Chestionar spre Ierusalim: Interviu cu Liviu Radu

Autor si traducator Liviu Radu este povestitorul cel mai bun din toate timpurile, daca oamenii de  dinainte aveau in fata focurilor cind se stringeau in amurgul serii un povestitor pe care toti il ascultau cu gura cascata ,noi cei moderni strinsi in fata pc-urilor il avem pe LIVIU RADU. Desi a debutat tirziu ca sa zic asa(1992 in revista Quasar nr.5 cu povestirea -Fata nevazuta a planetei Marte) Liviu Radu a reusit ca nimeni altul sa ne incinte cu povesti minunate in multele volume si publicatii in care au aparut pina acum povestirile lui.A cochetat la inceput cu romanul prin Trip-Tic(editura Dacia,1999) si sfirsind cu un roman care te cucereste irezistibil-Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor barbati foarte cumsecade(editura Eagle 2011), e una din acele carti rare pe care le citesti pe nerasuflate. L-am „cunoscut” pe Liviu cu volumul de povestiri Spre Ierusalim!, m-a cucerit definitiv si-am ramas de atunci fanul lui pe viata, ca om dealtfel remarcabil l-am cunoscut prin 2006 si astfel a inflorit o frumoasa relatie de prietenie. In rindurile ce urmeaza va prezint un interviu cu cel mai mare povestitor de la noi- Liviu Radu-REGELE PROZEI SCURTE ROMANESTI:

VN.La tirgul de carte sf Final Frontier II recent desfasurat ai primit Premiul Galileo pentru intreaga cariera, privind in urma de ce ai debutat asa de tirziu si de ce ai ales SF&F si nu mainstreamul?

LR.Am o profesie care-mi place foarte mult, care-mi ocupa tot timpul (pentru că lucram de dimineață până noaptea târziu) și care necesită multă imaginație (eram analist-programator). O meserie în care e nevoie să scrii toată ziua – tot soiul de documentații, ghiduri de utilizare, referate și alte chestii. În ultimii patruzeci de ani am scris zilnic cam același număr de pagini. În 1990, am fost numit director-adjunct (dupa câțiva ani am ajuns director) al Centrului de Calcul în care lucram din 1971. Și trecând în domeniul administrativ, am descoperit că nu mai aveam cum să-mi consum excesul de imaginație. Și, ca să-mi găsesc ceva de lucru, m-am apucat să traduc. Am descoperit, cu surprindere, că mulți autori cunoscuți și la noi nu scriau prea grozav. Adică, mi-am spus, așa ceva pot să scriu și eu. De ce nu am ales mainstream? Păi… eu scriu și proză fantastică – adică mainstream. Dar am nimerit în domeniul SF&F destul de întâmplător – în 1992 s-au organizat mai multe concursuri de literatură SF. Am scris niște povestiri special pentru ele, le-am trimis, unul dintre texte i-a plăcut lui Alexandru Mironov, care a rugat-o pe Mihaela Murariu-Mândrea să mă caute și să mă întrebe dacă sunt de acord să publice textul în revista Quasar. Doamna Mândrea a sunat la telefonul pe care-l trecusem în foaia de concurs și a dat de secretară, care i-a explicat că ”domnul director a fost operat și e la Câmpina, în convalescență” . Atunci a cerut telefonul de la Câmpina. Nicoleta – o fată minunată – a sunat, mi-a povestit ce s-a întâmplat și m-a întrebat dacă să-i dea numărul de telefon. Am fost de acord, peste zece minute m-a sunat doamna Mândrea, care mi-a povestit ce voia și a sfârșit prin a mă invita la cenaclul String. Când m-am întors în București, m-am dus la cenaclu – și am continuat să mă duc vreo trei, patru ani de zile. L-am cunoscut acolo pe Mihai Grămescu, apoi pe Costi Gurgu… dar l-am cunoscut și pe Ionuț Bănuță și pe Pavel Constantin, de la Anticipația. (care mi-a cerut pentru revista respextivă textul pe care l-am citit la prima mea participare la vreun cenaclu, Aman ori aman fac aman). Și așa am ajuns la Anticipația, unde l-am cunoscut pe MDP – pe Albescu îl cunoșteam, că fuseserăm colegi de facultate, și la JSF, unde am cunoscut o grămadă de lume. Adică, dintr-o simplă întâmplare, am pătruns într-un mediu în care m-am simțit atât de bine, încât n-am mai vrut să plec. Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi participat la un concurs mainstream – nu cred că aș fi avut succes. Oricum, din cele de mai sus puteți să vă dați seama că am nimerit în mediul SF datorită insistenței Mihaelei Murariu-Mândrea (căreia îi sunt foarte recunoscător).

VN.Primul roman a fost Trip-Tic aparut la edituraDacia, care este povestea nasterii acestui roman? Dar a celorlalte-Optiunea,Spaime, Waldemar,Modificatorii si ultimul (cred ca cel mai superb roman citit de mine!) Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor barbati foarte cumsecade (of,doamne! de ce ai ales titlul asta lung?)?

LR. Povestea nașterii unor romane? Dar cine le mai știe? Despre Trip-Tic știu doar că l-am scris și că Horia Ursu, care preluase organizarea unei colecții SF la editura Dacia, mi-a cerut un text în format electronic (pe vremea aceea, multă lume mai folosea încă mașina de scris). Romanul meu era scris pe calculator, i l-am trimis și l-a publicat… Opțiunea, Spaime și Waldemar au fost scrise în perioada 1996-1997, ele s-au dorit a fi răspuns la niște teorii care circulau în perioada aceea în fandom și pe care le susțineau cei de la Nemira: că publicul nostru nu-i amator de fantasy și de horror, deci autorii români n-au de ce să scrie așa ceva, că amatorii de SF nu sunt interesați de religie și nu se poate scrie SF cu caracter religios, și alte asemenea minuni care, după cum vedeți, au fost contrazise de viață. Numai că una e să fi publicat Waldemar în 1996 și alta e să-l publici în 2007, după ce piața a fost năpădită de literatura fantasy (al cărui succes a fost datorat, în mare parte, faptului că publicul a descoperit un gen ce-i fusese ascuns cu multă grijă). Cât despre titlul Chestionarului, l-am ales în deplină cunoștință de cauză, ca să atrag atenția asupra cărții. A fost scris special pentru concursul organizat de Eagle, care cerea cel puțin trei personaje, istorie contrafactuală și subiect de interes internațional. De unde trei personaje? Așa că am inventat un chestionar, pe care să-l completeze trei femei… cărora le-am găsit ceva în comun. Inițial, tema istorică fusese una românească – mă pasionează povestea lui Despot Vodă, dar povestea asta n-o știu nici măcar toți românii, deci evident că n-ar fi fost de interes internațional, așa că am revenit la un alt subiect care mă interesa, Stalin și Hitler…

3.Esti regele prozei scurte romanesti, cu povestiri superbe numai una si una care dintre ele iti este cea mai draga ? Ne poti face un top 10 al preferintelor tale?

LR. Cea mai dragă poveste îmi este Ghicit de seară – pentru că este prima mea poveste, scrisă prin 1970… Un top al preferințelor mele… cam greu, mie îmi plac toate, oricum, nu pot face un clasament, o să înșir niște povești care îmi plac mai mult:

– Mesagerul

– Crocodilul

– Scrisori din fortul de la marginea imperiului

– Iată, vin colindătorii

– Spre Ierusalim!

– Epitaf pentru Laura

– Anul în care nu vor veni zangorii

– Ultima ispitire a sfântului Anton

– Yildirâm

– Dulce durere, domoală, discretă…

VN.Ai ales un subgen al sf&f care implica multa munca de cercetare si cunoasterea istoriei -distopia si ucronia plus calatoriile in timp- de ce aceste viitoruri posibile ? De ce aceste trecuturi posibile?

LR. Mi-a plăcut istoria de mic – prima mea carte a fost De la întemeierea Romei, de Titus Livius, au apărut în timpul copilăriei și adolescenței mele multe cărți de acest fel – Plutarh, Herodot, etc, cărți de autori care scriau o istorie ce se putea citi ca o poveste. Am vrut să studiez istoria, dar vremurile m-au împins spre Politehnică (n-am regretat, calculatoarele mi-au plăcut și ele…) Dar am continuat să citesc istorie cu aceași plăcere. Și, bineînțeles, există în istorie nenumărate momente în care lucrurile ar fi putut s-o ia pe un alt făgaș. Așa că, îmbinând pasiunea pentru istorie ca înșirare de evenimente trecute cu meseria de analist (care te obligă să te întrebi ce se întâmplă dacă schimbi câte ceva), am ajuns să fiu atras de ucronii (atenție, ucronia este o istorie abătută de la făgașul ei, dar care respectă aceleași legi istorice; istoria alternativă este o altă istorie, care n-are nici o legătură cu regulile și legile istoriei existente)

VN. Esti unul din cei mai buni traducatori de la noi, ce carte ti-a placut cel mai mult sa-o traduci? Ce alte „minuni” traduse mai ai prin sertare dar nepublicate?

LR. Cel mai mult mi-au plăcut Nicăieri, de Neil Gaiman, și cele două romane din seria Cris Snow, a lui Dean Koontz. Nu prea mai am mare lucru prin sertare, în general am tradus ce mi-au cerut editurile, deci rareori cărțile traduse n-au fost publicate. S-a întâmplat însă ca o carte foarte bună – Castelul seniorului Valentine, de Robert Silverberg, să nu mai fie publicată de RAO.

VN.Ce pasiuni are omul si scriitorul Liviu Radu? Care este cea mai mare dorinta a ta?

LR. La vârsta mea, nu mai ai pasiuni – doctorii nu-ți dau voie să mai faci nimic. Cea mai mare dorință? Să-mi văd nepoții la facultate (având în vedere că cel mai mare abia a intrat în clasa zero, e vorba de o perioadă cam lungă…)

VN.Ce volum de povestiri sau roman ai in pregatire? Ai ceva planuri pentru viitor?

LR. Am un roman în pregătire – ceva mai mainstream. Și aș putea să mai strâng ceva povești nepublicate, într-un volum…  Planuri de viitor? Deocamdată nu.

       

VN. Volumul care m-a cucerit pe viata a fost Spre Ierusalim! unde sunt niste povestiri absolut minunate(acolo este si o povestire unde este pomenit cosmodromul de la Slobozia, sic! 🙂 ), de unde iti vine inspiratia sau ideile pentru asemenea povestiri?

LR. Știu și eu? N-am fost atent la chestia asta. Presupun – dar nu sunt sigur – că ideile îmi vin când încerc să adorm – sufăr de insomnie de când mă știu și zac în pat ore în șir, gândindu-mă la tot soiul de prostii, până mă ia somnul…

VN. Stiu ca ai mai multe texte nepublicate,vor vedea vreodata lumina tiparului?

LR. Mai am texte nepublicate, dar mă îndoiesc că merită să vadă lumina tiparului. Le păstrez doar din sentimentalism

VN. Daca ai putea sa te intorci in trecut ce ai schimba? Ar fi mai multe carti aparute scrise de Liviu Radu?

LR. E greu de spus. M-am gândit de multe ori la lucrurile pe care le-aș schimba. Dar nu cred că ar influența în mod pozitiv activitatea mea literară.

VN. In incheiere un mic discurs pentru fani si cititori

LR. Dragi soldați, de pe piramide vă privesc multe secole de istorie! Vom lupta și vom învinge! Sacrificiile mici de azi vor duce la sacrificiile mari de mâine!

