Semnal editorial 210: O nouă colecție de literatură română contemporană – Biblioteca de Proză Contemporană

Editura Litera anunță o nouă colecție – 𝐁𝐢𝐛𝐥𝐢𝐨𝐭𝐞𝐜𝐚 𝐝𝐞 𝐏𝐫𝐨𝐳𝐚̆ 𝐂𝐨𝐧𝐭𝐞𝐦𝐩𝐨𝐫𝐚𝐧𝐚̆ – coordonată de Doina Ruști. Colecția debutează cu cinci titluri, în stiluri diferite, cinci povești contemporane pe care vă invităm să le descoperiți. Călătorii fabuloase, orașe abulice, întâmplări cotidiene ori experiențe metafizice – sunt doar câteva dintre temele abordate.

Paturi oculte (cu autograf)
Bucureștiul mistic – în romanul 𝑃𝑎𝑡𝑢𝑟𝑖 𝑜𝑐𝑢𝑙𝑡𝑒 de Doina Ruști

Doi studenți de la Litere se îndrăgostesc în mod straniu, după ce intră în contact cu niște paturi mistice. În spatele întâmplării se află un șir lung de povești dintr-o lume mai veche sau mai nouă, palpabilă sau subtilă, dar în mod clar legată de istoria actuală.

„Plină de umor în unele secvențe, în altele tragică și feroce, uneori fantastică și luminoasă ca o pictură de Chagall.“ El Mercurio, Santiago de Chile

„Cu totul copleșitoare este explozia de expresii originale și fulminante prin care Doina Ruști își descrie personajele.“ La Stampa

Doina Ruști cunoscută în țară și în străinătate, a scris, printre altele, trilogia fanariotă: Homeric, Mâța Vinerii, Manuscrisul fanariot.

Premiul pentru Proză al USR pentru romanul Fantoma din moară.

Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române pentru Lizoanca.

Livrare începând cu 5 Noiembrie 2020.

Data apariției: Nov 2020

Tip copertă: Broșată

Format: 107×177

Nr. pagini: 208

ISBN: 978-606-33-6611-6

Colectie: Biblioteca de Proză Contemporană

Cuibul bufnitei (cu autograf)
Un personaj gotic – în romanul 𝐶𝑢𝑖𝑏𝑢𝑙 𝑏𝑢𝑓𝑛𝑖𝑡̦𝑒𝑖 de Tudor Runcanu

Personajul principal din Cuibul bufniței este invitat într-o zi la o partidă de cărți, în casa unei văduve misterioase și seducătoare. Într-un burg cu turnuri gotice, toropit de soare, povestea lui începe leneș, aproape placid, dar virează curând spre fantastic și baroc, căci nimic din ceea ce i se întâmplă și nimeni dintre cei pe care-i cunoaște nu e ce pare a fi, și el însuși se dovedește un personaj greu încadrabil în tipare. Treptat, din împletirea peripețiilor bizare ale protagonistului cu amintirile lui fabuloase din perioada războiului, se naște o parabolă despre putere, fascinație și libertate, în care un rol important îl joacă… astrele și bucătăria sofisticată.

Tudor Runcanu (n. 1973, Oradea) a debutat cu versuri, apoi a publicat proză, teatru și critică literară în revistele Echinox, Steaua, Apostrof. A compus muzica operei rock Richard al III-lea, jucată la Teatrul Național din Cluj. Specialist în teatrologie, lucrează în radio din 1993 și face muzică în formulă solo.

„Pentru Tudor Runcanu, proza înseamnă plăcerea aproape fizică a fabulației și știința de a construi fraza ca pe un mecanism sofisticat. N-am nici o îndoială c-o să vă placă. Radu Vancu

Livrare începând cu 5 Noiembrie 2020.

Data apariției: Nov 2020

Tip copertă: Broșată

Format: 107×177

Nr. pagini: 208

ISBN: 978-606-33-6610-9

Colectie: Biblioteca de Proză Contemporană

I put a spell on you... (cu autograf)
Un bărbat infidel și bântuit – 𝐼 𝑝𝑢𝑡 𝑎 𝑠𝑝𝑒𝑙𝑙 𝑜𝑛 𝑦𝑜𝑢… de Allex Trușcă

Cristian, protagonistul romanului, are mustrări de conștiință în urma unei aventuri cu o necunoscută într-o pădure și încearcă să-și salveze căsnicia căzută în rutină. Lucrurile iau însă o turnură fantastică și soția lui începe să se transforme, căpătând treptat fizionomia și comportamentul amantei întâmplătoare, în timp ce el însuși e din ce în ce mai sleit de puteri și mai derutat. O serie de întâmplări neobișnuite și întâlnirea cu alte fațete ale feminității îi descoperă în cele din urmă ceea ce-și dorește cu adevărat. Parabolă a fascinației și a exacerbării sexuale, I Put a Spell on You… este scris într-un stil alert și degajat, de o senzualitate frustă.

Allex Trușcă (n. 1982, Motru) este absolvent al Facultății de Automatică și al unui masterat în business management. Scrie proză în registru fantastic, fiind autorul romanelor Nebunul alb (2019) și Cealaltă regină (2018). Publică în mod curent povestiri în reviste și antologii. Pasiunile sale sunt istoria și mitologia medievală, și, în plus, îi plac pisicile negre și catedralele gotice.

„Proză fantastică, scrisă într-un stil inventiv, cu senzualitate și cu talent.“ Doina Ruști

Livrare începând cu 5 Noiembrie 2020.

Data apariției: Nov 2020

Tip copertă: Broșată

Format: 107×177

Nr. pagini: 224

ISBN: 978-606-33-6613-0

Colectie: Biblioteca de Proză Contemporană

Cimitirul trandafirilor (cu autograf)
Un încornorat exact ca în povestea pe care o descoperă – 𝐶𝑖𝑚𝑖𝑡𝑖𝑟𝑢𝑙 𝑡𝑟𝑎𝑛𝑑𝑎𝑓𝑖𝑟𝑖𝑙𝑜𝑟 de Cristi Nedelcu

*Cărțile comandate în perioada de precomandă vor avea autograf*

Două povești de viață și de dragoste desfășurate la distanță de câteva decenii se influențează și se întrepătrund. Investigând un dosar al Securității comuniste, un istoric descoperă treptat o existență nu cu mult diferită de a sa, care-i va pune într-o cu totul altă lumină propria viață. Roman scris în stil jurnalistic, Cimitirul trandafirilor este totodată o interogație asupra rosturilor intime ale istoriei și societății și o încercare de a răspunde la întrebarea „există destine care se repetă peste ani?“

Cristi Nedelcu Scriitor, jurnalist și blogger, Cristi Nedelcu (n. 1969, Craiova) a debutat în revistă în 1993 în Dilema și în volum în 2006 cu cartea de eseuri Însemnări despre Shakespeare. Are un doctorat cu tema „Semiotica bancului”. Este membru al Uniunii Scriitorilor și PEN Club România. Până acum a publicat teatru, eseu și proză scurtă.

„Plăcută surpriză. Un roman extrem de bine închegat, cu nerv, cu personaje bine conturate.” Bedros Horasangian

Livrare începând cu 5 Noiembrie 2020.

Data apariției: Nov 2020

Tip copertă: Broșată

Format: 107×177

Nr. pagini: 272

ISBN: 978-606-33-6612-3

Colectie: Biblioteca de Proză Contemporană

Kyparissia (cu autograf)
Și un volum de proze scurte – 𝐾𝑦𝑝𝑎𝑟𝑖𝑠𝑠𝑖𝑎 de Alexandra Niculescu

Proza scurtă a Alexandrei Niculescu construiește în primul rând senzații și stări. Atmosfera e urbană și de vacanță, cu personaje tinere care experimentează în interiorul relațiilor, călătoresc sau retrăiesc amintiri fermecătoare ale copilăriei. Pe parcursul povestirilor prinde contur Ava, un personaj-liant care se confesează cititorului într-un stil mai degrabă interiorizat, dar lejer și prietenos. Prin aglomerarea de detalii precis asamblate, povestirile compun în mod subtil, pe nesimțite, portretul câte unei stări – intens-pasionale sau, mai adesea, amestecate, de tranziție – privite cu luciditate și mereu cu umorul celui care zâmbește la propriile idealisme.

Alexandra Niculescu (n. 1980, București) a publicat două volume de proză, Săptămâna merelor coapte (2012) și No, Thank You (2014). Scrie în mod frecvent proză scurtă în periodice și în antologii. Alexandra are o specializare în cultură spaniolă și îi plac dulceața de caise, pinii, hamacele și după-amiezile de vară.

„Îmi plac cărțile care mă transformă din cititor în personaj. Așa mi s-a întâmplat cu povestirile Alexandrei Niculescu: am experimentat iubirea, suferința, bucuria filtrate prin stilul proaspăt al autoarei.“ Marin Mălaicu-Hondrari

Livrare începând cu 5 Noiembrie 2020.

Data apariției: Nov 2020

Tip copertă: Broșată

Format: 107×177

Nr. pagini: 240

ISBN: 978-606-33-6614-7

Colectie: Biblioteca de Proză Contemporană

Disponibile acum pe Litera.ro la precomandă cu reducere de 30% și autograf: https://www.litera.ro/carti/in-pregatire?colectie=4080

În curând în librăriile din toată țara.

Lecturi 249: Ahmed Saadawi – Frankenstein în Bagdad

Ahmed Saadawi – Frankenstein în Bagdad (فرانكشتاين في بغداد/Frankenstein in Baghdad, 2013, 2018) 272p., TPB, 13.5×20, Paralela 45, 2018, Colecția Ficțiune Fără Frontiere, Trad. Cătălina Stanislav, Red. Alexandra Turcu, 29.75 (35) lei, ISBN 978-606-47-2858-9

Premii: Grand Prix de l’Imaginaire 2017, The Kitschies 2019

Nominalizări: Arthur C. Clarke 2019, International Booker Prize Nominee 2019, International Prize for Arabic Fiction 2014

Nota Goodreads: 3.54 (10,553 note)

Descrierea editurii: „Bagdad, vara anului 2005. Hadi, un vânzător de vechituri pe jumătate nebun, spune povestea unei creaturi alcătuite din bucăți de cadavre provenite de la victimele nevinovate ale atentatelor care zguduie orașul. Monstrul bântuie pe străzi pentru a le răzbuna. Este invenție sau realitate? Granițele dintre realitatea sordidă și fantastic dispar în acest portret al unui loc în care toată lumea se teme de necunoscut.”

