Lecturi 267: Jo Nesbø – Nemesis

Jo Nesbø – Nemesis (Harry Hole IV: Sorgenfri, 2002) 576p., TPB, Trei, 2020, Colecția Fiction Connection, Trad. Lorena Mihăeș, Red. Domnica Drumea, 35,75 (55) lei, ISBN 978-606-40-0770-4

Nominalizări: Macavity Award for Best Mystery Novel 2010, Edgar Award Nominee for Best Novel 2021

Nota Goodreads: 3,98 (68 610 note)

Descrierea editurii: „Cum să prinzi un ucigaș când tu ești suspectul numărul unu? Un bărbat este surprins de camerele de luat vederi împușcând o casieră dintr-o bancă. Femeia moare și două milioane de coroane norvegiene dispar fără urmă. După o seară de beție cu Anna Bethsen, o fostă iubită, detectivul Harry Hole se trezește cu o migrenă, fără telefon și fără să-și aducă aminte ce s-a întâmplat în ultimele 12 ore. În aceeași zi, Anna este găsită moartă în locuința sa, iar Harry devine suspectul principal într-o anchetă condusă de dușmanul lui, Tom Waaler.
Între timp, jafurile de la bănci continuă cu o cruzime fără precedent, purtându-l pe Hole de pe străzile din Oslo în Brazilia, în încercarea de a rezolva două cazuri și a-și dovedi nevinovăția. Dar Waaler încă nu s-a răzbunat…”

Continuă lectura

Lecturi 261: Samar Yazbek – Fata care nu se putea opri din mers

Samar Yazbek – Fata care nu se putea opri din mers (Al masha’a, 2018) 208p., TPB, 13×20, Pandora M, 2020, Colecția Anansi. World Fiction/Contemporan, Trad. Laura Sitaru, Red. Domnica Drumea, 29,75 (35 lei), ISBN 978-606-978-290-3

Descrierea editurii: „Rima este o fată din Damasc care nu se poate opri din mers. Mama ei o leagă de pat, iar sfoara îi este îndeajuns de lungă încât să-i permită să exploreze camera, dar prea scurtă ca să poată ieși din casă. Rima citește enorm, însă refuză să vorbească. Ea desenează și-și scrie povestea, însă asta nu poate ține decât atâta vreme cât singurul pix, albastru, va mai avea pastă. Rima trăiește într-un oraș sfâșiat de război, scufundat în teroare, într-o țară, Siria, căzută pradă nebuniei. Vocea naratoarei, a unei fetițe care nu se poate opri din mers, dar care nici nu vorbește, devine cea mai lucidă expresie a ororilor războiului.”

Continuă lectura

Lecturi 258: Maggie O’Farrell – Hamnet

Maggie O’Farrell – Hamnet (Hamnet, 2020) 400p., HC, 13×20, Pandora M, 2021, Colecția Anansi. World Fiction/Contemporan, Trad. Mihaela Buruiană, Red. Domnica Drumea, 50,15 (60) lei, ISBN 978-606-978-329-0

Premii: Women’s Prize for Fiction 2020, Waterstones Book of the Year 2020

Nominalizări: Goodreads Choice Award Nominee for Historical Fiction 2020

Nota Goodreads: 4,34 (40 852 note)

Descrierea editurii: „Anglia, 1580: Ciuma Neagră cutreieră ținuturile, lovindu-­i deopotrivă pe cei sănătoși și pe cei bolnavi, pe tineri și pe bătrâni. Sfârșitul lumii este aproape și, cu toate acestea, viața merge înainte. Un tânăr meditator de latină, sărac și chinuit de un tată violent, se îndrăgostește de o femeie extraordinară și excentrică. Agnes e o creatură sălbatică ce străbate pământurile familiei cu un șoim pe mână și e recunoscută pentru talentele ei de vindecătoare. Cunoaște plantele și poțiunile mai bine decât înțelege oamenii. Odată ce se stabilește împreună cu soțul ei la Stratford-­upon-­Avon, se transformă într­-o mamă ultraprotectoare și în forța care ține împreună tânara familie.

Un portret plin de lumină al casniciei și o portretizare de neuitat a unui băiat care a fost uitat de toată lumea, dar al cărui nume a dat titlul celei mai celebre piese de teatru din toate vremurile.”

