un roman răvășitor care apare în noiembrie în colecția Babel și spune povestea de iubire imposibilă din mijlocul unei Germanii sfâșiate între nazism și sentimentele umane cele mai pure.

În n’autor, colecția de literatură română contemporană a editurii Nemira, vor apărea, la începutul toamnei, două debuturi literare splendide: Viitorul anterior, de Liviu Ornea, și Oameni mari, de Maria Orban. Pregătim și alte surprize, desigur.

Îndrăgitul Matt Haig revine cu cea mai recentă carte a lui: Biblioteca de la miezul nopții, o poveste despre multiplele opțiuni pe care un om le poate avea într-o multitudine de universuri paralele. O bibliotecă în care fiecare carte e o oglindă spre o altă viață posibilă.

Pentru iubitorii Yorick avem o spectaculoasă poveste a unui muzician de neuitat: autobiografia lui Carlos Santana.

Iar pentru cititorii de nonficțiune propunem două cărți de știință pasionante: Pisica lui Schroedinger, de John Gribbin și Prima teorie a lui Darwin, de John Wesson.

O altă carte de ficțiune importantă pentru discuțiile actuale este No visible bruises: What We Don’t Know About Domestic Violence Can Kill U, de Rachel Snyder – un volum multipremiat despre violența domestică, cu studii de caz și observații relevante pe subiect.

Toama asta vor intra în scenă și mai vechii prieteni ai Nemi – editura de carte pentru copii: iepurașul Matei, familia și prietenii săi. Vor fi trei cărți noi, pentru fanii seriei, trei întâmplări nou-nouțe în care copiii se oglindesc și află cum e cu prietenia, cu solidaritatea, cum orice se poate ierta într-o familie și cum orice copil e, mai devreme sau mai târziu, un ștrengar de modă veche.

Spre finalul anului, Matt Haig se întoarce la Nemi cu un personaj adorabil, spiridușa adevărului, protagonista a două cărți ilustrate și a două povești cu mai multe chei de lectură, dar care arată cu empatie spre câteva căi prin care copiii pot să înfrunte provocări de tot felul și pot învăța să se iubească pe ei înșiși, împrietenindu-se cu o spiridușă căreia, ei bine…îi e imposibil să mintă. E o carte-surpriză de la autorul seriei Un băiat numit Crăciun, care îi va încânta pe fanii mai vechi, dar sigur va câștiga și cititori noi.

Nici fanii adorabilului Lama lama nu mai au mult de așteptat până să se întâlnească nu cu una, ci cu două isprăvi noi, în care vor descoperi cum învață el să-și împartă jucăriile și cum să își facă un pic de ordine în cameră (nici asta nu e tocmai ușor).

Revine cu două volume seria la fel de îndrăgită a animalelor fermecate din Pădurea Înrourată, de această date protagonistele fiind Sophie, veverița și Hailey, ariciul.  

Luna octombrie, când parcă și cheful de învățat se întoarce și se instalează vine cu noutăți. Vom aduce în fața prietenilor noștri o serie nouă de cărți de non-ficțiune despre natură, despre cosmos, despre poli și despre vulcani.

Toamna asta vine și cu rotunjirea seriei de Povești din Pădurea Muzicală, scrisă de Cristina Andone, și pariem că asta e o veste bună pentru mulți copii, pentru fanii mai vechi, dar și pentru cei care o vor descoperi cu ochi și urechi proaspete. În acest noiembrie, la serie se vor adăuga poveștile despre Chopin și Ceaikovski.

Revine și seria Simonei Antonescu, povestită de aceiași gemeni, Ilinca și Călin, care de data asta, ne însoțesc în Evul Mediu, întâi în vremea lui Vlad Țepeș și apoi în a lui Iancu de Hunedoara.

Concurs Grupul Editorial Nemira, în parteneriat cu Biblioteca lui Liviu: Ted Chiang – Exalare

Seria de concursuri în parteneriat cu Grupul Editorial Nemira continuă. Astăzi, Biblioteca lui Liviu și Grupul Editorial Nemira pun la bătaie un exemplar din „Exalare”, de Ted Chiang. Marți, 28 iulie, va fi extras un singur câștigător, care apoi va fi anunțat atât aici, pe blog, cât și pe pagina mea de Facebook (https://www.facebook.com/profile.php?id=100007516980374) și pe cea a Bibliotecii lui Liviu (https://www.facebook.com/LiviuSzoke).

Concursul de ieri, care are ca premiu un exemplar din „Turnul Rândunicii”, de Andrzej Sapkowski, al șaselea volum al seriei „Witcher”, continuă, iar mâine vom avea un nou concurs, care va avea ca premiu un exemplar din „Prin zăpadă și cenușă, vol. 2”, de Diana Gabaldon. Toate trei concursurile se vor încheia marți, 28 iulie, când voi extrage câștigătorii prin Random.org.

Pentru a participa la concursul de astăzi, trebuie să dați like paginii „Biblioteca lui Liviu” și Editurii Nemira (https://www.facebook.com/ed.nemira/) și să răspundeți la întrebarea: Cum se numește primul volum de povestiri al lui Ted Chiang apărut în limba română? Atenție! Ca să găsiți numele volumului, nu trebuie decât să apăsați pe linkul cu Ted Chiang, iar acolo veți găsi și numele volumului. Succes!

Despre volumul oferit ca premiu:

Câștigător Premiul Locus 2020 la categoria: Nuveletă

„O colecție de povestiri care te pun pe gânduri, te fac să-ți pui întrebările cele mai grele și să te simți mai uman. Un vârf al genului science fiction.“
Barack Obama

Nouă proze cu totul originale, provocatoare și memorabile, de la autorul textului Povestea vieții tale, ecranizat de Denis Villeneuve cu titlul Arrival.


Un portal temporal îl obligă pe un vânzător din vechiul Bagdad să se confrunte cu greșelile din trecut. Un om de știință care studiază extratereștrii face o descoperire șocantă, cu ramificații universale. O privire aruncată într-un univers alternativ pune la îndoială liberul arbitru și alegerile noastre.

Ted Chiang pune întrebările cele mai vechi din lume: Ce este universul? Ce înseamnă umanitatea?

În povestirile lui science fiction răzbat la tot pasul frumusețea, înțelesurile adânci și compasiunea.