La aproape 200 de ani distanță de la publicarea unuia dintre primele romane SF ale omenirii (unii i-ar spune chiar primul), devenit între timp o capodoperă absolută a genului și unul dintre romanele clasice ale literaturii, un irakian pe nume Ahmed Saadawi îi dă o replică celei care i-a fost soție unui poet nu mai puțin celebru și lansează, într-o țară devastată de război și de conflicte civile sângeroase, un roman care pornește, în mare, cam de la aceeași idee.

În romanul lui, un tip, Hadi, vânzător de vechituri pe care-l crede toată lumea nebun, spune povestea unei creaturi alcătuite din bucăți de cadavre provenite de la victimele nevinovate ale atentatelor care zguduie zi de zi orașul.

I se spune Frankenstein de către cei care nu îl cunosc și care au auzit de el de la Hadi cel nebun sau de la cei care au avut nenorocul să-l întâlnească bântuind noaptea pe străzi, unde îi pedepsește pe cei pe care îi consideră responsabili de atentatele ce macină zi de zi capitala irakiană. Ce l-a determinat pe Hadi să făurească un monstru din cadavrele celor uciși în atentate, pe care el în numește „Cumîizice”, asta nimeni n-o poate ști. Cum nimeni nu poate ști din ce motiv intră în trupul lui Cumîizice sufletul unui tânăr soldat dispărut în războiul dintre Iran și Irak cu mai bine de două decenii în urmă și pe care mama sa, Elishva, îl tot așteaptă să se întoarcă acasă.

Elishva, văduvă bătrână și singură, refuză cu încăpățânare să-și părăsească locuința ridicată în mijlocul unuia dintre cele mai expuse cartiere irakiene când vine vorba de atentate sinucigașe cu bombe și să plece la fiica sa, în Australia, în siguranță, deoarece ea este sigură, în sufletul ei, că Daniel, fiul dispărut, nu a murit de fapt în acel război și, deci, nu poate lăsa casa goală pentru când se va întoarce el acasă.

Povestea se desfășoară pe mai multe planuri și din această cauză este și mai greu de urmărit. Pentru că autorul nu se mulțumește doar cu o metaforă despre război și moarte, conflicte interreligioase și atentatori sinucigași care cred că-i vor alunga astfel pe străini și vor obține binemeritatele fecioare în rai dacă-și iau viețile mizerabile și omoară și cât mai mulți nevinovați odată cu ei.

Nu, el lasă adesea deoparte povestea lui Hadi și a lui Cumîizice și pornește să expună manevrele mârșave ce se petrec în umbră și înțelegerile dintre proaspeții acaparatori ai puterii pierdute de Saddam și americanii care au rămas să „reconstruiască” țara pe care tot ei au devastat-o (ajutați copios și de politicile dezastruoase ale guvernanților de până atunci), dar și povestea așa-zisă de dragoste dintre un fotograf devenit între timp redactor-șef al unei reviste și o misterioasă femeie la care visează noapte de noapte, plus povestea unui patron de hotel care încearcă să-și salveze afacerea, căci cine mai vine să se cazeze într-un loc în care riști la tot pasul să fii făcut bucățele când mergi liniștit pe stradă ca să-ți cumperi o pâine sau să bei un ceai alături de amici?

O poveste despre înstrăinare, alienare, conflicte religioase și interetnice, despre ororile războiului și despre ce se întâmplă atunci când cineva, o ființă fantastică desprinsă din coșmarurile unui scriitor care a văzut prea multă suferință și moarte la viața lui, decide să ia situația în mâini și să-i pedepsească pe cei vinovați.

Scenele cu urmărirea monstrului de către trupele speciale trimise pe urmele lui sunt printre cele mai solide scene citite de mine în ultima perioadă. Nu mai zic de excelentul discurs pe care Cumîizice i-l ține lui Hadi, negustorul de vechituri, la ceas de noapte, sau povestea sa așternută pe bandă pentru posteritate, ori scenele de tortură la care e supus Hadi de către cei trimiși să-l prindă pe răufăcător.

„Cumîizice nu știa ce să facă acum. Știa că misiunea lui era, în mare parte, să omoare, să omoare oameni noi în fiecare zi, dar nu mai știa exact cine ar trebui să fie omorât și de ce. Carnea celor nevinovați, din care fusese compus inițial, fusese înlocuită de altă carne, cea a propriilor victime și a criminalilor. S-a gândit că dacă îi ia pra mult să răzbune victimele în numele cărora acționa, părțile corpului pe care le luase de la ei s-ar descompune pe loc. Ar fi sfârșitul lui, și ar fi liber să nu mai existe în lumea asta.

Dar nu era sigur nici care era cea mai bună decizie. Trebuia să rămână în viață până când reușea să afle care erau următorii lui pași. Și pentru că era un ucigaș excepțional, care nu avea să moară într-un mod tradițional, s-a gândit că ar trebui să-și exploateze talentul ăsta distinctiv în numele celor inocenți – în numele adevărului și dreptății. Până când era sigur de următorii lui pași, avea să se concentreze pe asigurarea propriei supraviețuiri. Avea să salveze părțile de rezervă de care avea nevoie de la corpurile celor care meritau să fie omorâți. Nu era opțiunea ideală, dar era cea mai bună opțiune pentru acum.”

Lecturi 248: Susanna Clarke – Piranesi

Susanna Clarke – Piranesi (Piranesi, 2020) 240p, TPB, 13×20, Armada, 2020, Trad. Roxana Brînceanu, Red. Alunița Voiculescu, 37.99 (39.99) lei, ISBN 978-606-43-0940-2

Nota Goodreads: 4,43 (6646 note)

Descrierea editurii: „Casa lui Piranesi nu e deloc una obișnuită: are camere infinite, coridoare nesfârșite, pereții sunt ticsiți de mii și mii de statui, toate diferite. Un labirint interior ascunde un ocean: valurile răsună de sub scări, camerele se inundă în câteva secunde. Dar Piranesi nu se teme. El înțelege valurile și modelul labirintului. Viața lui înseamnă explorarea casei. Doar că nu e singur în casă. Mai există Un Străin care ascunde un secret întunecat.”

Să încerci să scrii despre „Piranesi” e ca și cum ai încerca să le descrii cititorilor cel mai bizar vis pe care l-ai avut vreodată, mulându-l însă pe excelentul „Memento” al lui Christopher Nolan și imprimându-i un iz din oribilul an 2020. Exact această impresie mi-a oferit-o prima mea experiență cu scrierile Susannei Clarke. Da, a venit vremea să mărturisesc: nu am citit „Jonathan Strange & Mr. Norrell”, deși o am și în română, și în engleză. Știu, rușine să-mi fie, dar, cum zicea cineva la un moment dat (și mi-o și repetă la intervale regulate), parcă am eu un dar de-a ocoli marile opere ale literaturii.

„Piranesi” a reprezentat subiectul unui blogtour pe care am avut onoarea de a-l deschide eu însumi. Lunea trecută, pe 5 octombrie, am dat startul unui concurs la care cititorii puteau câștiga trei exemplare din acest fascinant roman (unul pe blog, altul pe pagina de Facebook a blogului, iar al treilea, pe Instagram).

Pe care l-am devorat nu chiar rapid, în ciuda dimensiunii reduse, de vreo 230 de pagini, pentru că deși nu e voluminos, subiectul este atât de întortocheat, iar indiciile, atât de vagi, încât trebuie să-ți pui serios mintea la contribuție ca să-ți dai seama ce-i cu protagonistul, ce caută în casa cu mii de încăperi inundate când și când de maree, cine și de ce l-a închis acolo, de ce nu-i mai funcționează memoria și unde au dispărut toți oamenii de pe pământ.

Enigme, secrete și indicii cu țârâita, iar cititorului îi rămâne sarcina de-a le așeza cap la cap și de-a complet spațiile libere, însă vă asigur că experiența merită până la urmă trăită, căci de mult n-am mai întâlnit o poveste atât de provocatoare și care să se joace în asemenea fel cu minte cititorului.

Pornind de la picturile lui Giovanni Battista Piranesi și de la experiența înfricoșătoarei boli de care a suferit Susanna Clarke în ultimii ani, a ieșit la iveală „Piranesi”. O poveste în ton cu zbuciumatul an 2020, în care izolarea forțată în case își face de cap cu mințile oamenilor și îi determină să acționeze aproape mereu contrar cu modul în care ar fi reacționat într-o situație normală.

Piranesi trăiește într-o casă de la malul mării care pare că are un număr infinit de camere, în care pare că s-ar găsi un număr infinit de statui. Spațiul și timpul acționează aici după legi proprii, și nici mintea lui Piranesi nu pare chiar întreagă sau că s-ar supune legilor firii. Nu știe sigur dacă Piranesi chiar e numele lui adevărat, nu-și mai aduce aminte când și cum a ajuns în această casă fantastică ce aduce suspect de mult cu un teseract, însă a învățat să se ferească de încăperile în care mareea l-ar putea îneca dacă nu și-ar calcula cu atenție pașii.

Însoțitori îi sunt niște cadavre și un bărbat misterios, Omul Celălalt, care, ușor-ușor, începe să-i dezvăluie părți din enigmă. Cu ce scop și de ce vrea să-l convingă pe Piranesi să facă anumite lucruri și să se ferească de anumite persoane, asta rămâne de văzut. Dar Piranesi este ajutat de niște jurnale pe care nu-și aduce aminte când le-a scris, în care și-a notat, în ordine cronologică, întâmplările de dinainte. Numai că nici aceste scrieri nu sunt chiar de încredere și, coroborate cu ceea ce i-a spus Omul Celălalt, cum că mintea lui Piranesi și însăși realitatea respectă alte legi aici, ei bine, se ajunse la următoarea întrebare: cum poate desluși personajul principal ițele acestei încurcate afaceri?