Nefiind nici politician, nici conducător de oști, nu mă pricep la discursuri. Sunt mare amator de stat la palavre, dar asta-i altceva.

Nicu vrea câteva cuvinte pentru fani și cititori.

Nu-mi vine nimic în minte, așa că o să vă spun o poveste

Scriitorul

   Într-un moment de plictiseală, Domnul Dumnezeul nostru a creat un om pe care l-a înzestrat cu talentul de a scrie cărți care să placă tuturor.

Și omul acela a scris cărți pe care criticii le lăudau, pe care cititorii le admirau, iar editurile se băteau să i le publice.

Iar după ani și ani plini de succese, omul acela a ajuns în fața Domnului.

Plin de curiozitate, Domnul a luat una din cărțile individului și a citit-o. Era o carte plină de profunzime, de o înțelepciune inimaginabilă, în care găseai toate întrebările fundamentale, dar și toate răspunsurile.

O carte demnă de admirație.

Apoi Dumnezeu și-a amintit că El însuși îl înzestrase pe omul acela cu un talent unic și a dorit să vadă cum ar fi arătat cartea aceea, dacă ar fi fost lipsită de harul de a place tuturor.

A înlăturat vraja pe care El o stabilise.

Iar cartea s-a schimbat și în locul ei a rămas o oglindă.

Adică fiecare autor șlefuiește o oglindă. Dacă vă recunoașteți în ea, atunci vă place cartea. Dacă imaginea e deformată, vă amuză. Dar dacă nu deslușiți nimic, n-are ce să vă placă. Cititorii sunt coautori, gustul lor determină succesul sau insuccesul unei cărți. Dacă cititorii sunt inteligenți, atunci vor aprecia autori de valoare. Și reciproc. Fiți inteligenți – iar după aceea o să vă dați seama dacă e cazul să vă placă scriitorul Liviu Radu sau nu. Eu aș prefera să vă placă, dar oamenii inteligenți judecă independent și nu țin seama de preferințele altora…

Pentru delectarea cititorului am ales un fragment dintr-o povestire senzationala a lui Liviu Radu, parerea mea este ca ar trebui si ecranizata, Iata vin colindatorii.

IATA,VIN COLINDATORII..

„Ningea de două zile. Fulgii mari cât palma, cenuşii, curgeau fără încetare, de parcă acolo, sus, cineva răsturnase o căruţă cu pene de gâscă sălbatică.

–  Pe vremea mea, spune bunicul, privind pe geam, zăpada era albă…

–  Albă? se miră tata. Ai mai apucat zăpadă albă?

–  Da… Şi ne băteam cu bulgări de zăpadă… Făceam oa­meni de zăpadă…

–  Tot timpul se laudă cu ce-a văzut înainte să mă nasc eu, râde bunica. Semn de ramolisment… Vorbeşte mereu despre ce s-a întâmplat în vremurile de dinainte de…

Tata o întrerupe:

–  Dacă o să ningă în ritmul ăsta, diseară ne trezim cu Colin­dătorii…

–  Păi, nu-i Ajunul Crăciunului? îi răspunde bunicul. Ce fel de Crăciun ar fi ăla fără Colindători?

–  Aş fi preferat un Crăciun fără zăpadă, mârâie tata. Îţi dai seama că o să acopere gropile, barajele de sârmă ghimpată şi zonele minate? S-ar putea să nu mai ajungem să sărbătorim Crăciunul.

–  Cum o da Dumnezeu… oftează bunicul. Om trăi şi om vedea…

–  Tu, ăla micu’, zice mama, du-te şi dă apă la vaci! Şi nu te juca în zăpadă, că o să-ţi cadă părul şi dinţii!

„Ala micu'” sunt eu. Am zece ani, dar n-am nume. Toţi îmi spun „ăla micu'”. Abia aştept să se nască alt copil în familie, să nu mai fiu ăl mai mic…

Ies în curte. Încă din prag mă izbeşte valul de frig, deşi mă încotoşmănasem zdravăn. Zăpada s-a aşternut într-un strat gros. Peste un metru. Are dreptate tata. Dacă o să continue în ritmul ăsta, până diseară astupă groapa din jurul curţii… Căra­rea pe care a făcut-o Vasile de dimineaţă e doar o adâncitură, abia vizibilă, în stratul cenuşiu.

Iau o mână de zăpadă. E rece şi pufoasă… „Nu te juca în zăpadă că o să-ţi cadă părul şi dinţii”… Aiurea! Ăştia marii nu ştiu ce să mai inventeze ca să te sperie. Ce poţi să păţeşti dacă te joci în zăpadă? Să te alegi cu o răceală zdravănă! Şi atunci, cine-o să dea apă la vaci şi grăunţe la păsări, cine-o să care lemne din magazie, şi toată sumedenia aia de treburi mărunte din gospodărie, pe care le face, întotdeauna, „ăla micu'”?

Mă îndrept spre fântână şi las ciutura să coboare. Se opreşte înainte de a intra în apă. Să fie chiar atât de ger c-a îngheţat apa din fântână? Ridic ciutura grea, trăgând de funie, şi-i dau dru­mul. Gheaţa trosneşte, aud bolborositul apei ce năvăleşte în ciubărul de lemn. Eliberez cumpăna, iar ciutura apare la margi­nea ghizdului. O apuc şi o răstorn în găleata de tablă. Mă împle­ticesc prin nămeţi, până la grajd. Când deschid uşa, mă năpă­deşte aburul cald, mirosind a paie şi a bălegar…

Când termin cu adăpatul vitelor, abia mai văd pe unde merg. Ce repede s-a înserat! Cerul e negru, iar zăpada continuă să cadă…

Mă duc în casă şi mă opresc drept lângă sobă. Mâinile îmi sunt roşii de frig. Mă scutur de omăt ca un câine ud, apoi privesc în jur.

Nu mai recunosc nimic. În timpul cât am fost afară, restul familiei scosese pereţii despărţitori şi-i înşirase lângă zidurile groase, din buşteni tencuiţi cu lut. Dulapurile, paturile, mesele, răsturnate în faţa uşilor. Lucrurile mărunte, vesela, îmbrăcă­mintea fuseseră duse în beci.

Casa se transformase într-o fortăreaţă.

Aşteptam Colindătorii…”

A relatat din fata pc-ului fanul de serviciu Voicunike.

posted by voicunike

Mark Hodder – Trilogia Albertian Britain

Burton and Swinburne in the Strange Affair of Spring-Heeled Jack – o lectura extraordinara ce imbina cu succes fictiune istorica, detectiva si stiintifica. Colectia de personaje e redutabila (Burton, Swinburne, Darwin, de Sade, Palmerstone, Wilde samd), acestea comportandu-se adorabil de diferit fata de contextul istoric, participand intr-o lume surprinzator de diferita de cea reala (nu se observa doar prezenta tehnologiei prin abur, ci cu totul alte concepte/filozofii/norme de organizare a claselor), prin actiuni pe cat de demente (“Of course! Exactly that! Fuck yourself into existence!”) pe atat de ilariante (“Message from the stinking Prime Minister’s Office”, it cackled. ” You are requested to attend that prattle-brain Lord Palmerston at 10 Downing Street at nine o’clock in the morning. Please confirm, arse-face. Message ends.”). Incepe banal, primul fir de poveste ivindu-se abia pe la pagina 50, dar te rasplateste cu varf si indesat. N-am fost surprins atat de placut de la The Amazing Adventures of Kavalier & Clay incoace.

The Curious Case of the Clockwork Man – o continuare perfecta la Spring-Heeled Jack. Pe atat de bun pe cat poate sa fie un amalgam de steampunk, istorie alternativa, filosofie si sarcasm. Istoria e si mai data peste cap ca data trecuta, personajele sunt din ce in ce mai interesante, twisturile devin din ce in ce mai placute, iar maiestria cu care s-au pus la punct toate itele de poveste ma da peste cap. N-am ce sa mai spun fara sa dau de gol povestea si personajele din volumul asta sau cel precedent, asa ca zic doar ca, alaturi de Swan Song, e lectura preferata a anului.

Recenzie Galileo 4

Asteptat de mult timp numarul patru al revistei Galileo se prezinta ca un regal al literaturii de buna calitate.Daca ar fi sa fiu naufragiat pe o insula pustie precum Robinson Crusoe in mod sigur mi-as dori ca aceasta revista sa naufragieze o data cu mine.

Prima povestire citita de mine a fost cea a lui Oliviu Craznic -Transport Periculos, o prima incercare de space opera modern in binecunoscutul stil laborios si extra-large al lui Oliviu, parte dintr-o serie care promite mult-Ermengaarde Saga, poveste care se citeste cu sufletul la gura si cu intorsaturi de situatie neobisnuite.Nota 9,9

A doua poveste citita de mine a fost cea a lui Narcisa Stoica-Apocalipsa la Super-Oferta, si asta in drum spre Giotto in metrou , efectiv m-a uluit prin faptul ca intr-o societate romaneasca in care un dictator nebun impune regula celor zece litere, sa scrii un text in care sa numeri in gind cuvintele care au zece litere implica un adevarat tur de forta dar si o stapinire de sine remarcabila.Pastila de la final face toti banii si demonstreaza inca o data potentialul imens de care dispune aceasta tinara autoare talentata.Alaturi de Ona Frantz si regina neagra a cyberpunk-ului romanesc Ana Maria Negrila,Narcisa Stoica este una dintre marile stele,in devenire, ale sf&f-ului romanesc.Ii astept ca fan si cititor viitorul roman in curs de aparitie la editura MILLENNIUM BOOKS. Nota 9,9

Rare sunt textele care ma dau pe spate dar uluitorul text al lui Aron Biro-Apocalipsa Dupa Aron Biro m-a facut sa exclam WOW! Incredibil!. Autorul intr-un incredibil tur de forta te introduce intr-un univers fascinant care mi-as dori sa fie in viitor parte dintr-un roman mai amplu si te lasa spre sfirsit cu un final abrupt si acel gust amar in gura ca atunci cind cineva iti ia jucaria preferata.Daca sfirsitul povestii ar fi fost putin mai slefuit nota mea ar fi fost 10, asa ca de data asta obtine doar 9,99.

Una din revelatiile mele a fost povestea lui Doru Stoica-Clona-Mi-As, o poveste in care ruralul este impletit cu modernul, iar genetica da friu liber iubirii.Vesela si amuzanta povestea intoarce cititorul in minunata lume a satului romanesc cu cutumele lui si obiceiuri vesnic neschimbate.A se citi neaparat! Nota 9,9

Intr-un veritabil tur de forta Adrian Buzdugan demonstreaza inca o data ca este un mare autor cu povestirea Bulgarele Din Cer.Scrisa in limbajul cronicarilor din vechime(apropo asta mi-a adus aminte de copilarie cind citeam printre altele carti istorice)povestea arata  forta sateanului roman pus fata in fata cu extraterestrii, scor 1 la 0 pentru taranul roman.Superba! Nota 9,95

Maestrul Mircea Oprita ofera spre delectarea cititorului o parte din eruditia lui in articolul despre Felix Aderca si Adrian Rogoz ,doi mari grei ai sf-ului romanesc.Astept cu interes si celelate articole in numerele viitoare ale revistei Galileo.A se citi neaparat la o cafea, prezentare excelenta si informatii greu de gasit.Nota 9 spre 10.

Dezamagire totala Kim Stanley Robinson cu O Istorie Ilustrata a Secolului XX,in acelasi stil greoi din Trilogia Marte nu m-a incintat deloc, un text care nu mi-a spus nimic si drept pentru care ii acord nota 3,4.Sincer sa fiu, printre atitea bijuterii literare textul asta este un carbune lipsit de valoare.