Continuă lectura

Lecturi 257: Jo Nesbø – Pasărea cu piept roșu

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Jo Nesbø – Pasărea cu piept roșu (Harry Hole III: Rødstrupe, 2000) 624p., TPB, 13×20, Trei, 2020, Colecția Fiction Connection, Trad. Lorena Mihăieș, Red. Domnica Drumea, 35.75 (55) lei, ISBN 978-606-400-712-4

Premii: Bokhandlerprisen 2000

Nominalizări: CWA International Dagger Nominee 2007

Nota Goodreads: 3,94 (90 912 note)

Descrierea editurii: „O poveste zguduitoare despre crimă și trădare, care pendulează între câmpurile de luptă din al Doilea Război Mondial și capitala Norvegiei din zilele noastre.
Detectivul Harry Hole a făcut o eroare profesională și, drept pedeapsă, a fost însărcinat cu misiuni monotone de supraveghere. În timp ce monitorizează activitatea grupurilor neonaziste din Oslo, Hole este atras într-o poveste misterioasă, cu rădăcini adânci în trecutul întunecat al Norvegiei, când unii membri ai guvernului au colaborat voluntar cu Germania nazistă.
Șaizeci de ani mai târziu, această pată neagră nu vrea să se șteargă – iar soldații bătrâni care au supraviețuit cândva unei crâncene ierni rusești încep să fi e omorâți unul câte unul.
Ghidat de propria conștiință încărcată și de sentimentul de vină, celebrul detectiv furios, alcoolic și cu un trecut nu tocmai curat, descifrează plăsmuirile unei minți criminale perverse. În jurul lui Hole începe rapid să se țeasă o conspirație îngrozitoare… iar cea mai întunecată oră din istoria Norvegiei pare că abia urmează.”

Continuă lectura

Lecturi 220: A.J. Kazinski – Ultimul om bun

A.J. Kazinski – Ultimul om bun (Niels Bentzon I: Den sidste gode mand, 2010) 656p., TPB, 13×20, Trei, 2012, Colecția Fiction Connection, Trad. Gabriela Alina Sauciuc, Red. Domnica Drumea, ISBN: 978-973-707-533-8

Nota Goodreads: 3.54 (2081 note)

Descrierea editurii: În Vechiul Testament există o legendă: pe pământ trăiesc treizeci şi şase de oameni buni care ne păzesc. Fără ei umanitatea ar dispărea. Dar aceşti oameni buni nu ştiu că ei sunt cei aleşi.

 

AU FOST ALEŞI 36. NU AU MAI RĂMAS DECÂT 2.
Beijing: un călugăr se prăbuşeşte mort în odaia lui. Un semn înfricoşător – un tatuaj? o arsură? – se întinde pe spatele lui şi în jos, pe şira spinării. Mumbai: un economist îndrăgit, un om care îi ajută pe săraci, moare pe neaşteptate. Pe corpul lui se regăsesc aceleaşi simboluri. Victimele sunt persoane implicate în acţiuni caritabile, toate purtând acelaşi semn al morţii. Veneţia: un poliţist întreprinzător încearcă să găsească legătura între toate aceste decese misterioase. Cine poate fi în spatele crimelor? Lui Niels Bentzon, inspector cu experienţă, îi revine sarcina de a-i găsi pe „oamenii buni” din Danemarca şi de a-i preveni. Însă Bentzon este antrenat să vadă răul din oameni, nu binele. Unul câte unul, oamenii sunt tăiaţi de pe lista lui. Le simte secretele şi nelegiuirile.  Tocmai când e pe cale să renunţe la cazul ce i-a fost încredinţat, Niels Bentzon o întâlneşte pe Hannah Lund, astrofizician strălucit, care suferă de pe urma morţii fiului ei şi a căsniciei sale ratate. Cu ajutorul lui Hannah, Bentzon reface puzzle-ul numeroaselor decese, scoţând la iveală un anumit tipar. Îşi dau seama că e vorba despre o crimă planificată perfect. Au avut loc treizeci şi patru de decese – mai urmează două, potrivit legendei. Dacă iau tiparul în considerare, Niels şi Hannah pot numi data şi locul în care se vor produce ultimele două crime. În Veneţia şi Copenhaga. Şi vor fi săvârşite acum. Un roman poliţist fenomenal, centrat pe moartea misterioasă a «oamenilor buni» şi pe măiestria detectivilor de a rezolva enigma… înainte de a fi prea târziu.”

Cam târziu m-am luat de această serie, știu și o recunosc. Sunt mult prea multe serii bune care sunt sărite din cauza timpului prea scurt, însă mă străduiesc și eu cât pot. Mai sunt multe la rând și știu și că am comis multe nedreptăți de-a lungul vremii. Am să încerc să le repar, după ce va crește ziua cu încă vreo zece ore. Sau când mă voi organiza ceva mai bine. În fine.  O serie din care la noi au apărut, până acum, trei volume. De aceeași autori (Anders Rønnow Klarlund şi Jacob Weinreich, cei care semnează sub numele comun A.J. Kazinski) a mai apărut, tot la editura Trei, în colecția Fiction Connection, și romanul de sine stătător „Sfânta Alianță” (în 2016, traducere de Ana Maria Tamaș). Însă acum am să încerc să aștern câteva idei despre acest prim volum.

