Este posibil ca imaginea să conţină: text

Traducere de Alexandra Fusoi.

„Trupul pe care-l porți a fost cândva al meu.”

Așa începe scrisoarea pe care Myfanwy Thomas o ține în mână atunci când se trezește într-un parc londonez înconjurată de cadavre care poartă mănuși din latex. Fără să aibă habar cine e, Myfanwy trebuie să urmeze instrucțiunile pe care i le-a lăsat fostul eu pentru a-și descoperi identitatea și a-i găsi pe agenții care vor s-o distrugă.

Curând află că e o Tură, un membru de rang înalt al unei organizații secrete numite Checquy, care se luptă cu numeroasele forțe supranaturale din Marea Britanie. De asemenea, descoperă că și ea posedă o abilitate rară, posibil letală.

În misiunea ei de a afla care membru din Checquy a trădat-o și de ce, Myfanwy întâlnește o persoană cu patru trupuri, o aristocrată care îi poate pătrunde în vise, o instituție secretă unde copiii sunt transformați în luptători letali și o conspirație mai mare decât și-ar fi putut închipui vreodată.

Înțesat de personaje deopotrivă fascinante și fantastice, Nume de cod: Tura e un thriller ingenios, plin de suspans și umor, care marchează debutul ambițios al unui tânăr scriitor extrem de talentat.

„Impresionant! […] Umorul sec, răsturnările de situație surprinzătoare și intriga bine meșteșugită fac din acest roman un câștigător.” PUBLISHERS WEEKLY

„Absolut convingător și captivant – foarte bine gândit și adesea ilar. […] Până și acest critic istovit, care îmbătrânește și care suferă de deficit de atenție, a fost dat pe spate.” LEV GROSSMAN, autorul romanului Magicienii

„O combinație inedită de Harry Potter, Vânătorii de fantome și Războiul lumilor, acest roman e îndrăzneț și ingenios, plin de spori, mâzgă și suspans – și are trei eroine cutezătoare (dintre care două împart același trup!).” KATHERINE NEVILLE, autoarea romanului The Fire

„Nume de cod: Tura are de toate – puteri secrete, organizații misterioase, cotloane întunecate, savanți excentrici și o rață care poate vedea viitorul. […] Vă spun cu mâna pe inimă că a trecut ceva timp de când nu m-am mai bucurat așa de un roman paranormal. […] Atât de bun e!” JAMES FLOYD KELLY, wired.com

Daniel O’Malley a absolvit Michigan State University și a obținut diploma de master în istorie medievală la Ohio State University. A revenit în Australia, țara sa natală, unde acum lucrează pentru guvern, fiind purtătorul de cuvânt al agenției care investighează accidentele de transport. Aflați mai multe pe www.rookfiles.com

Fragment în avanpremieră
1
Dragă Tu,
Trupul pe care‑l porți a fost cândva al meu. Cicatricea de pe interiorul coapsei stângi se află acolo pentru că, atunci când aveam nouă ani, am căzut dintr‑un copac și mi‑am străpuns piciorul. Plomba de la măseaua din stânga sus e rezultatul amânării vizitei la dentist timp de patru ani. Dar probabil că ție nu‑ți pasă prea mult de trecutul acestui trup. La urma urmelor, îți scriu această scrisoare ca s‑o citești în viitor. Probabil că te întrebi de ce ar face cineva așa ceva. Răspunsul e și simplu, și complicat. Răspunsul simplu e că știam că va fi necesar.
Răspunsul complicat s‑ar putea să dureze ceva mai mult timp.
Știi numele trupului în care te afli? Este Myfanwy. Myfanwy Alice Thomas. Aș spune că ăsta‑i numele meu, dar acum tu ai trupul, așa că bănuiesc că o să folosești și numele. Lumea are obiceiul să‑i pocească pronunția, dar mi‑ar plăcea să știi măcar cum să‑l spui. Nu susțin pronunția galeză tradițională, așa că pentru mine w este mut, iar f este accentuat. Așadar, mif‑an‑i. Simplu. De fapt, dacă stau să mă gândesc, rimează cu Tiffany.
Înainte să‑ți înșir povestea, trebuie să fii conștientă de câteva lucruri. În primul rând, ai o alergie gravă la înțepăturile de albină. Dacă te înțeapă și nu iei măsuri imediat, o să mori. Țin pe‑aproape chestiile alea ca niște stilouri‑injectoare‑cu‑epinefrină, așa că găsește unul dintre ele înainte să ai nevoie. Trebuie să fie unul în geantă, unul în torpedoul mașinii și câte unul în cam toate sacourile care sunt acum ale tale. Dacă te înțeapă vreo albină, scoate capacul chestiei ăleia, înfige‑l în coapsă și apasă. Ar trebui să fii în regulă. Vreau să spun că o să te simți ca naiba, dar n‑o să mori.
În afară de asta, n‑ai restricții alimentare și nici alte alergii, și ești în formă destul de bună. În familie există o tradiție de cancer de colon, așa că trebuie să faci controale regulate, dar încă n‑a apărut nimic. A, și nu ții deloc la băutură. Dar probabil că nu e cazul să afli asta încă. Sunt lucruri mai importante care să te îngrijoreze.