Inedit la noi si cu un mare potential Ian R. MacLeod cu a sa Isabel in Cadere ne introduce intr-o lume fascinanta in care religia este amestecata cu stiinta intr-un mix valoros.Ideea povestii poate fi dezvoltata intr-un roman foarte valabil.De apreciat intr-un mod foarte placut gustul intens al povestii. Nota mea 9,8.

Uluitorul Florin Pitea spre sfirsitul revistei ne introduce printr-un amplu interviu in lumea lui John Shirley , o lume bizara si-n mod clar ciberpunk.Isolation Point,California ne prezinta o lume post-apocaliptica in care iubirea incearca sa triumfe in dauna instinctelor animalice.Sfisietoare si superba aceasta poveste scrisa de John Shirley primeste un binemeritat 9 plus spre 10.Most recomended!

In ansamblu revista Galileo numarul 4 este o lectura deconectanta si cu certe valori literare, neaparat de urmarit drumul „eroilor” Narcisa Stoica,Oliviu Craznic,Doru Stoica,Adrian Buzdugan, Aron Biro si noilor dar vechi IanR.MacLeod si John Shirley.Nota primita este 9.

posted by voicunike

Ce Citește Liviu 13 (5.03-25.03 2012) – Succint

Editor Gardner Dozois-The Year’s Best Science Fiction 1 (The Year’s Best Science Fiction: Twenty-Third Annual Collection, 2007) 670p., TPB, Nemira, București, 2007, Colecția Nautilus Nr. 238, Trad. Gabriel Stoian, Mihai Dan Pavelescu, Roxana Brînceanu, Ana Veronica Mircea, Antuza Genescu, Alexandru Maniu, Red. Oana Ionașcu

Este prima antologie Best of SF anuală, alcătuită de Gardner Dozois, care apare la noi și reprezintă jumătate din ‘TheYear’s Best Science Fiction: Twenty-Third Annual Collection, 2006′. Cuprinde: Ian McDonald-Mica Zeiță/The Little Godess; Alastair Reynolds-Dincolo de Falia Aquila/Beyond the Aquila Rift; Michael Swanwick-Vara Triceratopilor/Triceratops Summer; Robert Reed-Camuflaj/Camouflage; Ken MacLeod-O Speță de Concordie/A Case of Consilience; Bruce Sterling-Planul lui Blemmye/The Blemmye’s Stratagem; David Gerrold-În Zona de Seism/In The Quake Zone; Stephen Baxter-Copiii Timpului/The Children of Time; Vonda N. McIntyre-Companionii/Little Faces; Gene Wolfe-Valul/Comber; Neal Asher-Blând Grăia Măcărețul/Softly Spoke the Gabbleduck; Joe Haldeman-Înger de Lumină/Angel of Light; James Patrick Kelly-Foc/Burn.

Veritabilă instituție a culegerilor anuale de proză scurtă, antologia de față cuprinde povești pentru toate gusturile, de la Hard SF la Time Travel, SF Social, New Weird etc., mici bijuterii sau nuvele de lungimea unor romane (cum sunt, de exemplu, ‘In The Quake Zone’ a lui David Gerrold sau ‘Burn‘ a lui James Patrick Kelly-apropo, am văzut că această nuvelă, premiată cu Nebula în 2007, a apărut și ca volum individual). Mi-au plăcut foarte mult povestirile lui Gerrold, Kelly și Reynolds (dar cum să nu-ți placă ceva scris de Alastair Reynolds, acest autor genial, insuficient promovat la noi) și, în timp ce parcurgeam nuvela lui David Gerrold, mă gândeam: ce bine surprinde acest autor trăirile și sentimentele personajului principal gay; mai târziu am aflat că și el este tot gay, premiat cu Lambda sau Gaylactic Award. Nu mi-a plăcut deloc povestirea Vondei N. McIntyre (deși insist mereu pe lângă editurile de la noi să-i fie tradus romanul ‘Dreamsnake‘, practic cel mai vechi roman premiat cu Nebula, după ‘Babel-17‘ al lui Samuel R. Delany, și cel mai vechi roman premiat cu Hugo, după ‘The Wanderer‘ al lui Fritz Leiber, neapărut în românește), ‘Little Faces’, care mi s-a părut absolut dezgustătoare-mi-a adus aminte de o altă povestire de-a Ursulei K. LeGuin de același gen, ceva cu un clito-penis, nu-mi mai aduc aminte unde am citit-o sau cum se numea. ‘Little Faces’ a fost totuși nominalizată la Nebula, James Titpree și Theodore Sturgeon, deci cuiva tot i-a plăcut.

Nu este o antologie care te lasă mască prin abundența de povestiri bune și foarte bune, dar este un must-read pentru orice cititor de proză scurtă care se respectă, iar traducerile sunt de cea mai înaltă clasă. Nota mea-9!

Greg Egan-Scara lui Schild (Schild’s Ladder, 2001) 430p., MMP, Nemira, București, 2007, Colecția Nautilus Nr. 241, Trad. Mihai Dan Pavelescu

După adevăratul maraton de povestiri din cărămida de aproape 700 de pagini care este ‘The Year’s Best Science Fiction’ Vol. 1 mi-am zis hai să citesc ceva mai subțirel. Proastă alegere: cine a zis că esențele tari de țin în sticluțe mici, a zis bine. De Greg Egan mai citisem ‘Quarantine‘  (apărută și la noi întâi la Editura Teora și reeditată la Editura Nemira), acum vreo 14-15 ani și-mi dăduse dureri de cap. Dacă aceea mi-a dat dureri de cap, din ‘Scara lui Schild‘ n-am înțeles mai nimic. În urma unui experiment într-un loc din spațiu aflat la mare distanță de Pământ, care nu merge cum trebuie, ia naștere un nou univers care își mărește granițele cu jumătate din viteza luminii, astfel încât tot ce se află în calea lui trebuie evacuat. Mulți ani mai târziu o echipă de cercetători se adună pe o navă pentru a pune la punct o strategie de combatere a înaintării a acestui univers inamic. Tchicaya și Mariama sunt doi dintre cercetătorii care află într-un final că universul dușman a dat naștere unor noi forme de viață și, astfel intră într-o dilemă și mai mare: să distrugă universul și, implicit, nou descoperita formă de viață extraterestră sau să fugă la nesfărșit din calea expansiunii acestui univers.

Cartea abundă în explicații savante și extrapolări științifice de ultimă oră, dar, așa cum spunea Cristi Schizoid acum ceva timp de timp despre ‘The Quantum Thief‘ a lui Hannu Rajaniemi, eu nu am doctorate în fizică, mai ales în cea cuantică, astrobiologie sau mai știu eu ce. Nu știu de ce unii scriitori au stiluri atât de savante, mie unul mi-a ajuns Greg Egan pentru încă 20 de ani de-acum încolo. A, și mai e o chestie: pe pagina a patra, unde sunt trecute datele cărții, nu apare redactorul, este trecut doar traducătorul, marele guru Mihai Dan Pavelescu, cel mai prolific traducător de SF de la noi; cred că am aflat de ce redactorul nu este trecut: MDP traduce extrem de bine, dar aici cred că nici n-a existat un redactor. Nu este o carte tradusă prost, din contră, toți termenii savanți și toate definițiile științifice au fost tălmăciți, dar mai trebuia și un redactor, iar acesta cred că a fost absent nemotivat. Nota mea-7!

Margaret Atwood-Femeia Comestibilă (The Edible Woman, 1969) 408p., TPB, Leda, București, 2008, Colecția Maeștrii Leda Nr. 16, Trad. Margareta Petruț, Red. Ioana Vîlcu

După abundența de date științifice și idei care mai de care mai revoluționare din ‘Scara lui Schild’ mi-am zis ‘what a hack!’, hai să încerc și ceva mainstream, că tot nu mai citisem ceva ‘serios’ de la ‘Ben Hur’ încoace. Și cum romanele lui Margaret Atwood de la Leda îmi tot făceau cu ochiul, am intrat pe net să văd care ar fi prima în ordinea cronologică a apariției: a reieșit astfel că primul roman publicat de Margaret Atwood este ‘The Edible Woman‘, apărută din fericire și la noi la Editura Leda. De Atwood mai citisem acum vreo câțiva ani bani ‘The Handmaid’s Tale’ (‘Galaad 2195’/’Povestea Cameristei’) de la Editura Univers, un SF distopic foarte bine scris, ecranizat în 1990 de Volker Schlondorf.

Romanul este scris în perioada ‘feministă’ a autoarei și spune povestea lui Marian, o tânărăr canadiană cât se poate de normală într-un deceniu 6 al secolului XX, un deceniu plin de frământări și de schimbări, cu revoluții sociale, culturale și politice. Marian stă cu chirie împreună cu o colegă nonconformistă la o bătrână cât se poate de conservatoare, ancorată în trecut și păstrătoare de tradiții, are un serviciu nu prea aducător de satisfacții în domeniul publicitar și un logodnic fermecător, care ar face orice ca ea să fie fericită.

Dar lucrurile nu sunt cum par: atunci când Marian anunță logodna cu prietenul ei, totul pare că o ia razna-subconștientul ei începe să aibă idei ciudate, organismul ei nu mai acceptă o gamă din ce în ce mai mare de mâncăruri, cunoaște un tânăr cu idei cel puțin ciudate și cu o viziune proprie asupra vieții foarte neobișnuită, colega ei de apartament vrea să facă un copil, nu contează cu cine, dar să-l crească numai ea, lucrurile se complică din ce în ce atunci când nu mai poate mânca mai nimic, când Marian începe să creadă că ea este cea devorată de către logodnic, când colega de apartament îl păcălește pe un prieten de-al lui Marian să o lase însărcinată, dar apoi află că un copil nu poate crește normal doar cu un părinte și se hotărăște că vrea să-și crească odorul împreună cu cel cu care l-a conceput etc.

Autoarea a avut o idee foarte ingenioasă, despre care mi-am dat seama de-abia în ultimele pagini: cartea este alcătuită din trei părți-partea I și partea a II-a sunt scrise la persoana I, din perspectiva lui Marian, adică ea este personajul central, se implică total, totul gravitează în jurul ei, ceilalți sunt doar personaje secundare, partea a II-a, după ce este anunțată logodna, este povestită la persoana a III-a, Marian devine un personaj oarecum secundar, nu mai are mare importanță, este absorbită de evenimente, pare că evenimentele au acaparat-o complet și că a fost luată de vâltoarea acțiunilor celorlalți.

Per ansamblu un roman recomandat, Atwood este o mare scriitoare, aș vrea ca toate cărțile ei să apară și la noi. Nota mea-9.3!

 

 

 

 

 

 

 

Serge Brussolo-Carnavalul de Fier (Le Carnaval de Fer, 1983) 222p., MMP, Valdo, București, 1991, Colecția Science Fiction Nr. 1, Trad. Liliana Toia

De fiecare când citesc un nou roman de Brussolo mă gândesc: acesta cu siguranță este cel mai bolnav roman al autorului. Și de fiecare dată gasesc altul mai macabru și mai pervers. Acesta este singurul roman care îmi lipsea din colecția SF scoasă de Editura Valdo/Savas Press și, când am ochit-o la Bebe, n-am mai putut rezista. Volumul se înscrie în genul Brussolo-fiction, un gen aparte, plin de o imaginație bogată și perversă, depravată dincolo de limitele normale, nu degeaba Brussolo este considerat un gen în sine.