Unul consistent, de peste 650 de pagini, dar care se citește extrem de repede. Și din care am rămas și cu ceva idei, contrar părerii preconcepute, că dacă citesc în cea mai mare viteză, rămân cu zero idei sau amintiri. Cum ziceam, o poveste care se citește ușor, în ciuda subiectului ușor morbid (sau poate tocmai de aceea? Nu, nu e cazul, nu de aceea m-a ținut în suspans și mi-a trezit curiozitatea). Se citește ușor pentru că are capitole extrem de scurte și de numeroase, autorii alternând decorurile (Veneția, respectiv Copenhaga, apoi mai toată Danemarca) și personajele principale, dublate de o excelentă serie de informații științifice valoroase care mai că m-au făcut să-mi iau agenda și pixul ca să mi le notez, atât mi s-au părut de interesante.

Niels Bentzon, personajul principal și cel care dă și titlul seriei scrise de A.J. Kazinski, este, așa cum îi stă bine unui personaj născocit de un autor nordic, croit parcă să nu placă celor din jur (sau cititorului): nu poate călători pe distanțe prea mari, toți îl consideră un anormal și un ciudat și-un încăpățânat, nevasta i-a plecat în celălalt capăt al pământului, tocmai în capitala Africii de Sud, iar el a rămas în Copenhaga, să se lupte cu sinucigașii și cu cei mai odioși criminali. Căci am uitat să vă spun că Niels Bentzon este negociator al Poliției din Copenhaga. Nu negociator care intervine în cazul în care un terorist sechestrează oameni nevinovați, ci negociator care încearcă să-i convingă pe sinucigași să nu-și ia viața. Nu chiar cel mai iscusit, din cauza fobiei de a călători pe distanțe mari, care-l împiedică să participe, de exemplu, la cursurile de perfecționare organizate periodic de FBI. Așa că-n locul lui merg alți colegi, iar el este doar o soluție de avarie. Lucru care însă se va schimba cu timpul. Și doar atât zic, căci ar însemna spoiler.

Bine, nu chiar. Așadar, de-a lungul și de-a latul mapamondului mor oameni buni în condiții suspecte. Treizeci și patru până acum, treizeci și patru de persoane preocupate nu de bunăstarea proprie și de preamărire, ci de bunăstarea celor din jur. Unii le-ar zice sfinți, alții le-ar zice altruiști, cert este că moartea lor face valuri. Pentru că au ajutat mulți oameni și pentru că mor într-un chip bizar: în chinuri groaznice, pe spate apărându-le și un tatuaj straniu. Sau un soi de tatuaj. Nimeni nu știe de ce mor acești oameni, cine îi omoară sau cum de le apare tatuajul pe spate. Sau de ce le apare acest tatuaj. Și cum cel mai ciudat polițist danez e tocmai Niels Bentzon, evident că lui i se încredințează acest caz la fel de ciudat. Lui, care nu e anchetator criminalist, ci negociator. Ciudată și mișcare șefului poliției, însă se dovedește că Niels face ce face și începe să înregistreze progrese.

Mai ales după ce o întâlnește pe astrofiziciana Hannah Lund, geniu și soție părăsită de soț, care, în urma unei drame cumplite (i s-a sinucis fiul de unsprezece ani, geniu și el), a rămas cu mințile zdruncinate. Însă se pare că ea l-ar putea ajuta, totodată, pe Niels Bentzon să afle cine și de ce îi ucide pe acești oameni buni.

Un excelent început de serie. Alert, întunecat și sumbru. Scriitură bună, umor, ironie acidă, acțiune, acțiune și iar acțiune. Dramă și crime ritualice, ce parcă nu-și au sensul. Ritualurile, adică, deși evident că și crimele nu au sens decât pentru nebunii care le comit. Povestea te face să te întrebi încă o dată ce naiba e în neregulă cu specia asta a noastră, de-a devenit atât de autodistructivă. I-am reproșat totuși latura prea pronunțat mistică (credința în Dumnezeu cel atotputernic, care nu cumva îi cheamă la El pe cei buni, după ce și-au îndeplinit misiunea pe acest pământ?, reîncarnare, urcarea la cer, coborârea în iad, lucruri de genul ăsta), lucru prezent de la un capăt la altul, care m-a făcut să-i scad din notă. Am apreciat în schimb modul în care sunt alternate planurile și informațiile mai mult decât generoase scoase la iveală de autorii danezi, lucru care a zgândărit fostul amator (și câștigător) de concursuri de cultură generală din mine. Per ansamblu, o lectură destul de accesibilă și un ritm frenetic, de nu ai timp să răsufli. Personajele… hmm! Noroc că am citit și cel de-al doilea volum și mai am nițel și îl termin și pe cel de-al treilea, altfel nu știu, zău, ce lucruri neplăcute aș mai fi avut de zis despre Niels. Așa însă… Dați-i o șansă acestui volum și acestei serii. A apărut acum ceva ani, volumul trei are și el vreun an și jumătate, dar eu aș zice că merită o șansă. Și poate, astfel, vor apărea și celelalte.