O poveste despre izolare dusă la extrem și despre alienare mi s-a părut că este această suită de aventuri ale lui Piranesi care nu începe nici cu începutul, nici cu finalul, căreia îi lipsesc multe piese și pe care nu o poate rezolva decât cel mai atent detectiv din lume. Bine, la un moment dat începi să îți dai seama cine ce-a făcut și de ce, cine se joacă și de ce anume cu mintea personajelor și ce-ar putea face acestea ca să scape din capcană.

Într-o vreme în care trebuie să stăm închiși în case, izolați și cu frica în sân de teama unui inamic invizibil care face numeroase victime, mai este oare de mirare că Piranesi nu vrea să părăsească un loc pe care a ajuns să-l știe ca pe propriile buzunare? Când el doar locul ăsta îl știe, cu camerele inundate, statuile, cadavrele din camere, fluxul, refluxul, jurnalele și vietățile ce și-au făcut sălaș în casa de la țărmul mării?

O poveste care mi-a adus aminte de anii în care descopeream poveștile fantasy cu cap și coadă și în care uitam cu totul de ce se petrecea în jur, lăsându-mă purtat de poveste și personaje, în care știai de unde pleci și unde ajungeai, în care naratorul ajungea să se joace cu mintea cititorului și-n care conta mai puțin corectitudinea politică și mai mult talentul autorului.

Piranesi nu este o poveste ușoară, pe care să o poți da gata în câteva ore și să o și înțelegi pe deplin. Nici una de luat în metrou și de citit în drum spre sau dinspre serviciu. Nu dacă vrei să te bucuri în totalitate de experiență.

„Celălalt film rămas de la D’Agostino este și mai bizar. Nu are un titlu, dar de obicei i se spune Castelul. Este tras în Betamax și calitatea este foarte slabă. Camera șerpuiește prin diferite încăperi enorme, probabil din diferite castele sau palate (e imposibil să vedem o singură clădire; ar fi pur și simplu prea vastă). Pe lângă pereți sunt aliniate statui și pe podea se adună băltoace de apă. După oamenii care cred așa ceva, aceasta ese o filmare dintr-una din celelalte lumi ale lui Arne-Sayles, posibil cea descrisă în cartea lui din 2000, Labirintul. Alții au încercat să stabilească locul cu scopul de a dovedi că nu este un film dintr-o altă lume, dar până acum niciun nu a identificat nimic cu precizie. Se găsesc în Castelul însemnări cu privire la scrisul de mână al lui D’Agostino, însă acestea sunt în același cod neobișnuit folosit în ultimul ei jurnal și rămân indescifrabile.”

Blogtour și Instagramtour „Piranesi”

Update: un eveniment în familie, adică aniversarea fiicei mele, mă obligă să amân deznodământul cu o zi. Scuze! Așadar, mai aveți timp încă o zi pentru concurs!
Spor și ne auzim mâine!

Pe pagina de Facebook Biblioteca lui Liviu: https://www.facebook.com/LiviuSzoke/posts/175090114195869

Pe blog: https://wp.me/pz4D9-3Qr.

Pe Instagram: https://www.instagram.com/p/CF85LpfJvdW/.

Blogtour & Instagramtour: împreună cu prietenii de la editura Nemira, am dat startul unui concurs la care puteți câștiga 3 exemplare din „Piranesi”, cel mai recent roman al Susannei Clarke, proaspăt apărut în imprintul Armada, trad. Roxana Brînceanu.

Un exemplar va putea fi câștigat pe Instagram (https://www.instagram.com/liviuszoke/), unul pe pagina de Facebook a blogului, Biblioteca lui Liviu (https://www.facebook.com/LiviuSzoke/), iar cel de-al treilea, aici, pe blog. Practic, trei concursuri, trei exemplare, trei câștigători, trei ocazii de a câștiga.

Câștigătorii vor fi anunțați luni, 12 octombrie, pe pagina mea de Facebook, pe pagina de Facebook a blogului și pe blog. Pentru a participa la concursul de pe pagina de Facebook a blogului: like paginii (e foarte simplu, plus că veți afla informații de calitate despre noile apariții, fragmente în avanpremieră, plus articole din cele mai interesante: https://www.facebook.com/LiviuSzoke/) și răspundeți la întrebarea: de ce ați vrea să câștigați acest fascinant volum fantasy?

Pentru a participa la concursul de pe blog, răspundeți la aceeași întrebare aici, în comentarii la această postare: de ce ați vrea să câștigați acest fascinant volum fantasy?

Însă asta nu e tot. Blogtour înseamnă că vor fi organizate mai multe evenimente, și că aveți mai multe șanse, după cum o arată și bannerul de mai jos:

Și, în plus, vă oferim și un fragment în avanpremieră din cartea pe care o puteți câștiga la cele trei concursuri.

Succes!

FRAGMENT

BatterSea

Notă din a Douăzeci și Noua Zi a celei dea Cincea Luni din Anul în care Albatrosul a venit  în Sălile de SudVest 

De dimineață, la ora 10, m‑am dus în cea de‑a Doua Sală de Sud‑Vest să mă întâlnesc cu Omul Celălalt. Când am intrat în Sală el era deja acolo, sprijinit de un Soclu Gol și bătând într‑unul dintre dispozitivele lui strălucitoare. Purta un costum bine croit din stofă neagră și o cămașă de un alb imaculat care contrasta plăcut cu tonurile măslinii ale pielii sale. 

Fără să‑și ridice privirea de la dispozitiv, a spus: 

– Am nevoie de niște informații. 

Adesea e așa: atât de concentrat pe ceea ce face, încât uită să spună „Salut!“ sau „La revedere!“ sau să mă întrebe ce mai fac. Eu nu mă supăr. Îi admir pasiunea pentru munca științifică. 

– Ce informații? am întrebat. Pot să te asist? 

– Desigur, a zis. De fapt n‑o să pot ajunge prea departe dacă n‑o faci. Astăzi subiectul cercetărilor mele ești tu! 

Aici a ridicat capul din ceea ce făcea și mi‑a zâmbit. Are cel mai fermecător zâmbet atunci când își amintește să‑l folosească.

– Serios? Ce încerci să afli? Ai o ipoteză în ceea ce mă privește? 

– Am. – Care anume? 

– Asta nu pot să‑ți spun. Ar putea influența datele. 

– Oh! Da. Adevărat. Scuze. 

– E‑n regulă, a zis. E normal să fii curios. 

Și‑a așezat dispozitivul strălucitor pe Soclul Gol și s‑a întors spre mine. 

– Stai jos. 

M‑am așezat pe Pavaj, cu picioarele încrucișate și am așteptat întrebările lui. 

– Stai comod? a întrebat. Bine. Acum, spune‑mi. Ce îți amintești? 

– Ce îmi amintesc? am repetat, confuz. 

– Da. 

– Este o întrebare lipsită de precizie. 

– Nu contează, a zis. Încearcă să dai un răspuns. 

– Ei bine… Presupun că răspunsul este „totul“. Îmi amintesc totul. 

– Zău? E o afirmație cam îndrăzneață. Ești sigur? 

– Așa cred. 

– Dă‑mi câteva exemple de lucruri pe care ți le amintești. 

– Păi, am spus, să presupunem că numești o Sală aflată la multe zile distanță, cu condiția ca eu să o fi vizitat înainte. Îți pot spune imediat cum să ajungi acolo. Pot numi fiecare Sală prin care trebuie să mergi. Pot să‑ți descriu Statuile importante pe care le vei vedea pe Pereți și, cu un grad rezonabil de acuratețe, îți pot arăta pozițiile lor, adică lângă care Perete stau, dacă e Nord, Sud, Est sau Vest și cât de departe de Perete sunt situate. Pot de asemenea să enumăr… 

– Dar despre Batter‑Sea? a întrebat Omul Celălalt. 

– Hmm… Ce? 

– Batter‑Sea. Îți amintești de Batter‑Sea? 

– Nu… eu… M‑am oprit. Batter‑Sea?

– Da. 

– Nu înțeleg, am zis. 

Am așteptat ca Omul Celălalt să explice, dar el nu a spus nimic. Îmi dădeam seama că mă observa îndeaproape și eram convins că acea întrebare era crucială pentru indiferent ce cercetare ar fi întreprins, dar despre ce ar fi trebuit să răspund, nu aveam nici cea mai mică idee. 

– Batter‑Sea nu e un cuvânt, am spus în cele din urmă. Nu are nicio referință. Nu există nimic în Lume care să corespundă acestei combinații de sunete. 

Omul Celălalt tot nu a spus nimic. A continuat să mă privească concentrat. I‑am întors privirea tulburat. 

Apoi: 

– Oh! am exclamat, luminat dintr‑odată. Înțeleg ce faci! 

Am început să râd. 

– Ce fac? a întrebat Omul Celălalt zâmbind. 

– Vrei să afli dacă spun adevărul. Tocmai am declarat că pot să‑ți descriu drumul către orice Sală pe care am vizitat‑o înainte. Dar nu ai nicio posibilitate de a verifica veridicitatea declarației mele. De exemplu dacă ți‑aș descrie Calea către cea de‑a Nouăzeci și Șasea Sală de Nord, nu ai avea cum să știi dacă indicațiile mele sunt corecte, pentru că tu nu ai fost niciodată acolo. Așa că îmi pui o întrebare cu un cuvânt lipsit de sens, „Batter‑Sea“1. Ai ales cu șiretenie un cuvânt a cărui sonoritate indică un loc. Un loc erodat de mare. Dacă ți‑aș spune că îmi amintesc de Batter‑Sea și ți‑aș descrie drumul într‑acolo ai ști că mint. Ai ști că pur și simplu mă umflu în pene. Ai pus o întrebare de control. 

– Exact, a zis el. Exact asta fac. 

Am râs amândoi. 

– Mai ai întrebări pentru mine? am întrebat. 

– Nu. Am terminat. 

1  Battered by the Sea – uzat, erodat de apa mării (în lb. engl. în orig.). (n.t.)

Era pe cale să se întoarcă și să introducă datele în dispozitivul lui strălucitor, dar ceva la mine i‑a atras atenția și m‑a privit oarecum nedumerit. 

– Ce e? am întrebat. 

– Ochelarii tăi. Ce s‑a întâmplat cu ei? 

