Lecturi 218: Naomi Novik – Argintul preschimbat

Naomi Novik – Argintul preschimbat (Spinning Silver, 2018) 488p., TPB, 13×20, Armada, 2019, Trad. Dan Nicolae Popescu, Red. Oana Ionașcu, 34.99 (49.99) lei, ISBN 978-606-43-0584-8

Premii: Locus Award for Fantasy Novel 2019, Mythopoeic Fantasy Award for Adult Literature 2019, Audie Award for Fantasy 2019, ALA Alex Award 2019

Nominalizări: Hugo Award Nominee for Best Novel 2019, Nebula Award Nominee for Best Novel 2018, Dragon Award Nominee for Best Fantasy Novel 2019, Goodreads Choice Award Nominee for Fantasy 2018

Nota Goodreads: 4.25 (53512 note)

Descrierea editurii: „Miryem provine dintr-o familie de cămătari, dar incapacitatea tatălui ei de a recupera datoriile îi aduce familia în pragul sărăciei. Așa că Miryem trebuie să preia inițiativa și devine imună la încercările sătenilor de a o îmbuna. Când bunicul ei îi împrumută o pungă cu bănuți de argint, Miryem se întoarce cu ea plină de aur. Dar reputația că poate transforma argintul în aur îi aduce mai multe necazuri decât bucurii, mai ales când destinul ei se leagă de cel al creaturilor de gheață care bântuie pădurile și al căror rege vrea s-o exploateze din motive ce-i rămân lui Miryem necunoscute.”

Încă un excelent roman fantasy de sine stătător de la autoarea superbului „Aleasa Dragonului” (Uprooted, 2016), care a luat o căruță de premii la momentul apariției (și despre care am scris și eu la scurt timp de la apariția în limba română, aici). Am așteptat cu mare nerăbdarea traducerea. Căci se traduc prea multe cărți bune la noi ca să-mi mai rămână timp și pentru a citi în engleză (în afară de ce citesc în original, când traduc). Parcă am știut de ce am așteptat să vină iarna – bine, e un fel a spune să vină iarna, date fiind temperaturile primăvăratice de până în Crăciun – căci frigul care răzbate parcă dintre paginile acestei povești despre iarnă, zăpadă, ger, sacrificii, prietenie și greutăți e suficient să te facă să simți că e iarnă.

Așadar, avem de-a face cu mai multe personaje principale. Într-un sat parcă uitat de lume, izolat la marginea unei păduri colosale, iarna e grea și omătul mare, iar oamenii o duc foarte greu din această pricină, trăind de azi pe mâine și nefiind uitați, desigur, de cei trimiși an de an să încaseze birurile. Lumea din poveste este medievală, deci greutățile și lipsurile și înapoierea sunt la ordinea zilei. Colac peste pupăză, iarna pare că nu se mai termină, grăunțele nu pot fi semănate căci e prea ger și stratul de zăpadă e prea gros, iar din pădurea cea enormă și deasă dau năvală, din când în când, creaturi legendare și, tocmai din acest motiv, înfricoșătoare, supranumite Străvechii. Un soi de cavaleri înveșmântați în armuri parcă făcute din gheață, ce au grijă să-i pedepsească pe cei suficient de necugetați să se abată de la drumul prestabilit prin pădure sau să îndrăznească să vâneze animalele albe, rezervate doar lor, Străvechilor.

În acest sătuc amărât trăiește Miryem Mandelstam, fiică de evrei cămătari. Numai că tatăl ei este cel mai incompetent cămătar din toate timpurile, mai incompetent chiar și decât fiscul nostru când vine vorba să confiște averile ilicite ale hoților și să recupereze prejudiciile de la marii infractori. Așa că stau și fac foamea în casă și tremură de frig, în loc să bată pe la ușile celor împrumutați și să-și ceară drepturile, căci tatăl ei are suflet prea bun și nu îndrăznește să-i supere pe săteni. Însă, într-o bună zi, când mama lui Miryem se îmbolnăvește și e gata să moară, Miryem ia situația în propriile mâini și pornește pe la ușile datornicilor, amenințându-i cu legea dacă nu i se dă înapoi ce i se cuvine. Și astfel devine cămătăreasa șefă, preluând rolul tatălui ei.

Numai că treburile astea sunt prea mult pentru ea, așa că decide să-și angajeze un ajutor. Iar acest ajutor vine din partea Wandei Vitkus, al doilea personaj principal al poveștii. Aceasta este o fată solidă și muncitoare, care din păcate are parte de un tată bețiv și violent, ce e dispus să o vândă pe un urcior cu băutură, dacă cineva ar fi dispus să plătească un asemenea preț pe fiica lui. Soția acestuia a murit odată cu nașterea celui de-al cincilea prunc mort, nu înainte de a-i dărui însă doi fii, pe Serghei și pe Stepon. Care, săracii, au rămas să tragă ponoasele de pe urma nebuniei ce-i cuprind tatăl de cum trage câteva duști din urcior. Norocul Wandei constă însă din faptul că Miryem și familia ei prind drag de ea, văzând cât este de muncitoare și cunoscându-i situația de acasă, așa că nu-i oferă doar o strachină cu mâncare în fiecare zi când vine să-i ajute la treburile gospodărești, ci o mai și plătesc pe deasupra.

Al treilea personaj principal este Irina, fiică de Duce cu mari ambiții de preamărire, care-și dorește, nici mai mult, nici mai puțin, să și-l facă drept ginere pe însuși țarul Mirnatius. Fiu de vrăjitoare arsă pe rug, acesta are o poveste lungă în spate, pe care însă n-am să încerc să o divulg. Mai adaug că în scenă apar și un demon hămesit după carne tânără, Baba Yaga (prezentă discret, dar care imprimă o savoare deosebită acestei povești formidabile), dar și un Rege Străvechi care-i trântește lui Miryem în pragul casei un cufăr plin cu bani de argint, pe care tânăra cămătăreasă trebuie să-i transforme în bani de aur. Drept recompensă, dacă aceasta va reuși să înfăptuiască minunea, Regele o va lua drept soață și o va lua cu el în împărăția lui de gheață. Lucru cu care personajele mai sus menționate nu prea sunt de acord, desigur.

Un fantasy cinstit și sclipitor, surprinzător de actual în pofida plasării acțiunii într-o lume medievală, în care lumea murea de la o banală răceală și sate întregi erau eradicate de pe fața pământului din pricina unei ierni ceva mai geroase și mai încăpățânate. Fără o preocupare deosebită față de corectitudinea politică ce strică atâtea povești mai deunăzi, fără relații amoroase forțate între persoane de același sex doar ca să se mai bifeze un aspect ce dă bine zilele astea, fără transgenderi, fără imigranți cu povești de viață cutremurătoare, și în care evreii sunt înfățișați nu drept cele mai cinstite persoane din univers (la urma urmei, dau bani cu camătă și nu se sfiesc să le ia pâinea de la gură datornicilor, ca să-și poată recupera datoriile), ci sub forma unor persoane normale, cu bune și cu rele, fără a fi discriminați, dar și fără a fi ridicați în slăvi: nu pot uita scena în care sătenii înfuriați sunt gata să vină peste ei cu furci și cu topoare, ca să le ia aurul dobândit prin metode nu tocmai cinstite.

