Lecturi 210: Daniel O’Malley – Dosarele Checquy, Volumul 1: Nume de cod – Tura

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Daniel O’Malley – Dosarele Checquy, Volumul 1: Nume de cod – Tura (The Checquy Files I: The Rook, 2012) 624p., TPB, 13×20, Corint, 2019, Colecția Leda Edge, Trad. Alexandra Fusoi, Red. Shauki Al-Gareeb, 43.92 (54.9) lei, ISBN 976-606-793-633-9

Premii: Aurealis Award for Science Fiction Novel 2012

Nominalizări: Green Mountain Book Award Nominee 2016, Goodreads Choice Award Nominee for Paranormal Fantasy 2012

Nota Goodreads: 4.12 (43762 note)

Descrierea editurii: „Trupul pe care-l porți a fost cândva al meu.” Așa începe scrisoarea pe care Myfanwy Thomas o ține în mână atunci când se trezește într-un parc londonez înconjurată de cadavre care poartă mănuși din latex. Fără să aibă habar cine e, Myfanwy trebuie să urmeze instrucțiunile pe care i le-a lăsat fostul eu pentru a-și descoperi identitatea și a-i găsi pe agenții care vor s-o distrugă. Curând află că e o Tură, un membru de rang înalt al unei organizații secrete numite Checquy, care se luptă cu numeroasele forțe supranaturale din Marea Britanie. De asemenea, descoperă că și ea posedă o abilitate rară, posibil letală. În misiunea ei de a afla care membru din Checquy a trădat-o și de ce, Myfanwy întâlnește o persoană cu patru trupuri, o aristocrată care îi poate pătrunde în vise, o instituție secretă unde copiii sunt transformați în luptători letali și o conspirație mai mare decât și-ar fi putut închipui vreodată. Înțesat de personaje deopotrivă fascinante și fantastice, Nume de cod: Tura e un thriller ingenios, plin de suspans și umor, care marchează debutul ambițios al unui tânăr scriitor extrem de talentat.”

Încet, încet, se adună pe raft aparițiile de calitate (cel puțin cele care-i interesează cu adevărat pe cititorii hardcore ai acestui blog) în colecția Leda Edge a editurii Corint, păstorită de inspiratul Shauki Al-Gareeb. În opinia mea, probabil cel mai inspirat coordonator de colecție de gen de la noi la ora actuală, dar asta este o altă poveste și e doar o opinie personală. Așadar, am înțeles că romanul de față îi face pe unii să strâmbe din nas. Nu cred că are legătură cu „succesul” serialului de televiziune de pe Starz, apărut, iată, la vreo șapte ani distanță de la apariția acestui roman, primul dintr-o serie care mai cuprinde romanul „Stiletto” (apărut în 2016). Cam puțin, s-ar putea spune, din moment ce s-ar fi putut crede că, dat fiind subiectul mai mult decât generos, deja am fi putut avea pe piață cel puțin un roman pe an.

Dar să revenim la subiectul de mai devreme, cel cu strâmbatul din nas: s-ar părea că mulți cred că a fost scris la mișto, că autorul nu s-a luat prea în serios și, implicit, oroare, că astfel nu și-ar fi luat nici cititorii în serios. Într-o țară ca a noastră, cocoșată de un aparat birocratic înțepenit într-o vreme apusă de vreo două secole, când trebuie să ne plimbăm cu o roabă plină cu hârțoage ca să obținem o banală ștampilă, când îmbătrânim pe la cozi kilometrice, în fața unor ghișee din care ne rânjesc impertinent cucoane care au prins rădăcini pe niște posturi călduțe și bine plătite, de parcă ne-am plictisi pe acasă și n-am avea ceva mai bun de făcut decât să plimbăm hârtii prin tot orașul și să adunăm stive până-n tavan de dosare cu șină și bibliorafturi, tocmai noi ne găsim să ne plângem de o poveste care tocmai birocrația o ia peste picior. Îmi aduc aminte de un pasaj genial, nu am chef să stau să răsfoiesc cartea și nici nu mi l-am notat, deși ar fi trebuit, în care un personaj spune că regina Angliei nu poate fi salvată de la un atac al unor creaturi paranormale până ce nu sunt completate toate formularele necesare pentru a fi trimise trupele în ajutorul ei. Ce poate fi mai amuzant, mai amar și mai acid decât acest lucru? Spuneți, ce?