Din fericire, o să ai portofelul meu și, împreună cu el, toate cardurile alea mici de plastic, care sunt vitale pentru supraviețuirea în lumea electronică de azi. Permisul de conducere, cardurile de credit, cardul de sănătate, cardul de bibliotecă, toate îi aparțin lui Myfanwy Thomas. Mai puțin trei dintre ele. Iar acestea trei sunt, pentru moment, cele mai importante. O să găsești acolo un card de debit, un card de credit și un permis de conducere pe numele Anne Ryan, un nume care n‑o să aibă nicio legătură cu tine. Numărul personal de identificare pentru toate acestea este 230500. Asta‑i data mea de naștere, urmată de vârsta ta. Ești nou‑născută! Ți‑aș sugera să retragi imediat niște bani din contul lui Anne Ryan, să te duci la un hotel și să te cazezi sub numele ei.
Probabil că ești deja conștientă de această etapă următoare, pentru că, dacă citești scrisoarea asta, înseamnă că ai supraviețuit câtorva amenințări imediate, dar ești în pericol. Doar pentru că tu nu ești eu nu înseamnă că ești în siguranță. Împreună cu trupul ăsta, ai moștenit și anumite probleme și responsabilități. Du‑te și găsește‑ți un loc sigur și apoi deschide a doua scrisoare.
A ta,
Eu
Stătea tremurând în ploaie, privind cum dispar sub potop cuvintele din scrisoare. Din păr i se scurgea apă, buzele aveau gust sărat și o dureau toate. Sub lumina palidă a unui felinar aflat în apropiere, scotocise prin buzunarele gecii, căutând
vreun indiciu despre cine era, unde se afla și ce se petrecea. În buzunarul interior găsise două scrisori. Primul plic era adresat, simplu, Ție. Al doilea avea doar cifra 2 scrisă pe el.
Scutură supărată din cap și ridică privirea spre furtună, uitându‑se la fulgerul ramificat de pe cer. Bâjbâi în alt buzunar, iar degetele i se strânseră pe o formă voluminoasă. O scoase și văzu o cutie de carton lungă și îngustă care se îmbiba cu apă și se deforma. Pe o etichetă de farmacie era o denumire chimică lungă și numele Myfanwy Thomas. Strânse degetele și simți plasticul dur al stiloului cu epinefrină, apoi puse cutia la loc în buzunar.
Deci sunt Myfanwy Thomas, își zise ea cu amărăciune. N‑am parte nici măcar de luxul de a nu ști cum mă cheamă. N‑am
ocazia să încep o viață nouă. Oricine o fi fost Myfanwy Thomas, a reușit să mă bage într‑o groază de belele. Își trase nasul
și și‑l șterse cu mâneca. Se uită împrejur. Un fel de parc. În jurul luminișului, sălciile își plecau crengile lungi, iar ea stătea
într‑un loc care fusese o pajiște, dar devenea rapid o groapă plină de noroi. Luă o hotărâre, își trase picioarele din clisă
și păși cu grijă peste cercul de cadavre împrăștiate în jurul ei. Erau toate nemișcate și toate purtau mănuși de latex.
Când ajunse la ieșirea din parc, își strângea brațele în jurul corpului și era udă leoarcă. Aducându‑și aminte avertismentul
din scrisoare, fusese prudentă, cercetând împrejurimile în căutarea vreunui atacator ascuns printre copaci. Deasupra ei
bubui un tunet, iar ea tresări. Cărarea o scosese din parc, iar acum se holba la peisajul din fața ei. În mod clar, parcul era în mijlocul unui soi de zonă rezidențială — înainte se afla un șir de case în stil victorian. Fără îndoială, erau drăguțe, se gândi ea mohorâtă, dar nu era în dispoziția necesară ca să le aprecieze așa cum meritau. La niciuna dintre ferestre nu se vedeau lumini și începuse să bată un vânt rece. Totuși, miji ochii spre capătul drumului și distinse o strălucire puternică în depărtare, care promitea vreun fel de complex de afaceri. Oftând, porni în direcția aceea, vârându‑și mâinile la subraț ca să le oprească din tremurat.
După o vizită la un bancomat și un apel făcut dintr‑o cabină telefonică destul de degradată, stătea pe bancheta din spate
a unui taxi, fiind transportată spre un hotel de cinci stele. Se uită în urmă în câteva rânduri, verificând dacă o urmăresc alte mașini, și o dată îi ceru șoferului să întoarcă în drum de două ori. Nu se petrecu nimic suspect, deși taximetristul îi aruncă priviri ciudate în oglindă. Când ajunseră în cele din urmă la hotel, mormăi ceva despre un iubit care o urmărește, iar șoferul dădu din cap înțelegător, zăbovind cu privirea pe chipul ei. Studenții la discipline hoteliere care fuseseră încărcați cu serviciul la poartă în schimbul de noapte fură la înălțimea pregătirii și nici nu clipiră când îi deschiseră ușa unei femei ude fleașcă. Trecu prin holul splendid, lăsând o dâră de picături de apă pe pardoseală.
Recepționera impecabil îmbrăcată și coafată (la trei dimineața! Ce soi de robot monstruos era femeia asta?) își înăbuși politicos un căscat și abia deschise ochii când persoana care se prezentase șovăitor drept Anne Ryan se cază fără rezervare sau bagaje. Băiatul de serviciu nu prea reuși să pară treaz, dar reuși s‑o conducă în cameră și să mânuiască în locul ei chestia cu cardul. Iar ea neglijă să‑i dea bacșiș, dar bănui că înfățișarea ei extenuată o să‑i câștige iertarea în această privință.