Cartea spune povestea lui David (un nume des întâlnit în multe dintre scrierile lui Brussolo), un bătrân de 70 de ani care întinerește după ce se scaldă în sudoarea unei obeze-profet ciudate și care devine un fel de pelerin ce trebuie să regăsească drumul spre Homakaido, un tărâm de mult pierdut și uitat de toată lumea, ajutat de tânăra Sirce. Este povestea Carnavalului de Fier, o petrecere fără de sfârșit, unde distracția este pe primul plan, o distracție care este însă paravan pentru un război brutal și crud, plin de finețe și de sadism, cu dispozitive pline de imaginație, dar nu mai puțin lipsite de preversitate: îngeri doborâți de Păsări Phoenix, anghile-artificii care omoară peștii și locuitorii subacvatici, dansatori cyborgi care își prind victimele între ei și le silesc să danseze până li se tocesc picioarele, confetti otrăvitoare, măști și haine infestate cu ciumă sau lepră etc.

Lumea creată în ‘Carnavalul de Fier’ abundă în creaturi și locuri care mai de care mai neobișnuite: mări și râuri alcătuite din pitici plini de negi  (dar ale căror excrescențe ascund perle), care transportă corăbii și bărci trecându-le din mână în mână, fetițe care plonjează în marea de pitici pentru a le răpi perlele, oameni-albine, oameni-copaci care dau naștere la copii de pământ, are loc o călătorie inițiatică spre tărâmul pierdut Homakaido, plină de peripeții și de pericole, nimic care să aducă a basm sau a păduri feerice.

Romanul este dens, plin de evenimente, întunecat, plin de idei nebunești, dar care ascund de fapt idei despre realitate foarte adevărate, sfârțitul este întunecat și lipsit de optimism, cum sunt mare parte din cărțile lui Brussolo pe care le-am citit. Cartea conține câteva trimiteri evidente către Al Doilea Război Mondial și bombele de la Hiroshima și Nagasaki: Homakaido m-a dus cu gândul la Hokkaido, una din insulele ce alcătuiesc Arhipelagul Nipon, unul din savanții din acest oraș se numește Hiro Ito, nume foarte asemănător cu al Împăratului Japoniei din cel De-al Doilea Război Mondial, Hirohito, apare pe-acolo și o explozie termonucleară.  Am remarcat un aspect, după ce am parcurs 3 din romanele publicate de Paralela 45 din vasta operă (peste 150 de romane) a lui Brussolo: autorul pare că s-a mai cumințit în ultimul timp, de vreo câțiva ani încoace nu mai apar idei atât de perverse și de nebunești cum am întâlnit, de pildă, în ‘Febra’, ‘Somnul Sângelui’, ‘Lacăte Carnivore’ sau ‘Ira Melanox’. Nota mea-9!

Tim Powers-Pe Ape și Mai Tulburi (On Stranger Tides, 1987) 398p., TPB, Voyager Premium Books, Ploiești, 2011, Trad. Ana Veronica Mircea, Red. Vlad-Mihai Botta

De Tim Powers nu mai citisem nimic până la acest volum apărut la tânăra Editura Voyager, o editură care promite multe, inclusiv unul din cele mai apreciate romane apărute anul trecut, ‘Leviathan Wakes‘ a lui James S.A. Corey, prima parte a Seriei Expanse, sau ‘The Dragon’s Path‘ a lui Daniel Abraham (același James S.A. Corey), prima parte a Seriei Dagger and the Coin. Aveam mari așteptări de la acest autor, tradus la noi cu ‘Dinner at Deviant’s Palace‘ (‘Palatul Mutantului‘, Editura Baricada, 1994) și ‘The Drawing of the Dark‘, dacă nu mă înșel (‘Regele Pescar‘, Editura Baricada, 1994), dar a trebuit să mi le cobor un pic când am aflat că ‘Pirații din Caraibe 4’ a fost adaptat după acest roman-mi-a plăcut primul film, pe celelalte nu le-am văzut, dar este doar entertainment și-atât, fără mari pretenții de valoare artistică sau mai știu eu ce.

Volumul spune povestea lui John Chandagnac, transformat în urma unor fapte de vitejie în Jack Shandy și a lui Elizabeth, a temutului pirat Barbă-Neagră, un faimos vrăjitor temut de toată lumea ce populează Insulele Caraibe și nu numai, a cursei de urmărire a celor care au răpit-o pe Elizabeth cu scopuri mai mult decât necurate. Apar vrăjitori bătrâni de secole, fantome, zombies, pirați morți de mult și înviați, care se transformă într-un echipaj îngrozitor pentru un vas și mai îngrozitor, tatăl lui Elizabeth vrea să-și învie nevasta și s-o încarneze în trupul fiicei sale, Barbă-Neagră vrea să devină nemuritor și cel mai puternic vrăjitor al secolului XVIII, când se petrece acțiunea. Trădări din toate părțile, lupte sângeroase  pe mare, distrugeri de nave, vrăji, farmece, pirați morți și înviați, creaturi de coșmar, aventură și suspans cât cuprinde, toate acestea alcătuiesc un thriiler spumos și plin de aventură, a cărui acțiune nu stagnează nici nu moment, fără filozofări inutile despre sensul vieții și al omului pe Pământ, fără burți lipsite de sens și care fac dintr-un roman normal unul de porporții leviatanice.

Dar…Cred că Voyager își putea începe aventura în lume cu ceva mult mai valoros decât acest volum, de exemplu cu ‘The Anubis Gates‘ sau cu ‘Declare‘, două cărți mult mai valoroase decât cea de față, dar probabil că Editura a vrut să profite de valul creat de ‘Pirates of the Caribbean: On Stranger Tides‘, film cu încasări destul de consistente vara trecută. Mai există un dar foarte mare în dreptul redactării cărții: știu că Ana Veronica Mircea traduce aproape fără cusur, iar atunci când un traducător greșește intervine redactorul și cartea nu pleacă nepieptănată la întâlnirea cu cititorul. N-a fost însă cazul și în situația de față: Vlad-Mihai Botta, cred că ai luat banii degeaba pentru redactarea cărții acesteia-20 de pagini sunt redactate cum trebuie, 10 sunt sărite și tot așa, cale de 400 de pagini pline de greșeli. Nota mea-8.5!

***-Galileo: Science Fiction & Fantasy Numărul 4 (2012) 224p., TPB, Millennium Books, Satu-Mare, 2012, Red. Michael Haulică & Horia Nicola Ursu

După lupte seculare iată că a sosit și mut-dorita Galileo 4, cu un sumar generos și cu povești frumoase și pline de farmec, cu un debut, al tinerei Narcisa Stoica, ce promite multe, un talent evident și care merită urmărit cu siguranță. Avem povestiri de Aron Biro-o apocalipsă plină de imaginație, dar mi s-a părut că povestirea cam suferă un pic de incoerență, firul nu este liniar, se sare de la un fragment la altul cam repede; Adrian Buzdugan-deja un povestitor apropiat de stilul lui Ion Creangă, plin de idei tratate în maniera specific românească; Oliviu Crâznic-cu o povestire din vasta Ermengaarde Saga, planificată pentru un viitor nu foarte îndepărtat, un space-opera militarist bine închegat și care promite multe; Ian R. MacLeod-cu o povestire ciudată cu măicuțe chinuite de oglinzi de dimensiuni planetare; Kim Stanley Robinson-cu o retrospectivă răvășitoare asupra sângerosului secol XX, secolul genocidelor, cum foarte bine l-a definit Liviu Radu, o povestire bine scrisă dar care nu prea are nimic în comun cu SF-ul, poate doar că e scrisă în 1991 iar acțiunea se petrece undeva în ’95 sau ’96; Doru Stoica-are o povestire extrem de amuzantă cu clone muncitoare la C.A.P. și cu o poveste de dragoste mai atipică; Narcisa Stoica-povestirea ei a fost a doua din revistă pe care am citit-o, după a lui Oliviu Crâznic (să am domnule despre ce discuta cu autorii, nu?), despre o lege absurdă dată de imbecilii care ne conduc cu privire la limita de 10 litere din fiecare cuvânt pe care îl folosim, lege cu implicații majore în societate (mă întreb ce-ar face bieții nemți cu cuvintele lor de câte 20 de litere?).

 Revista mai cuprinde rubrica de SF&F a lui Mircea Opriță despre SF-ul românesc, cu 2 nume grele: Felix Aderca și Adrian Rogoz; și un dosar de autor, cel în cauză fiind de data asta John Shirley, un autor comlet necunoscut la noi în materie de romane. Dosarul conține o fișă de autor, expediată în mare grabă, din care n-am aflat mai nimic nou, un excelent interviu cu autorul luat de Florin Pîtea și o povestire post-apocaliptică superbă, ‘Isolation Point, Claifornia’, tristă și pesimistă, întunecată și fermecătoare.

Am așteptat mult această revistă iar așteptările nu mi-au fost înșelate. Traduceri excelente în regia lui Mircea Pricăjan, un debut plin de promisiuni, al Narcisei Stoica, o autoare de urmărit, cu siguranță (de-abia aștept să văd ce poate în romanul fantasy promis de Millennium Books), o picătură din Ciclul Ermengaarde al lui Oliviu Crâznic și o povestire care mi-a plăcut nespus, cea a lui John Shirley. Singurul lucru de reproșat sunt numeroasele greșeli trecute cu vederea de redactori, iar cel care a greșit se știe el foarte bine, deși a promis că data viitore ‘will be better’. Nota mea-9.8!

 

 

 

 

 

 

 

Ciprian Mitoceanu-Colții (2008), 174p., TPB, Tritonic, București, 2008, Colecția Thriller Nr. 4, Red. Mirela Neculcea

Un thriller excelent, plin de suspans și foarte bine scris, o surpriză extrem de plăcută din partea lui Ciprian Mitoceanu, cu un rus crescător de dulăi ucigași care asediază o familie într-o casă. Recenzie mai amplă în viitorul număr al Revistei Suspans. Nota mea-9.5!

Steven Hall-Amintirile Rechinului (Raw Shark Texts, 2007) 482p., HC, Polirom, Iași, 2008, Colecția Thriller Nr. 12, Trad. Mircea Pricăjan, Red. Ada Tanasă

Un thriller SF plin de imaginație, cu o idee excelentă, nu știu dacă este originală sau nu, cert e că m-a lăsat cu multe semne de întrebare: există specii de pești care se hrănesc cu amintirile oamenilor, cel mai periculos dintre aceștia fiind rechinul conceptual, în urma căruia nu mai rămâne nimic. Amestec de cyberpunk în lumea cărților, horror și thriller, o fuziune între  Memento al lui Christopher Nolan și Jaws al lui Steven Spielberg, Cristi Schizoid l-a desființat, eu l-am admirat. Recenzie mai amplă tot în viitorul număr al Revistei Suspans. O mențiune pentru traducere, redactare și prezentare grafică, domnilor editori, așa se fac cărțile. Nota mea-9.4!

PS: felicitări câștigătorilor de la Romcon-Michael Haulică, Ștefana Cristina Czeller, Mircea Opriță, Bogdan Bucheru, Marian Mirescu!