Faptul că Myfanwy Thomas, Tura, se trezește într-o zi în trupul unei tinere care este imediat atacată de o hoardă de creaturi paranormale care vor să-i mănânce fața? Că nu știe cine e, de ce o atacă tot soiul de creaturi malefice și ce e cu Academia ființelor paranormale tocmite de guvernul britanic să le facă de petrecanie creaturilor malefice sosite de pe alte tărâmuri? Că află că era însărcinată cu logistica, cu hârțoagele, secondată de o secretară beton, o adevărată stăpână a hârtiilor și-a formularelor, pentru această Organizație, numită în mod firesc Checquy, înainte de-a le da mână liberă oamenilor de acțiune ca să treacă la treabă? Nu înainte de-a completa documentele necesare, firește.

E o lume nebună, plină de creaturi neobișnuite, unele rele, altele bune. Sau mai puțin bune. Adică bune, dar cu intenții necurate. Adică unii sunt trădători și au dorințe de preamărire, sifonând banii Organizației bune pentru a-și sluji propriile interese (cum se întâmplă și în viața de zi cu zi, normal). Legând alianțe cu dușmani redutabili, ce s-au ocupat secole de-a rândul cu modificări nefirești ale trupului omenesc, făcându-l de nerecunoscut, devenind capabili de transformări de-ți stă mintea în loc, și care acum au călătorit din minuscula Belgie, de dincolo de Canalul Mânecii, în ploioasa Britanie, pentru a-i necăji pe supușii reginei.

În fine, la început pare destul de confuză povestea, amnezica Myfanwy aflând, treptat, cu ajutorul unor scrisori lăsate în casa pe care o va ocupa de aici înainte de cea al cărei trup îl ocupă în prezent și a cărei minte zburdă acum pe cine știe ce coclauri, cu ce se ocupa trupul de dinaintea ei. Cu combaterea elementelor paranormale, evident. Avem de-a face cu un fel de Academie de mutanți precum cea strânsă de profesorul Xavier în X-Men, cu scopuri oarecum asemănătoare cu ale mutanților concepuți de răposatul Stan Lee: apărarea binelui în fața răului. Acuma, că există și mutanți cu intenții mai puțin nobile, e un lucru normal, căci stă în firea omului, de la Adam și Eva încoace, să se lase ademenit de tot soiul de tentații. Așa că de ce-ar fi mutanții mai breji decât oamenii? Nu sunt și ei oameni, dar înzestrați cu puteri extraordinare? Însă oameni, până la urmă? Iar această Academie, Organizația Checquy, este structurată precum piesele de șah (n-am încercat niciodată să învăț să joc șah, așa că nu cunosc regulile), fiecare cu rolul său bine definit: Ture, Nebuni, Pioni, Regi, Cai, Regine. Lucru menit să iște construcții hilare, de genul Calul Cutare a sărit în ajutorul Nebunului Cutare.

Din toate aceste idei ar fi ieșit o poveste trăsnet, plină de suspans și adrenalină, mai ales dacă am fi avut mult mai multe creaturi malefice și pline de colți, gheare și lame tăioase care să le crească din corpuri. Bine, sunt câteva, iar două dintre cazuri, cel al fabricii de mucegai din Bath și cel al cubului cărnos din Bath sunt destul de înfricoșătoare și extrem de bine puse în scenă, însă, lăsând la o parte partea plină de ironie cu hârțogăraia și birocrația excesivă, povestea se pierde printre amintirile Turei Thomas, ca să ajungem să aflăm cum anume și-a pierdut aceasta memoria, și cam lasă de izbeliște, de multe ori, firul narativ din prezent. Acest aspect i l-am reproșat și eu de-a lungul cărții, fiind, în opinia mea, un punct slab. Dar poate că îmi doream eu ceva mai alert, ca să nu adorm seara cu cartea în mână. Însă australianul Daniel O’Malley, purtătorul de cuvânt al agenției care investighează accidentele de transport, a ales să spună o poveste altfel, într-un mod altfel. Dovada faptului că povestea a prins și că este una dintre poveștile fantasy bune ale ultimilor câțiva ani este nota mare de pe Goodreads, nu întotdeauna un reper sigur (vedeți cazul Cassandra…), dar de urmărit, de cele mai multe ori.

Per ansamblu, povestea este o măiastră combinație de urban-fantasy și new-weird (da, în sfârșit, un autor a venit cu geniala idee de-a combina cele două subgenuri, sau cel puțin e primul întâlnit de mine), condimentată generos cu expresii de un umor debordant, acid și ironic cât să placă, fără să irite. Traducerea ajută și ea enorm, surprinzând perfect expresii, glume și idei pline de miez. Cu toate că e stufoasă și ar mai fi mers aerisită, episoadele cu amintirile Turei Thomas din trecut, care o călăuzesc pe Tura Thomas din prezent, combinate cu stângăciile incredibile când vine vorba de relațiile cu lumea reală, reprezintă totuși, zic eu, un aspect necesar al poveștii, făcând practic, din acest personaj, un studiu de caz în sine. Recomandată! Lăsați ideile preconcepute, este o poveste fantasy de calitate care nu apare la cele două mari de la noi. Am zis!