Se dezbrăcă și respinse ideea de a face baie plecând de la premisa că s‑ar putea să adoarmă în apă și să se înece într‑o
uitare cu mireasmă de flori. Făcu un duș, în schimb. Văzu vânătăi enorme înflorindu‑i pe trup. Gemu de durere când se
lăsă pe vine ca să ia săpunul, apoi își termină dușul, se înveli într‑un halat mare și pufos și se împletici în dormitor. Prinse
o mișcare cu coada ochiului și se holbă la străina din oglindă.
Se uită automat la chip, care era dominat de doi ochi vineți amenințători. Fir‑ar al naibii! își zise ea. Nu mă mir că taximetristul a crezut povestea cu iubitul periculos. Părea că încasase două lovituri zdravene, iar albul ochilor era injectat din cauza lacrimilor. Buzele erau jupuite și roșii, și usturau tare când le linse.
— Cineva a încercat să te zvânte în bătaie, îi spuse fetei din oglindă.
Chipul care o privea de‑acolo era îngust, și deși nu era frumos, nu era nici urât. Sunt greu de descris, se gândi. Trăsături greu de descris, cu păr negru până la umeri. Hmm. Descheie halatul și se uită cu un ochi critic la trup.
Aici se potrivesc o grămadă de adjective care încep cu litera S, își zise încruntată. Scundă. Sfrijită. Sâni mici. Genunchi scorojiți (deși probabil că asta era doar ceva temporar). Își aminti ceva din scrisoare și își pipăi interiorul coapsei stângi. O micuță cicatrice întărită. De când a căzut din copac și și‑a străpuns piciorul ăsta când avea nouă ani, se gândi. Trupul nu arăta foarte în formă, dar părea, din fericire, scutit de celulită. Picioare rase. Un epilat în zona inghinală conservator și recent. Mai ieșiseră la iveală și alte vânătăi, dar nu ascundeau faptul că nu deținea un corp deosebit de atrăgător. Cred că m‑aș putea descurca mai bine de‑atât, își zise ea. N‑o să fiu în stare să ajung la nivelul Sexy, dar aș putea reuși să mă descurc cu Drăguță. Dacă am un buget suficient de mare. Sau măcar niște cosmetice cu care să‑mi fac treaba.
Privirea i se mută de pe trup la reflexia camerei din spatele ei. Și iată‑l, un pat imens cu perne pufoase, o pătură care părea foarte moale și cearșafuri albe așa de apretate, că le‑ai fi putut folosi să sculptezi. Era aproape exact ce‑i trebuia. Ce bine ar fi fost dacă avea și o… Avea! O bomboană pe pernă! Ei bine, dacă era și o bomboană pe pernă, atunci merita să se împleticească peste covorul uriaș ca să ajungă până acolo. Covorul era moale și ar fi putut lesne să se prăbușească pe el, dar gândul la bomboana de pe pernă era de‑ajuns s‑o îmboldească înainte. Târându‑și picioarele, șontâcăi și reuși să adoarmă fără să moară înecată cu bomboana.
Avu vise derutante, deși mai târziu, când se trezi, se întrebă dacă erau derutante doar pentru că oamenii pe care‑i visase
erau din vremurile de dinainte de amnezie. Dar chiar și în timp ce visa era derutată. Săruta pe cineva, dar nu‑l putea vedea. Nu putea decât să‑l simtă și să se înfioare. Iar când limba lui îi pătrunsese în gât, nu intrase în panică.
Apoi era așezată la ceai într‑o încăpere plină de ferigi, cu podeaua cu dale albe și negre. Atmosfera era încinsă și umedă, iar în fața ei ședea o doamnă mai în vârstă, îmbrăcată în veșminte victoriene. Doamna sorbea gânditoare din ceașcă și o țintuia cu ochii ei ciocolatii calmi.
— Bună seara, Myfanwy! Îți cer scuze că‑ți tulbur somnul, dar mă simt obligată să‑ți mulțumesc.
— Să‑mi mulțumiți?
— Myfanwy, să nu crezi că nu înțeleg ce‑ai făcut pentru mine, zise cu răceală doamna. Îmi displace să‑ți fiu datoare, dar, mulțumită ție, a fost înlăturată o amenințare la adresa mea și a familiei mele. Dacă se întâmplă să‑ți pot întoarce vreodată
serviciul, presupun că sunt nevoită s‑o fac, oricât de supărător ar fi. Ceai?
Îi turnă o ceașcă lui Myfanwy și bău dintr‑a ei. Myfanwy gustă șovăitor și se trezi că‑i place.
— E delicios, spuse ea politicos.
— Mulțumesc! veni replica neatentă.
Femeia se uita curioasă împrejur.
— Ți‑e bine? E ceva ciudat…
Vocea i se stinse, iar ea o cercetă gânditoare pe Myfanwy.
— Mintea ți‑e diferită. Ți s‑a întâmplat ceva; e aproape ca și cum…
Se ridică brusc, dărâmându‑și scaunul, care se preschimbă în abur, și se dădu înapoi de lângă masă. Plantele se zbătură,
trăgându‑se în jurul ei.