„La fel ca predecesorii lui atât de diverși – Philip K. Dick, Jorge Luis Borges, Ursula K. Le Guin, Margaret Atwood sau Kazuo Ishiguro –, Chiang explorează temele convenționale ale literaturii SF în moduri cu totul neconvenționale. Proza lui are ceea ce Orwell numea transparență perfectă. Pentru Chiang, curiozitatea umană este motorul divin al progresului.“
Joyce Carol Oates, The New Yorker

Data apariției15 iun. 2020
Titlu originalExhalation
ColecțiaArmada
ISBN978-606-43-0708-8
Cod bară9786064307088
AutorTed Chiang
TraducătorMihai Dan Pavelescu
FormatPaperback
Dimensiuni130 x 200 mm
Nr. pagini358
EdituraArmada
Greutate (kg)0.3070

A apărut REVISTA ONLINE GALAXIA 42 #8/2020

Este posibil ca imaginea să conţină: text

EDITORIAL

POVESTIRI

TRADUCERI

FLASH FICTION

ȘTIINȚĂ

FRAGMENTE DE ROMAN

FOILETON

INTERVIURI

ESEURI

NOUTĂȚI

RECENZIE DE CARTE

ATELIER CRITIC

O FALIE ÎN TIMP

CRONICĂ DE FILM

CRONICĂ DE JOCURI

ENGLISH

Fiction

Semnal editorial 169: 2 romane noi de la editurile Paralela 45 și Curtea Veche – Nicola Barker și Adam Haslett

H(a)ppy

Traducere de Oana Zamfirache.

H(a)ppy este o poveste postapocaliptică situată într-un viitor foarte îndepărtat. Un viitor în care marile dileme ale umanității par a fi în sfârșit soluționate pentru totdeauna. În care oamenii, așa cum o arată titlul, sunt fericiți. Sau cel puțin așa par.

„Cum aș putea să descriu cel mai bine această construcție extraordinară, acest ciudat și strălucitor nou edificiu? Ce cuvânt aș putea să folosesc? Să-i spun… dorință? Da. Asta o fi? Dorință? Cu siguranță este o râvnire. O năzuință. Se află în locul unde era odată inima mea. Acest măreț edificiu.”

„Bineînțeles, există visele standard pe care ni le furnizează Senzorul. Scopul lor este să-i mențină vigilenți pe Tineri și să le întărească fibra morală. Iar sinele meu adormit urmărește conștiincios aceste vise, dar cu un singur ochi… Celălalt ochi scanează orizontul, căutând indicii. Sinele meu adormit simte un gol nedefinit… o distanță.”

„A devenit din ce în ce mai greu de descifrat, a spus ****. Narațiunea o consumă. Face niște legături nepotrivite. Declară război Sistemului și în același timp devine sinonimă cu el. Li se amestecă frecvențele, iar ei i se șterg urmele. Cred că oscilația este cheia. A devenit periculoasă pentru noi. Cred că a existat un defect – o spărtură.”

Nicola Barker este marea preoteasă a straniului.

The Times

Noul roman caleidoscopic al Nicolei Barker este o viziune socio-politică neîmblânzită și sinceră despre viitor.

The Guardian

Este un mic miracol faptul că acest exigent antiroman despre colapsul narațiunii funcționează perfect. Barker e mai excentrică și inovatoare ca niciodată.

The Sunday Times

Barker a fost întotdeauna o scriitoare vizionară, mai ales în stilul ei. Trecutul și prezentul se întrepătrund ca în vis și halucinație. Iar cartea sa e mai mult un poem și o operă de artă decât un roman.

Literary Review

Nicio descriere nu poate să redea frenezia și sinceritatea romanului H(a)ppy. Este superb, iar autoarea lui, o experimentatoare autentică și dedicată. În mâinile lui Barker, narațiunea, oricât de fragilă, nu doar supraviețuiește, ci și crește plină de vigoare.

The Observer

H(a)ppy nu prezintă o versiune optimistă a viitorului umanității, dar în mâinile lui Barker, acel timp îndepărtat devine convingător într-un fel de-a dreptul obsedant.

                                                                             The Times

Barker e mai magnifică și mai bogată în aforisme ca niciodată în această viziune a unui viitor distopic, viziune ce sfidează convențiile narative și tipografice.

The Guardian

O remarcabilă explorare a puterii coercitive și distructive a narațiunii.

The Times Literary Supplement

H(A)PPY este o Alice în Țara Minunilor post-postapocaliptică, o poveste care se narează singură și apoi se autodevorează.

goodreads.com

O poveste fascinantă care vorbește răspicat despre vremurile noastre și reprezintă o impresionantă demonstrație a geniului narativ al autoarei.

lonesomereader.com

Anul apariției2020
AutorNicola Barker
Cod produs:978-606-44-0562-3

Când logodnicul său, John, e internat din cauza depresiei în Londra anilor ’60, Margaret trebuie să ia o decizie:  să-și ducă planurile la bun sfârșit, în ciuda a ceea ce știe despre această boală, sau să dea înapoi, evitând suferința pe care i-ar putea-o cauza. Ea hotărăște să se căsătorească cu John. Gândește-te că nu mai sunt e povestea de neuitat care se desfășoară din acest act de iubire și de încredere.

Odată cu Gândește-te că nu mai sunt, Haslett a ajuns la un alt nivel, dându-le cititorilor acces la descrierea cuprinzătoare și luminoasă a unei minți aflate sub asediu.

New York Times Book Review

Gândește-te că nu mai sunt surprinde într-un mod genial povara insuportabilă a iubirii și rolul pe care aceasta îl joacă atât în supraviețuirea, cât și în nimicirea noastră. De la prima pagină, Haslett suspendă un sentiment de groază asupra ta, greu ca o nicovală, tăind în brutala scenă finală funia ce îl susține. Ar fi păcat să întorci privirea.

Esquire

Autor:HASLETT Adam
Domeniu:Ficțiune
Colecție:FICȚIUNE FĂRĂ FRONTIERE
Traducator:Alexandra Turcu
Dată apariție:06-2020
Nr. pagini:376
Format:13.5×20
ISBN:978-973-47-3193-0
Titlu originalImagine Me Gone
Ediția:I

Semnal editorial 168: Noutăți sau în curs de apariție la Grupul Editorial Nemira (VII) – Stephen King: Salem’s Lot și JFK 22.11.63

Ben Mears se întoarce în Jerusalem’s Lot ca să afle mai multe despre istoria Casei lui Marsten, un conac vechi ce bântuie numeroase legende locale. Ben se află, totodată, în căutarea unui antidot pentru propriii demoni – și a inspirației pentru o nouă carte.