Lecturi 202: Caleb Carr – Alienistul

Este posibil ca imaginea să conţină: 3 persoane, barbă şi text

Caleb Carr – Alienistul (Dr. Laszlo Kreizler I: The Alienist, 1994) 608p., TPB, 13×20, Corint, 2019, Colecția Leda Edge, Trad. Monica Șerban, Red. Shauki Al-Gareeb, 49.99 (39.93) lei, ISBN 978-606-793-610-0

Premii: Anthony Award for Best First Novel (1995), Grand Prix de Littérature Policière for Romans étrangers (1996), Palle Rosenkrantz Prisen (1997)

Nominalizări: Lambda Literary Award Nominee for Gay Men’s Mystery (1995)

Nota Goodreads: 4.06 (132343 note)

Descrierea editurii: „New York, 1896. Jurnalistul John Schuyler Moore este chemat de doctorul Laszlo Kreizler – psiholog sau „alienist” – să vadă trupul mutilat al unui adolescent, abandonat pe podul Williamsburg, aflat încă în construcție. De aici, cei doi prieteni încep o călătorie revoluționară pentru lumea criminalisticii: crearea profilului psihologic al ucigașului pe baza detaliilor crimelor sale. În timpul aventurii lor periculoase, descoperă atât trecutul traumatizant, cât și mintea perversă a unui criminal care va ucide din nou, înainte ca vânătoarea lor să se termine. Cu un ritm susținut și captivant, marcat de amănunte istorice, Alienistul readuce în prim-plan New Yorkul din Epoca de Aur, cu blocurile și cu casele lui mari, cu polițiști corupți și gangsteri extravaganți, cu clădirile strălucitoare ale celor două Opere și bodegile sordide. Este o epocă în care, dacă pui la îndoială părerea generală că toți criminalii se nasc criminali și susții că ei se formează în mijlocul societății, poți suferi consecințe neașteptate și chiar fatale.”

Multe dintre romanele cu criminali în serie au plecat de la această poveste. Chestia am realizat-o abia când am văzut că „Alienistul” a părut în 1994 și că este considerat un clasic al genului. Cu mult înainte ca Dan Brown să lanseze moda romanelor cu mistere ezoterice cu Iisuși și Biblii pierdute, cu mult înainte ca Alex Michaelides, M.J. Arlidge sau Stefan Ahnhem să lanseze povești cu criminali în serie care au fost maltratați în copilărie și, ajunși la vârsta adolescenței sau mai târziu, se transformă în bestii însetate de sânge cărora le cășună pe copii sau pe oameni nevinovați, cu mult înainte să apară moda romanelor istorice cu criminali în serie, Caleb Carr a scris o carte care-l așază în capul listei autorilor de romane polițiste cu criminali în serie. Omul s-a documentat serios în privința New Yorkului de sfârșit de secol nouăsprezece, a mâncat psihologie și psihanaliză pe pâine, a inventat un personaj ici, altul colo, l-a implicat și pe Theodore Roosevelt, viitorul președinte american, care, la acea vreme, în 1896, când se petrece povestea din „Alienistul”, era comandant al poliției și încerca să reformeze din temelii o poliție înapoiată, prăfuită și coruptă până în măduva oaselor, adepta unor metode de anchetare și cercetare învechite și ineficiente, și a trântit un roman polițist istoric de toată frumusețea, pe care abia acum vreo doi ani l-a scos postul american TNT la lumină și l-a făcut și mai celebru, transformându-l într-un serial excelent, admirat de mai toată lumea.

Și-am înțeles și de ce, parcurgându-l pe îndelete, cam câte o sută de pagini pe seară, căci pur și simplu nu mă puteam concentra mai bine de atât. Scriitura e densă, încărcată, personajele sunt complexe și au dimensiuni și adâncimi nebănuite, crimele sunt de-a dreptul oribile, mai ales că victime sunt băieți prostituați, iar sordidul acelei lumi ce se apropia cu pași repezi de secolul douăzeci pare de-a dreptul incredibil în anul de grație 2019. Incredibil, și totuși perfect verosimil. Citesc acum o carte de Jean-Christophe Grange și mă uimește câtă perversitate și depravare poate exista pe lumea asta. Nimic nu s-a schimbat în 120 de ani. Nimic nu s-a schimbat de la Nero și Caligula încoace, de fapt. Oamenii au rămas la fel de putrezi pe interior, la fel de vicioși și la fel de depravați. Câtă vreme ai bani și o absență totală a conștiinței, care să-ți ofere posibilitatea de-a le face rău altora contra cost sau doar pentru că poți, crezi că totul este posibil.