„Ministrul justiției, Angelino Alfano, nu era decât un lacheu de-al lui Berlusconi. Fostul secretar al coruptului prim-ministru devenise ministru al justiției pentru a putea urzi o rețea etanșă de legi care să-l țină pe Berlusconi departe de pușcărie.”

Lecturi 195: Jo Nesbø – Liliacul & Cărăbușii

Jo Nesbø – Seria Harry Hole I: Liliacul (Harry Hole I: Flaggermusmannen, 1997) 432p., TPB, 13×20, Trei, 2018, Colecția Fiction Connection, Trad. Bogdan Perdivară, Red. Domnica Drumea, 45 (38.25) lei, ISBN 978-606-400-561-8

Premii: Glass Key Award (1998), Rivertonprisen (1997)

Nota Goodreads: 3.54 (70254 note)

Descrierea editurii: „Inspectorul criminalist Harry Hole de la Poliția din Oslo este detașat la Sydney ca să-i asiste pe omologii săi australieni în rezolvarea unui caz de crimă. Harry e liber să le ofere ajutor, însă a primit instrucțiuni clare să se țină departe de necazuri. Victima — o norvegiană de douăzeci și trei de ani — este o mică celebritate în țara ei. Nefiind genul care să stea deoparte, Harry se împrietenește cu unul dintre detectivii însărcinați cu investigarea cazului și cu unul dintre martori, implicându-se tot mai mult în găsirea ucigașului. Împreună, cei trei descoperă că uciderea tinerei face parte dintr-un șir de cazuri neelucidate, tiparul crimelor indicând că autorul ar fi un psihopat care acționează în toată țara. Pe măsură ce se apropie tot mai mult de criminal, Harry începe să se teamă că nimeni nu este în siguranță, cu atât mai puțin cei implicați în rezolvarea cazului. Oare îl vor prinde pe ucigaș înainte să facă o nouă victimă?”

Jo Nesbø – Seria Harry Hole II: Cărăbușii (Harry Hole II: Kakerlakkene, 1998) 416p., TPB, 13×20, Trei, 2019, Colecția Fiction Connection, Trad. Bogdan Perdivară, Red. Domnica Drumea, 45 (38.25) lei, ISBN 978-606-646-2

Nota Goodreads: 3.71 (33873)

Descrierea editurii: „Ambasadorul Norvegiei în Thailanda este găsit asasinat într-un bordel din Bangkok. Era în relații apropiate cu prim-ministrul norvegian și, pentru a evita un scandal, politicienii de la Oslo hotărăsc să trimită la fața locului pe cineva care să investigheze cazul cu cea mai mare discreție. Omul ales este Harry Hole, polițistul alcoolic și dependent de vitamina B12, care primește instrucțiuni clare: să încerce să păstreze intactă reputația prim-ministrului și a Ministerului de Externe. Odată ajuns în capitala sufocantă a Thailandei, Harry descoperă că asasinarea ambasadorului este un caz mult mai complicat decât părea la prima vedere. Scufundat în zgomotul și traficul frenetic al orașului, Harry află că în asasinat a fost implicată probabil și mafia opiului, iar unul dintre localnicii care îi vin în ajutor dispare misterios. Harry se încăpățânează să elucideze un caz pe care, de fapt, nimeni nu-l vrea rezolvat. Dar în cine poate avea încredere?”

Inițial, după ce-am terminat primul volum, chiar înainte de vizita autorului în România, la care, din fericire, am reușit să particip, deși am ajuns cu întârziere, umblând prin ploaie, am zis că voi scrie o recenzie pentru fiecare volum în parte. Bine, de fapt am avut ambiția să citesc ambele volume apărute până acum la Editura Trei din seria Harry Hole până să vină autorul la București, dar lucrurile n-au ieșit chiar cum mi-am dorit. Terminasem primul volum, „Liliacul”, însă nu și pe cel de-al doilea. Primul, recunosc deschis, mi-a lăsat o impresie deosebit de puternică și chiar ar fi meritat o recenzie amplă, detaliată, scrisă la cald. Dar apoi a început să se apropie Bookfest, să mă grăbesc să predau o traducere și să-mi lipsească timpul pentru a scrie recenzia pe care mi-o promiteam în gând, dar știți cum e vorba aia, cu socoteala de-acasă…