— Cine ești? Nu înțeleg. Nu ești Tura Thomas, și totuși ești!
— Myfanwy Thomas și‑a pierdut memoria, îi explică femeia mai tânără cu glas egal, cu detașarea aceea bizară a viselor.
Eu sunt cea care s‑a trezit.
— Ești în trupul ei, zise tărăgănat doamna.
— Da, răspunse Myfanwy fără tragere de inimă.
— Ce neplăcut! spuse doamna în vârstă oftând. O tură care nu‑și aduce aminte cine este.
Se lăsă tăcerea.
— O tâmpenie.
— Îmi pare rău! zise Myfanwy, apoi se simți caraghioasă
că‑i cerea scuze.
— Da, bine. Lasă‑mă o clipă. Trebuie să mă gândesc.
Femeia în vârstă se plimbă de colo‑colo câteva minute, oprindu‑se din când în când să miroasă florile.
— Din nefericire, domnișoară, n‑am timp să cântăresc toți factorii aici. Am și eu problemele mele și nu te pot ajuta activ,
aici sau în lumea reală. Orice mișcări neobișnuite din partea mea ne‑ar pune pe amândouă în pericol.
— Nu‑mi datorați ceva? întrebă Myfanwy. Thomas v-a ajutat.
— Tu nu ești Thomas! se răsti doamna, iritată.
— Nu cred că o să se întoarcă să‑și recupereze datoriile, spuse Myfanwy sec.
Doamna în vârstă cedă.
— Un punct de vedere corect. Dar nu pot decât să‑ți păstrez secretul. N‑o să fac nicio mișcare împotriva ta și nici n‑o să
spun nimănui ce ți s‑a întâmplat. Tot restul e la latitudinea ta.
— Asta‑i tot? întrebă Myfanwy neîncrezătoare.
— E mai mult decât îți dai tu seama, și ar putea fi foarte important. Acum trebuie să plec, iar tu ai face bine să te trezești.
Plantele din jurul lor se zbătură din nou și începură să se retragă. Din tavanul de sticlă de deasupra începu să se lase
întunericul.
— Hei, stați o clipă! spuse Myfanwy, iar doamna păru surprinsă.
Ridică o sprânceană, iar întunericul care se răspândea în încăpere se opri deasupra capetelor lor.
— N‑o să fiți de mai mult ajutor?
— Nu, răspunse doamna în vârstă cu oarecare uimire.
Ședea din nou la masă.
— Categoric nu ești Myfanwy Thomas, observă ea în timp ce‑și turna încă o ceașcă de ceai. O seară bună!
— O seară bună! răspunse Myfanwy.
Doamna ridică din nou din sprânceană, iar Myfanwy simți cum roșește. Era clar că ar fi trebuit să spună altceva, și simți plutind o amintire vagă — o bucățică din memoria ei pe moarte.
— O seară bună… doamnă?
Doamna încuviință din cap.
— Ei bine, se pare că n‑ai uitat totul.
Se trezi și bâjbâi pe lângă pat după întrerupător. Ceasul îi spuse că era ora șapte dimineața. Deși era extenuată, n‑avea nicio șansă să adoarmă la loc. Pur și simplu îi goneau prin cap prea multe întrebări. Care era treaba cu visele? Trebuia să le ia în serios?
I se părea o idee necinstită să acorde mai multă importanță visului cu discuția decât celui cu sărutul profund. Totuși, visul
cu discuția fusese incredibil de intens. Credea oare că visele sunt mesaje ale subconștientului? Era ușor înclinată să le respingă, considerând că e vorba de creierul ei care cernea prin deșeurile gândurilor în timp ce dormea, dar nu era foarte sigură.
Și, în definitiv, cine era Myfanwy Thomas asta? O turturea? Asta nu era un soi de pasăre? Era clar că visul putea fi pus la îndoială, ținând cont că nu lucra în ture. Lipsa penelor, se gândi ea sarcastic, era doar un indiciu. Așa cum stăteau lucrurile, habar n‑avea de nimic. Câți ani avea? Era măritată? Niciun inel pe vreun deget; nicio urmă nebronzată incriminatoare. Avea serviciu? Nu se gândise să verifice balanța conturilor mai devreme. Fusese prea ocupată să nu moară înghețată. Avea familie? Prieteni? Cu un oftat și apoi câteva gemete de durere, se rostogoli din patul ei confortabil și își târî picioarele prudent până la masa unde‑și aruncase geaca. Genunchii juliți o usturară când se aplecă, iar pieptul o durea dacă respira prea adânc. Era cât pe ce să golească buzunarele când îi căzură ochii pe telefon și pe meniul de alături.
— Bună ziua, sunt camera cinci‑cinci‑trei.
— Da, bună dimineața, doamnă Ryan! spuse o voce rafinată și, din fericire, lipsită de îngâmfare. Cu ce vă pot ajuta?
— Ăăă, aș vrea să comand micul dejun. Aș putea căpăta cafea, niște clătite cu afine, niște suc de portocale, niște pâine
prăjită, niște marmeladă și două fripturi crude?
Uluitor, nu urmă nicio tăcere stupefiată; glasul de la celălalt capăt al firului acceptă vesel să le trimită pe toate în cameră.
— Am nevoie de fripturi pentru ochi; am avut un accident, se simți ea obligată să explice.