Dar, când doi băieți intră în pădure și doar unul se întoarce viu, Ben își dă seama că în acest orășel există forțe malefice mai puternice decât își imaginase el.

Numai el și o mână de aliați pot încerca să oprească întunericul ce se lasă peste micul lor oraș natal.

„King știe perfect cum funcționează teroarea în spații mici și izolate de lume, poate cel mai bine de la Edgar Allan Poe încoace.” Entertainment Weekly

Data apariției28 iul. 2020
Titlu originalSalem’s Lot
ColecțiaArmada
ISBN978-606-43-0910-5
Cod bară9786064309105
AutorStephen King
TraducătorRuxandra Toma
FormatPaperback
Dimensiuni130 x 200 mm
Nr. pagini540
Număr volume1
EdituraNemira

Dallas, 22 noiembrie 1963. Se aud trei focuri de armă. Președintele John F. Kennedy e mort.

Viața poate lua turnúri cu totul neprevăzute, uneori. Asta se întâmplă cu Jake Epping, profesor de engleză la un liceu dintr-un orășel din Maine, când află că magazia din restaurantul prietenului său Al este o ,,vizuină de iepure” care duce în 1958.

Iar când istoria te strigă pe nume, nu ai cum să nu răspunzi: „Prezent!”

Jake se întoarce în timp ca să prevină asasinarea lui J.F.K. – unul dintre cele mai traumatizante momente din întreaga istorie a Statelor Unite. Iar cheia întregii misiuni este singuraticul Lee Harvey Oswald.

„Se simte măiestria a patruzeci de ani de scris și meditație asupra istoriei unei națiuni. Să încerci să înțelegi trecutul e un pas înainte pentru cel mai bun povestitor din literatura americană modernă.“ The Guardian

„Mai mult decât o călătorie înapoi în timp, cartea e o meditație ticsită de acțiune despre întâmplare, alegeri și destin.“ Independent Books of the Year

Data apariției28 iul. 2020
Titlu original11/22/63
ColecțiaArmada
ISBN978-606-43-0907-5
Cod bară9786064309075
AutorStephen King
TraducătorRuxandra Toma
FormatPaperback
Dimensiuni130 x 200 mm
Nr. pagini912
Număr volume1
EdituraNemira

Fragment Ted Chiang – Exalare

„O colecție de povestiri care te pun pe gânduri, te fac să-ți pui întrebările cele mai grele și să te simți mai uman. Un vârf al genului science fiction.“
Barack Obama

Nouă proze cu totul originale, provocatoare și memorabile, de la autorul textului Povestea vieții tale, ecranizat de Denis Villeneuve cu titlul Arrival.


Un portal temporal îl obligă pe un vânzător din vechiul Bagdad să se confrunte cu greșelile din trecut. Un om de știință care studiază extratereștrii face o descoperire șocantă, cu ramificații universale. O privire aruncată într-un univers alternativ pune la îndoială liberul arbitru și alegerile noastre.

Ted Chiang pune întrebările cele mai vechi din lume: Ce este universul? Ce înseamnă umanitatea?

În povestirile lui science fiction răzbat la tot pasul frumusețea, înțelesurile adânci și compasiunea.


„La fel ca predecesorii lui atât de diverși – Philip K. Dick, Jorge Luis Borges, Ursula K. Le Guin, Margaret Atwood sau Kazuo Ishiguro –, Chiang explorează temele convenționale ale literaturii SF în moduri cu totul neconvenționale. Proza lui are ceea ce Orwell numea transparență perfectă. Pentru Chiang, curiozitatea umană este motorul divin al progresului.“
Joyce Carol Oates, The New Yorker

FRAGMENT

EXALARE

Traducere de MihaiDan Pavelescu

S-a spus de multă vreme că aerul (pe care alții îl numesc „argon“) este sursa vieții. Nu este de fapt adevărat și gravez cuvintele acestea pentru a descrie cum am ajuns să înțeleg adevărata sursă a vieții și, ca un corolar, cum se va sfârși viața într‑o bună zi. 

De‑a lungul istoriei, afirmația că ne tragem viața din aer a fost atât de evidentă, încât n‑a trebuit argumentată. În fiecare zi consumăm doi plămâni de aer; în fiecare zi scoatem din piepturi plămânii goliți și‑i înlocuim cu alții, plini. Dacă cineva este neglijent și permite scăderea nivelului său de aer, el percepe o îngreunare a membrelor și nevoia tot mai mare de reumplere. Rareori s‑a întâmplat ca o persoană să nu poată obține minimum un plămân înlocuitor înainte ca perechea acestuia să se golească; în acele ocazii nefericite când s‑a petrecut așa – când persoana a fost incapabilă să se miște, fără nimeni în preajmă care s‑o ajute –, ea a murit la câteva secunde după ce i s‑a terminat aerul. 

În cursul normal al vieții, nevoia de aer este totuși departe de gândurile noastre, ba chiar mulți ar spune că satisfacerea ei este partea cea mai puțin importantă a deplasării la stațiile de umplere. Asta pentru că stațiile de umplere sunt principalele locuri pentru conversații sociale, cele din care luăm atât susținere emoțională, cât și fizică. Toți avem în locuințe plămâni plini de rezervă, dar, când ești singur, deschiderea propriului piept și înlocuirea propriilor plămâni pot părea doar cu puțin mai plăcute decât o ‑corvoadă. În tovărășia altora însă, ele devin o activitate comună, o plăcere împărtășită.

Dacă ești foarte ocupat sau dacă nu ai chef de socializare, poți să iei o pereche de plămâni plini, să‑i instalezi și să‑ți lași plămânii goliți în celălalt capăt al încăperii. Dacă ai câteva minute libere, politețea elementară îți cere să conectezi plămânii goliți la un distribuitor de aer și să‑i reumpli pentru următoarea persoană. Însă cea mai obișnuită practică, de departe, este să zăbovești și să te bucuri de compania altora, să comentezi știrile zilei cu prieteni sau cunoștințe și, în trecere, să‑i oferi interlocutorului plămâni proaspăt umpluți. Deși poate că asta nu înseamnă împărtășirea aerului în sensul cel mai strict al definiției, există o camaraderie derivată din conștiința faptului că tot aerul nostru provine din aceeași sursă, întrucât distribuitoarele nu sunt decât terminalele vizibile ale conductelor ce se ramifică de la rezervorul de aer aflat adânc în subteran, marele plămân al lumii, sursa întregii noastre alimentări. 