Și amintirile s-au estompat, am citit și volumul doi și acum mă trezesc că trebuie să scriu o recenzie comună pentru ambele volume. Știu, nu-i chiar cusher, dar promit să mă revanșez la următoarele volume. Am constatat, umblând pe Goodreads, că volumele au căpătat o popularitate din ce în ce mai mare pe măsură ce autorul a înaintat în serie. O popularitate care culminează cu volumul ecranizat (care sper că depășește cu mult ecranizarea, însuși autorul evitând să răspundă în mod direct la întrebarea dacă a văzut filmul „Omul de zăpadă” și cum i s-a părut; diplomat, elegant din partea lui) și care a primit note din ce în ce mai mari de la un volum la altul. Lucru care mă bucură, desigur, căci dacă următoarele volume sunt mai bune decât „Liliacul” și „Cărăbușii”, atunci Jo Nesbø va urca și mai mult între preferințele mele. Nu că nu mi-a intrat deja în inimă, cu dipticul „Sânge pe zăpadă/Soare în miez de noapte”, dar acele romane sunt de un alt calibru, și ca întindere, și ca miză, și ca poveste.

Dar să revenim la „Liliacul” și la „Cărăbușii”: două romane de început de carieră, care vesteau însă încă de pe atunci că acest muzician norvegian fără ambiții de-a deveni un fel de rege neîncoronat al curentului nordic-noir urma să se transforme într-un adevărat fenomen mondial. De ce oare? Protagonist cu mai multe defecte decât calități, ceea ce-l face complex, tragic și, totodată, interesant peste măsură, povești dureroase, ample, dure și cinice, dublate, sprijinite de povești secundare, de fire cărora la început nu le găsești rostul, dar care apoi vin să completeze povestea de ansamblu, să o facă și mai complexă, să te ajute să o înțelegi, să te ajute să înțelegi motivațiile personajelor, să te ajute să înțelegi că Jo Nesbø scrie literatură. Punct. Nu literatură polițistă, nu thriller, ci literatură. Pe care trebuie să o citească toată lumea, fără a strâmba din nas că nu e premiată cu Goncourt sau Man Booker Prize, așadar nu e literatură, dom’le, cum, se poate una ca asta?

Da, se poate. Jussi Adler Olsen, un scriitor danez poate nu de talia lui Jo Nesbø, dar nici foarte departe de el, este propunerea Danemarcei la premiul Nobel. La noi, scriitorii de SF și de literatură polițistă sunt exilați în rândul literaturii pentru copii și tineret. La ei, cei responsabili de Proiectul Hogarth Shakespeare, o reinterpretare în cheie modernă a unor piese clasice de-ale lui William Shakespeare, i-au încredințat lui Jo Nesbø misiunea de-a rescrie „Macbeth”. Ce-a ieșit, chiar sunt curios. Extrem de curios. Numai să mai scadă nițel prețul piperat cu care se mândrește tare editura Humanitas.

„Liliacul”: un roman dur, complex, cu desfășurare destul de lentă a acțiunii, dar care scoate la iveală niște povești aparent fără miză în cadrul poveștii generale, ce își găsesc apoi rostul spre final; cunoaștem un Harry Hole mai tinerel (cam de vârsta mea), ce fuge ca dracul de tămâie de băutură, până ce se îndrăgostește de o fată; la Sydney, unde sosește el să ancheteze moartea unei norvegience, e o căldură sufocantă; poliția umblă în vârful picioarelor și se dă de ceasul morții să-l afle pe vinovat, care se pare că e și ucigaș în serie; victime: femei blonde, tinere și atrăgătoare; cu această ocazie am făcut cunoștință cu niște personaje desprinse dintr-o tragicomedie despre care s-ar putea scrie pagini întregi: Birgitta, suedeza de care se cam îndrăgostește Harry, Otto, clovnul travestit/gay/bisexual, Andrew, un polițist aborigen, dezrădăcinat, cam rebel, dar altfel un polițist sclipitor trecut prin ciur și prin dârmon, și boxerul aborigen Toowoomba, prieten și protejat al lui Andrew, care sub aparența pașnică ascunde și el o armată de demoni. O poveste cinică, tristă și întortocheată, care vestea încă de pe atunci că Nesbø se va transforma într-un adevărat star al literaturii polițiste mondiale. PS: legenda Liliacului e terifiantă, citiți povestea și îmi veți da dreptate.