– Ochelarii? m‑am mirat. 

– Da. Arată cam… ciudat. 

– Ce vrei să spui? 

– Au brațele înfășurate cu benzi de ceva anume, a spus. Și capetele atârnă pe lateral.

– Oh, înțeleg! am zis. Da! Brațele ochelarilor mi se tot rup. Mai întâi stângul. Apoi și dreptul. Aerul încărcat de sare corodează plasticul. Experimentez diferite metode de a le cârpi. Pe brațul stâng am folosit fâșii de piele de pește și clei de pește, iar pe brațul drept am folosit iarbă de mare. Asta are mai puțin succes. 

– Da, a spus, presupun că așa e. 

În Sălile de sub noi Fluxul în creștere a lovit un Perete. Bum. S‑a retras, a țâșnit prin Uși și a lovit Peretele din Următoarea Cameră. Bum. Bum. Bum. S‑a retras din nou, apoi iar a țâșnit. Bum. Cea de‑a Doua Sală de Sud‑Vest vibra ca o coardă ciupită a unui instrument. 

Omul Celălalt arăta neliniștit. 

– Mi s‑a părut destul de aproape, a zis. N‑ar trebui să plecăm de aici? El nu înțelege Fluxurile. 

– Nu e nevoie, am spus. 

– OK, a acceptat. Dar nu era liniștit. Ochii i se măriseră și respira mai superficial și mai rapid. Continua să privească de la o Ușă la alta parcă așteptându‑se să vadă Apa năvălind în orice moment. 

– Nu vreau să fiu prins, a zis. 

Odată Omul Celălalt se afla în cea de‑a Opta Sală de Nord. Un Flux puternic dinspre Sălile de Vest s‑a ridicat în cel de‑al Zecelea Vestibul, urmat cu câteva clipe mai târziu de un Flux la fel de puternic dinspre Sălile de Est în al Doisprezecelea Vestibul. Cantități mari de Apă s‑au scurs în Sălile înconjură‑ toare, inclusiv în cea în care se afla Omul Celălalt. Apele l‑au smuls și l‑au târât, cărându‑l prin Uși și lovindu‑l de Pereți și Statui. De câteva ori a fost complet scufundat și s‑a așteptat să se înece. În cele din urmă Fluxurile l‑au depus pe Pavajul celei de‑a Treia Săli de Vest (la distanță de șapte Săli de unde începuse totul). Acolo l‑am găsit Eu. I‑am adus o pătură și o supă fierbinte făcută din alge și scoici. Imediat ce a fost în stare să meargă, a plecat fără un cuvânt. Nu știu unde s‑a dus. (Niciodată nu știu.) Asta s‑a întâmplat în cea de‑a Șasea Lună din Anul în care am numit Constelațiile. De atunci Omului Celuilalt îi este frică de Fluxuri. 

– Nu este niciun pericol, l‑am asigurat. 

– Ești convins? Bum. Bum

– Da. 

În cinci minute Fluxul va ajunge în al Șaselea Vestibul și va urca Scara. A Doua Sală de Sud, care se află la două Săli înspre est de aici, va fi inundată pentru o oră. Dar apa nu va fi mai înaltă de nivelul gleznei și nu va ajunge la noi. A dat din cap, dar nivelul anxietății i‑a rămas ridicat și la puțin timp după aceea a plecat. La începutul serii m‑am dus în cel de‑al Optulea Vestibul să pescuiesc. Nu mă gândeam la conversația mea cu Omul Celălalt; mă gândeam la cina mea și la Frumusețea Statuilor în Lumina Serii. Dar cum stăteam acolo, aruncându‑mi năvodul în 

 Apele Scării Inferioare, în fața mea a apărut o imagine. Am văzut o mâzgălitură neagră pe cerul cenușiu și o sclipire de un roșu aprins; cuvintele au plutit spre mine – cuvinte albe pe fond negru; în același timp a izbucnit brusc un zgomot și am simțit gust metalic pe limbă. Și toate aceste imagini – în realitate nu mai mult decât fragmente sau fantome de imagini – păreau să se închege în jurul cuvântului straniu „Batter‑Sea“. Am încercat să le apuc, să le fixez mai bine, dar au pălit ca un vis și au dispărut.

Lecturi 247: Matt Haig – Biblioteca de la miezul nopții

Matt Haig – Biblioteca de la miezul nopții (Midnight Library, 2020) 308p., TPB, 13×20, Nemira, 2020, Trad. Cristina Nan, Red. Mihaela Stan, 35.99 (39.99) lei, ISBN 978-606-43-0942-6

Nota Goodreads: 4.39 (7316 note)

Descrierea editurii: „O singură bibliotecă. O infinitate de vieți. Care e cea mai bună? Undeva, la marginea universului, există o bibliotecă infinită de cărți, iar fiecare poveste din ele provine dintr-o altă realitate. Una spune povestea vieții tale așa cum e, alta spune povestea vieții tale așa cum ar fi fost dacă ai fi luat altă decizie într-un anumit moment. Toți ne întrebăm mereu cum ar fi putut să fie viețile noastre. Dar dacă am găsi răspunsul într-o bibliotecă?

Atunci când Nora ajunge în această bibliotecă, are șansa să îndrepte lucrurile – o viață plină de durere și de regrete. Are ocazia să facă totul altfel și să-și dea seama cum ar putea avea viața perfectă. Dar lucrurile nu sunt tocmai cum și le imaginează ea… Curând, alegerile pe care le face o pun într-un pericol iminent. Înainte să expire timpul, trebuie să răspundă la o singură întrebare: care e cea mai bună cale de a-ți trăi viața?”

Pe lângă timp, temă recurentă în scrierile lui, depresia și felul în care poți trece peste aceasta sunt temele principale ale acestei înduioșătoare povești publicate de autorul extraordinarului roman „Umanii” (despre care am scris, hăt-departe, tocmai în 2016) în anul de grație 2020. Și o face printr-o splendidă poveste fantasy ce pornește de la o premisă SF: existența universurilor paralele și simultane, infinite la număr, în care toți ducem vieți paralele, dar care au apucat pe un alt curs.

Nora Seed are parte de cea mai oribilă zi din viața ei: pe lângă faptul că toate îi merg pe dos de când se știe, tatăl i-a murit pe când ea avea doar șase ani, mama i-a murit și ea de curând, fratele ei nu mai vrea să știe de mult de ea, după ce tot ea a renunțat la visul lor de-a înființa o trupă rock care urma să devină faimoasă în toată lumea, acum șeful o dă afară din amărâtul lui de magazin de muzică, un vecin îi bate la ușă și o anunță că pisica ei zace moartă pe drum, iar singura ei sursă suplimentară de venit, orele de pregătire la pian cu un tânăr, a dispărut și ea, căci a uitat complet că avea oră cu el în această zi, așa că… ce să vezi, într-un orășel uitat de lume, mohorât cum sunt toate orășelele englezești în care timpul pare că a încremenit în loc în anii cincizeci cei plini de smog și ceață, o tânără de 35 de ani, nițel cam șleampătă și parcă mereu deprimată, care a renunțat cu totul la visul de-a deveni cineva, se hotărăște că nu mai are pentru ce să trăiască.

Numai că, surpriză! Soarta nu o lasă în pace. Și-n loc să se trezească în rai sau iad, unde să stea la taclale pe teme filosofice cu cine s-o nimeri pe acolo, că tot a făcut studii în domeniu, Nora se trezește într-o bibliotecă nesfârșită. Unde dă peste nimeni alta decât doamna Elm, fosta ei bibliotecară de la școală, alături de care a avut parte de nenumărate clipe plăcute pe când era copil. Iar aceasta îi explică ideea cu care am pornit și eu la drum acest articol: că e pe cale să moară, e-adevărat, numai că i se mai dă o șansă, că nu e totul pierdut, și că își poate alege o altă existență, mai plăcută, pentru a continua să trăiască mai departe. Pentru a găsi un motiv să meargă mai departe.

Ideea e cam așa: Nora poate începe o nouă viață, intrând în pielea unei alte Nora, dintr-un alt univers, paralel, unde viața ei a urmat un cu totul alt făgaș.

„Nora citise despre universurile multiple și știa câte ceva despre psihologia Gestalt. Despre felul în care creierul uman preia informații complexe despre lume și le simplifică, astfel încât, atunci când un om se uită la un copac, traduce multitudinea complexă de frunze și de crengi în ceea ce numim „copac”. A fi om înseamnă a rezuma constant lumea la o poveste ușor de înțeles, care menține lucrurile simple.”

Într-unul și-a urmat visul de-a deveni o înotătoare faimoasă, continuând de fapt visul tatălui ei și ajungând la Olimpiadă. Lucru care a făcut ca tatăl ei să nu se mai îmbolnăvească de inimă și să moară prematur. Într-un alt univers, Nora și-a urmat cea mai bună prietenă în Australia, ca să urmărească balenele cu cocoașă, numai că acolo află că prietena ei a murit într-un accident de mașină. În alt univers, și-a urmat visul de-a ajunge în arhipelagul Svalbard, ca să urmărească topirea ghețarilor. Într-altul, s-a căsătorit cu Dan, cel care o ceruse de nevastă, și a urmat visul acestuia, acela de a cumpăra un pub la țară, de care să se ocupe amândoi; numai că Dan al ei se dovedește o acritură care bea de stinge și o mai și înșală cu altă femeie. În altul, ea și formația rock înființată de fratele ei, ea însăși și un prieten de-ai lor a căpătat faimă mondială, numai că fratele ei s-a sinucis de prea mult bine ce-i era. Și așa mai departe.

„Toate viețile pe care le trăise până atunci, din momentul în care pășise în bibliotecă, fuseseră într-adevăr visul altcuiva. Viața de femeie căsătorită, care trăia la țară, fusese visul lui Dan. Călătoria în Australia fusese visul lui Izzy, iar regretul Norei că nu o însoțise reprezentase mai degrabă o vină față de propria prietenă decât o părere de rău pentru ea însăși. Visul de a deveni campioană la înot îi aparținuse tatălui ei. Și da, era adevărat că, în tinerețe, o interesaseră Cercul Polar Arctic și posibilitatea de a deveni glaciolog, dar chiar și acestea îi fuseseră insuflate mai ales de discuțiile cu doamna Elm, în biblioteca școlii. Iar trupa The Labyrinths, ei bine, acela fusese dintotdeauna visul fratelui ei.”