Trei personaje feminine puternice și solide, ce suferă și se transformă, ce evoluează magnific de la capitol la capitol, sub bagheta unei scriitoare ce pare c-a atins un nivel deosebit când vine vorba să creioneze nu cele mai inovative cadre de desfășurare (se simte puternic influența culturii slave în cele două romane de sine stătătoare ale sale, „Aleasa Dragonului”, și cel de față, „Argintul preschimbat”) a acțiunii, dar în care personajele și faptele personajelor reprezintă ceva deosebit. Bine, acuma poate pentru noi, est-europenii, aceste cadre nu sunt chiar ieșite din comun, însă pentru publicul vorbitor și cititor de limbă engleză… Și chiar și-așa, tot sunt fascinat de lumile create de Naomi Novi. De Baba Yaga, demonul Cernobog, Lithvas, Wanda, Miryem, Irina și Regele Străvechilor, și de poveștile acestora: în care este vorba despre alienare, inadaptare, izolare dusă la extrem, despre greutăți și piedici aparent insurmontabile, dar peste care se poate trece cu determinare, cu ajutor din partea celor gândesc la fel ca tine și cu multă, foarte multă ambiție. Dar și despre eterna bătălie dintre bine și rău, în care binele nu învinge chiar de fiecare dată sau iese șifonat din confruntarea cu răul, și în care, ca de fiecare dată, cei mici sunt asupriți de către cei puternici, pentru că se poate. Recomandată!

„Dar nu-mi închipuiam că ar putea fi ceva care să-mi fie pe plac într-o asemenea căsătorie. Desigur, mi-ar fi plăcut să mă știu stăpână la casa mea, la adăpost de celelalte alegeri dezamăgitoare care mi se așterneau dinainte, dar nu cu o așa grabă și atât de pe față în favoarea dorințelor tatălui meu. Un bărbat care m-ar fi luat de soție în acest chip nici măcar nu s-ar fi căsătorit cu mine; nu făcea decât să se tocmească pentru o bucată de lut cu chip de fată, pe care s-o folosească după bunul lui plac, și n-avea să pună un preț prea mare pe mine de vreme ce propriul meu tată dădea de înțeles că nu făceam prea multe parale. Nădejdea cea mai sigură mi-ar fi stat în cineva de rang mai puțin însemnat, un boier bogat și ambițios, care îi datora credință tatei și care era gata să se căsătorească cu fiica ducelui la un preț de chilipir care să-l facă un om de vază în ducat; măcar așa aș fi prețuit oarece în ochii lui. Dar nu-mi puteam închipui să se afle vreun pretendent. După șapte ani cu ierni aspre, boierii tatei își petreceau mai mult timp gândindu-se la pungile lor subțiate decât la înaintarea în rang la Curte. După cât se pare, niciunul nu-și dorea o soție costisitoare.”

Fragment în avanpremieră: Shobha Rao – Inima fetelor are mai intens

Titlu: Inima fetelor arde mai intens

Autor: Shaobha Rao

Traducere din engleză de Ruxandra Tudor și Alina Marc-Ciulacu

ISBN: 978-606-9072-08-0

Colecția Storia Plus

Număr pagini: 392

Fragment în avanpremieră

Poornima dormea. Ca prin vis a auzit un sunet. S-a gândit că ar fi putut să fie un animal, un câine vagabond sau un porc. Poornima a stat și a ascultat. Apoi a auzit din nou: un bocet. De unde venea? De unde? Din coliba în care se aflau războaiele de țesut. A sărit în picioare. A luat-o la fugă. A văzut umbre în colibă. Ardea o lampă. 

— Savitha? a spus în șoaptă. La început, tăcere. Una grea, de parcă devenise vâscoasă din cauza căldurii, a întunericului. Apoi, un geamăt slab.

 — Savitha? 

S-a îndreptat spre locul din care venea sunetul. Spre colțul colibei. După ce i s-au obișnuit ochii cu întunericul, a văzut o grămăjoară, o umbră mai pronunțată decât cele dimprejur. A trecut pe lângă cele două războaie de țesut. Păreau uriașe, chiar sinistre în întuneric, ca doi uriași gârboviți și înfometați. Dar grămăjoara – acum vedea că suspina, vărsa lacrimi cu atâta năduf, încât Poornima s-a întrebat dacă chiar era un om, dacă această creatură mai avea și altceva în afară de acest plâns. S-a împiedicat. S-a aplecat. Și s-a oprit. Pentru un scurt moment, pentru o fracțiune infimă de secundă, și-a spus: poate că visez. Poate că ochii mi se vor deschide. Dar când a întins mâna, a dat de piele goală. Fierbinte, ca pământul pârjolit de soare. Ca nisipul din deșert. Abia atunci a observat hainele sfâșiate ale Savithei. Unele erau pe ea, altele, pe jos. Zăceau în jurul ei ca niște melci sfărâmați. 

— Savitha. Ce este? Ce s-a întâmplat? Lacrimile au încetat. 

Poornima a îngenuncheat și a luat-o de umeri. I-a simțit oasele, ascuțimea lor. Oasele unui animal plăpând. Coca unei nave mici. Savitha s-a chircit și s-a tras de lângă ea. Atunci i-a observat Poornima cărarea din păr. Ca o lanternă luminând suprafața unui râu. Părul ei lung era despletit, dar cărarea, intactă. Argintie. Ca apele dintr-o trecătoare ce despică un munte. Abia atunci și-a luat mâinile de pe umerii ei. 

— Cine? Savitha, care stătea cu capul aplecat peste genunchi, a lăsat să-i scape un scâncet. Jos, firav, spart. 

— Cine? a repetat Poornima, cu ochii inundați de lacrimi. Savitha a tremurat atât de violent, că Poornima a luat-o în brațe și a ținut-o strâns. I-a așezat capul pe pieptul ei și s-au legănat împreună, așa. Poornima și-a spus că trebuie să ceară ajutor, să-și trezească tatăl, să cheme vecinii. Dar când a dat să se miște, când a dat să facă cea mai mică mișcare, Savitha a prins-o de mână. A strâns-o atât de tare, că Poornima s-a uitat la ea, șocată. 

— Cine? Privirile lor s-au întâlnit. — Poori, a murmurat ea. Atunci a înțeles. Atunci Poornima a știut.