„Cărăbușii”: schimbăm ancheta, nu și căldura; detașat la Bangkok de șefii care vor să scape orașul Oslo de un detectiv bețiv și obsedat de rezolvarea cazului de viol căruia i-a căzut victimă tocmai sora sa, ce suferă de Sindromul Down, Harry Hole trebuie să rezolve cazul de asasinat căruia i-a căzut victimă ambasadorul Norvegiei în Thailanda; cazul, normal, e foarte complicat; în scenă apare o polițistă ce pare o variantă feminină (cheală, în schimb) a lui Chuck Norris, născută și crescută acolo de părinți rămași în zonă imediat după terminarea războiului din Vietnam, un amant cu aere de playboy, o fiică neglijată, un șofer ce nutrește ambiții mari și niște victime minore, cum era și normal în țara în care se strânge anual cea mai mare cantitate de pedofili pe metru pătrat; acuma, nu că aș vrea să minimalizez o asemenea oroare, care a transformat Thailanda într-o adevărată legendă, dar parcă m-aș fi așteptat la altceva de la o asemenea poveste, parcă mi-aș fi dorit o altă turnură a lucrurilor, o altă evoluție; e drept că acțiunea se petrece acum douăzeci de ani și că pe-atunci parcă nu se făcea atâta tam-tam din această cauză (dar poate că nici nu erau efectuate zi de zi arestări de pedofili adunați acolo din toată lumea), așadar, la acea vreme, poate că astfel de cazuri nu erau mediatizate la fel de intens, iar ideea lui Nesbø chiar a reprezentat ceva inedit. Cu toate astea, poveștile care clădesc eșafodajul, scheletul poveștii de ansamblu sunt de-a dreptul cutremurătoare, la fel ca și în cazul volumului precedent.

Iar prin frânturi de informații, prin personaje, prin decor și prin aportul tuturor tehnicilor pe care Nesbø părea să le stăpânească încă de pe atunci aproape la perfecție, am ajuns să mă îndrăgostesc de acest extraordinar scriitor. Concluzia concluziilor: încet, încet, se conturează personalitatea poate celui mai complex detectiv al literaturii moderne. Și parcă numai pe imobilul de Fassbender îl văd în fața ochilor când mi-l imaginez pe Harry Hole. Din păcate. Ar fi meritat mai mult.

Lecturi 180: Jo Nesbø – Soare în miez de noapte

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Jo Nesbø – Seria Olav Johansen II: Soare în miez de noapte (Blod på snø II: Mere blod, 2015) 208p., TPB, 13×20, Trei, 2019, Colecția Fiction Connection, Trad. Bogdan Perdivară, Red. Domnica Drumea, 39 lei, ISBN 978-606-400-521-2

Nota Goodreads: 3.58 (10353 note)

Descrierea editurii: „Jon, ucigaș plătit, a făcut o mare greșeală: l-a trădat pe cel mai notoriu interlop din Oslo — Pescarul. Acum, s-a ascuns de el într-un colț izolat al Norvegiei, sperând să-și găsească refugiu în sânul unei secte dintr-un oraș de munte atât de nordic, încât soarele nu apune niciodată. Adăpostit într-o cabană în sălbăticie, Jon primește ajutor de la Lea, o mamă greu încercată, și de la Knut, tânărul ei fiu. Dar deși Lea îi face rost de o pușcă, iar Knut îi aduce provizii, soarele nocturn îl duce încetul cu încetul în pragul nebuniei. Iar oamenii trimiși de Pescar să-l asasineze sunt tot mai aproape. Mai există speranță pentru Jon, cel care nu le lăsa nicio șansă victimelor lui?” Continuă lectura

Lecturi 178: Jo Nesbø – Sânge pe zăpadă

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Jo Nesbø – Seria Olav Johansen I: Sânge pe zăpadă (Blod på snø I: Blod på snø, 2014) 176p., TPB, 13×20, Trei, 2018, Colecția Fiction Connection, Trad. Bogdan Perdivară, Red. Domnica Drumea, 35 lei, ISBN 978-606-400-526-7

Nota Goodreads: 3.50 (18668 note)

Descrierea editurii: „Olav Johansen este ucigaș plătit și lucrează pentru unul dintre capii lumii interlope din Oslo-ul anilor 1970, eliminându-i cu sânge rece pe toți cei desemnați de șeful său. Și totuși, Olav e un om mult mai complicat decât pare la prima vedere. Puterea lui de a iubi este la fel de mare precum talentul său pentru crimă. Da, este înclinat în mod natural spre subordonare, dar în sânge poartă și virusul răzvrătirii, născut din puterea pe care o are asupra vieții și morții. Ultima misiune care îi este încredințată îl pune într-o situație foarte periculoasă, ajutându-l să înțeleagă un lucru esențial despre meseria lui: cu cât afli mai multe despre afacerile șefului, cu atât e mai probabil să devii chiar tu una dintre țintele lui.”