— Bineînțeles, doamnă Ryan, ajungem imediat.
Mai întrebă și dacă hotelul poate să‑i spele rapid singurul rând de haine, iar vocea de la telefon promise să trimită imediat pe cineva să le ia.
— Mulțumesc! spuse ea privind pe fereastră.
Furtuna încetase peste noapte, iar acum cerul era senin. După câteva minute se abătu spre ușile care dădeau pe balcon. Era pe punctul să le deschidă când se auzi o bătaie discretă la ușă. Ține minte, își spuse, cineva te‑a bătut de te‑a rupt și cineva încă te mai urmărește. Aruncă o privire pe vizor și văzu că era un tinerel timid în uniformă de hotel, cu un coș gol de rufe. Observă dâra de haine mototolite și umede care ducea până la baie și‑și alungă paranoia. Sunt dispusă să risc de dragul hainelor curățate. Deschise ușa, îi mulțumi tânărului și, roșind, își strânse în grabă hainele distruse și le puse în sacul care aștepta. Apoi, simțindu‑se vinovată pentru hamalul căruia nu‑i dăduse niciun ban aseară, îi dădu acestuia un bacșiș generos.
Se uita la jurnalul de știri de dimineață și se minuna de lipsa informațiilor despre cadavre într‑un parc când sosi micul
dejun și fu așezat cu grijă în fața ei, determinând un nou bacșiș disproporționat. Se așeză, scotoci prin buzunarele gecii și scoase plicul etichetat cu grijă 2. Doar uitându‑se la el și se simțea ușor iritată de femeia care‑l scrisese, femeia care o pusese în situația asta. O să mă uit la el imediat, se hotărî ea. După ce beau niște cafea. Îl puse deoparte, își luă portofelul și ciuguli niște pâine prăjită în timp ce se uita la carduri. Erau două permise de conducere, unul dintre ele confirmând că într‑adevăr era Myfanwy Alice Thomas. Adresa nu‑i trezi niciun fel de amintire, deși observă intrigată că părea să fie mai degrabă o casă decât un apartament. Îi descria părul ca fiind castaniu, ochii, albaștri, iar vârsta, 31 de ani. Se uită la poză cu dezaprobare. Trăsături banale, palidă, cu sprâncene care aveau voință proprie.
În portofel mai erau câteva carduri de credit și de debit, și o notiță scrisă de mână, care spunea: Apreciez ce încerci să faci,
dar nu ești tocmai genul de persoană care‑și poartă inima în portofel.
— Foarte distractiv, își zise. Se pare că înainte să‑mi pierd memoria credeam că sunt destul de amuzantă.
Cercetarea celorlalte buzunare scoase la iveală un pachet cu batiste, un telefon mobil cu bateria descărcată și un permis
de trecere cu o clemă pe el. Petrecu vreo câteva minute cercetând fără succes acest ultim obiect, care era gros cât patru carduri de credit și avea pe el doar o fotografie mohorâtă și un cod de bare. În cele din urmă, lăsă deoparte geaca și bău o gură zdravănă de cafea foarte bună. Era cel mai potrivit moment să citească o scrisoare de la ea însăși. Nu putea decât să spere că aceasta era mai lămuritoare decât cea de dinainte. Ei bine, măcar asta era tipărită, nu scrisă de mână.
Dragă Tu,
Ai observat că nu‑ți spun Myfanwy? Și asta, din două motive. Primul, consider că ar fi oarecum nepoliticos să‑ți impun numele meu, și al doilea, ei bine, e prea bizar. Vorbind de chestii bizare, presupun că te întrebi cum am ajuns să scriu scrisorile astea, cum am știut că o să fie necesare.
Te întrebi cum de știu viitorul.
Păi, am vești proaste pentru tine. Nu sunt mediu. Nu pot să văd ce urmează. Nu pot să prezic numerele la loto de diseară, ceea ce e chiar păcat, pentru că ar fi extraordinar de util. Dar în ultimul an am fost abordată de câteva persoane care susțineau că‑mi pot vedea viitorul. Străini fără legătură între ei. Unii dintre ei știau că au din când în când străfulgerări premonitorii, în timp ce alții nu puteau nici măcar să explice de ce au venit la mine pe stradă. Avuseseră vise, viziuni, presentimente. La început, am bănuit că nu erau altceva decât nebuni oarecare, dar, pe măsură ce se tot întâmpla, a devenit tot mai greu să nu‑i iau în seamă.
Așa că știu de ceva vreme că o să te trezești stând în ploaie, fără să‑ți aduci aminte cine ești. Știam că o să‑ți vii în fire înconjurată de morți care poartă mănuși. Știam că o să zacă pe jos după ce au fost „doborâți violent”, după cum a spus o bătrână remarcabil de țăcănită care mi‑a vorbit pe stradă la Liverpool.
Mă întreb dacă ești făcută din bucăți ale mele. Sau ești o persoană cu totul nouă? Nu știi cine ești, de asta măcar pot să fiu sigură, dar ce a mai dispărut? Presupun că n‑ai de unde să știi că Jane Eyre este cartea care‑mi place cel mai puțin de pe lumea asta. Sau că orice carte scrisă de Georgette Heyer e preferata mea. Îmi plac portocalele. Îmi plac produsele de patiserie.
— Îți plac clătitele? se întrebă fata din camera de hotel, mușcând din minunăția umplută cu afine. Mie clar îmi plac. Ar fi
trebuit să spui.