A lăsat să-i scape un urlet atât de sălbatic, că au venit în fugă nu mai puțin de zece oameni. Savitha se făcuse mică. Se chircise ca un animal. De pe umeri i-au căzut bucăți din bluză. Erau negri și goi ca niște dealuri. Oamenii s-au așezat în jurul lor; întrebările și oftaturile și exclamațiile treceau pe lângă Poornima ca niște săgeți. A căzut în genunchi. Un vecin s-a aplecat peste ea și a întrebat-o: 

— Ce este? Ce? Ce se întâmplă cu voi, fetelor? 

— Aduceți un cearșaf! a strigat cineva, încercând să o ridice pe Poornima în picioare, dar aceasta s-a împotrivit, acoperind-o pe Savitha cu propriul trup. Ce alt folos ar putea să aibă trupul ăsta al meu? s-a întrebat în sinea ei. Ce alt folos?

A doua zi, cerul era alb, ca măcinat de febră. Aerul era atât de gros și de fierbinte, că părea să miroasă a fum. Poornima a clipit; avea pleoapele grele, nu-i venea să-și creadă ochilor. Savitha zăcea în aceeași poziție, cu cearșaful aruncat peste ea, iar Poornima a țintuit-o cu privirea, zicându-și: nu, nu este un vis. De ce nu poate fi un vis? Un moment mai târziu, fratele Poornimei a trecut prin dreptul ușii și, evitându-i privirea, i-a zis:

 — Nanna vrea ceai. 

Poornima s-a uitat la fratele ei și, după ce acesta s-a făcut nevăzut, a rămas uitându-se la pragul gol. 

— Nanna vrea ceai, a repetat ea în șoaptă ca un papagal, de parcă nu doar aceste cuvinte, ci întregul limbaj i-ar fi fost străin. Le-a repetat obsedant pe fiecare în parte și apoi s-a ridicat ușor în picioare. Savitha nu se mișca. Nici măcar nu părea să fie trează, deși avea ochii deschiși. Poornima a ieșit în căldură, orbită de lumină, amețită, și a trecut din coliba cu războaiele de țesut în coliba mare, unde a pus apa la fiert. Apoi a adăugat laptele, zahărul și frunzele de ceai. S-a uitat la foc. Părea imposibil, îi părea imposibil să facă ceaiul, să facă ceva atât de banal ca un ceai. Lumea căpătase o nouă rânduială în noaptea aceea și să facă ceai, ceai pentru tatăl ei părea într-un fel o ofensă mai presus de cea pe care o comisese el. S-a uitat la apă plină de dezgust, a văzut-o cum începe să fiarbă, apoi cum fierbe cu bulbuci, și a îndepărtat cana de sine, de parcă rana pe care o deschisese el, pe care o provocase deja se infectase și era plină de viermi; de parcă ar fi ținut rana aceea în propriile mâini. Bărbatul stătea pe patul din funie de cânepă, la intrarea în colibă. Frații erau mai departe și se vedea că el se chinuia să-i audă. Când a văzut-o, s-a îndreptat de spate și a întins mâna cu răceală. Poornima a simțit cum o inundă un val de venin fierbinte; s-a dat înapoi. A încercat din nou să se ducă spre el, dar picioarele ei nu păreau să pășească pe ceva solid, erau lipsite de vigoare. Pământul este moale, și-a zis ea, este ca bumbacul. Dar veninul s-a transformat mai apoi în greață, căldura și lumina supărătoare a dimineții au făcut-o să transpire, iar privirea i s-a tulburat brusc, înecată în zeci de punctișoare, de săgeți îngrozitoare de lumină. Mai avea câțiva pași până la el când i-a cedat corpul, când a fost prinsă în mrejele unui vertij și a simțit cum o trage pământul. S-a împiedicat, au sărit câteva picături din ceai și a încercat cu cealaltă mână să-și recapete echilibrul – exact de această mână a prins-o tatăl ei. Exact această mână – cea pe care n-o mai atinsese nicicând – era acum în mâna lui. A simțit-o cum sfârâie. A simțit gheare curbate ca niște șerpi și limbi și degete. Solzi ca niște cărbuni incandescenți. S-a întors cu un gest aproape violent, plin de oroare, și s-a dus glonț în atelierul de țesut. Înapoi la Savitha. S-a ghemuit lângă ea, s-a lipit de trupul ei, de parcă ea ar fi fost cea care greșise. Care greșise? Era un tată care îi ținea piept fiicei sale. Cu toate acestea, să-i țină piept în acest fel, în acest moment, cu o aparentă amabilitate atât de grețoasă, i s-a părut Poornimei un afront infinit; mai bine ar fi lăsat-o să se înece în apele Krishnei, cu ani în urmă. De ce? s-a întrebat ea în gând. De ce nu ai făcut-o?

Atunci a apărut și tatăl Savithei. Nu-și mai ascundea mâinile, nici degetele lui noduroase, încovoiate și strâmbe. Le ținea în față, de parcă ar fi implorat. De parcă ar fi cerșit. Le flutura ca pe niște crengi sălbatice. Distruse de fulgere, de gândaci, de boală. Dar Poornima a observat că avea fața împietrită. Era cuprinsă de o disperare cum fata nu mai văzuse în viața ei. 

— Fata mea, a spus el scurt, cu ochii roșii, plini de durere. În glas i se citea disperarea. A încercat să o ridice pe Savitha – să o ia cu el –, dar aceasta a prins-o pe Poornima de mână. 

— Las-o, i-a strigat cineva prin ușă. A mai încercat o dată să o ridice, dar Savitha s-a prins de Poornima încă și mai abitir, astfel că, văzându-i zbuciumul, Poornima l-a privit pe bărbat de parcă s-ar fi uitat la un câmp sterp și i-a spus: 

— Vrea să fie lăsată în pace.

După-amiaza a adus cu sine valuri de haos și un tumult înnebunitor. Vecini, bătrâni, gură-cască, copii curioși ușuiți de acolo, bărbați, peste tot bărbați. Dar Savitha… ea stătea nemișcată. De când o apucase de mână pe Poornima ultima oară, a întors o singură dată capul. N-a făcut decât să-și tragă cearșaful până la gât și să clipească, după care a redevenit stană de piatră. Poornima a stat lângă ea; la un moment dat, panicată și stresată de starea ei, i-a pus degetele la nas, să se asigure că respiră. Căldura umedă și delicatețea respirației ei au făcut mai mult decât toate vocile, zgomotele și rândurile nesfârșite de oameni care se perindau. După-amiază, câteva perechi de mâini au încercat s-o tragă pe Poornima. S-o smulgă de lângă Savitha. Dar de data asta ea a fost cea care s-a ținut de prietena ei cu un soi de nebunie, de delir. A auzit pe cineva spunând cu voce tare: „Va fi un stigmat pentru ea. Așa se întâmplă mereu. Și era atât de aproape cu planurile de nuntă”. Altcineva a zis: „Un morman de bălegar este un morman de bălegar. Dacă ai călcat în el…”. Cu toate acestea, Poornima se simțea ca un fir de iarbă bătută cu dușmănie de vânt. A vorbit cu vântul. Te rog, te rog frumos, oprește-te, i-a spus ea cu blândețe. Și când el s-a oprit, pentru o fracțiune de secundă, a fost buimăcită de liniște. De teamă. Teamă că avea să treacă de fum, de caniculă, de amorțeală și să le înghită, pe ea și pe Savitha, bucată cu bucată.