Ani de zile, Matt Haig s-a luptat cu depresia. De aceea a început să scrie povești încărcate de empatie, cu personaje care par c-au ajuns la capătul puterilor, s-au săturat de viață și au luat o hotărâre irevocabilă. Scrierile sale oferă sfaturi prețioase pentru tratarea depresiei, le îmbracă în haine atrăgătoare și ne oferă, așa cum sună și-o poveste recentă de-a sa, motive să iubim viața. Viața e frumoasă și trebuie să apreciem acest dar prețios. Nu trebuie să ne lăsăm copleșiți de necazuri, să ne dăm bătuți, să renunțăm și să alegem calea de pe care nu mai există întoarcere. Nu trebuie să adoptăm ideea că eșecul se transmite din generație în generație, că dacă părinții noștri nu au reușit să facă ceva, nici noi nu vom mai fi în stare. Viața-i frumoasă, trăiți-o din plin și bucurați-vă de orice clipă. Asta vă spune Matt Haig. Și cred că o spune foarte bine.

„… Și-a dat seama că nu încercase să-și pună capăt vieții pentru că era nefericită, ci pentru că reușise să se convingă că nu avea cum să scape de nefericire.”

Semnal editorial 203: Noutăți sau în curs de apariție la Grupul Editorial Nemira (IX) – Reynolds, Lawrence, Haig, Cogman, Clarke

Al doilea volum din trilogia SPAȚIUL REVELAȚIEI.

Târziu în secolul al XXVI-lea, rasa umană a avansat suficient de mult cât să atragă atenția nedorită a Inhibitorilor – mașini de ucis extraterestre, făcute să detecteze viața inteligentă și s-o distrugă.

Politicienii par să fi abandonat lupta și vor să fugă, lăsând de izbeliște triburile umane. Singura speranță a omenirii este să găsească armele apocalipsei, acum bine ascunse.

Clavain, un renegat, e decis să le găsească, pentru că nu se poate împăca cu decizia lașă și cinică a conducătorilor. Însă nu e singurul, în joc sunt și alte facțiuni, cu agende diferite. Armele au, la rândul lor, propria agendă.

„O poveste epică despre război, politică, ideologie și invazie extraterestră. Cu o tehnică narativă inteligentă și personaje bine construite, acest roman își va absorbi complet cititorii.“
Booklist

„Respicienta nu punea niciodată întrebări despre activitatea ei. Ea știa doar că acționa pentru binele final al vieții înzestrate cu rațiune. Nu era deloc îngrijorată că această criză pentru a cărei evitare acționa, criza care avea să devină un dezastru cosmic incontrolabil dacă vieții inteligente i se permitea să se răspândească, se afla tocmai la treisprezece Rotații – trei miliarde de ani – în viitor.

Asta era lipsit de importanță.

Timpul nu însemna absolut nimic pentru Inhibitori.“

Data apariției9 oct. 2020
Titlu originalRedemption Ark
ColecțiaArmada
ISBN978-606-43-0930-3
Cod bară9786064309303
AutorAlastair Reynolds
TraducătorMihai Dan Pavelescu
FormatPaperback
Dimensiuni130 x 200 mm
Nr. pagini816
Număr volume1
EdituraNemira

A treia carte din seria IMPERIUL FĂRÂMIȚAT.


Regele Jorg Ancrath are douăzeci de ani și domnește peste șapte regate. Încă nu și-a atins scopul, acela de a se răzbuna pe tatăl său, iar demonii care îl bântuie sunt tot mai prezenți.

Ar putea ajunge împărat, dar nu pe calea sabiei, ci numai prin vot. Și niciodată nu s-a întâmplat să existe unanimitate în Imperiul Fărâmițat. Jorg intenționează să schimbe asta. Are de partea lui tehnologia descoperită printre relicvele unei alte civilizații și nu va ezita s-o folosească.

Dar va da peste un adversar fără pereche, un adversar de care se teme chiar mai mult decât de sine: Regele Mort.

„Lawrence își încheie trilogia așa cum a început-o: cu o scriitură sângeroasă, dar poetică. Cu dialoguri care-ți dau fiori și personaje pe care nu ai vrea să le întâlnești nici în coșmaruri, cu eroi întunecați și prieteni și mai întunecați.“
RT Book Reviews 

„Un final satisfăcător, inteligent și neașteptat, cu o turnură care schimbă complet perspectiva.“
Starburst Magazine

Data apariției15 oct. 2020
Titlu originalKing of thorns
ColecțiaFantasy
ISBN978-606-43-0687-6
Cod bară9786064306876
AutorMark Lawrence
TraducătorMihaela Ioncelescu
FormatPaperback
Dimensiuni130 x 200 mm
Nr. pagini504
Număr volume1
EdituraNemira

O singură bibliotecă. O infinitate de vieți. Care e cea mai bună?

Undeva, la marginea universului, există o bibliotecă infinită de cărți, iar fiecare poveste din ele provine dintr-o altă realitate. Una spune povestea vieții tale așa cum e, alta spune povestea vieții tale așa cum ar fi fost dacă ai fi luat altă decizie într-un anumit moment. Toți ne întrebăm mereu cum ar fi putut să fie viețile noastre. Dar dacă am găsi răspunsul într-o bibliotecă?

Atunci când Nora ajunge în această bibliotecă, are șansa să îndrepte lucrurile – o viață plină de durere și de regrete. Are ocazia să facă totul altfel și să-și dea seama cum ar putea avea viața perfectă. Dar lucrurile nu sunt tocmai cum și le imaginează ea… Curând, alegerile pe care le face o pun într-un pericol iminent.

Înainte să expire timpul, trebuie să răspundă la o singură întrebare: care e cea mai bună cale de a-ți trăi viața?


„Matt Haig e unul dintre cei mai imaginativi scriitori ai epocii noastre. În acest roman, povestea emoționantă e plină de învățăminte despre cât de important este să apreciem viața pe care o avem.“
The Independent

„Fiecare carte de aici, fiecare carte din bibliotecă – cu excepția acesteia – reprezintă o versiune a vieții tale. Această bibliotecă îți aparține. Se află aici pentru tine. Vezi tu, viața oricui s-ar fi putut sfârși în feluri infinite. Cărțile de pe rafturi sunt viața ta, toate încep din același punct. Din clipa de față. De la miezul nopții. Marți, 28 aprilie. Dar aceste posibilități de la miezul nopții nu sunt identice. Unele se aseamănă, dar altele sunt complet diferite.“

Data apariției1 oct. 2020
Titlu originalThe Midnight Library
ColecțiaIn afara colectiilor
ISBN978-606-43-0942-6
Cod bară9786064309426
AutorMatt Haig
TraducătorCristina Nan
FormatPaperback
Dimensiuni130 x 200 mm
Nr. pagini308
Număr volume1
EdituraNemira

A doua carte din seria BIBLIOTECA INVIZIBILĂ.

A fi sub acoperire într-o Londră victoriană dintr-un univers paralel poate ajunge o rutină pentru bibliotecara-spion Irene. Misiunea de a colecta opere de ficțiune importante pentru misterioasa Bibliotecă și munca depusă sub acoperire ca să se integreze în cultura timpului sunt puse în pericol odată cu răpirea partenerului ei, Kai – un dragon de descendență regală.

Dispariția lui Kai poate duce la un conflict între forțe capabile să devasteze toate lumile. Pentru ca omenirea să nu fie prinsă la mijloc, Irene va trebui să se alieze cu un reprezentant al Neamului Frumos și să treacă într-o Veneție plină de magie, unde domină coincidențele bizare și unde se sărbătorește un etern Carnaval.

„Cogman a deschis drumuri noi în tărâmurile imaginare din moștenirea noastră culturală. Iar noi, cititorii, nu ne putem sătura!”
The Wall Street Journal

„Prin recuperarea de cărți esențiale din aceste lumi, Biblioteca ajută la păstrarea echilibrului. Legăturile sale cu lumile le împiedică pe acestea să alunece prea repede în direcția haosului sau ordinii, iar un mediu stabil pentru oameni este posibil undeva la mijloc. Bibliotecarii juniori pot fi aspru pedepsiți dacă fraternizează în mod nepermis cu Neamul Frumos. Este în special cazul celor care par să submineze neutralitatea Bibliotecii. Ar trebui să subliniem că nu vom emite judecăți cu privire la «binele omenirii». Oamenii trebuie lăsați să își ia propriile decizii. Scopul Bibliotecii este să împiedice omenirea să creadă în realitatea absolută. Sau în opusul ei.“

„Prin recuperarea de cărți esențiale din aceste lumi, Biblioteca ajută la păstrarea echilibrului. Legăturile sale cu lumile le împiedică pe acestea să alunece prea repede în direcția haosului sau ordinii, iar un mediu stabil pentru oameni este posibil undeva la mijloc. Bibliotecarii juniori pot fi aspru pedepsiți dacă fraternizează în mod nepermis cu Neamul Frumos. Este în special cazul celor care par să submineze neutralitatea Bibliotecii. Ar trebui să subliniem că nu vom emite judecăți cu privire la «binele omenirii». Oamenii trebuie lăsați să își ia propriile decizii. Scopul Bibliotecii este să împiedice omenirea să creadă în realitatea absolută. Sau în opusul ei.“

Data apariției25 sept. 2020
Titlu originalThe Masked City
ColecțiaArmada
ISBN978-606-43-0688-3
Cod bară9786064306883
AutorGenevieve Cogman
TraducătorIulia Dromeretchi
FormatPaperback
Dimensiuni130 x 200 mm
Nr. pagini320
EdituraArmada

Casa lui Piranesi nu e deloc una obișnuită: are camere infinite, coridoare nesfârșite, pereții sunt ticsiți de mii și mii de statui, toate diferite. Un labirint interior ascunde un ocean: valurile răsună de sub scări, camerele se inundă în câteva secunde.

Dar Piranesi nu se teme. El înțelege valurile și modelul labirintului. Viața lui înseamnă explorarea casei. Doar că nu e singur în casă. Mai există Un Străin care ascunde un secret întunecat.