Ca să spun adevărul, toată chestia asta mi se pare îngrijorătoare. Am o viață ordonată și confortabilă. E o idee
neconvențională, dar am reușit să fac lucrurile să meargă. Și acum nu pot decât să pun lucrurile cap la cap, din ce mi s‑a spus.
1. Știu că o să‑mi pierd memoria. N‑am nicio idee de ce, dar o să încerc să fiu pregătită și să‑ți ușurez cât se poate situația.
2. Știu că tu sau eu o să fim atacate, o să luptăm și o să învingem. Pun rămășag că ultima parte e a ta. Eu sunt foarte bună la capitolul organizare, dar nu mă lupt. Ochii vineți sunt probabil ai mei, totuși. Ăsta‑i genul de lucruri care par să mi se întâmple mie.
3. Știu că bărbații care m‑au atacat purtau toți mănuși de latex, ceea ce e foarte important. Știu că nu pare mare lucru, poate o perversiune întâmplătoare. Tu nu înțelegi semnificația, dar eu, da, și o să‑ți explic, dacă vrei. În momentul ăsta nu trebuie să știi decât că o persoană în care ar trebui să pot avea încredere a decis că trebuie să fiu înlăturată. Nu știu exact cine. Nu știu de ce. S‑ar putea să fie din cauza unui lucru pe care încă nu l‑am făcut.
Nu pot fi sigură că o să citești scrisoarea asta; nu pot să fiu nici măcar sigură că o să citești prima scrisoare. Am pus exemplare în toate hainele și gecile pe care le am, ca să mă asigur că le vei avea la îndemână când ai nevoie de ele. Nu pot decât să sper că știința mea limitată despre viitor o să‑ți fie utilă și că o să obții și o perspectivă proprie.
Și că o să port o haină când se întâmplă.
În orice caz, trebuie să înfruntăm faptele. E o alegere pe care trebuie s‑o faci, pentru că eu n‑am s‑o fac pentru tine. Poți să renunți la viața mea și să te duci să‑ți clădești o viață nouă. Dacă asta alegi, atunci va trebui să pleci din țară, dar trupul ăsta vine însoțit de o grămadă de bani — mai mult decât suficienți ca să‑ți asiguri o viață confortabilă. Am lăsat instrucțiuni despre cum să‑ți creezi o nouă identitate și o listă cu nume și fapte pe care le poți folosi ca să te aperi. N‑o să fie niciodată o viață complet sigură, dar o să fie pe cât de sigură pot să ți‑o asigur eu, o persoană care știe cum să se pregătească.
Sau poți hotărî să preiei viața mea. Poți să afli de ce ai fost trădată. Am mai spus că viața mea a fost bună, și așa și e. Trupul în care te afli a fost destul de privilegiat ca să aibă avere, putere și cunoștințe pe care oamenii obișnuiți nici nu le visează. Poți să ai și tu toate lucrurile astea, dar alegerea asta o să fie periculoasă. Dintr‑un motiv oarecare, a fost comisă o nedreptate împotriva amândurora. O nedreptate împotriva ta, pentru că tu n‑ai făcut nimic, și o nedreptate împotriva mea, pentru că nu pot să cred că o să fac ceva ca s‑o merit.
Deci asta‑i alegerea pe care trebuie s‑o faci. Necinstit? Categoric. Dar tot trebuie s‑o faci. În plic sunt două chei, și ambele sunt pentru casete de valori de la banca Mansel de pe Bassingthwaighte Street din City; 1011‑A conține materialele de care ai nevoie ca să pleci și 1011‑B te instalează în viața mea. Nu te‑aș învinovăți, indiferent ce decizie ai lua.
Nu‑ți doresc decât tot binele. Orice faci, ai grijă până deschizi caseta. Ține minte, te vor moartă.
A ta,
Myfanwy Thomas
Puse scrisoarea pe masă, luă ceașca de cafea și se duse la ușa balconului. Ezită, dar apoi își alungă temerile. Nu m‑a urmărit nimeni, își zise. N‑o să fie lunetiști care să mă aștepte să ies. Revino‑ți! Deschise ușa și ieși în lumina dimineții. Era o zi frumoasă. De jur împrejurul ei se aflau camere de hotel în care lumea mânca aproximativ aceeași mâncare ca și ea, și balcoane unde se bucura de aceeași strălucire a soarelui de iarnă târzie și privea același abur care ieșea din piscina încălzită (și complet pustie). Dar își imagină că era probabil singura persoană care era pe punctul de a decide cine avea să fie.
Păi, domnișoară Thomas, povestea ta e foarte convingătoare, medită ea. Ai încercat în mod deliberat să mă ațâți să pornesc într‑un soi de căutare a dreptății. Nu mi‑ai dat detalii despre viața pe care o moștenesc. Vrei să fiu curioasă. Și, deși tot n‑am idee cine sunt, se pare că am o predilecție pentru intrigă.
Nu știu dacă mi se trage de la tine, își zise ea, dar am destul bun‑simț ca să‑mi dau seama că mica ta misiune ar însemna să alerg după cai verzi pe pereți. Și nu sunt nici pe departe intrigată de promisiunea de „avere, putere și cunoștințe pe care oamenii obișnuiți nici nu le visează”. Mă auzi pe undeva, prin străfundul creierului ăstuia? Dacă da, atunci ascultă aici: nu te da mare, scumpo. Viața ta nu mă atrage absolut deloc.