Semnal editorial 117: Shobha Rao – Inima fetelor arde mai intens

Titlu: Inima fetelor arde mai intens

Autor: Shaobha Rao

Traducere din engleză de Ruxandra Tudor și Alina Marc-Ciulacu

ISBN: 978-606-9072-08-0

Colecția Storia Plus

Număr pagini: 392

Aleasă drept una dintre cele mai bune carți ale anului de către The Washington Post, NPR, Shelf Awareness, Paste, LitHub, Real Simple. Finalistă 2018 Goodreads Choice Awards, la categoria Best Fiction

Inclusă pe lista lungă a Premiului pentru Primul Roman 2018 a Center for Fiction.

Un roman de debut electrizant, despre legătura extraordinară dintre două fete pe care împrejurările le-au despărțit, dar care se caută cu stăruință una pe cealaltă.

Poornima și Savitha se lovesc de trei obstacole: sunt sărace, sunt ambițioase și sunt fete. După moartea mamei ei, Poornima întâlnește foarte puțină bunătate în viață. Ei îi revine sarcina de a avea grijă de frați până când tatăl ei îi găsește soț potrivit. Așa că, atunci când Savitha intră în gospodăria lor, Poornima e intrigată de fata aceasta veselă, care gândește pe cont propriu. Dintr-odată, satul lor din India nu mai pare chiar atât de sufocant de mic, iar Poornima începe să-și imagineze o viață dincolo de căsătoria aranjată. Dar în momentul în care un act de cruzime îngrozitor o forțează pe Savitha să plece, Poornima lasă în urmă tot ce îi era cunoscut pentru a-și găsi prietena.

Călătoria o poartă prin cele mai întunecate unghere ale lumii interlope din India, de pe un continent pe altul și, în cele din urmă, într-un complex de apartamente din Seattle. Alternând perspectivele fetelor pe măsură ce se confruntă cu obstacole extrem de dificile, romanul lui Shobha Rao înfățișează două eroine care nu își pierd niciodată speranța ce arde înăuntrul lor. 

 

Incandescent… Un portret virulent a ceea ce pare a fi feminismul într-o mare parte a lumii.

Vogue

O plăcere pentru fanii Elenei Ferrante, cartea explorează legăturile de prietenie și felul în care ambiția feminină se lovește de constrângerile sărăciei și ale societăților patriarhale.

The Huffington Post 

 

Inima fetelor arde mai intens de Shobha Rao mi-a făcut inima țăndări. Cioburi de inimă peste tot. Sunt uluită de căldura și de umanitatea din această carte, chiar dacă explorează anumite locuri incredibil de întunecate. O să-mi rămână gândul la această carte pentru o vreme și o să auziți multe despre ea.

Charlie Jane Anders, autoarea cărții Toate păsările din cer  

Un debut impresionant, romanul este o mărturie a trăiniciei pe care o are prietenia dintre femei… Shobha Rao ne uimește cu romanul ei de debut nu numai prin proza superbă, ci și prin măiestria cu care stăpânește ritmul. În scriitura lui Rao, tema aceasta gravă, dură, care altfel ar fi putut deveni tulburătoare prin onestitatea totală, este fluidă și propulsivă. Romanul nu pierde nicio clipă din vedere cele două suflete sensibile și puternice aflate în centrul lui, iar cititorul rămâne fără suflare în fața puterii lor.

Shelf Awareness

Fascinant… Paginile se întorc întruna, limbajul este liric și încântător și numeroase formulări cer o pauză pentru a fi analizate… Rao este o scriitoare talentată și sigură pe ea, capabilă să gestioneze o linie narativă amplă și ambițioasă.

The New York Times Book Review

O poveste incredibil de autentică și de fascinantă despre două tinere între care se creează o legătură puternică în timp ce țes pânză pentru sariuri într-un mic sat indian dominat de sexism și de misoginie.

InStyle 

Cu certitudine, o lectură obligatorie pentru cititorii cărora le plac autori precum Nadia Hashimi și Khaled Hosseini.

Bustle

Cartea are o forță emoțională uriașă și o narațiune fascinantă, care îl vor purta pe cititor până la finalul tulburător… Romanul este o mărturie puternică despre modul în care un lucru în aparență mărunt, precum prietenia dintre două fete, poate deveni un mijloc de a rezista oprimării.

Dallas Morning News 

 

Încântător… Proza magnifică surprinde nuanțele și intensitatea a două prietene foarte bune, pe cale să treacă la o maturitate nesigură și precară… Un studiu incisiv al unei legături de prietenie indestructibile.

Kirkus Reviews

Shobha Rao s-a mutat din India în Statele Unite când avea 7 ani. A primit Premiul Katherine Anne Porter pentru ficțiune, iar povestirea sa, „Kavitha and Mustafa”, a fost inclusă în 2015 de romancierul și scriitorul american T.C. Boyle pe lista Best American Short Stories. Este autoarea unei colecții de nuvele, An Unrestored Woman, și a romanului Inima fetelor arde mai intens. Locuiește în San Francisco.

Lecturi 217: Ocean Vuong – Pe pământ suntem strălucitori o clipă

Este posibil ca imaginea să conţină: în aer liber

Ocean Vuong – Pe pământ suntem strălucitori o clipă (On Earth We’re Briefly Gorgeous, 2019) 248p., TPB, 14×20, Storia Books, 2019, Colecția Storia Plus, Trad. Ioana Miruna Voiculescu, Red. Adela Hîncu, 39 lei, ISBN 978-606-9072-09-7

Nominalizări: National Books Award Nominee for Fiction 2019, PEN/Hemingway Foundation Award Nominee for Longlist 2020, Kirkus Prize Nominee for Fiction 2019, Goodreads Choice Awards Nominee for Fiction and Debut Novel 2019, The Center for Fiction First Novel Prize: Short List 2019

Nota Goodreads: 4.12 (21822 note)

Descrierea editurii: Pe pământ  suntem strălucitori o clipă este scrisoarea unui fiu către mama sa care nu știe să citească. Naratorul, Little Dog, are aproape treizeci de ani când scrie această scrisoare în care scoate la lumină istoria familiei care a început înainte de nașterea lui – o istorie cu epicentrul în Vietnam – și de care se servește apoi pentru a-i oferi mamei acces la porțiuni din viața sa necunoscute acesteia, toate culminând cu o revelație de neuitat. Pe pământ suntem strălucitori o clipă este în egală măsură despre puterea care vine din a-ți spune propria poveste și despre lipsa de putere care-ți anulează identitatea atunci când nu ești auzit. Cu o grație și urgență uluitoare, Ocean Vuong scrie despre oameni prinși între lumi diferite și întreabă cum ne vindecăm și ne salvăm unii pe ceilalți fără a uita cine suntem. Cum este posibilă supraviețuirea și cum o putem transforma într-un fel de bucurie sunt întrebările care propulsează cel mai important roman de debut din mulți ani.”