Posted by Liviu

Bi-Interviu cu Narcisa Stoica si Catalina Fometici

Si a fost tirgul de carte Final Frontier editia a doua cu multe evenimente, lansari de carte si premii consistente iar cel mai remarcabil lucru a fost acordarea pentru prima oara a Premiilor FANSF. Multumim sponsorilor nostri ELEFANT.RO, LEDA, MILLENNIUM BOOKS si NEMIRA , invitatilor MICHAEL HAULICA,FLORIN PITEA si surpriza cea mai placuta  MIHAI DAN PAVELESCU  dar si participantilor si mai ales premiantilor care au participat la eveniment.Cu o afluenta de peste 1000 de vizitatori am avut prilejul sa ma reintilnesc cu prieteni dragi dar si sa cunosc noi prieteni, sa particip printre picaturi la dezbaterile despre cartea sf, despre scriitori si promovarea lor in tara si afara pentru ca avem scriitori extrem de talentati iar tinerii care vin din urma le tin isonul, as da oricind un scriitor strain pe un Liviu Radu, Michael Haulica, Sebastian Corn,Costi Gurgu, Doru Stoica,George Lazar, etc. Dintre scriitorii noi plini de talent si cu o puternica dorinta de afirmare, la tirg am intilnit s-am avut placerea sa povestim in tihna cu Catalina Fometici laureata Premiilor FANSF si Narcisa Stoica aflata la prima povestire aparuta pe hirtie Apocalipsa la Super-Oferta aparuta in GALILEO 4 de la care am luat primul  ei autograf. In rindurile ce urmeaza, asa cum v-am obisnuit in fiecare simbata, in premiera, un bi-interviu cu cele doua stele ale sefeului nostru romanesc in plina ascensiune.

NARCISA STOICA nominalizata la Premiile FANSF

VN. Cum ai inceput sa scrii? De ce SF&F si nu alt gen de literatura?

N.S.  N-aș putea să spun momentul exact când am început să scriu povestiri (de ce SF? fiindcă îmi place SF – ul, e pe sufletul meu, pur și simplu), dar știu de ce m-am apucat…

Într-o zi, Primul meu Cititor (cititorul pentru care scriu și acum, cititorul care contează, cititorul care îmi știe toate textele, cititorul ale cărui opinii le iau în seamă atunci când scriu o poveste, cititorul de dragul căruia m-am apucat de scris; nu, n-o să-i spun numele din buletin, eu știu bine cine e) mi-a zis c-aș face bine să-i scriu niște povestiri care să îl inspire și să-l facă să viseze. De atunci scriu povești, înainte de orice, pentru Primul meu Cititor.

VN. Debutul tau pe hirtie a fost povestirea ”Apocalipsa la Super-ofertă”, o poveste care mi-a placut tare mult si m-a impresionat, cum a fost ? Ce sentimente ai avut ?

NS.  Nu mi-a venit să cred! Nu de bucurie sau încântare, pur și simplu nu mi-a venit să cred c-o să se întâmple până n-am văzut un exemplar din revista Galileo 4. Vorbesc serios. Povestirea am scris-o în urmă cu vreo trei ani, i-am trimis-o lui Michael Hăulică (pentru o antologie care nici nu s-a mai făcut) și după aceea am încercat să uit de ea. Anul trecut, când Michael mi-a scris că vrea s-o publice în Galileo 4, am zis ok (cu bucurie, evident) dar, iarăși, bănuiam că pe masa lui de lucru sunt multe texte valoroase, iar Galileo e una singură, plus că numărul 4 a apărut și destul de târziu… Ce să mai, și acum, la o săptămână de când am intrat în posesia unui exemplar, îmi vine să mă mai uit odată la sumarul revistei, să văd dacă ”Apocalipsa la super-ofertă” mai e acolo. 🙂

 VN. Pentru cititorii interviului spune-ne citeva cuvinte despre tine si care a fost prima ta povestire care a aparut on-line si unde a aparut?

 NS. În revista electronică Nautilus, numărul din luna mai 2009 mi-a apărut prima povestire și se numește ”Interviul. De angajare” (http://revistanautilus.ro/povestiri/interviul-de-angajare). O scrisesem cu și mai mulți ani în urmă, pentru a-mi înveseli Primul Cititor, în perioada în care participa la diverse interviuri în vederea obținerii unui loc de muncă. Nu îmi mai amintesc de ce am trimis-o spre publicare. 🙂

VN. Dupa acest succes, debut pe hirtie si cu priza la public on-line, ce vei face in continuare? Care sunt urmatorii tai pasi?

NS.  Dress for success? Glumesc, deși, serios, nici până acum nu m-am hotărât ce-o să port la lansarea volumului pe care îl am în pregătire la Millennium Books. J

Ce să zic, aștept cu (ne)răbdare să-mi dau BT-ul pe volumul în cauză și, între timp, lucrez la o povestire (sau două?), ce se derulează în același univers ca și cel al volumului menționat mai sus. Intenționez să o/le public într-una din revistele on-line, astfel ca potențialii cumpărători ai romanului să-și facă o idee (doar o idee, da?) pe ce vor da banii.

După aceea, voi promova romanul cât o să pot de bine, voi scrie, voi scrie, voi scrie, voi publica… știi, voi face tot ce trebuie pentru a-mi construi o carieră în domeniul scrisului. Nu le știu chiar pe toate, dar învăț repede și-o să mă adaptez din mers.

 VN. In gradina Narcisei ce „flori” sunt ingrijite pentru cititori, aici ma refer la povesti(flori)? Fiindca a venit primavara cum arata buchetul de narcise?

NS. Poți să mă numești superstițioasă, dar nu-mi place să vorbesc despre textele neterminate (deși mai sus am vorbit, nu?). Dar pot să spun că am câteva texte scurte finalizate, gata redactate, care nu așteaptă decât publicarea. Stați numai cu ochii pe blogul moshului SF (vorbesc de viitorul foarte apropiat) și vizitați târgul de carte din luna mai (poate iese și romanul tot atunci, cine știe), și-o să aflați la ce mă refer.

VN. Ca aripa tinara a sf&f-ului romanesc cum vei lupta pentru promovarea tinerilor scriitori?

NS. Eu sunt mai mult adepta ”make love, not war” și nu-mi place nici să mă cert, cu atât mai puțin, să mă lupt J. De aceea, voi continua să scriu pe blogul meu recenzii despre (tinerii) scriitori români, voi continua să fac recomandări de lectură din scrierile lor (nu doar pe blog, ci și în viața de zi cu zi – nici nu vă imaginați câți oameni mă întreabă ce autori români să citească), voi anunța ori de câte ori am ocazia evenimente de profil (voi posta tot anunțul, complet! ați citit toți? când anunți un eveniment la care participă X oameni, cu Y prezentări, ori scrii tot, ori nu mai scrii deloc! altfel, cazi în păcatul dezinformării), voi scrie despre premiile SF …

VN. Ce te inspira? De unde iti vin ideile? Ce te motiveaza sa scrii?

NS. Inspirația, ca inspirația, vine când vrea ea, de unde vrea ea, stă cât are chef și pleacă exact când ți-era lumea mai dragă J. Cât despre motivație… scriu, după cum ziceam mai sus, pentru Primul meu Cititor. Îi scriu povești vesele când vreau să-l înveselesc, povești amuzante când vreau să-l fac să râdă… Mai bine mă întrebai ce mă motivează când public! Ți-aș fi răspuns: trimit un text spre publicare cu mâna pe tastatură și cu gândul la bani (hai și la cărțile pe care le oferă Nemira colaboratorilor). Desigur, sunt importante și reacțiile / comentariile cititorilor (și, spre bucuria mea, n-am primit comentarii negative până acum), dar cred că aici, vorba chinezilor, ”ai mare grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să ți se îndeplinească”.

VN.Care sunt pasiunile omului Narcisa Stoica?

NS. În afară de citit și scris (nu doar SF)? Iubesc animalele – nu degeaba mi-am numit blogul  după cel mai drag bichon și muza mea – Cherie 

, alături, mai nou, de puii ei – Tina și Puck  :), și îmi place să îmi îngrijesc grădina. A, și întrucât Dunărea este la o aruncătură de băț de orașul în care m-am născut – Oltenița, vara obișnuiesc să merg la pescuit.

 VN.Care sunt autorii tai romani preferati? Dar straini?

NS. Cred că te referi doar la scriitorii de SF, că altfel, ajung să scriu ca George R.R. Martin (când face genealogia vreuneia din Casele conducătoare din Westeros) pagini întregi de nume și calități.

Încep cu scriitorii străini, într-o ordine aleatorie: Lino Aldani și Stanislaw Lem (i-am citit prima oară pe vremea când SF – ul era literatură de anticipație J), Isaac Asimov și Frank Herbert (pe care îi iubesc pur și simplu), Norman Spinrad (îl admir nespus pentru că și acum, la peste 70 de ani, după ce a trecut prin probleme serioase de sănătate, găsește puterea și energia să scrie, să publice și să se lupte cu editorii americani care îi refuză, în continuare, accesul pe piața de carte nord-americană, cu volume care, în alte țări, sunt best-seller. Îl consider un model pentru scriitorii de SF fiindcă reușește să se adapteze la timpurile în care trăiește – nu ignoră potențialul oferit de publicarea în format electronic și chiar a trecut la self-publishing cu ultimul său roman – ”Osama the Gun”, ba i-a făcut și trailer și l-a încărcat pe utube), Ursula K. Le Guin, Sir Therry Pratchet (deși, de când am aflat că a primit toate aprobările legale pentru ”sinucidere asistată” – suferă de Alzheimer -, nu mai pot citi un rând din romanele lui fără să mă apuce plânsul), Neil Gaiman și, desigur, George R.R. Martin – nu doar pentru ceea ce scrie (intrigă, personaje, decor etc.) ci, mai ales, pentru cum le scrie, pentru acele elemente de stil pe care le integrează atât de bine în țesătura poveștii încât, adeseori, cititorul nici nu-și dă seama că sunt acolo. E un adevărat profesionist al scrisului (și al marketingului, aș adăuga). Citiți-i povestirile cu atenție și-o să vedeți despre ce vorbesc.

Acum, despre scriitorii români de SF…

În primul rând, încerc să fiu cât mai informată cu ce se întâmplă pe piața de carte românească de SF, întrucât consider că, dincolo de plăcerea de a lectura și curiozitatea de a descoperi povești interesante și scriitori cu har, este ”obligația profesională” a oricui dorește să ajungă/ se pretinde scriitor SF, să-i citească pe colegii săi.

În primul rând, pentru că din orice carte ai ce învăța (cum să-ți îmbunătățești arta sau, dimpotrivă, de ce să te ferești), apoi fiindcă scriitorii trăiesc (și publică), fie că le place să recunoască sau nu, într-o economie de piață, bazată pe principiile concurenței, în care succesul se traduce prin capacitatea de a genera valoare-adăugată și a atrage capital. Iar cum o editură investește într-un autor, doar dacă ceea ce scrie se vinde, ca autor greșești enorm dacă nu faci tot posibilul să afli cu cine îți vei disputa un loc pe taraba cu cărți de la târgurile de profil, pe rafturile virtuale sau nu ale librăriilor, pe rândurile unui catalog de bibliotecă!

Pe de altă parte, am observat, mai ales la unii scriitorii ”seniori”, că fac un titlu de glorie din a afirma că nu citesc scriitori români, sau au o reticență (de neînțeles pentru mine) să recomande și autori (nu spun scriitori tineri căci încadrarea asta nu mi se pare chiar potrivită) care au publicat după anul 2000, să zicem.

Mi se pare trist și rușinos, pentru cineva care scrie și publică în limba română și, implicit, are pretenția să fie citit și cumpărat de cititori români, să afirme public că nu citește și nu-l interesează ce și cum scriu românii.