Piranesi m-a uluit. E o poveste miraculoasă și luminoasă, plină de mister și aventuri într-o lume fantastică, și totodată o meditație profundă despre condiția umană: despre cum e când te simți pierdut și apoi te regăsești.“
Madeline Miller

„Ce lume fascinantă creează Clarke, ce ritm nebun de dezvăluiri, ce protagonist pur și ce personaje secundare fluide moral, ce frumusețe, ce tensiune, ce final perfect!“
David Mitchell


„Luna Plină era în dreptul Unicei Uși, inundând Sala cu Lumină. Statuile de pe Pereți erau toate poziționate ca și cum tocmai s-ar fi întors cu fața spre Ușă, cu ochii lor de marmură fixând Luna. Se deosebeau de Statuile din alte Săli; nu reprezentau indivizi izolați, ci o Mulțime. Două se țineau în brațe; alta ținea mâna pe umărul celei din fața sa, ca și cum ar fi vrut s-o împingă să poată vedea Luna; un copil se agăța de mâna tatălui său. Exista chiar și un Câine care, nefiind interesat de Lună, stătea pe picioarele din spate, cu labele din față pe pieptul stăpânului său, cerșindu-i atenția. Peretele din Spate era o Masă de Statui – nu aranjate ordonat pe Niveluri, ci doar o mulțime amestecată, haotică. Puțin mai departe, printre ele, se găsea un Tânăr scăldat în Lumina Lunii, cu extazul întipărit pe față, ținând un steag în mână. Aproape că uitasem să respir. Pentru o clipă am avut imaginea a cum ar putea fi dacă în loc de doi oameni în Lume ar fi mii.“

Data apariției15 sept. 2020
Titlu originalPiranesi
ColecțiaArmada
ISBN978-606-43-0940-2
Cod bară9786064309402
AutorSusanna Clarke
TraducătorRoxana Brinceanu
FormatPaperback
Dimensiuni130 x 200 mm
Nr. pagini240
Număr volume1
EdituraArmada

Club de carte Paladin #13

Pe 24 septembrie discutăm despre cartea „Sandman #1. Preludii și nocturne” de Neil Gaiman (traducere din limba engleză de Alex Văsieș), apărută la editura Grafic.

💻📱Dezbaterea se va întâmpla în scris în grupul Club de carte Paladin (https://www.facebook.com/groups/2712843645416336) și va fi moderată de Liviu Szoke. Nu este nevoie să confirmați participarea, ci doar să fiți membri ai grupului.

📚 Sinopsis „Sandman #1. Preludii și nocturne”:
„Sandman”, capodopera lui Neil Gaiman, unul dintre cele mai apreciate romane grafice ale tuturor timpurilor, a impus un standard pentru un fantasy matur în domeniul benzilor desenate. Seria Sandman a fost ilustrată de mai mulți artiști excepționali, fiind un amestec de mitologie antică și modernă în care se întrepătrund perfect ficțiunea contemporană, drama istorică și legendele. „Preludii și nocturne” este primul volum dintr-o saga unică în literatura benzilor desenate, care-i introduce pe cititori în lumea fantastică și întunecată a viselor și coșmarurilor, pe tărâmul lui Morfeu. Membrii unei organizații oculte încearcă să captureze Moartea pentru a obține viața veșnică, dar îl prind pe fratele ei, Visul/Morfeu. Șaptezeci de ani mai târziu, Visul reușește să evadeze și pornește în căutarea a trei obiecte magice care i-au fost furate la întemnițare. Și astfel începe una dintre cele mai extraordinare serii din istoria romanului grafic.

📚 Cartea este disponibilă pe site-ul Grafic cu 20% reducere: https://www.grafic-art.ro/…/sandman-1-preludii-si-nocturne
📚 Citește recenzia cărții pe Scena9: https://www.scena9.ro/article/cronica-sandman-neil-gaiman
📚 Citește despre volum pe blogul Grafic: https://www.grafic-art.ro/…/preludii-si-nocturne…
📚 La editura Grafic este disponibil și volumul 2, „Casa păpușii”, cu 10% reducere: https://www.grafic-art.ro/…/sandman-2-casa-papusii…

A apărut REVISTA ONLINE GALAXIA 42 #10/2020

EDITORIAL

TRADUCERI

POVESTIRI

FRAGMENTE DE ROMAN

FOILETON

INTERVIURI

NOUTĂȚI

RECENZIE DE CARTE

ATELIER CRITIC

CRONICĂ DE FILM

CRONICĂ DE JOCURI

ARTĂ GRAFICĂ

ȘTIINȚĂ

OPINII

ENGLISH

Fiction

Non-Fiction

Semnal editorial 195 + Fragment în avanpremieră: Teodora Matei – Inima Castelului

Fragment în avanpremieră INIMA CASTELULUI, de Teodora Matei

Din 1 octombrie în librării

Primele două volume ale seriei le găsiți aici și aici, iar despre ele am scris pe blog, aici și aici.

Inima castelului

de Teodora Matei

Capitolul 1 – Tristețe

Peste orașul încins se lăsa seara. O ploaie venită din senin, de un sfert de oră, nu reușise să domolească arșița de peste zi. Doar ridicase, din asfalt, un abur călduț și alungase trecătorii pe sub streșini sau copertinele stațiilor de autobuze. De după blocuri, ultimele raze de soare uscau frunzele copacilor de pe străduța lăturalnică, străjuită de arbori ce-și uneau, la trei metri deasupra solului, coroanele impunătoare. O pală de vânt scutură câteva picături reci pe ceafa și spatele lui Dan. Grăbit, bărbatul doar tresări, înfiorat, continuându-și drumul spre casa prietenului său. Aversa de mai devreme îl făcuse să întârzie; nu voia să piardă nici măcar un minut din timpul pe care obișnuia să-l petreacă, săptămânal, cu Dominic. Deși celălalt nu-i răspundea niciodată, el continua să-i povestească ce făcuse peste zi, ce cafenele se mai deschiseseră prin oraș, ori ce prieteni mai vechi întâlnise. Îl ținea la curent cu năzbâtiile recente ale fiului său. De când începuse să meargă, băiețelul explora cele mai neobișnuite colțuri ale casei și curții, obosind adulții obligați să stea necontenit cu ochii pe el.

Ajuns în fața porții, Dan întârzie o clipă cu mâna pe clanță. În hamacul de pe terasa acoperită din spatele casei, vedea doar profilul lui Dominic și vârfurile mâinii stângi atingând podeaua de lemn. Dacă n-ar fi avut ochii deschiși, ar fi putut jura că dormea; pieptul i se ridica ușor cu fiecare inspirație, apoi cobora ca într-un oftat.

Bărbatul înaintă pe aleea betonată; când mai avea câțiva pași până la intrarea în casă, ușa acesteia se deschise și fu întâmpinat de mama prietenului său.

– Bună seara, Dan! Ai reușit să ajungi! Mă gândeam că ploaia asta…

– Să fim serioși! Sărut mâna! A fost o ploicică, oricum m-a prins pe stradă, m-am adăpostit într-o librărie și, când s-a oprit, mi-am văzut de drum.

– Ce-ți face băiatul? Tot neastâmpărat?

Evita să-i spună copilului pe nume. Se bucurase atunci când Dan o anunțase, cu mândrie, că alesese să-și boteze fiul după cel mai bun prieten al lui. I se strângea inima, însă, atunci când trebuia să pună alături imaginea unui puști vioi, plin de viață, și cea a fiului său pierdut într-o lume din care se părea că nimeni și nimic nu-l mai putea întoarce. Dominic fusese, la rândul lui, un copil jucăuș, curios, vesel; se maturizase, poate, un pic prea devreme, atunci când apăruseră gemenii, iar el se implicase, mai ales după moartea tatălui lor, în creșterea și educația celor mici.

– Da, are tot mai multă energie, iar noi încercăm să ținem pasul cu el. Ce face? întrebă ca să schimbe vorba, arătând spre bărbatul din hamac.

Femeia ridică umerii a neputință. Ridurile de pe frunte i se adânciră când șopti, de parcă n-ar fi vrut să fie auzită decât de Dan:

– Ca de obicei. Cred că știe când trebuie să vii, pentru că, din când în când, l-am văzut privind spre poartă.

– Ăsta e un semn bun, nu-i așa? încercă bărbatul s-o încurajeze.

– Sau, poate, doar o părere de-a mea. O speranță că, într-o zi, va fi la fel ca înainte.

Dan se apropie de ea, o îmbrățișă, apoi o mângâie încet pe spate.

– Și eu sper! De-aia vin să-l văd, să-i vorbesc, mi-aș dori să-i spun ceva să-l trezească…

Bătrâna dădu din cap, neîncrezătoare. Mai oftă o dată, adânc, după care se întoarse brusc pe călcâie. Îi aruncă rapid, peste umăr, ca să nu-i vadă lacrimile:

– Vă aduc imediat niște vin și prăjituri!

Musafirul se îndreptă spre terasă și salută, dorindu-și să i se răspundă:

– Hai salut, Domi! Ce mai faci? Am trecut să văd cum ești.

Ochii celuilalt păreau goi. Deși ațintiți spre noul venit, priveau prin el, dincolo de el, de parcă o cortină invizibilă îi împiedica să vadă lumea înconjurătoare. Nu erau senini, ca ai orbilor, fixând un punct acolo unde bănuiau fața interlocutorului. Nici umbriți, ca ai celor ieșiți după mult timp din întuneric sau loviți de o lumină puternică. Erau lipsiți de lumina vieții, oglinzi reci ce nu reflectau nimic.

Dan se lăsă pe fotoliul din fața hamacului. Sesiză o ușoară mișcare prin care celălalt își schimbă poziția; spera că Dominic se întorsese spre el, nu căutase doar să se așeze mai comod. Dădu deoparte cartea cu copertele zdrențuite, ca să facă loc tăvii cu o carafă de vin, două pahare și un platou cu prăjituri cu vișine. Femeia se strecurase în vârful picioarelor, parcă nevrând să-i deranjeze. Mai întârzie câteva secunde privindu-și fiul, apoi se retrase. Și-ar fi dorit să-i mai audă vorbind, entuziasmați, ca pe vremuri.