Mulți plămâni sunt returnați la aceeași stație de umplere în ziua următoare, dar la fel de mulți circulă spre alte stații, când oamenii vizitează districte vecine; toți plămânii au aspect identic – cilindri din aluminiu lustruit –, așa că nu poți spune dacă unul anume a stat permanent aproape de casă, ori dacă a străbătut distanțe imense. Și tot așa cum plămânii circulă între persoane și districte, la fel se întâmplă cu veștile și bârfele. În felul acesta poți să primești știri din districte îndepărtate, chiar și de la cele aflate la marginea lumii, fără să fii nevoit să pleci de acasă, deși mie îmi place să călătoresc. Am mers până la marginea lumii și am văzut zidul din crom solid care se ridică de la pământ până la cer. 

Într‑o stație de umplere am auzit pentru prima dată zvonurile care mi‑au declanșat investigația și au condus către iluminarea mea finală. Totul a început destul de inofensiv, cu o remarcă a vestitorului public al districtului nostru. Se obișnuiește ca în prima zi din fiecare an, la amiază, vestitorul să recite o odă com‑ pusă cu mult timp în urmă pentru această celebrare anuală, a cărei declamare durează exact o oră. Vestitorul a menționat că, la de‑ clamarea lui cea mai recentă, ceasul turnului bătuse ora înainte ca el să fi terminat, ceea ce nu se mai întâmplase niciodată. Altcineva a spus că era o coincidență, întrucât el tocmai revenise dintr‑un district apropiat, unde vestitorul public se plânsese de aceeași neconcordanță. 

Nimeni n‑a acordat multă atenție subiectului, cu excepția simplelor încuviințări ce păreau necesare. Abia după câteva zile, când a sosit vestea unei abateri similare între vestitor și ceasul dintr‑un al treilea district, s‑a sugerat că aceste discrepanțe pot fi dovada unei defecțiuni în mecanismul comun al tuturor ceasurilor din turnuri, deși era bizar că defecțiunea respectivă determina ceasu‑ rile să meargă mai repede, nu mai încet. Ceasornicarii au studiat ceasurile cu pricina, dar n‑au putut discerne nicio imperfecțiune. Ba chiar, când au fost comparate cu ceasurile speciale utilizate în scopuri de calibrare, s‑a dovedit că toate ceasurile din turnuri arătau ora exactă. 

Chestiunea mi s‑a părut cumva bizară, însă eram prea concentrat asupra propriilor studii ca să mă gândesc prea mult la alte lucruri. Eram și sunt un cercetător al anatomiei și, pentru a oferi context următoarelor mele acțiuni, voi prezenta pe scurt relația mea cu domeniul. 

Din fericire, moartea este un lucru neobișnuit, deoarece sun‑ tem durabili, iar accidentele fatale sunt rare, dar asta îngreunează studiul anatomiei, mai ales pentru că multe dintre accidentele suficient de serioase cât să provoace moartea duc la distrugerea rămășițelor decedatului, astfel că nu mai pot fi studiate. Dacă plămânii sunt perforați când sunt plini, forța exploziei poate sfâșia un corp, rupând titanul ca pe o tablă subțire. În trecut, anatomiștii își concentrau atenția asupra membrelor, care aveau cele mai mari șanse să supraviețuiască intacte. La prima prelegere anatomică la care am participat acum un secol, conferențiarul ne‑a arătat un braț retezat, cu învelișul îndepărtat, astfel încât se vedea coloana solidă de tije și pistoane de la interior. Îmi amintesc perfect cum, după ce îi conectase tuburile arteriale la un plămân montat pe peretele laboratorului său, el manipulase tijele de acționare ce ieșeau prin baza neregulată a brațului și cum, drept răspuns, pumnul se deschisese și se închisese.

În anii ce‑au trecut de atunci, domeniul nostru a avansat într‑atât, încât anatomiștii sunt capabili să repare membre deteriorate și, ocazional, să reatașeze câte un membru retezat. De asemenea, am devenit capabili să studiem fiziologia țesuturilor vii; eu am ținut o versiune a acelei prime prelegeri la care asista‑ sem, în decursul căreia mi‑am deschis învelișul propriului braț și le‑am arătat studenților cum tijele se contractau și se extindeau când mișcam degetele. 

În ciuda acestor progrese, domeniul anatomiei continua să aibă în centru un uriaș mister nerezolvat: problema memoriei. Deși știm câte ceva despre structura creierului, dificultatea studierii fiziologiei sale este binecunoscută, din cauza delicateții lui extreme. În accidente fatale, este tipic ca, la perforarea craniului, creierul să erupă într‑un norișor auriu, lăsând în urmă doar fila‑ mente și frunzulițe zdrențuite pe care nu poate fi observat nimic util. Vreme de decenii, teoria prevalentă despre memorie a fost că toate experiențele unei persoane sunt gravate pe foițe de aur; foițele acelea, distruse de forța exploziei, ar fi sursa fulgilor minusculi găsiți după accidente. Anatomiștii colectează fragmentele de frunzulițe de aur – atât de subțiri, încât lumina trece verzuie prin ele – și încearcă să reconstruiască, vreme de ani întregi, foițele originale, cu speranța că vor descifra până la urmă simbolurile în care au fost înscrise experiențele recente ale decedatului. 

Eu n‑am subscris la teoria aceea, cunoscută ca „ipoteza inscripționării“, dintr‑un motiv simplu: dacă toate experiențele noastre sunt într‑adevăr înregistrate, atunci de ce memoriile ne sunt in‑ complete? Partizanii ipotezei inscripționării au oferit o explicație pentru uitare – sugerând că, de‑a lungul timpului, foițele își pierd alinierea față de stilusul care citește amintirile, ajungându‑se ca foițele cele mai vechi să nu mai aibă deloc contact cu el –, totuși nu mi s‑a părut niciodată convingătoare. În același timp însă, recunoșteam că era o teorie fascinantă; eu însumi dedicasem multe ore examinării fulgilor de aur la microscop și‑mi pot imagina cât de izbăvitor ar fi fost să răsucești butonul pentru reglaj fin și să vezi cum, treptat, simbolurile devin lizibile. 

În plus, cât de minunat ar fi fost să descifrezi amintirile cele mai vechi ale unei persoane decedate, unele pe care ea însăși le uitase! Niciunul dintre noi nu poate ține minte mai mult de o sută de ani din trecut, iar arhivele scrise – consemnări pe care noi înșine le‑am făcut, dar despre care abia dacă ne amintim – se în‑ tind doar câteva sute de ani în trecut. Oare câți ani am trăit înainte de începerea istoriei scrise? De unde am venit noi? Ipoteza inscripționării este seducătoare prin promisiunea găsirii unor răspunsuri în interiorul propriilor creieri. 