Întorcându-mă la întrebarea ta, încerc (încerc, da?) să fiu la curent cu tot ce publică scriitori români, atât online, cât și pe hârtie. Din lecturile recente, pur și simplu sunt entuziasmată de Doru Stoica și volumul său de debut ”Între bariere” (care și-a și adjudecat recent premiul Vladimir Colin pentru categoria proză scurtă fantastică). De la subiectele alese și modul cum le dezvoltă, până la scriitură, îmi place totul. Apoi, Costi Gurgu, Michael Hăulică (recent laurerat al premiilor Galileo pentru proză scurtă și aflat printre nominalizații pentru aceeași categorie la Romcon 2012), Marian Coman (pentru sensibilitatea poveștilor sale), Sebastian A. Corn (mi-a plăcut mult lumea creată în ”2484 Quirinal Avenue”) sau Liviu Radu (pentru harul său de povestitor). Oliviu Craznic, deși nu s-a lansat ca scriitor de SF&F, încet încet, se dă pe brazdă J. La el îmi place mai ales entuziasmul și energia debordantă cu care se implică și promovează lucrurile în care crede. Și el, ca și Ioana Vișan (care scrie bine nu doar în limba română ci și în engleză), Ștefana Czeller sau Cristian Mihail Teodorescu sunt nominalizați, la diverse secțiuni, la premiile Romcon 2012.

VN.In incheiere citeva cuvinte pentru fani si pentru cititori.

NS. Voi continua să scriu povești care – sper eu – să vă placă atât de mult încât să le citiți până la capăt, să le cumpărați, atunci când vor fi de cumpărat, să le așteptați cu nerăbdare, atunci când le-am terminat, dar nu publicat încă … Ce să mai, voi scrie și publica texte care să vă transforme timpul petrecut citindu-le în timp câștigat, și nu în timp pierdut.

O mențiune specială pentru Voicu Nicu – te asigur că ai un loc special în inima mea de scriitor, doar ești primul cititor care mi-a cerut un autograf, să nu mai spun, primul fan care – dovadă interviul de față – s-a interesat de ceea ce voi scrie în continuare. 🙂 Te îmbrățișez călduros!

A, și înainte să închei, țin să vă avertizez că dacă alegeți să credeți un cuvânt din ce spune un pescar sau pune pe hârtie un scriitor de ficțiune, o faceți numai și numai pe proprie răspundere.

CATALINA FOMETICI laureata a Premiilor FANSF

VN.  Cum ai inceput sa scrii? De ce SF&F si nu alt gen de literatura?

CF.  Primele încercări au fost în perioada liceului, pe la 15-16 ani. Începusem să ascult emisiunea domnului Ştefan Ghidoveanu, „Exploratorii lumii de mâine”; mă fascinau poveştile citite în cadrul emisiunii, şi mă gândeam… şi eu pot face asta! Aşa că am început să aştern pe hârtie ideile care mă bântuiau şi cărora nu le dădusem prea mare atenţie până atunci. Nu erau texte de cine ştie ce valoare, dar simţeam nevoia să le scriu. În ce priveşte genul abordat, nu mi-am bătut niciodată capul cu asta şi nu m-am chinuit să mă încadrez într-un anumit gen. Am o mare slăbiciune pentru magic, fantastic, supranatural, ocult, şi mereu am căutat aceste elemente în cărţile citite de mine. Presupun că acest lucru a influenţat, în mare parte, ceea ce scriu acum. Iar faptul că am terminat un liceu de filologie şi Facultatea de Litere m-a ajutat enorm.

 VN. Cum a fost la debut? Ce ne poti povesti despre prima povestire aparuta?

CF.  Am debutat în publicaţia online Gazeta SF (la sfatul domnului Oliviu Crâznic), cu povestea Oameni fără feţe şi, spre uimirea mea, am văzut că a fost primită foarte bine. Mărturisesc, nu aveam nici un fel de aşteptări, nu speram la nimic. Voiam doar să văd o reacţie, aşa, de curiozitate. Textul este un fantasy bazat pe un episod din istoria Angliei, şi anume execuţia Annei Boleyn, cea de-a doua soţie a regelui Henry VIII. Îmi place enorm acest personaj de când am vizionat filmul „Anne of the Thousand Days”, cu Genevieve Bujold în rolul principal, iar asta s-a întâmplat acum mult timp, eram copil de gimnaziu. Anne Boleyn a fost o femeie foarte modernă pentru vremurile acelea- frumoasă, inteligentă, stilată- şi prezenţa ei a avut un impact extraordinar la Curtea Angliei. Nu aş merge atât de departe încât să spun că e idolul meu, dar, cu siguranţă, mă inspiră mult. În povestea mea, am încercat să intru în pielea călăului Jean Rombaud, despre care istoria spune că a fost foarte zguduit de acest eveniment, şi să privesc lucrurile din perspectiva lui.

 VN.  Pentru cititorii interviului spune-ne citeva cuvinte despre tine si reactia ta cind ai fost anuntata ca esti unul dintre premiantii de la Premiile FANSF?

CF.  Ce-aş putea spune despre mine?… Sunt o tânără normală (zic eu) de 25 de ani, am terminat Facultatea de Litere şi Masteratul de Comunicare interculturală, am fost profesoară timp de trei ani, iar acum încerc să mă reprofilez, ceea ce nu este deloc uşor. Reacţia mea la aflarea premiului?… Am înţepenit în faţa calculatorului şi am zis „Îmi fac bagajele, trebuie să plec la Bucureşti.” 

VN. Dupa acest succes ce vei face in continuare? Care sunt urmatorii tai pasi?

CF.  În primul rând, o să încerc să finalizez nişte proiecte la care lucrez de ceva timp, dar despre care voi vorbi la momentul potrivit. Bineînţeles, voi încerca să public în cât mai multe locuri, să mă extind, să lucrez la texte mai mari. Sper ca, la un moment dat, să îi pot călca pe urme lui Salman Rushdie, dar sunt conştientă de faptul că trebuie să muncesc foarte mult pentru a ajunge la nivelul acela.

VN.  Cum a inceput pasiunea ta pentru SF&F?

CF.  După cum am spus mai sus, o mare influenţă a avut-o emisiunea „Exploratorii lumii de mâine”. Şi cred că prima carte fantasy pe care am citit-o a fost Castelul cu spiriduşi de Alexandre Dumas, am primit-o ca premiu în clasa I. Apoi am atacat Uimitoarea aventură a misiunii Barsac de Jules Verne şi O lume dispărută a lui Doyle; asta era în clasa a II-a. Mai târziu am devorat romane de aventuri, călătorii şi biografii, însă Dracula lui Stoker, poveştile lui Lovecraft şi Poe, dar şi Gerard Klein,  m-au hotărât definitiv să o iau în direcţia asta. În facultate am descoperit realismul magic prin Salman Rushdie şi Gabriel Garcia Marquez, acesta rămânând genul meu preferat.

VN. Ca aripa tinara a sf&f-ului romanesc cum vei lupta pentru promovarea tinerilor scriitori?

CF.  Având în vedere faptul că şi eu sunt un tânăr scriitor care are nevoie de promovare, pot spune că cel mai important lucru pentru un începător este o şansă. Şansa de a fi luat în seamă, de a fi publicat, citit, apreciat; şansa de a primi sfaturi constructive pentru a se perfecţiona. Abia după aceea se poate vorbi despre promovare. În epoca internetului, blogurile sunt armele cele mai eficiente atât pentru autopromovare, cât şi pentru promovarea altora. În ce mă priveşte, voi face tot posibilul să îmi ţin blogul (Părul Medusei) actualizat, să menţionez autorii nou-apăruţi în peisaj, să scriu cuvinte frumoase despre textele care îmi plac. Nu voi scrie niciodată ceva urât despre cineva, mi se pare un mod josnic de a atrage atenţia. Dacă pot ajuta pe cineva, o fac cu tot dragul. Dacă nu, atunci încerc nici să nu fac rău.

VN.  Ce te inspira?De unde iti vin ideile? Ce te motiveaza sa scrii?

CF.   N-aş putea spune că este ceva anume care mă inspiră. Uneori poate fi o melodie, alteori un fragment de discuţie, sau o persoană pe care am cunoscut-o. Povestea Doamna cu pisica albă s-a născut după ce părinţii mei, care au petrecut vacanţa la Moneasa, mi-au povestit despre o clădire abandonată şi înghiţită de pădure, dar de o frumuseţe care tăia respiraţia. Dracul din Bucegi şi-a început existenţa într-o excursie pe munte, într-o noapte petrecută în cortul în care zăceam cu febră după un accident. Sunt motivată de necesitatea de a scrie. Scriu pentru că trebuie să scriu. Scriu pentru că, dacă nu notez ceea ce îmi dictează muza, risc să nu mă pot concentra la nimic, să nu fiu atentă la ce se întâmplă în jur, să mi se spună de zece ori un lucru şi eu să nu-l aud. Fără nici un fel de exagerare, e ca o transă care mă paralizează şi mă izolează, pe moment, de lumea din jur. Mi s-a întâmplat să mă trezesc din somn, noaptea, să caut o hârtie şi un pix şi să mă descarc, pentru a putea dormi în continuare.

VN.  Care sunt pasiunile omului Catalina Fometici?

CF.  Pasiuni destul de normale, ca să zic aşa. Lectura, muzica şi desenul se află la loc de cinste; de asemenea, excursiile pe munte şi concertele rock sunt undeva foarte sus în top. Îmi plac rochiile medievale, bijuteriile de argint, pietrele semipreţioase, culoarea albastră, vinul roşu, ciocolata neagră. Ador pisicile, câinii husky şi caii spanioli (atâta timp cât nu dau cu copita). Am o mare slăbiciune pentru clădiri vechi, castele, ruine. Mă fascinează istoria, mitologia, cultura japoneză, bucătăria orientală. Îmi place marea.

VN. Care sunt autorii tai romani preferati? Dar straini?

CF.  Nu pot să spun că am un autor preferat. Mai degrabă îmi atrage atenţia o anumită lucrare, un detaliu stilistic. Îmi place mult lirismul lui Ionel Teodoreanu, atmosfera lui Eliade. Romanul Adam şi Eva de Rebreanu mi se pare unul dintre cele mai frumoase scrise vreodată, dar alte romane ale lui mă lasă rece. Imperiul Marelui Graal al lui Sebastian A. Corn mi-a lăsat o impresie deosebită, la fel ca şi romanul lui Oliviu Crâznic, …Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul. De asemenea, sunt câţiva autori tineri şi debutanţi care scriu extrem de frumos, printre care Raluca Băceanu, Teodora Gheorghe, Alexandra Niculae, Aurelia Chircu. Dintre autorii străini, poate că Salman Rushdie este preferatul meu, încă nu am citit o singură frază scrisă de el care să nu-mi placă. Marion Zimmer-Bradley a făcut o treabă bună cu seria Avalon, iar Tolkien m-a ţinut cu sufletul la gură în timp ce citeam Stăpânul Inelelor. Stoker, Poe şi Lovecraft mi-au deschis apetitul pentru gothic, dar şi vampirii lui Anne Rice mi se par interesanţi. Alţii de menţionat ar fi Jules Verne, Umberto Eco, Dostoievski, Michael Ende cu a lui Poveste fără sfârşit, Michael Cunningham, Virginia Woolf, Paul Auster. În momentul de faţă citesc Cântec de gheaţă şi foc de George R. R. Martin, mi se pare o serie foarte reuşită.

VN.  In incheiere citeva cuvinte pentru fani si pentru cititori.