– Bun vinul ăsta, Domi! Nu știu de unde-l ia mama ta, dar, de fiecare dată, mă bucur să scoată carafa de cristal și s-o umple doar pentru noi! spuse Dan încercând să zâmbească.

Spera că prietenul lui nu-i sesizase veselia forțată din glas, nici tremurul mâinii când umpluse cele două pahare. Ridică unul și, controlându-și vocea, închină:

– Hai noroc! Să trăiești, frate!

Apoi luă câteva înghițituri, bucurându-se de licoarea rece.

– Am trecut prin centru acum, în drum spre tine. Știi la ce mă gândeam? Că ai putea să vii și tu cu mine, să dăm o fugă pe străzile-alea ale noastre, pe unde pierdeam zilele și nopțile. Ce zici? Te bagi? Hai!

Întinse mâna spre Dominic, ca și cum ar fi vrut să-l ajute să se ridice. Nu primi decât un refuz clar, când celălalt întoarse capul, evitându-i privirea.

– Ei, nu-i nimic, poate vii data viitoare! Până atunci mai ai timp să te gândești. Nu-ți face griji în privința hainelor! Oamenii ies la plimbare cum le vine. Unii, la costum, dar cred că ăia sunt corporatiști cărora le e lene să mai treacă pe-acasă, să se schimbe. Alții, ferchezuiți nevoie mare; cred că sunt la prima întâlnire, sau cam așa ceva. Și mai sunt ăștia ca mine, care trag pe ei ce haine curate găsesc prin dulap și-o rup la goană pe stradă, să n-apuce să strige după ei mama, sau nevasta, sau copilul. Eu sunt în a treia categorie, zise Dan, dar se opri brusc, pentru că nici lui nu i se părea c-ar fi fost convingător.

Goli paharul de vin și îl mai umplu o dată. Luă o prăjitură și o savură meticulos, părând preocupat de gustul și textura acesteia. Dominic îl urmărea atent, însă imediat Dan văzu că bărbatul se uita, de fapt, la cartea aceea veche citită și răscitită din scoarță-n scoarță. Lăsa impresia că nu-și dorea ca vreun strop de apă, sau de vin, ori vreo firimitură de prăjitură, să-i atingă scoarțele. De altfel, printr-o mișcare bruscă, o luă și și-o așeză pe piept.

Dominic închise ochii, oftând adânc. Se regăsi în salonul Baronului, cufundat într-un fotoliu impunător, cuprins de o stare de liniște specifică acelui loc. Ori tovărășiei acelor oameni. Anna, Nikos, mai de curând și Simon, fiul acestuia. Cel de care-l lega ceva atât de puternic încât simțea că-mpart același suflet. Poate chiar o făceau. Îi era tot mai greu să creadă că visa atunci când străbătea călare pajiștile din jurul castelului sau potecile înguste ale pădurii. Ori când, îmbrăcat în straie alese, invita la dans o domnișoară frumoasă, știindu-se privit de tatăl său. Nu știa cum să spună toate astea și, atunci, își impusese să tacă. Veselia forțată a oaspetelui, povestirile haioase despre oameni cunoscuți în altă viață, istorisirea celor mai recente năzbâtii ale fiului său nu făceau decât să-l rupă de lumea cealaltă, ce-l primise cu brațele deschise, oferindu-i un răgaz de la toată frământarea anilor dinainte.

Dan se lăsă să alunece, sprijinindu-și capul de spătar. Era mâhnit, furios, deznădăjduit. Șopti ca pentru el, privind în jos:

– Nici nu știi cât de mult mi-aș dori să fii ca pe vremuri! Îl urăsc din tot sufletul pe bogătanul ăla arogant! Îi urăsc puterile sau uneltirile care te-au îndepărtat de noi! Îi urăsc nenorocita aia de viață clădită pe suferința altora. De-aș putea…

Se întrerupse, pentru că Dominic părăsi hamacul și, strângând cartea Baronului cu ambele mâini, dispăru în casă, trântind ușa în urma lui. Dan nu-și dusese ideea până la capăt nici măcar în minte, însă atunci când bătrâna ieși în curte, privindu-l întrebătoare, gândurile i se limpeziră, privirea i se însenină, apoi își lămuri gazda:

– Cred că nu era într-o dispoziție prea bună… Poate că-l plictiseam. Dar nu renunț! Săptămâna viitoare voi fi aici, ca de obicei!

– Te aștept, Dane! îl asigură, ușurată, bătrâna. De când au plecat și gemenii suntem atât de singuri…

Bărbatul nici nu voia să-și imagineze viața într-o casă cu un om care se strecura precum o umbră, care stătea majoritatea timpului în cameră, cu draperiile trase, care nu mai scosese o vorbă de ani întregi, a cărui minte rătăcea într-un timp trecut, prin locuri ce-ar fi trebuit să-i rămână străine.

– Eu nu-mi pierd speranța! Nici dumneavoastră n-ar trebui s-o faceți! Simt eu, așa, că va fi bine, că Dominic se va-ntoarce printre noi…

– Doamne, cât îmi doresc…, recunoscu femeia, iar Dan o îmbrățișă, mirându-se de efuziunile sentimentale la care se dedase într-o singură seară.

– Stai așa, să-ți dau o sticlă de vin și niște dulciuri pentru cel mic!

– Nu, nu, mulțumesc, se eschivă Dan, încercând să refuze.

– Fii serios! Ia-le și bucurați-vă de ele! Te mai aștept, mai spuse șovăielnic, cu ochii umezi.

Dan luă sacoșa întinsă de gazdă și se îndepărtă, pe alee. În poartă, se opri să mai arunce o ultimă privire spre fereastra prietenului său.

Dominic întârzia cu mâna pe draperii înainte de a le trage, să se izoleze de lumină, de oameni, de lucruri neînțelese. Un bărbat îi făcea cu mâna. Îl ignoră. Poate era vreun străin dornic de cunoștințe noi, ori cineva întâlnit de mult. Se retrase din dreptul ferestrei, bucurându-se de penumbra dormitorului. Întins pe pat, deschise cartea Baronului și începu să citească, atent. Știa, pe de rost, toate cuvintele. Își amintea, fără să știe cum, de parcă el însuși le trăise, toate lucrurile descrise acolo. Revedea, cu ochii minții, locuri unde nu călcase niciodată, ce-i păreau teribil de familiare. Într-un târziu ațipi zâmbind, ca un copil rătăcit ce-și găsise casa.

*

Pe măsuța metalică de pe terasa din fundul curții, Dan adusese sticla de vin primită câteva ore mai devreme, cuburi de gheață într-o cană metalică, două pahare și caserola cu prăjituri. Din păcate, fiul lui scobise, cu degețelul, după toate fructele și linsese zahărul de deasupra, astfel încât nu mai rămăseseră decât niște bucățele de aluat galben găurit ca un șvaițer. Când Dora, soția lui, i se alătură, bărbatul umplu paharele și împinse unul spre șezlongul pe care se așezase femeia.

– Of… nu mai pot, copilu-ăsta e din ce în ce mai energic! Pe zi ce trece descoperă din ce în ce mai multe chestii, iar eu trebuie să inventez tot felul de subterfugii ca să-l îndepărtez de pericole!

– Știu, iubito… Vrei gheață?

– Nu! Cum să strici un vin așa de bun cu gheață? Lasă-mă să-l savurez…

– Bine, admise bărbatul, pentru care toate băuturile erau la fel, atâta timp cât conțineau alcool care să-l zăpăcească și să-i îndulcească realitatea.

Pe vremea când fura din dulapul bunicului orice sticlă îi cădea la îndemână, se bucura de ea, aflând abia mai târziu, peste ani, că băuse într-o seară sau două, cu Dominic, licori prețioase din care aristocrații turnau doar așa, de formă, câte-un deget pe fundul paharului. Apucă, totuși, două cuburi și le lăsă să cadă în vinul cu tentă rozalie.

– Mâine mă revanșez, promise după ce luă două înghițituri. Îl duc pe ștrengar în parc, știi că-i place!

– Cum vrei, răsuflă ușurată Dora. Apropo, ce-ai făcut azi? Cum mai e Dominic? întrebă, luând de pe farfurie o bucată de prăjitură cu urme de fructe.

– La birou a fost ca de obicei… Dominic… nu știu, nu s-a schimbat nimic.

Rămase privind în gol, spre luna ivită peste acoperișul casei de alături. Voia să găsească în soția sa un aliat însă, deși îi povestise pățaniile prietenului său, femeia rămânea mereu rezervată. Nu-l cunoștea pe celălalt decât din povestiri și insista că bărbatul devenise victima unei depresii crunte, că un psiholog sau un psihiatru l-ar fi ajutat să-și revină.

– Tu nu l-ai cunoscut înainte, nu știi cum era el, plin de viață, dedicat familiei, mie, cum o luam pe arătură și mă trăgea după el… Cum a crezut toate poveștile Baronului și și-a dorit să i se facă dreptate… Și cum a plecat, într-o seară, la castel, și s-a întors cu mințile rătăcite…

– Te cred, spun doar că nu știi ce s-a întâmplat acolo, poate a suferit un șoc, poate are nevoie să discute cu cineva străin de toate astea… Pe bune, tot aud, de ani de zile, legenda asta cu vraja care-l leagă pe marele aristocrat de castel, de blonda aia care, între noi fie vorba, nici ea nu mai are toate țiglele pe casă… Sunt bune, așa, de depănat la un pahar de vin, dar trebuie să fii tare naiv să crezi în ele.

Dan ridică din umeri. Ceea ce erau pentru alții legende, pentru el fusese un crâmpei de viață.

– Vrei să-ți fac un masaj la picioare? propuse, resemnat.

– Dacă-mi faci, te mai las să-mi spui povești cu minunatul Nikos și inocentul Dominic. Dar nu mai mult de-un sfert de oră, că mi-e tare somn! Simt nevoia să mă bag în pat. Clipele-astea, de când adoarme piciul, trec cu viteza gândului!

Dora se lăsă pe-o parte, trecu picioarele peste brațul șezlongului, i le puse în poală și închise ochii, sperând să nu adoarmă acolo, în grădină.