Eu susțineam ipoteza concurentă, potrivit căreia memoriile noastre sunt stocate într‑un mediu în care procesul ștergerii nu este mai dificil decât cel al înregistrării: poate prin rotirea unor angrenaje de roți dințate ori printr‑o anume poziționare a unor comutatoare. Implicația acestei teorii este că tot ce am uitat s‑a pierdut cu adevărat, iar creierii noștri nu conțin istorii mai vechi decât cele aflate în biblioteci. Un avantaj al teoriei este că explică mai bine motivul pentru care, atunci când în persoanele moarte din cauza lipsei de aer sunt instalați plămâni, resuscitații nu au memorie și sunt complet lipsiți de minte: cumva, șocul morții a resetat toate angrenajele sau comutatoarele. Inscripționiștii susțin că șocul cauzează doar alinierii foițelor, însă nimeni nu dorea să ucidă o persoană vie, fie și un imbecil, pentru a soluționa dezbaterea aceasta. Eu concepusem un experiment care mi‑ar fi putut îngădui să determin, dincolo de orice îndoială, adevărul, însă era riscant și necesita o examinare atentă înainte de a fi făcut. Rămăsesem indecis foarte mult timp, mai exact până am aflat alte știri despre anomalia ceasurilor. 

Dintr‑un district încă și mai îndepărtat a sosit vestea că vesti‑ torul public de acolo observase, de asemenea, că ceasul din turn bătuse ora înainte ca el să‑și fi terminat recitarea din noul an. Notabil în cazul acela era însă faptul că ceasul din districtul său avea un mecanism diferit, în care orele erau marcate prin curgerea mercurului într‑un recipient. Discrepanța nu mai putea fi explicată acum printr‑un defect mecanic comun. Majoritatea oamenilor suspectau că era vorba despre o glumă proastă, pusă la cale de poznași. Eu aveam altă bănuială, una mai sumbră, pe care n‑am îndrăznit s‑o rostesc cu glas tare, dar care mi‑a decis cursul de acțiune: efectuarea experimentului meu. 

Primul instrument pe care l‑am construit a fost cel mai simplu: în laboratorul meu, am fixat patru prisme pe suporturi și le‑am aliniat cu multă atenție, astfel încât apexurile lor să formeze colțurile unui dreptunghi. În aranjamentul acela, o rază de lumină direcționată spre una dintre prismele inferioare era reflectată în sus, după aceea înapoi, după aceea în jos și după aceea din nou înainte, într‑o buclă cvadrilaterală. În felul acesta, dacă stăteam cu ochii la nivelul primei prisme, aveam o imagine clară a propriei cefe. Acest periscop solipsist era baza experimentului. 

O dispunere rectangulară similară de tije de acționare permitea ca deplasarea ochilor prin intermediul prismelor să poată fi însoțită de acțiune. Bateria de tije de acționare era mult mai mare decât periscopul, totuși relativ simplă ca design, pe când instrumentele fixate în capătul tijelor aveau un grad mai mare de complexitate. Periscopului i‑am atașat un microscop binocular montat pe un contact glisant care se putea mișca într‑o parte și‑ntr‑alta sau în sus și‑n jos. Tijelor de acționare le‑am adăugat o rețea de manipulatoare de precizie, deși o asemenea descriere este insuficientă pentru aceste culmi ale artei mecanice. Combinând ingeniozitatea anatomiștilor cu inspirația oferită de structurile corporale pe care le studiau ei, manipulatoarele permiteau operatorului lor să execute orice sarcină pe care ar fi efectuat‑o în mod normal cu propriile mâini, dar la o scară mult mai mică. 

Asamblarea acestor echipamente a durat luni întregi, însă nu‑mi puteam îngădui să nu fiu extrem de meticulos. După terminarea pregătirilor, puteam să pun fiecare mână pe o matrice de mânere și manete și să controlez o pereche de manipulatoare situate în spatele capului meu și, în același timp, să utilizez periscopul pentru a vedea cum lucrau ele. După aceea aveam să fiu în stare să‑mi disec propriul creier. 

Știu prea bine că ideea sună a nebunie pură și, dacă aș fi povestit despre ea vreunui coleg, acela ar fi încercat cu certitudine să mă oprească. Totuși, nu puteam să cer altcuiva să‑și asume un asemenea risc de dragul cercetării anatomice și, întrucât doream să con‑ duc eu însumi disecția, n‑aș fi fost mulțumit să fiu doar subiectul pasiv al unei operații. Autodisecția era singura opțiune. 

Am adus o duzină de plămâni plini și i‑am conectat între ei cu un colector. Dup‑aceea am montat ansamblul acesta sub bancul de lucru la care urma să stau și am poziționat un distribuitor pentru conectare directă la admisiile bronhiale din pieptul meu. În felul acesta, dispuneam de o rezervă de aer pentru șase zile. În eventualitatea în care nu mi‑aș fi putut termina experimentul în timpul respectiv, programasem vizita unui coleg la expirarea intervalului. Bănuiam însă că unicul motiv pentru care n‑aș fi putut termina operația în perioada alocată ar fi fost că mi‑aș fi provocat singur moartea. 

Am început prin a îndepărta placa foarte curbată care alcătuia ceafa și creștetul capului meu; apoi cele două plăci, mai puțin curbate, ce formau părțile laterale. Mi‑a rămas doar placa feței, care era însă blocată într‑o ramă de restricționare și, din unghiul periscopului meu, nu‑i puteam zări suprafața interioară; vedeam însă expus propriul meu creier. Consta dintr‑o duzină sau mai multe subansambluri, cu exteriorul acoperit de cochilii complicat modelate; poziționând periscopul lângă interstițiile ce le separau, am obținut o întrezărire incitantă a mecanismelor fabuloase din interiorul lor. Deși puteam distinge foarte puține, era cea mai frumoasă mașină complexă pe care o văzusem vreodată, aflată atât de departe de orice dispozitiv construit de om, încât era in‑ discutabil de origine divină. Imaginea era atât însuflețitoare, cât și amețitoare – și am savurat‑o strict estetic pentru câteva minute, înainte de a‑mi continua explorările. 