Ridică privirea spre nori, la care nu‑și aducea aminte să mai se fi uitat vreodată. Bău cafeaua și, deși știa că e bună și îi plăcea cu lapte și zahăr, nu‑și aducea aminte să mai fi băut vreodată cafea. Își putea aminti mișcările de care avea nevoie ca să înoate în stil fluture, deși nu‑și aducea aminte să fi intrat vreodată într‑o piscină. Erau foarte multe amintiri de clădit și experiențe de care știa că o să se bucure.
Dacă o să încerce să mă omoare cineva, atunci vreau să fiu undeva, departe, și vreau să cheltuiesc cât de mulți bani mi‑ai
lăsat moștenire. O să compensez cu bun‑simț curajul care ți‑a lipsit ție. Se întoarse în cameră, luă un pix și încercui hotărât 1011‑A.
Stătea întinsă în pat cu o friptură peste fiecare ochi, gândindu‑se ce avea să facă mai departe. Erau câteva lucruri care
trebuiau rezolvate. Întâi, cum să ajungă la bancă fără să atragă atenția (și, ulterior, pumnul) vreunui psihopat cu un fetiș pentru mănușile chirurgicale? În al doilea rând, unde voia să se ducă după ce deschidea ușa spre noua ei viață? Prima problemă părea relativ simplă. În panica din seara de dinainte, scosese o sumă destul de mare de bani. Cu siguranță suficient cât să închirieze o mașină cu șofer care s‑o ducă la bancă. În ceea ce privea a doua problemă, ei bine, cu toate greșelile ei evidente, domnișoara Myfanwy Thomas nu i se părea o mincinoasă. Se aștepta să găsească tot ce‑i trebuie în cutia 1011‑A. Thomas spusese că o să fie instrucțiuni și sfaturi despre cum să‑și clădească o nouă viață. Firește, mai rămânea întrebarea dacă nu cumva Myfanwy Thomas nu decisese să ia averea pe care susținea că o deține și să fugă ea însăși din țară înainte să‑și piardă memoria. Ar fi putut preîntâmpina amnezia și s‑ar fi putut bronza pe vreun balcon din Borneo dacă ar fi avut curaj. Deci ce s‑o fi oprit?
Probabil că a fost numărul de preziceri pe care le‑a primit, se gândi ea. Dar ce fel de om crede niște „medii” oarecare de pe stradă? Și dacă Thomas era sigură că atacul va avea loc, era la fel de sigură și că eu o să scap cu viața ei. Thomas era prea timidă ca să‑și schimbe soarta, dar eu n‑o să fiu!
Plină de o siguranță bruscă, își dădu deoparte cu grijă fripturile de pe ochi și cercetă rezultatul în oglindă. Umflătura se
retrăsese, dar vânătăile erau negre și perfect conturate. Aveau să treacă zile întregi până să se șteargă, iar durerea era în continuare o problemă. Se îndreptă spre baie ca să‑și curețe zeama de carne de pe față și din păr, oprindu‑se doar cât să ia un Toblerone din minibar.
Trei sferturi de oră mai târziu, se urcă într‑o mașină care o aștepta și se lăsă dusă confortabil în City. Hainele erau curate,
părul mirosea mai degrabă a flori decât a carne crudă și era cu mintea preocupată de ce avea să facă de‑acum încolo cu viața ei. În mod clar, ea și Thomas erau persoane diferite. Mă rog, era recunoscătoare pentru ce îi fusese lăsat, iar fata care trăise în corpul ei putea să se odihnească în pace. Cuprinsă de o toană, îi ceru șoferului să treacă pe lângă câteva dintre principalele puncte de interes din Londra. Când trecură prin Trafalgar Square și pe lângă catedrala St. Paul, privi cu ochii mijiți. Știa locurile, dar numai ca și cum ar fi citit despre ele sau le‑ar fi văzut în poze.
Mașina neagră și lungă opri lin în fața băncii, iar șoferul încuviință amabil din cap când i se ceru să aștepte. Mă întreb
dacă și Thomas avea același gust pentru lux. Dacă nu, e păcat, pentru că‑și putea permite. După micul dejun, își verificase
balanța conturilor pentru toate cardurile la un bancomat din hotel și rămăsese încântată de numărul zerourilor care apăruseră. Dacă asta era averea despre care vorbise Thomas în scrisoare, atunci avea s‑o ducă foarte confortabil. Dacă mai era și altceva, atunci avea să fie o viață excesiv de bună. Coborî din mașină și urcă treptele, privind discret în jur în căutarea celui mai vag semn că ar fi urmărit‑o cineva. Nevăzând nici urmă de mănușă sau de persoană care să se uite în direcția ei, se destinse și intră.
Va trebui să‑mi găsesc un nume, presupun. Categoric n‑o să folosesc Myfanwy Thomas dacă încerc să scap de trecut. Și nu‑s deosebit de încântată nici de Anne Ryan. Probabil că e riscant să iau vreo hotărâre înainte să știu ce a pus la cale Thomas. S‑ar putea să existe un pașaport sau așa ceva. Deși mi‑a plăcut întotdeauna numele Jeanne.