– Odată am mers cu Dominic la castel, începu Dan, cu o mână mângâind piciorul paharului aburit, cu cealaltă – degetele soției. Cred că niciodată n-am mai avut sentimentul ăla ciudat că alături de mine se mișcă, vorbesc alți oameni pe care nu-i puteam vedea. Am intrat pe un geam al bucătăriei și, deși pe plită se pusese praful de-un deget, aș fi putut jura că mirosea a plăcinte proaspăt scoase din cuptor. Apoi am ajuns la ușa salonului, una mare, de stejar, cu clanță aurită. Se auzeau vocile unor bărbați încinși la un joc de cărți, simțeam fum de trabucuri fine… Dar castelul era gol, supravegheat de niște paznici cu câini. Ți-am zis cum i-a adormit Dominic?

Făcu o pauză, dar nu primi niciun răspuns. Picioarele femeii atârnau grele pe coapsele lui; se uită la ea și o văzu respirând regulat, cu pătura strânsă peste piept. Trase o a doua pătură de pe scaunul alăturat, o înveli și povesti în continuare. Știa că nimeni nu-l mai asculta, dar simțea nevoia să-și reamintească.

– Am urcat, pe o scară îngustă, spre dormitoare. Eu mă tot opream, întrebam, dar Dominic era acolo ca acasă. Știa, din povestirile Baronului, cum să ajungă peste tot. M-am speriat al naibii de tare când s-a întins pe patul ăla și-a adormit. Iar eu nu puteam să-l trezesc! În cele din urmă, l-am luat la palme și s-a deșteptat greu, ca dintr-un coșmar. Am plecat fix înainte să se dumirească dihăniile-alea. Eu îmi scrântisem piciorul, Dominic mă trăgea după el… De-aia zic, draga mea, nu crezi c-ar fi o idee bună să am o discuție cu Nikos?

Evident, femeia nu-i putea răspunde, iar de când lui îi încolțise în minte ideea unei vizite la castel, începuse să-și facă planuri. Știa că soția nu l-ar fi încurajat; eventual, de dragul lui, ar fi acceptat ca el să plece, însă nu pe deplin convinsă, ci doar ca să-i facă pe plac. Sperând că Dan s-ar fi întors cu coada-ntre picioare, dând deoparte, pentru totdeauna, legendele și poveștile Baronului.

În curând la Paladin

În curând la Paladin

Preluare de pe blogul editurii Paladin:

Chiar dacă 2020 este dificil și ne-a cam dat planurile peste cap, încercăm pe cât posibil să rămânem fideli planului editorial stabilit la început de an. Așadar, paladini, iată titlurile pe care le vom publica în această toamnă sau cel târziu până la sfârșitul anului, precum și cărțile la care lucrăm și care sunt preconizate pentru începutul lui 2021 (în cel mai nefericit caz, știți povestea).  În acestă toamnă / Până la sfârșitul anuluiScience-fiction

  • Furia dezlănțuită, Pierce Brown (continuarea cărții Furia de fier)

Vei urî și vei fi urât. Vei iubi și vei fi iubit. Vei cădea și te vei înălța. Nu vei cunoaște niciodată pacea, dar vei cunoaște bucuria.

Alungat de Republica pe care a fondat-o, Darrow alege iarăși calea războiului, lăsând în urma sa haos și panică. Noi eroi își arată chipul și noi viziuni asupra lumilor par să prindă contur. Dar indiferent de bătăliile pe care le poartă, toți șoptesc un singur nume – Secerătorul. Va reuși cel care a rupt lanțurile sclaviei să mențină vie speranța într-o lume echitabilă sau va semăna doar moarte în jurul lui?

Viața e făcută să fie simțită. Altminteri de ce mai trăiești? Fără văi nu există munți.

De același autor:

Furia roșie

Furia aurie

Furia dimineții

Furia de fier

  • Toate sistemele în alertă, Martha Wells

PREMIILE HUGO, NEBULA ȘI LOCUS

Aveam patru oameni în perfectă stare şi trebuia să am grijă să nu fie ucişi. Nu-mi păsa de ei personal, dar nu ar fi dat bine la dosar, iar dosarul meu arăta deja groaznic.

Aflată într-o expediție științifică pe o planetă necunoscută, echipa CercetareAux este atacată în mod neprevăzut. O provocare pentru AsaSint, robotul care nu poate să asigure securitatea echipei decât prin interacțiuni cu oamenii, extrem de stingheritoare pentru el. În ciuda reputației sale de „mașină de ucis“, responsabilitatea îi este permanent pusă în balanță cu introvertirea. Limitele dintre ingineria anorganicului și conștiința umană tind să dispară, iar AsaSintul încearcă să-și elucideze trecutul, impulsionat de comportamentul lui tot mai omenesc.

Aşa că ne-au făcut mai inteligenți. Anxietatea şi depresia erau efectele secundare.

  • Marea de fier, China Mieville

LOCUS AWARD FOR BEST YOUNG ADULT BOOK

Fă întotdeauna tot ce poți pentru cei aflați în pericol pe marea de fier

Sham Yes ap Soorap este asistent medical la bordul cârtițierei Medes. Lumea post-apocaliptică în care el trăiește este practic o mare de fier – în toate direcțiile, se întinde o infinitate de căi ferate încrucișate, linii paralele, comutatoare și sensuri giratorii –, iar solul de sub șine este ostil și din el țâșnesc creaturi feroce și uriașe. Atras de farmecul desuet al obiectelor din alte vremuri sau lumi, Sham este intrigat de misterul unei anumite șine de cale ferată și, în goana roților pe șine, el descoperă că vânătoarea unei cârtițe gigantice poate deveni o filosofie de viață.

De când au izbit pentru prima dată două pietre una de alta și s-au minunat în legătură cu focul, oamenii au vrut să istorisească. Poveștile vor exista atâta vreme cât vom exista și noi, până ce stelele vor dispărea una câte una, ca niște lumini stinse.

Oamenii iau uneori decizii care afectează alte specii…. Și uite ce bine s‑au așezat lucrurile!

La zece ani după evenimentele din Giganții adormiți, Kara și Vincent au devenit eroi pentru oamenii din toată lumea, iar Themis un simbol al protecției Pământului… asta până când un robot extraterestru se materializează în centrul Londrei și vaporizează o secțiune a orașului. Iar acela este doar începutul, fiindcă alți roboți gigantici apar în metropole de pe tot globul, având, aparent, același scop distrugător. Omenirea știe acum că nu mai este singură în Univers, dar cum ar trebui să se comporte în fața unei amenințări extraterestre?

Dacă am aflat ceva până acum este că nu suntem cea mai măreață creație din Univers, cu siguranță nu cea mai inteligentă. Pare logic ca în Univers să existe o mulțime de chestii pe care nu le înțelegem.

  • Germenul Andromeda, Michael Crichton

PREMIUL SEIUN PENTRU CEL MAI BUN ROMAN STRĂIN

Lucrurile stau astfel: tu ești omul fără soț. Ești cheia tuturor evenimentelor care se petrec aici. La propriu.

Lumea se poate sfârși în orice clipă. Poate fi un cataclism natural. Sau un fenomen cosmic. Dar cel mai probabil va fi o eroare umană. Numărătoarea inversă a omenirii este declanșată atunci când un germene de natură extraterestră extrem de versatil ajunge pe Pământ și provoacă instantaneu moartea tuturor locuitorilor unui orășel. Singurii supraviețuitori, un nou-născut și un bătrân, reprezintă răspunsul căutat de oamenii de știință. Tot ce au de făcut este să înșele timpul.

Din acest moment, mai sunt trei minute până la declanșarea dispozitivului nuclear de autodistrugereFantasy

  • Assassin’s Creed #5: Renegatul, Oliver Bowden

Citește primele patru volume din serie cu 30% reducere.

  • Vin de păpădie, Ray Bradbury

Se zice că așa începe înțelepciunea. Când ai șaptesprezece ani, știi tot. Când ai douăzeci și șapte, dacă încă mai știi totul, atunci tot șaptesprezece ani ai de fapt.

Verile din Greentown descoperă pentru doi frați, încă puști, experiențe ce-i vor schimba pentru totdeauna. Înghețata de vanilie și vinul de păpădie au devenit deja ritualuri estivale, dar în vara anului 1928 ei încearcă și gustul amar al morții, fragilitatea fericirii și ireversibilitatea timpului. Orășelul, pe care credeau că-l cunosc atât de bine, le dezvăluie într-o vară și alte secrete. Iar unele sunt desprinse dintr-un univers fantastic.

Primul lucru pe care-l înveți în viață este că ești un prost. Ultimul lucru pe care-l înveți în viață este că ești exact același prost.

SERIA DE AUTOR RAY BRADBURY:

Omul ilustrat

Fahrenheit 451

Cronici marțiene

Paladin Young Books

SINGURELE FANTOME SUNT CELE DIN ADN-UL VOSTRU

Conflictul dintre Asasini și Templieri continuă. Crezul ghidează acțiunile Asasinilor și îi face să pară mai onorabili, deși încă nu este clar cine are intenții mai bune. Memoria genetică a celor șase tineri oferă ambelor societăți secrete posibilitatea de a localiza mormântul unui han mongol, în care a fost ascuns al doilea vârf al Tridentului. Vor reuși „ultimii descendenți“ să găsească arma mult râvnită?

„Ironiile” au fost formulate de unul dintre cei mai înțelepți Asasini din istorie: Altaïr. Frăția noastră se străduiește să instaureze pacea, dar ucidem. Ne dăm silința să deschidem mințile oamenilor, dar cerem supunere față de Crez. Ne străduim să dezvăluim pericolele credinței oarbe, dar o practicăm noi înșine. Astea sunt „Ironiile”.

Până la sfârșitul anului / La începutul anului 2021
 

  • Crime: Nu trezi diavolul adormit, John Verdon
  • Science-fiction: Takeshi Sum, Richard Morgan (volumul 3 și ultimul din seria Carbon modificat)
  • Science-fiction: Cibola în flăcări, James S.A. Corey (volumul 4 din seria The Expanse)
  • Paladin Young Books: Aurul prădătorului, Philip Reeve (volumul 2 din seria Cronicile orașelor flămânde).