Al doilea volum al proaspăt lansatei colecții Storia Plus a editurii Storia Books (primul fiind „Nesupunere” a lui Naomi Alderman, autoarea excelentului volum „Puterea”, despre care am scris aici) este „Pe pământ suntem strălucitori o clipă” al poetului Ocean Vuong. Și se simte din plin faptul că autorul este poet, căci zici că citești un poem în proză, atât de lirică este narațiunea, în pofida subiectului greu și întunecat: o familie de imigranți vietnamezi rămași traumatizați după ce-au trecut prin oribila experiență a războiului din Vietnam de la sfârșitul anilor șaizeci.

Little Dog, personajul principal, are aproape treizeci de ani când începe să-și scrie scrisoarea către mama lui care nu cunoaște limba engleză, deși a sosit cu decenii întregi în America, refugiindu-se, alături de mama ei, din calea bombelor și a văpăilor aruncătoarelor de flăcări americane ce pârjoleau sate întregi din Vietnam. Ne întoarcem în timp până în vremea războiului din Vietnam și face cunoștință cu bunica lui Little Dog, venită, cu fetița în brațe (mama lui Little Dog), să bată la poarta unei cazărmi americane ca să fie salvată. Instinctul de mamă își spunea cuvântul și femeia apelase, în ultimă instanță, la singurii oameni despre care credea că o pot salva.

Povestea lui Lan, bunica lui Little Dog, este cruntă. Sfâșietoare. Îți rupe inima în bucăți. La fel e și povestea mamei lui Little Dog. Cu un plus de durere din cauza tulburării de stres posttraumatic ce îi va face viața amară atât ei, cât și bietului fiu nevinovat Little Dog. Există un citat pe undeva prin carte în care se spune că, iar ăsta e de fapt rezultatul unui studiu făcut pe persoanele suferinde de pe urma acestei afecțiuni, celor care suferă de această tulburare le cresc șansele de a-și maltrata copiii. Monștrii transformă oamenii în monștri, iar oamenii transformați în monștri au mari șanse să se răzbune pe cei nevinovați, dar aflați la îndemână, putându-i transforma, la rândul lor, și pe aceștia în monștri.

Dar Little Dog e un băiat cuminte și crește încercând să-și înțeleagă mama, cu mintea lui de copil, ba chiar să o ajute cum poate și el când aceasta se întoarce frântă de oboseală de la salonul de unghii (știu, ce clișeu, o imigrantă asiatică să lucreze într-un salon de unghii) și adoarme ba în cadă, ba întinsă pe podeaua tare, unde fiul ei încearcă să-i dezmorțească oasele înțepenite și să-i destindă mușchii prea încordați. Însă viața e tare grea pentru un copil cu ochii oblici și pielea nițel prea galbenă pentru gustul celorlalți copii americani. Sau pentru un tânăr ce se va îndrăgosti de un alt tânăr, când va ajunge să muncească pe moșia tatălui acestui tânăr și va ajunge să cunoască dragostea adevărată, care nu ține cont de rasă, culoare sau sex.

O scrisoare de dragoste la adresa mamei sale este prima parte a cărții, apoi o poveste prin care tânărul Little Dog îi dezvăluie mamei sale că e gay și că s-a îndrăgostit de un băiat. Little Dog nu încearcă să-și găsească scuze, căci, până la urmă, nici nu are de ce, ci doar să-și facă mama să-nțeleagă că așa arată o lume normală. Să îi explice că și pentru el e foarte greu să-și găsească locul într-o lume complet diferită față de cea pe care o știa ea, dar și plină de prejudecăți și de oameni cărora le este greu să-i accepte pe cei care sunt diferiți de ei.

Și poate că relația care se va înfiripa între el și tânărul Trevor este tocmai modul prin care Little Dog va izbuti să răzbată prin toate traumele, să rămână cu mințile întregi și să îi ofere autorului prilejul de-a pune pe tapet probleme mai actuale ca oricând: drogurile și dependența de droguri (sunt menționați inclusiv veteranii de război transformați în dependenți de un sistem neputincios și indolent la suferințele lor), dificultatea de-a fi străin într-o lume străină, eșecul visului american și falimentul moral al unei națiuni, iar acest lucru îl face atât de bine, încât mă face să cred că naratorul poveștii este de fapt un alter ego al autorului. Și tocmai de aceea, că spune totul verde în față, fără a cosmetiza, șochează și transformă cartea într-o poveste nu tocmai facilă, nu tocmai ușor de digerat. Așa cum e viața de fapt.

Am vrut să-mi notez adesea citate care îmi făceau pielea de găină, pe care le consideram notabile sau pe care aș fi vrut să le împărtășesc cu cititorii acestui blog. Însă puteți deschide cartea la orice pagină și sigur veți descoperi o expresie, o frază, un paragraf întreg care vă va unge pe suflet. Uneori e nevoie și de astfel de povești. Uneori e nevoie și de lirism, în ciuda poveștilor tragice, ca să ne minunăm de ce poate născoci mintea umană. Uneori nu e nevoie să citești pagini după pagini în care să se întâmple tot timpul câte ceva, căci e suficient să ai în față o proză ca a lui Ocean Vuong ca să te facă să simți că ai descoperit ceva deosebit. Aceasta este adevărata putere a literaturii.

„Munca îmi era plătită în povești…”

„În acele după-amiezi am ajuns să înțeleg că nebunia poate duce uneori la descoperire, că mintea, fracturată și scurtcircuitată, uneori are dreptate. Camera se umplea și se reumplea cu vocile noastre în timp ce-i cădea zăpada din păr, iar dușumeaua dimprejurul genunchilor mei se albea în timp ce trecutul se derula în jurul nostru.”

„Unii susțin că istoria urmează o spirală, nu o linie, cum am ajuns să ne așteptăm noi. Călătorim prin timp urmând o traiectorie circulară, îndepărtându-ne tot mai mult de un epicentru doar pentru a reveni, cu un cerc mai încolo.”

„Eram în avion spre California – mai ții minte? Îi mai dădeai o șansă lui, tatălui meu, deși aveai încă nasul strâmb de la nenumăratele lui dosuri de palmă. Aveam 6 ani și o lăsasem pe Lan în Hartford cu Mai. La un moment dat în timpul zborului, turbulențele s-au întețit de am început să salt de pe scaun, întregul meu eu minuscul era aruncat în aer de pe pernă, apoi trântit la loc de centura de siguranță. M-am pus pe plâns. M-ai cuprins cu o palmă pe după umeri, te-ai aplecat spre mine, absorbind cu greutatea ta propulsia avionului. Apoi mi-ai arătat cu degetul stratul de nori gros de dincolo de geam și mi-ai spus:

– La înălțimea asta, norii se transformă în bolovani – pietre tari – asta simți tu acum.