Potrivit ipotezei generale, creierul este divizat într‑un motor aflat în centrul capului, care se ocupă de cogniția propriu‑zisă, înconjurat de o rețea de componente în care sunt stocate memoriile. Ceea ce am observat concorda cu această ipoteză, deoarece subansamblurile periferice păreau să semene între ele, pe când cel din centru părea diferit, mai eterogen și cu mai multe părți aflate în mișcare. Componentele erau asamblate totuși prea strâns între ele ca să pot desluși funcționarea lor; dacă intenționam să aflu mai multe, îmi trebuia un punct de vedere mai intim. 

Fiecare subansamblu avea un rezervor local de aer, alimentat de un tub ce pornea de la regulatorul situat la baza creierului meu. Mi‑am focusat periscopul pe subansamblul cel mai din spate și, utilizând manipulatoarele de la distanță, am deconectat rapid tubul de ieșire și am instalat în locul lui unul mai lung. Practicasem manevra aceasta de nenumărate ori, așa încât o puteam executa în câteva clipe; chiar și așa, nu aveam certitudinea că aș putea termina conectarea înainte ca subansamblul să‑și fi golit rezervorul local. Am continuat abia după ce am fost satisfăcut că operarea componentei nu fusese întreruptă; am rearanjat tubul mai lung astfel încât să am o vedere mai bună asupra interiorului interstițiului ce‑i urma: alte tuburi care‑l conectau la componentele vecine. Utilizând perechea cea fină de manipulatoare pentru a pătrunde în spațiul îngust, am înlocuit tuburile, pe rând, cu altele mai lungi. În cele din urmă, am ocolit întregul subansamblu și am înlocuit toate conexiunile sale cu restul creierului meu. Acum puteam să demontez acest subansamblu din cadrul care‑l susținea și să‑l scot prin ceea ce fusese ceafa mea. 

Știam că era posibil să‑mi fi deteriorat capacitatea de a gândi și să nu‑mi dau seama de asta, dar rezolvarea câtorva teste aritmetice de bază a demonstrat că nu pățisem nimic. Cu un subansamblu atârnat de un eșafodaj, deasupra, aveam acum o imagine mai bună a motorului cognitiv din centrul creierului meu, totuși nu exista spațiu suficient ca să apropii și mai mult microscopul pentru o examinare amănunțită. Ca să pot să‑mi cercetez cu adevărat funcționarea creierului, trebuia să deplasez din locurile lor alte șase‑șapte subansambluri. 

Meticulos, grijuliu, am repetat procedura înlocuirii tuburilor la alte subansambluri, repoziționând unul dintre ele mai în spate, alte două mai sus și alte două în părți, și suspendându‑le pe toate de eșafodajul de deasupra capului. După ce am terminat, creierul meu semăna cu o explozie încremenită la o fracțiune de secundă după declanșarea detonării – și m‑am simțit din nou amețit când m‑am gândit la asta. Motorul cognitiv era însă acum expus, susținut pe o coloană de tuburi și tije de acționare ce coborau prin trunchiul meu. Dispuneam de asemenea de spațiu pentru a roti microscopul complet la trei sute şaizeci de grade și pentru a vedea și fețele din‑ spre interior ale subansamblurilor pe care le mutasem din locurile lor. Am văzut acolo un microcosmos de mașinării aurii, un peisaj de rotoare minuscule și de cilindri la fel de miniaturali. 

În timp ce admiram scena aceasta, m‑am întrebat unde era corpul meu. Mijloacele care‑mi deplasau vederea și acțiunile prin cameră nu difereau, în principiu, de cele care‑mi conectau ochii și mâinile originale de creier. Pe durata experimentului, manipulatoarele acestea nu erau practic mâinile mele? Lentilele amplificatoare de la capătul periscopului nu erau în esență ochii mei? Eram o persoană exteriorizată, cu micul ei corp fragmentat situat în centrul propriului creier dilatat. În această configurație improbabilă, am început să mă explorez. 

Mi‑am întors microscopul spre un subansamblu de memorie și am început să‑i examinez designul. Nu mă așteptam să izbutesc să‑mi descifrez memoriile, ci doream numai să pot înțelege modul de înregistrare a lor. Așa cum anticipasem, nu se vedeau stive de foițe, dar, spre surprinderea mea, n‑am văzut nici baterii de angrenaje sau comutatoare. Subansamblul părea constituit aproape exclusiv dintr‑o baterie de tubulețe cu aer. Prin interstițiile dintre tubulețe, se întrezăreau unduiri ale interiorului bateriei. 

Cercetând cu multă atenție și mărind amplificarea vizuală, am văzut că tubulețele se ramificau în capilare cu aer, ce erau între‑ țesute cu o rețea densă de sârme pe care erau articulate frunzulițe aurii. Sub influența aerului ieșit din capilare, frunzulițele erau menținute în diverse poziții. Ele nu erau comutatoare în sensul convențional al termenului, deoarece nu‑și puteau menține poziția în absența unui curent de aer, dar am presupus că erau similare comutatoarelor căutate, mediul în care erau înregistrate memoriile mele. Unduirile pe care le vedeam erau probabil acțiuni de reamintire, când o dispunere specifică de frunzulițe era citită și trimisă înapoi spre motorul cognitiv.

Înarmat cu această nouă înțelegere, mi‑am îndreptat apoi microscopul spre motorul cognitiv. Și aici am văzut o rețea de sârme, însă frunzulițele suspendate pe ele nu erau fixe, ci oscilau înainte și înapoi aproape prea rapid ca să fie distinse. Aproape tot motorul părea să fie în mișcare, constând mai degrabă dintr‑o rețea decât din capilare cu aer și m‑am întrebat cum putea aerul să ajungă în mod egal la toate frunzulițele de aur. Am examinat multe ore frunzulițele, până am înțeles că ele însele jucau rolul capilarelor; frunzulițele formau conducte și valve temporare ce existau doar atât cât să redirecționeze aerul spre alte frunzulițe, după care dispăreau. Acesta era un motor aflat în transformare continuă, ba încă și mai mult, care se transforma pe sine ca parte din funcționarea sa. Rețeaua nu era o mașină, ci o pagină pe care era scrisă mașina și pe care mașina însăși scria neîncetat. 

Se putea spune că întreaga conștiință îmi era codificată în pozițiile acestor frunzulițe, dar ar fi fost mai exact să spun că era codificată în șablonul mereu schimbător de aer ce acționa frunzulițele. Privind oscilațiile acestor fulgi de aur, am înțeles că, spre deosebire de ceea ce se presupusese dintotdeauna, aerul nu oferă pur şi simplu energie motorului care ne realizează gândurile. Aerul este de fapt însuși mediul gândurilor noastre. Noi înșine nu suntem decât un șablon de fluxuri de aer. Memoriile nu‑mi erau înscrise ca șănțulețe pe foițe și nici ca poziții ale comutatoarelor, ci sub forma unor curenți persistenți de argon. 