Dat fiind că până de curând poveștile lui Jo Nesbø îmi erau cu totul necunoscute, deși toți prietenii mei mai grăbiți cu recuperările pe partea de mystery&thriller îmi lăudau seria Harry Hole, că autorul norvegian a fost preluat de editura Trei și că în luna mai va veni într-o vizită în țara noastră, prilej cu care voi răspunde și eu prin „da” la apel (deja am rezervat și biletul pentru 7 mai), am zis să fac niște săpături. O pârdalnică de răceală, care mi-a jucat un renghi destul de urât timp de vreo săptămână și jumătate, m-a împiedicat să mă bucur cum trebuie de „Fiul”, primul roman al lui Nesbø publicat de editura Trei în colecția Fiction Connection, și să mă documentez mai temeinic, așa că am zis s-o fac cu prilejul citirii celor două romane care alcătuiesc dipticul „Olav Johansen”.

Și am aflat următoarele (sar peste biografia demnă de un film de aventuri): seria „Harry Hole”, care l-a făcut celebru în toată lumea pe Nesbø, numără până acum nu mai puțin de douăsprezece romane; la noi au apărut, la editura Rao, cea care l-a abordat prima pe Nesbø, volumele trei, patru, cinci, șase și șapte, adică „Rødstrupe/The Redbreast” (2000), tradus la noi cu titlul de „Fantoma trecutului”, „Sorgenfri/Nemesis” (2002), tradus la noi cu titlul „Călăul”, „Marekors/The Devil’s Star” (2003), tradus la noi cu titlul „Steaua diavolului”, „Frelseren/The Redeemer” (2005), tradus la noi cu titlul „Mântuitorul”, și „Snømannen/The Snowman” (2007), tradus la noi cu titlul „Omul de zăpadă”, despre care a cărui ecranizare, unul dintre puținele filme pe care le-am văzut în ultimii câțiva ani, nu pot spune decât că mi s-a părut cel puțin dezamăgitoare, în ciuda actorilor de primă mână aleși pentru roluri și a bugetului mai mult decât generos (și țineți cont că n-am citit cartea, ca să am vreun punct de referință), apoi, începând de anul trecut, în scenă a intrat editura Trei, care a izbutit, în nici măcar un an, să facă ce-a făcut editura Rao între 2009 și 2014: să publice nu mai puțin de cinci romane de Jo Nesbø.

Și s-o facă așa cum ar trebui, în ordine: adică să publice primele două volume ale seriei „Harry Hole”, „Flaggermusmannen/The Bat”, tradusă cu titlul „Liliacul”, și „Kakerlakkene/Cockroaches”, tradusă cu titlul „Cărăbușii”, apărută de vreo două săptămâni doar, dar și seria „Olav Johansen” (în engleză ea, seria, se numește „Blood on Snow”, adică s-a păstrat titlul primului volum, ceea ce are mai multă logică – însă nu este greșit nici titlul ales de editura Trei pentru această serie: pe Wikipedia am citit că inițial așa s-a și numit seria, „Olav Johansen”, când au început să apară zvonuri despre ea, precizându-se că va urmări aventurile ucigașului plătit Olav Johansen; nimic însă despre ce se întâmplă în volumul doi, care nu mai are absolut nicio legătură cu primul volum, de aceea o mult mai logică denumire pentru serie ar fi fost, într-adevăr, „Sânge pe zăpadă”), alcătuită din „Sânge pe zăpadă” („Blod på snø/Blood on Snow” – 2014) și „Soare în miez de noapte” („Mere blod/Midnight Sun” – 2015). Ar mai fi și două romane de sine stătătoare, „Fiul”, adică „Sonnen/The Son”, unul dintre cele mai complexe thrilleruri citite vreodată de mine, despre care am scris, mai pe larg, pe Bookblog, și „Hodejegerne/Headgunters” (2008), ecranizat în 2011 (culmea, și pe acesta l-am văzut, pe vremea când nu vedeam doar două sau trei filme pe an, ci câteva zeci), neapărut încă la noi (deși sunt sigur că va apărea cât de curând). Ah, și era să uit de proiectul „Hogwarts”, cel în care scriitori celebri din toată lumea reinterpretează piese clasice de-ale lui Shakespeare și în care lui Jo Nesbø i-a revenit, în mod oarecum logic, tocmai „Macbeth”. Acest roman, cum era și firesc, va apărea la editura Humanitas Fiction, în celebra colecție Raftul Denisei, iar traducerea îi aparține Ivonei Berceanu.