CF.  Vă mulţumesc din suflet pentru interesul acordat, mă simt extrem de onorată! Tot ce-mi doresc este să scriu din ce în ce mai bine, astfel încât să merit a fi citită şi apreciată. Citiţi în continuare SF & F, este genul literar cel mai complex şi cel mai vast, cu deschideri în toate direcţiile. Numai bine tuturor!

A relatat din fata tastaturii fanul de serviciu Voicunike. See ya!

posted by voicunike

Concurs Litera: Imblanzitorul de Dragoni

Pentru cei care nu au fost la tirgul de carte Final Frontier II iata un mic bonus, un concurs cu o carte nou aparuta la editura Litera

Domnița Quenelda a avut dintotdeauna o legătură magică cu dragonii, iar visul ei este acela de a zbura pe un dragon de luptă, alături de tatăl său, comandantul Gărzii Dragonilor, în războiul cumplit pe care locuitorii din Împărăţiile Celor Şapte Mări îl poartă de sute de ani cu goblinii.

Dorința cea mai mare a micuțului Rădăcină este să se țină cât mai departe de dragonii înspăimântători, cu limbile lor de foc, iar când este numit scutier al tinerei Quenelda, încep să sară cu adevărat scântei.

În ciuda tuturor aşteptărilor, între cei doi se naște o prietenie adevărată. Când Domul Dragonilor este amenințat de un complot mortal, domnița Quenelda și curajosul ei scutier vor reuşi să dejoace planurile unui uneltitor perfid, a cărui identitate îmbracă straie surprinzătoare.

Prima carte din Cronicile Domului ne dezvăluie un tărâm de legendă și o poveste magică, despre curaj, loialitate și prietenie.

Amestec surprinzator dintre Eragon si Harry Potter Imblinzitorul Dragonilor este carte pentru orice virsta si care in mod sigur te va incinta.

Concursul incepe de astazi si se va termina duminica 25 martie ora 24:00. Cistigatorul va fi unul singur si va fi ales prin tragere la sorti din cei care vor raspunde corect la urmatoarea intrebare:

Cum se numeste volumul doi?

Va urez succes!

UP DATE:In urma tragerii la sorti ,cistigatorul este Catalin Cofaru.

posted by voicunike

K. J. Parker – The Company

Compania A, un detaşament de elită al unei armate fără nume, este cea mai infamă unitate din lumea din care vom face parte în următoarele sute de pagini. Sase războinici, nu soldaţi aşa cum cunoaştem noi termenul, formează acest grup – fiecare din aceştia fiind motivaţi de aparent aceleaşi motive – putere, răzbunare şi, cel mai mult, lipsa oricărei alte alegeri în viaţă.

Specializaţi în ruperea literală a formaţiilor armatei inamice, aceşti camarazi de război însumează tot ce iubim şi urîm la armată – determinarea de neoprit în distrugerea celorlalţi. Povestea noastră se bazează numai pe cei cinci care au supravieţuit, mai precis pe decepţia, lăcomia şi supravieţuirea lor.

The Company nu este o lectură fantasy şi nu este nici militară – acestea lucrează doar ca puncte de referinţă – o lume care nu este a noastră, un război fără sfîrşit, o civilizaţie la nivelul secolului XVII, dar nici un element supranatural. Povestea doar are ca eroi, şi spun asta în sensul cel mai larg al cuvîntului, veterani de război, dar accentul cade pe viaţa lor după ce-au fost lăsaţi la vatră – modul în care încearcă să-şi ducă restul zilelor ca oameni de rînd, simpli fermieri.

Intriga o reprezintă inadaptarea celor cinci la viaţa civilă după o viaţă întreagă de sînge, lacrimi şi sudoare pe front. Liderul unităţii, Teuche Kunessin, vine cu ideea colonizării unei insule nepopulate perfect adaptabilă dorinţelor lor, abandonată în timpul războiului, pe care cu greu a reuşit s-o obţină. Cărînd cu nave tot ce-ar putea avea nevoie la început – mîncare, unelte, arme, chiar şi soţii -, mai apoi urmînd să-şi valorifice ei înșişi toate nevoile din resursele insulei.

În privinţa asta lectura mi-a amintit de The Terror a lui Simmons – plănuieşti pentru absolut orice s-ar putea întîmpla şi se întîmplă ceva ce credeai imposibil, pentru că îţi lipsesc piese din puzzle.

Teuche spune că vrea să-şi facă o viaţă aşa cum şi-au dorit cu toţii încă dinaintea războiului – sub semnul egalităţii, într-o libertate deplină, în natură, fără să depindă de un stăpîn sau să-şi facă griji pentru proprietatea privată şi politica locală. Abia tîrziu mi-am dat seama că el este sinteza scrierilor lui J. J. Rousseau – goană după pură fericire – revenirea omului în pădure, în starea naturală, departe de societate care reuşeşte numai să corupă. De asemenea, Teuche pare să fie însuşi Principele lui Niccolo Machiavelli – un erou excepţional, dincolo de umanitate şi cruzime, de glorie şi ruşine, de justiţie şi injustiţie – el face orice este necesar pentru salvarea şi asigurarea stării de fapt. Într-adevăr, Teuche pare să fie singurul personaj care să merite titlul de anti-erou.

Povestea se desfăşoară excelent, surprizele reuşesc să surprindă de fiecare dată, iar pregătirea extensivă pentru acestea chiar mai mult. Personajele se comportă ca la un joc de şah – gîndind fiecare mutare cu cel puţin cinci paşi în faţă. După o vreme însă devine obositor, pentru că nici tu nu ai toate detaliile. Văd doar două bube în toată cartea: prima, cea mai puţin importantă, e obsesia lui Parker pentru modul în care se desfăşoară lucrurile – am citit zeci de pagini despre cum să construiesc o barcă, cum să ridic un hambar, cum să strecor aur şamd. E neobişnuit, e interesant pentru o vreme, dar la un moment dat începe să deranjeze în desfăşurarea poveştii şi să aibă prioritate în faţa tuturor celorlalte elemente. A doua problemă, cea care chiar contează, este direcţia poveştii – niciodată nu se duce acolo unde crezi, iar înrădăcinarea în realitate ajunge să dăuneze, aduce un pic prea mult a glasul pămîntului.

Acestea fiind spuse, The Company este o lectură delicioasă, în ciuda faptului că este o carte despre personaje egoiste şi necruţătoare, dincolo de izbăvire.

Cronica Final Frontier II în cuvinte și imagini

Și a venit și a trecut și cea de-a doua ediție a Târgului de Carte SFFH Final Frontier Ediția a II-a, Târg organizat de Bookblog. Locație foarte bine aleasă, la doi pași de Piața Unirii, lângă Parcul Cișmigiu, vizavi de Teatrul Bulandra și lângă stația de metrou Izvor. De Centrul Tinerimea Română nu mai auzisem, dar clădirea o știam din desele plimbări din timpul facultății cu prietena (actual soția) prin Parcul Cișmigiu. Partea negativă a fost că nu era nimic afară, niciun banner, niciun afiș mai mare care să anunțe că acolo avea loc cel mai important târg al începutului de an și singurul târg de gen din România (asta pe lângă faptul că singurele edituri care s-au deranjat să se prezinte la târg, deci singurele care publică SFFH și care și vor să-și vândă și să-și promoveze cărțile au fost Nemira, Millennium Books, Tritonic și Eagle).

Lume multă, cărți noi puține (de fapt doar Millennium Books a venit cu 5 cărți noi: John Scalzi-Povestea lui Zoe, Ciprian Mitoceanu-Amendamentul Dawson, Editor Horia Nicola Ursu-Premiile Galileo 2012, Kelley Eskridge-Un Spațiu Periculos, Doru Stoica-Între Bariere: Ediția a II-a + Revista Galileo Nr. 4), lansări și dezbateri multe și foarte interesante. Evenimentele notabile, din punctul meu de vedere, au fost: Dezbaterea Gothicul în literatura română şi universală, Decernarea Premiilor FanSF 2012, Decernarea Premiilor Galileo 2012 și Festivitatea de Premiere a romanului lui Liviu Radu, ‘Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor bărbați foarte cumsecade‘, la concursul de romane organizat de Editura Eagle. Am revăzut prieteni foarte buni, am cunoscut oameni noi numai unul și unul (menționez aici pe  Ana Nicolau, pe Cristina Preda și pe Daniel Văduva de la Nemira, pe tinerele scriitoare Narcisa Stoica, Raluca Băceanu și Cătălina Fometici, cu ultimele două sunt mai nou și coleg la Revista Suspans, pe Cristina Bucheru, pe Eugen Lenghel etc., sper că nu am omis multe persoane, iar dacă am omis pe cineva sper să nu se supere), am vândut cărți, am avut discuții despre cărți și nu numai, despre filme, despre viitoare apariții (deși nu am aflat mare lucru, una din veștile bune fiind că anul acesta Nemira va scoate încă 6 cărți de Philip K. Dick în format hardcover, pe lângă Timpul Dezarticulat). Vizitatori au fost destul de mulți, ținând cont că este un târg tematic, lansări multe, vânzări destul de mari.

O mențiune specială pentru anticariatul lui Lucian Oancea, fără de care aș fi plecat de la târg doar cu vreo duzină de cărți, plus că au mai fost Taraba de Jocuri și ComicBookCity, iar Editura Eagle cred că își scoate pentru prima oară cărțile la iveală și pentru muritorii de rând, iar asta și cu reduceri generoase. Nu trebuie uitate nici faimoasele întâlniri,  devenite deja obișnuite, de la Giotto, unde au avut loc discuții intense despre orice subiect posibil. Din păcate n-am mai putut ajunge și în ultima seară la Giotto, când probabil că a fost cel mai interesant. Poze, nu prea multe, mai jos:

Bonus: o încrucișare între privirea cu raze X a lui Superman și privirea Terminatorului după ce se dezbracă de pielea omenească:

Așa cum spuneam nu cu mult timp în urmă, a sosit momentul să dezvălui unde vor apărea o parte din recenziile mele (de fapt nu mai e un secret, din moment ce au apărut deja de vreo 4 zile), cel puțin o mare parte  din cele care se referă la cărți de acțiune, indiferent că este vorba de thriller, policier, sau de aventuri: este vorba despre Revista Suspans, cea în al cărei număr 22 mi-au apărut nu mai puțin de 4 recenzii – Julio Murillo Llerda-Shangri-La, Dean Koontz-Șoapte, Ian Rankin-The Black Book și Ian Rankin-Mortal Causes. Să sperăm că vor mai exista vizitatori și aici, cu mențiunea că nu voi înceta să postez în continuare mini-recenzii și pe FanSF.     

Posted by Liviu

Patrick Rothfuss – Trilogia Kingkiller Chronicle

The Name of The Wind – mi-am tot promis ca nu o sa mai incep serii neterminate, dar avalansa de recenzii atot-pozitive mi-a dat planul peste cap, asa ca am zis sa mai fac o exceptie… si ma bucur ca am facut-o – un bildunsgroman ce fura enorm de la Oliver Twist si Great Expectations (atmosfera, personaje, evolutia povestii), totul presarat si plasat intr-un mediu fantasy intunecat cu un sistem de magie pe cat de interesant, pe atat de ascuns de-a lungul romanului. Fantezia insa reprezinta doar mijlocul, nu scopul, e doar filtrul prin care se reda povestea, 95% din actiune fiind inradacinata in realitate, lupa se pune, si pe buna dreptate, pe acele incantatoare personaje care fac din schimbarea paginii un deliciu. Poate ca romanul nu e original, dar e un amalgam excelent ce face pentru o lectura extrem de placuta – am fulgerat prin cele 670pg trade paperback in mai putin de doua zile.