După ce am priceput natura acestui mecanism în rețea, o serie de intuiții mi‑a traversat rapid conștiința. Prima și cea mai banală a fost înțelegerea motivului pentru care aurul, metalul cel mai maleabil și mai ductil, era singurul material din care puteau fi realizați creierii noștri. Doar cele mai subțiri foițe se puteau mișca suficient de rapid pentru un astfel de mecanism și doar cele mai delicate filamente puteau acționa ca articulații pentru ele. Prin comparație, bavura de cupru ridicată de stilusul meu când gravez cuvintele acestea și pe care o perii de pe coală când termin fiecare pagină este la fel de grosolană și de greoaie ca șpanul. Acesta era însă un mediu în care ștergerea și înregistrarea puteau fi făcute rapid, mult mai repede decât orice montaj de comutatoare sau angrenaje. 

Am înțeles după aceea motivul pentru care instalarea de plămâni plini într‑o persoană care a murit din cauza lipsei de aer nu o readuce la viață. Frunzulițele din interiorul rețelei rămân echilibrate între perne de aer continue. Dispunerea aceasta le permite să se miște rapid înainte și înapoi, dar, dacă fluxul de aer încetează, totul este pierdut; toate frunzulițele colapsează în stări indecise identice, ștergând șabloanele și conștiința pe care le re‑ prezintă. Restabilirea alimentării cu aer nu poate recrea ceea ce s‑a volatilizat. Acesta era prețul vitezei; un mediu mai stabil pentru stocarea șabloanelor ar fi însemnat o funcționare mai lentă a conștiinței noastre.

În clipa aceea am priceput și soluția la anomalia ceasurilor. Am înțeles că viteza mișcărilor acestor frunzulițe depindea de susținerea lor de către aer; cu flux suficient de aer, frunzulițele se puteau mișca aproape fără frecare. O mișcare mai lentă se datora faptului că erau supuse la multe frecări, ce puteau să apară doar dacă pernele de aer care le susțineau erau mai subțiri și aerul care curgea prin rețea se deplasa cu forță mai redusă. 

Prin urmare, nu ceasurile din turnuri merg mai repede, ci creierii noștri merg mai încet. Ceasurile din turnuri sunt acționate de pendule, al căror ritm nu variază niciodată, sau de curge‑ rea mercurului printr‑o țeavă, care nu se modifică. Însă creierii noștri se bazează pe trecerea aerului, iar când aerul acela curge mai lent, gândurile ne încetinesc și ni se pare că ceasurile merg mai repede. 

Mă temusem că creierii noștri ar putea încetini și posibilitatea respectivă fusese cea care mă motivase să‑mi fac propria disecție. Însă presupusesem că motoarele noastre cognitive – deși alimentate cu aer – aveau totuși o natură mecanică, iar un aspect al mecanismului se deforma treptat prin oboseală, fiind astfel responsabil pentru încetinire. Așa ceva ar fi fost teribil, însă exista cel puțin speranța că am putea să reparăm mecanismul și să ne readucem creierii la viteza originală de operare. 

Dar, dacă gândurile noastre erau șabloane pure de aer, iar nu mișcarea unor angrenaje dințate, atunci problema era mult mai serioasă, pentru că se ridica întrebarea: Ce ar fi putut încetini curgerea aerului prin creierii tuturor persoanelor? Nu putea fi vorba despre o reducere a presiunii din distribuitoarele stațiilor de umplere; presiunea aerului din plămânii noștri este atât de mare, încât trebuie redusă printr‑o succesiune de regulatoare îna‑ inte de a ajunge la creier. După părerea mea, reducerea forței rezultă din direcția opusă: creșterea presiunii din atmosfera care ne înconjoară. 

Cum se poate așa ceva? Aproape imediat după formularea întrebării, a apărut unicul răspuns posibil: cerul nostru nu are o înălțime infinită. Undeva, dincolo de limitele vederii noastre, zidurile de crom ce ne înconjoară lumea probabil că se curbează spre interior pentru a forma un dom; universul nostru este o incintă etanșă, nu un puț deschis în partea de sus. Iar aerul se acumulează treptat în interiorul acestei incinte, până când egalează presiunea din rezervorul de dedesubt. 

Acesta este motivul pentru care, la începutul acestei gravări, am spus că aerul nu este sursa vieții. Aerul nu poate fi nici creat, nici distrus; cantitatea totală de aer din univers rămâne constantă, iar dacă aerul ar fi tot ceea ce ne trebuie pentru a trăi, atunci n‑am muri niciodată. În realitate însă, sursa vieții este diferența dintre presiunile aerului – curgerea aerului din spațiile unde este dens către spațiile unde este rarefiat. Activitatea creierilor noștri, de‑ plasările corpurilor noastre, acțiunile tuturor mașinilor pe care le‑am construit vreodată sunt determinate de mișcarea aerului, de forța exercitată când presiuni diferite încearcă să se echilibreze reciproc. Când presiunea din tot universul va fi egală, tot aerul va fi nemișcat și inutil; într‑o bună zi, vom fi înconjurați de aer staționar și nu vom putea obține niciun beneficiu de pe urma lui. 

În realitate, noi nu consumăm deloc aer. Cantitatea de aer pe care o extrag din perechea de plămâni noi a fiecărei zile este exact cea care se pierde în exterior prin articulațiile membrelor mele și prin îmbinările învelișului meu, exact cea pe care o adaug atmosferei din jurul meu; tot ce fac este să convertesc aerul aflat la presiune mare în aer aflat la presiune mică. Prin fiecare mișcare a corpului, eu contribui la egalizarea presiunii în universul nos‑ tru. Prin fiecare gând pe care îl am, grăbesc sosirea acelui echilibru fatal.

Club de carte Paladin #10

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Pe 26 iunie ne vedem la o nouă ediție online a clubului de carte Paladin. De data aceasta, discutăm despre primul volum din seria „The Expanse” – „Trezirea Leviatanului” de James Corey (traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu). Moderator: Liviu Szoke, blogger, cititor și traducător.

💻 📱 Întâlnirea va avea loc prin Messenger Rooms. Pentru a participa:
– trimiteți un mesaj privat pe pagina de facebook Editura Paladin. Vom stabili acolo pașii următori.
– data limită pentru înscriere este 25 iunie (inclusiv).
– locuri disponibile: 15

📚 Sinopsis „Trezirea Leviatanului”:
Ce pericole ar mai putea pândi în spaţiul cosmic după ce umanitatea reuşeşte să colonizeze o mare parte din sistemul solar, iar lupta pentru apă, aer şi hrană trebuie purtată în fiecare zi?