Buzele tale îmi atingeau ușor urechea, tonul mângâietor, în timp ce eu studiam munții masivi de culoarea granitului dincolo de linia orizontului. Da, normal că se zguduia avionul. Ne croiam drum printre stânci, zborul nostru reprezentând o perseverență supranaturală de trecere. Pentru că întoarcerea la acel bărbat presupunea genul acesta de magie. Avionul trebuia să troncănească, trebuia să se desfacă în bucăți aproape. Odată restabilită ordinea în univers, m-am lăsat pe spate și am privit cum străpungeam munte după munte.”

„- Spre deosebire de fratele tău, tu nu te-ai născut până când n-am știut că vei trăi.”

Lecturi 216: David Lagercrantz – Fata care trebuia să moară

Este posibil ca imaginea să conţină: 2 persoane, text

David Lagercrantz – Millennium VI: Fata care trebuia să moară (Millennium VI: Hon som måste dö, 2019) 408p., TPB, 13×20, Trei, 2019, Colecția Fiction Connection, Trad. Laura von Weissenberg, Red. Carmen Botoșaru, 38.25 (45) lei, ISBN: 978-606-400-732-2

Nota Goodreads: 3.71 (11642 note)

Descrierea editurii: „Lisbeth Salander — fata cu un dragon tatuat pe spate — a dispărut. Şi-a vândut apartamentul din Stockholm şi a plecat. Dar n-a spus nimănui unde. Şi nimeni nu ştie că, în sfârşit, a dat de urma celei mai mari duşmance a ei, sora geamănă — Camilla. Mikael Blomkvist încearcă să ia legătura cu Lisbeth. Are nevoie de ajutorul ei ca să afle identitatea unui cerşetor din Stockholm — un bărbat care nu figurează în registrele oficiale şi care, înainte să moară, sugerase că ştie secretele murdare ale unor politicieni şi industriași puternici. În buzunarul lui a fost descoperită o hârtie mototolită cu numărul de telefon al lui Blomkvist. Încă o dată, Salander şi Blomkvist colaborează, în speranța că vor găsi adevărurile pe care le caută fiecare în parte. Ştie Salander ceva despre cerșetorul misterios mort la Stockholm? Şi va putea oare Blomkvist să-şi ajute partenera de investigaţii să dea cea mai importantă bătălie din viaţa ei?”

Cu mare nerăbdare și inima strânsă am așteptat acest volum. Se zvonea că ar fi ultimul, că autorul, David Lagercrantz, ales de editura Norstedts să preia provocatoarea sarcină de a duce mai departe povestea începută de Stieg Larsson la început de mileniu trei, ar avea în plan alte proiecte (sper că nu ceva biografii de fotbaliști sau alte staruri de mucava). Sper că aceste proiecte vor implica niscaiva povești noir nordice, că acestea vor merge pe aceeași linie cu proiectul „Millennium”, că vor urma alte și alte comploturi, dezvăluiri senzaționale și personaje care-și urmăresc până în pânzele albe țelurile, luptând pentru ca adevărul să iasă la iveală cu orice preț.

Acestea au fost de fapt atuurile care au transformat seria „Millennium” în cea mai populară saga nordică: intrigă beton și ramificată, personaje solide și complexe, cu povești de viață înfiorătoare, documentare minuțioasă și ritm alert, pe fiecare pagină întâmplându-se parcă ceva. Spionaj, secrete murdare, personaje depravate, fapte dezgustătoare, demoni ai trecutului întorși să-i bântuie pe cei vinovați și o pregnantă senzație că cei vinovați își primesc de fiecare dată pedeapsa cuvenită.

Lisbeth Salander și-a vândut apartamentul din Stockholm și a plecat la Moscova ca să-și înfrunte nemesisul, pe sora Camilla, cea care ajunsese până la urmă să-l idolatrizeze pe Alexander Zalachenko, spionul rus dezertat, tatăl fetelor și călăul mamei fetelor, pe care poliția secretă suedeză îl proteja în schimbul unor informații sensibile despre ruși. Însă Zalachenko e mort și îngropat și, pentru această faptă, Camilla nu a iertat-o niciodată pe Lisbeth. Însă a dispărut din peisaj la finalul volumului patru, autorul uitând parcă de ura de moarte dintre ele în cel de-al cincilea volum, însă acum pare pus pe fapte mari, pornind cu intenția de a ne oferi un recital de gală: înfruntarea titanică dintre două genii, unul, Lisbeth, aflată de partea binelui (în felul ei sucit de-a face lucrurile), celălalt, Camilla, de partea răului, căci a continuat slujba începută de tatăl lor, de-a construi un adevărat imperiu al răului. Dar când să înceapă duelul, acesta se termină.

Glumesc. Oarecum. Căci de fapt nu de povestea aceasta se ocupă de fapt acest volum șase, ci de cea a șerpașului Nima Rata. Un cerșetor mândru nevoie mare, cu grave probleme psihice, este găsit mort lângă un copac dintr-un parc din Stockholm. În buzunar avea un bilet cu numărul de telefon al lui Mikael Blomkvist. Până să moară, se tot lua de oameni și bâiguia fraze fără sens în engleză, în care îl menționa pe ministrul apărării, Johannes Forsell. Acesta, bogat și fericit și plin de succes, participase în 2008 la o expediție de cucerire a muntelui Everest, încheiată tragic pentru o parte dintre participanți. Și plecând de la suspiciunile unei legiste care ajunge la concluzia că cerșetorul fusese de fapt asasinat, cineva servindu-i un cocktail mortal deghizat într-o sticlă de băutură, un adevărat bolovan pornește să se rostogolească la vale.

Secrete murdare și întunecate încep să iasă încet la iveală. Blomkvist, deși teoretic s-ar afla în vacanță, pornește în căutarea adevărului, pentru a afla ce era de fapt cu cerșetorul cel misterios: acesta fusese de fapt șerpaș, un grup etnic din Nepal înzestrat cu calități deosebite pentru urcușul pe munte. Și tocmai el fusese cel care îl ajutase pe Johannes Forsell să cucerească cel mai înalt vârf muntos din lume. Dar povestea este de fapt extrem de complicată. Și numai Blomkvist, ajutat, desigur, de vechii prieteni, Jan Bublanski, Sonja Modig și mulți alții, pe lângă care, firește, nu poate lipsi tocmai Lisbeth Salander, poate desluși ițele acestei povești extrem de complexe.

