Semna editorial 477 + Fragment în avanpremieră: Florin Pîtea – Fierul și fiara

De această dată, scriitorul Florin Pîtea ne oferă o colecție retrospectivă în care se întâlnesc imaginația, ficțiunea speculativă, umorul și satira socială. Reunite pentru prima oară într-un volum sunt schițe steampunk precum „Nostalgia revoluției”, texte gotice ca „Văgăuna bântuită”, parabole precum „Schimburi” și „Resurse umane” și povestiri postapocaliptice ca „Vânătoarea de sfincși”.

Nu lipsesc din sumar nici texte cyberpunk în maniera celor care l-au consacrat pe autor, nici parodii literare amuzante ca „În vremea lui Arond Vodă”.

Piesa de rezistență a volumului o constituie însă nuvela inedită „Fierul și fiara”, o incursiune într-un univers science-fantasy fermecător care vă va rămâne în amintire mult timp după ce veți fi parcurs ultima filă a cărții.

***

Un adevărat volum de colecție, Fierul și fiara conține câteva dintre numeroasele bijuterii literare care l-au consacrat pe Florin Pîtea și care au făcut deliciul iubitorilor de literatură science fiction și fantasy în ultimii ani. Aș putea spune numai „Vânătoarea de sfincși” și aș putea spune (aproape) tot. Un tur de forță al imaginației și stilului, „Vânătoarea” se află într-o ligă aparte, și nu singură. Este însoțită de texte precum „Wireless”, „Plimbarea de seară” sau „Când dormeam.” Acum, alături de ele se află și nuvela care dă titlul volumului. Fierul și fiara, o poveste fascinantă petrecută pe lumea Hakkel, depășește canoanele science fiction și fantasy cu care ne-am obișnuit, oferindu-ne o aventură pe cât de plină de farmec, pe atât de plină de emoții și întorsături de situație.

Cunoscut pentru naturalețea cu care combină stiluri, teme, motive și subiecte, creând adevărate cocktail-uri literare (cyberpunk cu parodie, fantasy cu parabolă, science-fiction cu gotic, etc.), Florin Pîtea le oferă cititorilor săi o adevărată călătorie, de la proverbialele Porți ale Orientului până la viitorul post-uman și dincolo de el. Vă promit că această călătorie vă va face să zâmbiți, să vă gândiți la lucruri pe care poate nu le-ați conștientizat până acum și, cu siguranță, să vă minunați, chiar și un pic.

DETALII

ISBN: 978-606-9027-17-2
Editor: Editura Crux
Dată publicare: 2022
Număr de pagini: 214

FRGMENT Fierul și fiara

Cu ceva vreme în urmă, într-o zonă mărginașă a Protectoratului, pe o lume puțin cunoscută și încă și mai puțin umblată, numită Hakkel, locuia într-un castel de pe marginea unei văi înverzite o domniță pe nume Bianca. Avea părul ca pana corbului, ondulat și lung până aproape de mijloc, ochi ca tăciunele și buze subțiri, trandafirii. Fața, gâtul și mâinile, ce i se iveau precum două porumbițe din mânecile largi ale unei rochii din catifea ca vișina putredă, erau dalbe, parcă pentru a-i preface numele în renume. Căci domnița Bianca, spre deosebire de oamenii de rând de pe Hakkel, nu trudea la câmp zi de zi în bătaia soarelui acelei lumi. Și mai avea dumneaei, în scobitura gâtului, pe un lănțișor de aur peste măsură de subțire, un rubin tăiat cu meșteșug, care arăta ca o lacrimă sângerie.

La castel, domnița ținea puzderie de gărzi făurite din metal și însuflețite ca să nu le trebuiască nici mâncare, nici odihnă – ba chiar ziceau localnicii că străjile acelea năzdrăvane erau în stare și să vadă noaptea, pe întuneric. Dar, în afara paznicilor de la porțile castelului, din turnuri și de pe metereze, Bianca nu avea pe nimeni – nici părinți, nici frați ori surori, nici soț, nici ibovnic, nici odrasle – așa încât se poate spune că, într-un fel, domnița era singură în castelul ei de piatră.

Iată, însă, că, într-o dimineață, când soarele lumii Hakkel nu apucase încă să se înalțe pe cer, iar valea și castelul erau scăldate în lumina piezișă, roșiatică a răsăritului, la poarta castelului sosiră câțiva săteni pe care îi adusese acolo nu plăcerea ori curiozitatea, ci nevoia.

Căci, peste noapte, la ei în sat se petrecuseră lucruri de mai mare spaima, despre care începură a-i spune, în vorbe puține și cumpănite, domniței Bianca. Iar, când glasurile sătenilor șovăiau, ori conteneau la amintirea celor întrevăzute cu câteva ceasuri mai devreme, înainte de venirea zorilor, castelana îi îndemna pe oaspeții neașteptați să nu se teamă, să nu își facă griji și să nu înceteze a-i povesti până când nu aveau să isprăvească toată întâmplarea.