Sau cel puțin cred că mi‑a plăcut întotdeauna.
Încă gândindu‑se la asta, urmă semnele, luă liftul până la sala unde se aflau cutiile de valori, deschise ușile groase de lemn și se îndreptă spre recepționeră.
— Bună dimineața, sunt Anne Ryan! spuse ea, arătând permisul de conducere.
Recepționera se ridică, încuviințând din cap. Purta mănuși de latex. Și, înainte ca femeia care fusese înainte Myfanwy Thomas să apuce să scoată vreo vorbă, recepționera se răsuci și o pocni în față.
Zbură înapoi, cu durerea erupându‑i în ochi, și scoase un șuierat ca de tren. Printre stelele care‑i pluteau în ochi zări trei
bărbați intrând în încăpere și închizând ușile în urma lor. O înconjurară, iar unul dintre ei se aplecă peste ea cu o seringă hipodermică în mână. Cuprinsă brusc de furie, își ridică piciorul și‑l pocni tare între picioare. Țipând, bărbatul se îndoi de
durere, iar ea îi trase un pumn, lovindu‑l puternic în bărbie. Bărbatul se împletici înapoi și intră într‑unul dintre ceilalți,
iar ea se ridică de jos, cu dinții dezgoliți și panica începând s‑o cuprindă când își dădu seama că habar n‑are cum să se bată. Totuși, anumite lucruri erau clare. Îl îmbrânci pe bărbatul pe care‑l lovise rău, trimițându‑l, împreună cu prietenul lui, în zid. Cel de‑al treilea bărbat și femeia se traseră în spate, aproape părând că ezită s‑o atingă. Observă că și bărbații purtau mănuși de latex. Femeia îi aruncă o privire întrebătoare bărbatului rămas în picioare.
Profitând, sări spre femeie, gândindu‑se că ar fi ținta mai ușoară. Nu păreau să aibă arme, și până acum numai femeia
păruse dispusă s‑o lovească. Totuși, în loc să se izbească de victima ei, se trezi aruncată și prinsă într‑un fel de strânsoare
dureroasă. Fusese doborâtă de niște experți. Îmi pare rău, Thomas! Se pare că m‑ai supraestimat. Unul dintre bărbați veni și o lovi zdravăn. Durerea o zgâlțâi, iar ea se trase în strânsoarea femeii. Javra se împinse ușor în brațul ei și avu senzația că mai multe oase erau pe punctul de a se rupe. Apoi o pocni bărbatul.
— Nemernicilor! țipă ea.
Primul bărbat șchiopătă spre ea, ținând seringa în mână. O cuprindea durerea și, când femeia îi smuci din nou brațul,
izbucni agonia. Închise ochii și urlă. În toată lumea nu mai exista decât urletul, acoperind orice altceva, chiar și durerea.
Aerul îi era împins afară din plămâni și nu mai simțea și auzea nimic altceva în afara vocii ei. Când deschise ochii și trase aer în piept, își dădu seama că nu o mai ținea nimeni. În schimb, pe podea zăceau patru oameni, zvârcolindu‑se necontrolat.
Ce dracu’ s‑a întâmplat adineauri? Ce‑am făcut?
Se împletici gâfâind, dar refuză să se prăbușească. Privi în jur, așteptând să mai intre și alții, dar nu apăru nimeni. Nici
măcar personalul băncii? se întrebă nedeslușit, însă se pare că ușile erau destul de groase ca să înăbușe tot zgomotul luptei. Primul ei instinct era să fugă, dar apoi fu cuprinsă de o hotărâre formidabilă. Existența ei până în acest moment fusese stranie, e drept, dar luase decizii pe baza informațiilor pe care le adunase. Acum, nu mai putea avea încredere în nimic din ceea ce crezuse că înțelege. Orice presupuneri vagi făcuse despre cine era sau ce i se întâmplase lui Myfanwy Thomas erau în mod vădit profund greșite. Erau mult mai multe decât bănuise ea, și voia să știe totul.
Cu grijă, căută prin buzunarele recepționerei, făcând tot ce putea ca să nu dea atenție zvârcolirilor tot mai slabe. Nimic. O
cercetare fugitivă a biroului scoase la iveală un sertar cu chei numerotate, fiecare aflată în câte un compartiment. Găsi cheile care se potriveau cu cele pe care le avea deja și, pășind peste oamenii de pe podea, intră în încăperea unde se aflau cutiile de valori. Cu un icnet, descoperi o femeie fără cunoștință, având un ecuson care arăta că ea este recepționera. Presupun că au lăsat‑o inconștientă, își zise Myfanwy șovăitor. Cum de m‑au găsit? Și cum de au ajuns așa de repede?
Păși peste angajata băncii, cercetă cu privirea șirurile de sertare imense până le găsi pe cele potrivite și băgă cheile în cele două încuietori. Fu tentată o clipă să se răzgândească, dar o privire aruncată peste umăr la trupurile de pe podea o făcu să se hotărască. Încleștă fălcile și deschise cutia 1011‑B.
Înăuntru erau două valize. O deschise pe prima și văzu mai multe obiecte împachetate în folie cu bule. Se întoarse spre a
doua valiză, o deschise și se dădu înapoi surprinsă. Valiza era plină de teancuri de plicuri, toate numerotate cu scrisul de
mână inconfundabil al lui Myfanwy Thomas.
Reclame