The Wise Man’s Fear – asteptat cu nerabdare din vara de cand am devorat primul volum, capitolul doi din saga Kvothe nu dezamageste. Se simte ca Pat a lucrat la el, totul e extrem de bine slefuit, continua in acelasi stil ca si pana acum, dar nitel imbunatatit. Inca fura cu nerusinare si repovesteste mituri si legende arhicunoscute, dar o face cu gravitas. Aventurile continua cum ne-am astepta si, din pacate, nu se indeparteaza prea mult de partile rele din prima carte, accentul inca mai cade pe Ambrose, Denna si Universitate, dar exista si o pauza de respiro – doua treimi din carte sunt petrecute in Severen. Pe cat de mult a distrat imprumutand de la Joss Whedon, pe atat de mult a enervat, defectele personajelor fiind dureros de evidente – omnipotenta si ochelarii de cal ai lui Kvothe, egoismul lui Denna, lipsa de profunzime a lui Will si Sim samd. Punand la socoteala si banalitatea prezentului din care povesteste, cartea are de recuperat. Sa speram ca finalul trilogiei va aduce mai mult decat pana acum.

Krog in vizita la Gophtet : Interviu cu Sebastian A.Corn

Sebastian A. Corn este pseudonimul literar al medicului Florin Chirculescu, specialist în chirurgie toracică. Născut în 1960, când Rhescuporis-Genostes cucereşte întreaga Europă, SAC a debutat în 1993, în Jurnalul SF, cu povestirea Snorki! Cu 40 de premii şi menţiuni la activ este unul din scriitorii marcanţi ai SF-ului românesc, dintre premii amintim Premiul Eurocon pentru debut european 1995 şi Marele Premiu al Editurii Nemira în 1997, pentru romanul Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine. Dintre romanele publicate se remarcă 2484. Quirinal Ave (1995), Aquarius (1995), Cel mai înalt turn din Baabylon (2001), Imperiul Marelui Graal (2005), un roman care a făcut multe ‘victime’, romanul Vindecătorul (2008), care a primit anul acesta Premiul Vladimir Colin, şi Adrenergic (2011). Participă la faimoasa antologie Motocentauri pe acoperişul lumii, iar în calitate de editor publică antologia bilingvă Nemira ’96. Sub pseudonimul Patrick Herbert publică, în 1997, faimoasa Dune 7: Cartea Brundurilor la editura Nemira. În rândurile care urmează vă prezint un amplu interviu cu scriitorul român cu cei mai mulţi fani, Sebastian A. Corn.

VN. Sebastia A.Corn este pseudonimul literar al unui scriitor pe numele adevărat Florin Chirculescu, de unde etimologia pseudonimului?

SAC. Când eram mic (poate că aveam şase sau şapte ani), pe când eram într-o vară la Breaza, am fugit cu vărul meu Vovik undeva în spatele grădinii, unde curgea un râuşor. Atunci, Vovik, care era mai mare, mi-a făcut anagrama numelui şi a reieşit F.C. Corn. Sebastian este un nume care mi-a plăcut mie, iar „particula” A. este un mic secret pe care încă îl păstrez pentru mine. 🙂

VN. Eşti câştigător a peste 40 de premii SF româneşti, şi unul din cei mai importanţi scriitori romani de SF, cum te simţi în această postură?

SAC. Sincer, nu mă mai gândesc la premiile cu pricina. Premiile ţin de trecut, iar eu am probleme cu prezentul.

VN. De curând ai câştigat un alt premiu important, Premiul Vladimir Colin, povesteşte-ne despre ceremonie şi impresiile tale. Ce-ai simţit când ţi s-a înmânat premiul?

SAC. Ce să simt… Cel mai mult mi-a plăcut că m-am revăzut cu prieteni vechi, cu Mike, cu Ionuţ, cu Ona, Cu Doru… Dacă vrei, lucrul care mi-a dat satisfacţia cea mai mare este că am fost premiat concomitent cu ceea ce mie îmi pare o lucrare de referinţă. Mă refer la Istoria Benzii Desenate Româneşti. Sunt un mare pasionat al BD-ului.

VN. De unde îţi vine inspiraţia? Te motivează ceva anume?

SAC. Nu ştiu dacă mă motivează ceva anume. La un moment dat mă frapează ceva bizar, sau ceva aparte şi mi se pare că trebuie să scriu despre acel ceva. Atâta tot.

VN. Ultima ta „isprava”, Epidemia”, publicată în Antologia Millennium 1, m-a încântat enorm, vor mai fi şi alte povestiri în acest univers?

SAC. Sincer, nu cred. Epidemia a fost o lucrărică de sine stătătoare.

VN. Imperiul Marelui Graal este unul din romanele tale pe care le am aproape de inima mea, de fapt cel mai aproape, să sperăm la o continuare sau dacă nu, o altă poveste în acest univers fascinant? Şi când?

SAC. Mă gândesc deseori la Imperiu. Sper să mai scriu în universul literar respectiv, dar până atunci, mai am de scris alte trei lucrări şi sunt cam ample, fiecare dintre ele. Nu ştiu când o să apuc să mă reapuc 🙂 de Marele Graal, dar abia aştept. Oricum, e chestie de ani buni de aici înainte.

VN. Ce planuri de viitor ai, ai ceva pe masa de lucru? Ştiu că lucrai la o biografie militară a Bucureştiului, te rog spune-ne câteva cuvinte despre acest proiect de anvergură.

SAC. Păi, asta mă consumă cel mai mult acum. E un roman al cărui titlu nu e suficient de bine cristalizat. Am scris cam 400 de pagini până acum (departe de a fi ajuns la jumătate!) şi l-am luat din nou de la capăt, pentru că este un text care funcţionează, preponderent, după canoane mainstream. Din acest motiv, trebuie mereu să-l recalibrez. Poate că se va numi Parsifal, sau Grădina lui Parsifal, sau Şi Parsifal se numi el, nu mi-e clar.

VN. Puţini ştiu faptul că ai fost omul care a scris Cartea Brundurilor, cum ţi-a venit această idee? Există speranţa să mai scrii ceva asemănător sau dacă nu o continuare?

SAC. Nu mai ţin minte cum de mi-a venit ideea – a plecat de la sistemul de fonie interavioane folosit de americani în timpul celui de-al doilea război mondial, în Pacific. Imperiul Marelui Graal este o speculaţie a acelui univers. Ţin să spun, însă, că respectiva Carte a Brundurilor a fost publicată cu mult înainte să fi ajuns eu la o formă definitivă. În fine, nu vreau să intru în amănunte. A fost şi greşeala mea că romanul a apărut în această formă profund nesatisfăcătoare.

VN. În JSF ai scris mai multe nuvele şi povestiri din care am rămas în amintire cu Timp Probabil Între Tasmania şi Ultima Thule, prima parte dintr-un univers fascinant şi teribil, de unde ideea acestei lumi?

SAC. Maître, nu mai sunt sigur, dar cred că am scris textul cu pricina cu gândul la Hawking. Cum stă el prizonier în propriul său trup, cum vagabondează mintea aia atât de liberă şi de puternică într-un corp prăbuşit în el însuşi. Ceea ce ne aduce aminte de vorba orficilor: Soma Sema.

VN. În 1993 ai debutat în JSF cu povestirea  Snorki, cum a fost la momentul debutului?

SAC. M-am enervat că n-au ales decât Snorki spre publicare.

VN. Ai „năşit” o gramadă de romane şi poveşti excelente, de ce SF&F şi nu mainstream? Ce te-a îndemnat la această alegere?

SAC. Am scris şi scriu şi mainstream. SF # F este, însă, un shortcut, o cale care te duce mai repede în lumi care îmi plac mai mult şi care îmi permit o joacă mai productivă cu aşa-zise idei… hm, „măreţe”…

VN. Pentru marea masă a cititorilor şi fanilor, care după ştiinţa mea sunt foarte mulţi, pe când sau dacă există posibilitatea să citim  într-un volum Eucronoza: Dervişi în America-Balada cărţilor, J. Hristo Ltd, Poker în Valhalla, Farial, Naţiunea da Vinci, Carcase, Substitutor, Nessun Dorma de Puccini rutina salvata, Centa lu’ Jesefe…, Parcursul de golf, Peisaj către Arhangelsk-o evanghelie răsturnată şi altele la fel de minunate şi superbe. Ne poţi povesti ceva despre ele?

SAC. Despre povestirile astea nu mai am eu ce să spun, că le-am scris, şi gata. Dacă, totuşi, vrei să afli mai mult, întreabă-l pe Mike Hăulică – el are grijă de povestiri, el ştie ce-o să facă cu ele. El şi cu Horia, de fapt…

VN. Primită bine de public, iată că nuvela Adrenergic este la a doua ediţie la editura Milllennium Books, cum ţi-a venit ideea aceastei nuvele? A vrut să fie roman?

SAC. A vrut să fie ce-a ieşit. Ideea am avut-o în timpul unui vis. Cred. Ştiu doar că am stat vreun an până să-l scriu, din cauză că nu găseam nişte cadenţe anume. Pe urmă, am scris Adrenergic! într-o singură săptămână.

VN. Cum se împacă omul, medicul şi scriitorul Florin Chirculescu? Ce pasiuni ai? Ce-ţi place cel mai mult?

SAC. Nu se împacă. Acum aş vrea mai mult şi mai mult să fiu doar scriitorul. Pasiuni? Escalada, pe care nu mai pot s-o fac. Mi-a mai rămas doar mersul pe munte, pe care încă pot să-l fac.

VN. Ce alţi scriitori români îţi plac? Dar străini? Există influenţe în cărţile tale?

SAC. Dintre ai noştri, îmi plac CTP, Mike, Yvonne, Don, Truţă, Pîtea, Dănuţ Ungureanu, Ana-Maria Negrilă, Bogdan Ficeac. Dintre cei de afară, am rămas la bătrânul P. K. Dick, la Frank Herbert, VanVogt, GRR Martin, Clifford Simak. Nu mă bag în mainstream decât pentru Hesse, Mann şi Bulgakov, în acest moment.

VN. Vindecătorul a fost ultima carte publicată şi cu care ai câştigat Premiul Vladimir Colin, ce ne poţi spune despre această carte?

SAC. Că mi-am dorit un text minimalist, liniar şi că uite ce-a ieşit.

VN. Din multele tale romane publicate, care îţi este cel mai drag? Sau le poţi face un top?

SAC. Vindecătorul, Josephine, Imperiul şi Adrenergic – ele îmi plac cel mai mult. Imperiul l-aş mai rescrie, însă.

VN. Sunt două romane care au fost scrise de tine şi care sunt publicate sub alt pseudonim, care sunt acelea?

SAC. Au fost două romane de război. Vietnam. Dă-le încolo. Am mai scris şi un romance, când aveam nevoie de bani mai mult decât acum. Dă-l încolo şi pe ăla.

VN. Mi-e dor de timpurile când scriitorul Sebastian A. Corn publica şi scria des, pe când o reîntoarcere la masa de scris?

SAC. Păi, eu stau la masa de scris, numai că acum mă concentrez pe texte lungi, pe care nu le pot da drumul la fel de repede. În plus, spitalul mă absoarbe mult mai mult acum, cu mult mai mult…

VN. Câteva cuvinte pentru cititori în incheiere, dar şi pentru fani.

SAC. Ce să spun, să nu uite să citească şi să viseze. Lumea nu merge înainte prin speculanţi financiari, ci prin oameni care ştiu să-şi ofere imaginaţia celor din jur.

V-a relatat de la fata tastaturii fanul de serviciu voicunike.