Așa află Bianca lucruri de mirare, fiindcă, din ce ziceau sătenii, asupra lor se abătuse o grozăvie nemaiîntâlnită. În ogrăzi, prin grajduri și prin staule, dăduse iama o fiară grozavă care, judecând după purtare, ca și după urmele pe care le lăsase ici și colo, nu era nici vulpe, nici jder, nici lup ori mistreț, ci, poate, cogeamite urs. Doar că fiara aceasta, pe care sătenii nu o văzuseră prea bine, căci puțini dintre ei cutezaseră a se uita afară în acele clipe, și aceia doar cu fereală, printre crăpăturile obloanelor, nu se purtase ca alte sălbăticiuni. Nu se mulțumise doar cu vreo găină, cu vreo oaie ori cu vreun vițel, ci le pricinuise multe stricăciuni și pagube gospodarilor, sfâșiindu-le și ucigându-le destule dobitoace din bătătură. Și tare-ar mai fi vrut sătenii să se vadă despăgubiți pentru pierderile ce le suferiseră, însă mai abitir și-ar fi dorit să li se dea încredințarea, dincolo de orice îndoială, că dihania aceea nu avea să le mai calce niciodată prin bătătură.

Iară domnița Bianca le promise că voia lor avea să fie îndeplinită întocmai, căci a făgădui e lucru nobil și tare lesne de făcut. Numai a duce la îndeplinire cele promise e mai anevoie…

După ce ascultă cu luare-aminte povestea sătenilor, după ce le promise cu mărinimie ceea ce voiau în sinea lor să li se asigure și după ce îi văzu plecați de la castel, Bianca nu irosi prea multă vreme, ci trimise o pasăre măiastră ca să îl cheme le ea pe pădurar. Iară, când soarele acelei lumi se înălțase de o suliță pe cer, la castel sosi pădurarul chemat, care era un flăcăiandru pe nume Victor. Smead la față era Victor, însă nu peste măsură, cu părul buclat și negru și cu un puf negricios mijit pe buza de sus, care numai peste alți șase sau opt ani avea să se prefacă într-o mustață în toată puterea cuvântului. Iară, la statură, era doar cu un deget mai scund decât domnița, însă Victor avea să mai crească vreme de trei sau patru ani, pe când Bianca – ba.

Pădurarul era înveșmântat într-o cămașă de in și în niște pantaloni de canava, iar, peste cămașă, purta un pieptar din postav verde. De încălțat, se încălțase cu cizme din piele de căprioară, de care era mândru tare. Și, cum nu știa niciodată ce dihănii i s-ar fi ivit în cale prin păduri, Victor era însoțit de un gonac care îl urmărea ca o umbră.

Și gonacul acela, dintr-un soi adus de pe o lume vecină, Xander, pe care cei de pe Hakkel o știau drept Luceafărul de Seară, era o făptură încruntată, brăzdată de dungi verzi și galbene, cu o puzderie de colți ascuțiți și cu o creastă înaltă, de-i venea lui Victor până la piept. Labele gonacului aveau gheare lungi de-o palmă, iar cu coada era în stare să dărâme un țap sau un berbec dintr-o singură lovitură.

După cum îi spuse Victor castelanei, văzând-o cum se uita cu oarecare teamă la dihania aceea grozavă care îl însoțea, gonacul se numea Bernardo, căci era puternic ca un urs, sau cel puțin așa îi plăcea tânărului său stăpân să creadă.

Și Bianca îi povesti pădurarului ce necaz se abătuse asupra sătenilor și ce primejdie era ca lighioana aceea nemaivăzută să pricinuiască alte stricăciuni ori în satul vecin, ori în alte locuri, mai îndepărtate, ba chiar să facă moarte de om, după care îl rugă cu stăruință pe Victor să ia urma fiarei și să îi facă de petrecanie. Iar flăcăiandrul nu se lăsă rugat prea mult, ci făcu pe dată legământ să găsească dihania și să o răpună, ori să piară încercând. Și pe dată ar fi plecat ca să își ducă jurământul la îndeplinire de nu l-ar fi îndemnat domnița să mai adaste o scurtă vreme la castel din trei pricini.

Mai întâi, castelana îl duse la armurărie și îl înveșmântă într-o armură peste măsură de ciudată, adusă din altă lume, ale cărei plăci păreau a fi făcute din corn mai degrabă decât din oțel, cu chivăra așijderea, după care îi dădu un harpon fioros pe care se afla un șip mititel, cu o licoare ce i-ar fi oprit inima în piept și i-ar fi sleit sângele în vine vânatului.

   Apoi, Bianca îl duse pe Victor în grajd, unde îl îndemnă să își aleagă un animal de călărie, ca să nu plece pe jos la un drum despre care nici castelana, nici vânătorul nu știau cât avea să fie de lung ori de anevoios. Iară flăcăiandrul, după ce chibzui o vreme, alese o făptură adusă de pe Xander, cu blana portocalie, cu labele puternice, care se terminau cu niște gheare peste măsură de groase, și cu privirea blândă. Bidiviul acela era de parte femeiască și se numea Felicia.

La urmă, domnița Bianca îi încredință pădurarului șaua ei preferată, precum și un talisman cu chipul său, pe care i-l puse la gât lui Victor cu un lănțișor. Iară, când flăcăiandrul cuteză a zice că avea să poarte talismanul acela pe sub cămașă, la piept, castelana zâmbi și îl povățui grabnic să îl țină la vedere, peste platoșă, căci talismanul cel năzdrăvan își trăgea puterea de la lumina soarelui acelei lumi. Iar Victor îi ascultă povața.

Și așa, înainte de amiază, vânătorul în armură și cu chivără își luă harponul, urcă în șaua bidiviului și, urmat de gonacul Bernardo, ieși pe poarta castelului și porni în căutarea fiarei care le adusese asemenea necaz sătenilor. Iară domnița Bianca îl privi de la o fereastră din turn cum se îndepărta și flutură, în semn de despărțire, o năframă din mătase albă.