Eu unul aș fi preferat ca acest aspect să împartă frățește paginile acestei cărți cu povestea duelului dintre cele două surori, Lisbeth și Camilla. Căci parcă și celelalte două volume de dinainte pregăteau terenul pentru confruntarea finală dintre cele două genii. Însă n-a fost să fie așa. Povestea are niște neajunsuri și acestea mi s-au părut destul de evidente, cu toate că povestea șerpașului Nima Rata suscită un interes deosebit: scriitura este cam inegală, adesea scriitorul parcă plictisindu-se de niște fire și expediindu-le cam cu repeziciune; înfruntarea finală din fabrica de sticlă dezafectată are doar câteva pagini, e drept, alerte și încărcate de tensiune, însă mă așteptam, mai ales că alături de Camilla se afla un alt geniu al răului, rusul Galinov, fost și actual gangster rus, fost torționar de pe vremea sovieticilor, care băga spaima în toți dușmanii prin calmul său legendar, să avem parte de o adevărată înfruntare a titanilor; când colo… nici nu începe bine, că se și termină. Să mai amintesc și de modul ușor suspect în care dușmanul declarat în materie de jurnalism al lui Blomkvist îi pică la picioare ca o adolescentă ce își cunoaște idolul și se îndrăgostește pe loc, fără a mai ține cont de trecut?

Se pare că saga începută parcă acum o grămadă de vreme a ajuns la final. O ultimă aventură a celor două personaje care au scris istorie: Lisbeth Salander și Mikael Blomkvist. O ultimă aventură în care se încheie niște socoteli, în care Lisbeth își continuă cruciada de a demasca abuzatori de soții și gangsteri deghizați în oameni de afaceri respectabili, o ultimă aventură în care Mikael Blomkvist dezvăluie ce se întâmplă dincolo de zidurile frumos decorate ale palatelor din capitala Suediei: secrete murdare, taine nebănuite, corupție, lăcomie și abuzuri peste abuzuri, comise de cei aflați, în teorie, în slujba cetățeanului. Să fie oare un sfârșit, dar și un nou început? Finalul este ușor ambiguu și lasă loc de interpretări. Eu zic c-ar trebui să se oprească aici povestea celor două personaje legendare. Dar poate că la anul mi se va face dor de ei, de noi aventuri, de noi secrete, de noi dezvăluiri senzaționale. Până atunci, rămas bun, Lisbeth Salander și Mikael Blomkvist!

Club de carte Paladin #5 – Un străin în Olondria de Sofia Samatar

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Pe 13 decembrie, vă așteptăm la cea de-a cincea ediție a clubului de carte Paladin, unde dezbatem o noutate fantasy – „Un străin în Olondria” de Sofia Samatar (traducere din limba engleză de Alexa Fusoi).

📍 Întâlnirea are loc la Librarium TNB începând cu ora 19:00, iar discuția este moderată de Liviu Szoke, blogger, cititor și traducător.

📌 Intrare liberă în limita locurilor disponibile! Pentru înscriere, vă rugăm să trimiteți un e-mail la adresa beatrice.mituleci@editura-art.ro.

Toți participanții vor primi un voucher de 25 lei valabil la o comandă mai mare de 75 lei plasată pe site-ul https://www.editura-paladin.ro/.

📚 Sinopsis „Un străin în Olondria”:
O carte este o fortăreață, un loc al plângerii, cheia către deșert, un râu fără poduri, o grădină de lănci.

Jevick, fiul negustorului de piper, a crescut cu povești despre Olondria, un tărâm îndepărtat și fascinant, unde cărțile sunt obiecte obișnuite, nefiind atât de rare ca în țara lui. După moartea tatei, noile responsabilități îl vor conduce pe tânăr pe tărâmul acela la care visase cu ochii deschiși întreaga copilărie. Prins în lupta dintre cele mai puternice culte religioase ale imperiului, Jevick va înțelege ce înseamnă arta și viața, căminul și exilul și limitele celei mai seducătoare dintre vrăjitorii: cititul.

Cuvântul „carte” în toate limbile cunoscute pe pământ este vallon, „odaia cuvintelor”.

📚 Citește o un fragment pe bookblog.ro: http://www.bookblog.ro/altele/fragment-un-strain-in-olondria/
📚Romanul este disponibil pe site-ul Paladin: https://www.editura-paladin.ro//info/carte/un-strain-in-olondria-sofia-samatar-s

Iar despre carte am scris, ieri, pe blogul editurii Paladin:

„Am citit cartea în primul rând cu ochi de cititor. Bogăția limbajului este formidabilă, nici nu mă mir că acest volum a fost o adevărată vedetă răsfățată a premiilor și nominalizărilor la premii în anul în care a apărut. Parcă de nicăieri a apărut această Sofia Samatar, arătându-le tuturor că se poate scrie și altfel de fantasy, în care nu au loc măceluri nejustificate, nu apar nici dragoni, nici nu se dau bătălii pe viață și pe moarte.

Cititorul din mine a strâmbat adesea din nas, văzând că parcă nu se întâmplă nimic, că se bate pasul pe loc, că necazurile se țin scai de capul lui Jevick, că nimeni nu-l înțelege, că îngerul care-i bântuie visele și-i zdruncină mintea și așa nițel instabilă nu e lucru curat. La fel consideră și gazda, ce-l dă pe mâna unui soi de vrăjitor ca să-l exorcizeze și să-l readucă pe drumul cel bun. Prin lectură, nici mai mult, nici mai puțin, probabil cea mai plăcută formă de tortură posibilă.

Apoi, am citit povestea cu ochi de traducător. Știu, deformație profesională ireversibilă, de care pesemne că n-am să mă mai vindec niciodată. Cred că a fost un chin pentru traducătoare să găsească și să potrivească toate epitetele și metaforele inventate de limba engleză și să le adapteze ca să sune firesc și în limba română. Un limbaj luxuriant, descrieri prelungi, paragrafe întinse pe pagini întregi, tone de adjective, de pietre prețioase și semipreţioase, cuvinte inventate, obiceiuri bizare, ritualuri sacre și o poveste de dragoste ce transcende vremurile și tărâmurile material și imaterial, de toate astea și de multe altele avem parte în poate cel mai neobișnuit roman fantasy citit de mine în ultima vreme.”

Lecturi 215: Daniel Timariu – Tenebre. Miercuri

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni şi text

Daniel Timariu – Tenebre. Miercuri (2019) 298p., TPB, 13×20, Tritonic, 2019, Colecția Tritonic Fantasy, Red. Teodora Matei & Lucian-Dragoș Bogdan, 31 (39) lei, ISBN 978-606-749-406-8

Un nou an, un nou târg Gaudeamus, o nouă toamnă, din fericire și un nou roman din seria mea preferată de urban-fantasy care apare la noi. Pe care o prefer în dauna unor serii faimoase, cu mult mai mult ștaif, de genul „Dosarelor Dresden” sau „Peter Grant.” Evident, este vorba de seria urban-fantasy „Tenebre” a lui Daniel Timariu, apărută acum nu foarte multă vreme parcă de nicăieri și ajunsă, anul acesta, după lupte seculare, cum ar fi zis bardul, la volumul numărul trei (plus încă două povestiri, destul de consistente, una apărută într-un volum comun, alături de o povestire/nuvelă de Lucian-Dragoș Bogdan, cealaltă, în antologia „Sub apa dragonului strâmb”, coordonată de neobosiții Teodora Matei și Lucian-Dragoș Bogdan, probabil oamenii orchestră ai editurii Tritonic în momentul de față).