Ar mai fi și o serie pentru copii, „Doktor Proctor”, apărută la editura Rao, însă despre asta, probabil atunci când timpul va fi la liber și vom putea citi șaptezeci de ore pe zi, nu doar două sau trei. Am făcut o paranteză lungă cu ocazia acestui prim volum deoarece, inițial, am zis că voi scrie despre ambele volume ale seriei „Olav Johansen”  odată, asta ca să folosesc denumirea aleasă de editura Trei. Și pentru că îmi trebuia și mie o organizare mai eficientă, o evidență mai clară, pentru romanele lui Jo Nesbø, dat fiind că la noi au apărut deja nu mai puțin de zece volume (chiar unsprezece, dacă punem la socoteală și „Macbeth” de la Humanitas), dacă e să le numărăm doar pe cele crime, care ne interesează, deocamdată.

Însă n-am putut. Nu am putut, pur și simplu. Nu sunt simple nuvele. Sunt povești de viață complexe, cu personaje complexe, și se întâmplă atât de multe în nici doar două sute de pagini (primul volum are 176, al doilea, 208) că n-ai cum să surprinzi totul într-o singură postare. Așadar, pe rând.

Acum e momentul lui „Sânge pe zăpadă”. Suntem în geroasa iarnă a anului 1977, iar Olav Johansen, un tip dislexic care se ocupă cu pedepsirea celor care ies din cuvântul lui Hoffmann, capul lumii interlope a capitalei Norvegiei, primește o misiune extrem de grea: să o elimine pe soția lui Hoffmann. Motivul? Aceasta își înșală soțul, ziua în amiaza mare, în casa lor, în timp ce soțul e plecat la birou, să mai aranjeze niște transporturi de droguri. Așa că Olav se cazează frumos într-o cameră de hotel cu fața spre vila soțului încornorat și urmărește, stupefiat, cum soția acestuia primește în casă, la aceeași oră, zi de zi, un străin care o pălmuiește, apoi smulge rochia de pe ea și o trântește pe un șezlong, unde își fac de cap cât vor. Și asta se întâmplă zi de zi, cu regularitate de metronom. Numai că Olav face o adevărată pasiune față de soția patronului și se hotărăște să rescrie povestea pe care și-a imaginat-o patronul. Dar cum nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită…

„În fine. Ca să rezum, să spun așa: nu mă pricep să conduc potolit, sunt prea sensibil, mă îndrăgostesc mult prea repede, îmi pierd capul când mă înfurii și stau foarte prost cu aritmetica. Am mai citit una-alta, dar prea multe nu știu, cu siguranță nimic folositor. Și stalactitele cresc mai repede decât sunt eu în stare să scriu.”

Povestea curge molcom, către un sfârșit așteptat de toată lumea. Însă Jo Nesbø nu e genul care să facă compromisuri, sau care să expedieze din doi timpi și trei mișcări o poveste atât de promițătoare (ce seamănă cu cele imaginate de frații Cohen, pe alocuri, virând chiar spre absurd, uneori), așa că introduce cârlige, de care să ne agățăm pentru a ne forma o imagine cât mai completă despre acest personaj pe alocuri chiar fascinant. Din trecutul lui (trecut chinuit, tată violent, mamă împinsă în brațele alcoolului din cauza soțului violent, copil chinuit, știți povestea, nici nu-i de mirare că a rămas cu un oarecare handicap și că nu știe să numere cum trebuie, deci pistolul i-a devenit unealta de lucru cea mai potrivită), dar și din planurile sale de viitor, căci, în secret, este îndrăgostit de o surdă-mută pe care a salvat-o odinioară din ghearele aceluiași Hoffmann.

Nu zic mai multe. Povestea are momente înduioșătoare, dar și momente pline de cruzime. Personajele secundare sunt abia schițate, însă Olav Johansen este un tip pe cinste și chiar mi-a plăcut de el: ucigaș plătit, tip sucit și bizar, dar care are principii și renunță la mica sumă pe care o agonisise până atunci pentru a se revanșa față de familia primei sale victime în calitate de ucigaș plătit. Naiv, se îndrăgostește cu patimă de cine nu trebuie, ajungând în situații imposibile. Cu toate că-i dislexic, este un cititor avid și nu îi place motivația din spatele personajului Jean Valjean din romanul său preferat, „Mizerabilii”. Așa că-și imaginează o altă poveste. La fel cum își imaginează și un alt final pentru acest mic roman, mai mult nuvelă decât roman. Însă autorul poveștii sale nu e de acord cu povestea imaginată de personaj. O fi bine, o fi rău? Mie mi-a plăcut mai mult cea a personajului, decât cea a autorului. Rămâne să decideți și voi care vă place mai mult.