Cu milioane de ani în urmă, fiinţe necunoscute din Univers au lansat asupra Pământului un virus cu o inteligenţă superioară, menit să reconfigureze planeta şi pe locuitorii ei. Dar protomolecula îşi ratează ţinta şi călătorește prin spaţiu aşteptând să fie trezită la viaţă.

Când virusul cade în mâinile unor sociopaţi, sute de mii de oameni îşi pierd viața, iar sistemul solar este ameninţat de izbucnirea războiului civil. În haosul care se stârneşte, două personaje cu principii antagoniste – James Holden, ofiţer pe un transportor de gheaţă, şi detectivul Miller – vor porni împreună într-o cursă pentru salvarea omenirii.

📚 Cartea este disponibilă la Editura Paladin cu 15% reducere: https://www.editura-paladin.ro//info/carte/trezirea-leviatanului
📚 Citește un fragment din volum pe Biblioteca lui Liviu: https://fansf.wordpress.com/2016/03/24/avanpremiera-james-corey-trezirea-leviatanului/
📚 Citește o recenzie pe Scena9: https://www.scena9.ro/article/corey-trezirea-leviatanului

Iar despre carte am scris și eu, aici și aici.

Semnal editorial 164: Noutăți sau în curs de apariție la Grupul Editorial Nemira (VI) – Gabaldon, Sapkowski, Chiang

A șasea parte din seria OUTLANDER

Clanul Fraser își pune pe picioare viața în Carolina de Nord, cu Jamie prins, din nou, în complicatele ițe politice printre care trebuie să navigheze: între loialitatea față de Rege și loialitatea față de oamenii săi.

Claire, pe de altă parte, își atrage recunoștința comunității pentru intervențiile ei medicale, dar și suspiciunea de vrăjitorie din cauza cunoștințelor prea avansate pe care le folosește ca să salveze vieți.

Brianna și Roger sunt puși în fața unei decizii dureroase la scurt timp după ce se reîntâlnesc, având de ales între sănătatea copilului lor și familia reunită cu atât de multe sacrificii.

„Un festin literar. Detaliile istorice bogate și povestea de dragoste atât de profundă te fac să devorezi acest roman.“
Publishers Weekly

Data apariției8 iul. 2020
Titlu originalA breath of snow and ashes
ColecțiaFantasy
ISBN978-606-43-0900-6
Cod bară9786064309006
AutorDiana Gabaldon
TraducătorGabriel Stoian
FormatPaperback
Dimensiuni130 x 200 mm
Nr. pagini864
Număr volume1
EdituraNemira

Seria WITCHER, cartea a VI-a

Ecranizat de NETFLIX

Războiul a cuprins întreaga lume, iar mântuitorul din profeție nu e de găsit. Vrăjitorul Geralt de Rivia e într-o cursă nebunească să o găsească pe Ciri, copilul prevestit, dar o întreagă armată e pe urmele lui.

Ciri, căutată deopotrivă de prieteni și de dușmani, a preluat identitatea unei nelegiuite și trăiește liber pentru prima dată în viața ei.

Dar plasa se strânge rapid în jurul său. Geralt o caută, împreună cu o mână de aliați loiali, ca s-o salveze, în vreme ce ambele tabere au trimis mercenari înfricoșători ca să-i dea de urmă și s-o pedepsească pentru faptele ei.

Într-un singur loc se mai poate ascunde: Turnul Rândunicii.

„Niciunul dintre personajele lui Sapkowsky nu e alb sau negru, toate au tușe de gri, chiar și Geralt, chiar și monștrii.“
The Deckled Edge

Data apariției8 iul. 2020
Titlu originalWieza Jaskolki
ColecțiaArmada
ISBN978-606-43-0897-9
Cod bară9786064308979
AutorAndrzej Sapkowski
TraducătorMihaela Fiscutean
FormatPaperback
Dimensiuni130 x 200 mm
Nr. pagini400
Număr volume1
EdituraArmada

„O colecție de povestiri care te pun pe gânduri, te fac să-ți pui întrebările cele mai grele și să te simți mai uman. Un vârf al genului science fiction.“
Barack Obama

Nouă proze cu totul originale, provocatoare și memorabile, de la autorul textului Povestea vieții tale, ecranizat de Denis Villeneuve cu titlul Arrival.


Un portal temporal îl obligă pe un vânzător din vechiul Bagdad să se confrunte cu greșelile din trecut. Un om de știință care studiază extratereștrii face o descoperire șocantă, cu ramificații universale. O privire aruncată într-un univers alternativ pune la îndoială liberul arbitru și alegerile noastre.

Ted Chiang pune întrebările cele mai vechi din lume: Ce este universul? Ce înseamnă umanitatea?

În povestirile lui science fiction răzbat la tot pasul frumusețea, înțelesurile adânci și compasiunea.


„La fel ca predecesorii lui atât de diverși – Philip K. Dick, Jorge Luis Borges, Ursula K. Le Guin, Margaret Atwood sau Kazuo Ishiguro –, Chiang explorează temele convenționale ale literaturii SF în moduri cu totul neconvenționale. Proza lui are ceea ce Orwell numea transparență perfectă. Pentru Chiang, curiozitatea umană este motorul divin al progresului.“
Joyce Carol Oates, The New Yorker

Data apariției15 iun. 2020
Titlu originalExhalation
ColecțiaArmada
ISBN978-606-43-0708-8
Cod bară9786064307088
AutorTed Chiang
TraducătorMihai Dan Pavelescu
FormatPaperback
Dimensiuni130 x 200 mm
Nr. pagini272
EdituraArmada

A apărut REVISTA ONLINE GALAXIA 42 #7

Este posibil ca imaginea să conţină: text

EDITORIAL

POVESTIRI

TRADUCERI

FRAGMENTE DE ROMAN

FOILETON

INTERVIURI

PANORAMIC SFF

NOUTĂȚI

RECENZIE DE CARTE

ATELIER CRITIC

O FALIE ÎN TIMP

ARTĂ GRAFICĂ

CRONICĂ DE FILM

CRONICĂ DE JOCURI

ȘTIINȚĂ

OPINII

ESEURI

GALAXIA IMAGINARULUI

ENGLISH

Fiction

Non-Fiction