„Tenebre. Miercuri” continuă povestea detectivului timișorean neviu/nemort Alexandru Teodor Anghel și a dulăului sud-american Qiqirn, cel cu patruzeci și două de înfățișări diferite (dacă rețin bine, sper să nu mă trădeze memoria), unele drăguțe, de-ți vine să îl iei în brațe și să-l mângâi, altele dătătoare de fiori, altele capabile să îți facă mintea să o ia razna (un fel de creaturi din „Bird Box”, probabil?). Așadar, într-o bună zi, cum stătea Alex Anghel și trăgea de coadă o ipotetică mâță, la el în birou se materializează creatura numită Miercuri, mare șarlatan și pezevenghi, care-l tocmește pe detectivul lumii supranaturale să ducă la îndeplinire o misiune, fără să-i spună cu exactitate care anume. Mai târziu Alex Anghel se lămurește cu are legătură cu o monedă fabuloasă, mitică, ce ar putea destrăma însăși realitatea așa cum o știm noi, dacă ar cădea în mâinile cui nu trebuie.

„- Miercurienii sunt talerele balanței. Ei viețuiesc și de o parte, și de alta. Fără să-și fi dorit vreodată, acești evoluați au ajuns să fie indispensabili omenirii. Pe de o parte reprezintă știința, pe de alta imaginarul. Dorința de supraviețuire, apucăturile desfrâului sinucigaș. Pasiunea pustiitoare, rațiunea creativă.”

Evident, în scenă intră creaturile fantastice pe care le cunoaștem din volumele precedente: satirul Otis, știmele, vrăjitoarele, spiridușii, vârcolacii, strigoii, supereroul Pavel Chinezu (ce joacă un rol cam dubios în acest volum), știmele apelor, Anca Morisena, șefa Anpeltului (sau Agenția Națională pentru Lumea Tenebrelor, cu sediul pe Take Ionescu, ce ironie), dar și dracii din Legiunea Haosului (cu acest prilej am aflat de drăcușorii de mall, ce-și vâră nasurile prin sacoșele cu cumpărături ale oamenilor), condusă de însuși tartorul Drăgnea (nu m-am putut împiedica să mi-l închipui purtând o mustață deasupra dinților rari și stricați, braț la braț cu o fetișcană un pic mai mare decât fiul lui), dar și mulți alții, prea mulți ca să-i enumăr sau ca să mi-i pot aduce aminte pe toți fără să mi-i fi notat pe agendă pe măsură ce îi întâlneam în poveste.

Prin urmare, Alex și dulăul său cel credincios pleacă, ajutați de o mașină magică și recalcitrantă, pe urmele monedei buclucașe. Dar cum în lumea tenebrelor, precum și în cea a oamenilor, lucrurile nu sunt niciodată simple și nici ceea ce par la prima vedere, necazurile și problemele se țin scai de capul detectivului care și în trecut a trecut prin momente de groază, demne a înspăimânta copiii când nu-și ascultă părinții. A fost răpit, torturat, omorât, înviat, supus unor cazne oribile, unor experimente demente, s-a îndrăgostit, a suferit din dragoste, și-a revenit, a luat-o de la capăt, a suferit iar, s-a însurat cu Penbels Fastfuel, a divorțat imediat, a cunoscut, de-a lungul unei existențe nu foarte lungi, dar foarte tumultuoase, creaturi mitologice care ba l-au ajutat, ba l-au fugărit, ba i-au vrut moartea, ba i-au vrut binele, totul depinzând de context, de împrejurări, de situația de moment sau de dispoziția acestora.

Dulăul Qiqirn cel galben i-a fost mereu alături, nu l-a slăbit din ochi și și-a înfipt bine colții în glezna lui când părea să alunece în vreo lume îngrozitoare, din care poate nu s-ar mai fi întors niciodată sau s-ar fi întors pe bucăți sau cu mințile făcute bucăți. Satirul Otis, la fel, l-a ajutat, dându-i sfaturi, povețe, punându-l la curent cu lumea tenebrelor, trăgând tacticos din pipă și punându-i pe fugă pe cei prea dornici să-i facă rău vajnicului detectiv al celor două lumi.

Poveștile sunt alambicate și întortocheate, ba pierzându-mă, ba captivându-mă, dar făcându-mă tot timpul să mă minunez de imaginația debordantă a autorului și de limbajul luxuriant. Am întâlnit personaje cât să-mi ajungă pentru o serie de douăzeci de volume. Ba chiar i-am reproșat uneori autorului acest aspect. Știu, mă puteți acuza de superficialitate, și mă recunosc oarecum vinovat. Cred că nu e bine să se scrie după rețetă sau să se simplifice rețeta. Autorul a promis, sau cel puțin a zis că ia în considerare să mai aerisească poveștile, să arunce mai puține creaturi în luptă în fiecare volum, să le acorde mai mult spațiu fiecăreia în parte.

Sunt curios și cum ar arăta un asemenea volum. Cu inima strânsă aștept de fapt un astfel de volum, însă până acolo mai e cale lungă. Eu unul sper ca autorul să nu se oprească aici, să continue să ne desfăteze cu intrigi complexe, creaturi fantastice neaoșe, dar și de prin alte mitologii de pe cuprinsul mapamondului, dialoguri spumoase, gânduri bizare, monștri și demoni desprinși din coșmarurile oamenilor ce locuiau în caverne și se încălzeau la lumina focului, vânând și culegând roadele pământului, dar și din ale celor care umblă acum pe străzile orașului pe care nici măcar la ora actuală n-am apucat încă să-l vizitez (deși promit să o fac la un moment dat): Timișoara Tenebrelor lui Alex Anghel și Qiqirn.

„Când într-un caz ajung să mă îndrept spre un punct important din anchetă, pus în situația de a lua o decizie, cu alte cuvinte de a elimina posibile fire deductive în favoarea unui singur, de obicei mă trântesc pe canapea și adorm instantaneu. Subconștientul are felul lui de a lucra atunci când îi ceri ajutorul. Pare o metodă ineficientă, dacă nu chiar seamănă cu o fugă de răspundere, însă la mine funcționează. Creierul odihnit este mult mai deschis altor idei, ba chiar, în timpul somnului, mâini nevăzute leagă fire în feluri altfel de neconceput. E o plăcere să-mi analizez visele, una vinovată, în fața unei cești de cafea fierbinte, îndulcite cu miere, departe de orice telefon susceptibil a-mi deranja călătoria prin palatul minții, cum ar spune celebrul înaintaș Sherlock Holmesc.”