„Înaintea secolului al XX-lea, persoanele care sufereau de boli mintale erau considerate ”alienate”, înstrăinate nu numai de restul societății, ci și de propria fire adevărată. Experții care studiau patologii mintale se numeau, în consecință, alieniști.

Un alt aspect demn de lăudat și care probabil că a contribuit din plin la entuziasmul cu care a fost primită povestea este implicarea doctorului Laszlo Kreizler, un personaj absolut fascinant, care reprezintă de fapt adevăratul deliciu al cărții. Acesta conduce un fel de sanatoriu, în care copiii maltratați, cu probleme sau cu tendințe ucigașe și sinucigașe pot fi tratați și, uneori, chiar vindecați. Sanatoriul a fost înființat de însuși Laszlo Kreizler, din banii lui și din mărinimia cu care l-a înzestrat natura. La un moment dat se insinuează că el însuși a fost maltratat când era mic, dovadă o mână incomplet vindecată, ceea ce ne duce imediat cu gândul la motivul pentru care a făcut și face în continuare ceea ce face. Vedeți voi, el e adeptul ideii că oamenii nu se nasc răi, malefici, ci devin răi pe parcurs, din cauza mediului în care trăiesc, a educației pe care o primesc și a modului în care sunt tratați de către societate. Dacă ești abuzat de mic și trăiești într-un mediu violent, atunci ai toate șansele să devii și tu violent la rândul tău. Nu este o teorie, ci un fapt dovedit. Personajul lui Caleb Carr n-a făcut decât să formuleze bazele acestei teorii, care s-a dovedit a fi de fapt adevărată, cu toate că la acea vreme toată lumea (mai puțin cei care-i vor sta alături și îl vor ajuta să rezolve complicatul caz al ucigașului în serie) îi lua în batjocură ideile trăsnite și-l considera nebun de legat. Însă asta-i o altă poveste.

„ – Nu căuta cauzele în oraș, a răspuns Kreizler sacadat, încercând să se facă înțeles cât mai limpede. Nici în împrejurările recente, nici în evenimente recente. Creatura pe care o cauți s-a născut cu mult timp în urmă. Monstrul și-a făcut probabil apariția în primii ani de viață, iar, dacă nu, atunci sigur în copilărie. Și nu neapărat aici.”

Povestea, ca s-o rezum în câteva cuvinte, e cam așa: un criminal omoară băieți din casele de toleranță care aveau în meniu și prostituați cu vârste undeva pe la 12-14 ani, pe care îi leagă fedeleș, le taie gâturile, le scoate ochii și-i mutilează oribil și apoi îi lasă în văzul lumii, pe construcții înalte. Se pare că-i lasă acolo în încercarea de-a fi prins de fapt, căci ucigașii s-ar părea că nu vor doar să omoare, ci și să fie prinși, opriți din a mai comite astfel de acte abominabile. O altă teorie care se dovedește, uneori, adevărată. Cei care se vor ocupa de teribilul caz al ucigașului de copii sunt Laszlo Kreizler, psiholog și psihiatru celebru, John Schuyler Moore, ziarist și prieten apropiat al lui Kreizler, Theodore Roosevelt, pe care l-am pomenit ceva mai sus, Sara Moore, un fel de polițistă avangardistă, a cărei contribuție va fi deosebit de însemnată, și frații Marcus și Lucius Isaacson, polițiști și ei, adepții unor metode de anchetare moderne, chiar revoluționare, care își vor aduce un însemnat aport în rezolvarea complicatului caz.

Lumea imaginată de Caleb Carr este sordidă, murdară, împuțită și de-a dreptul revoltătoare. Personajele sunt sălbatice, cinice, carismatice și par însetate de sânge nevinovat. Există însă și personaje de care te poți apropia, cu toate că niciunul nu e perfect, fiecăruia îi poți găsi atât calități, cât și defecte, trebuie doar să stai să le analizezi pe îndelete. Bine, Sarei nu prea am ce-i reproșa, recunosc. Protagoniștii nu sunt doar nevoiți să rezolve o anchetă extrem de dificilă și de tenebroasă, ci trebuie să lupte și cu restul polițiștilor, corupți, înapoiați și violenți, cu gangsterii cărora le tulbură apele și cu prejudecățile unei societăți care parcă a încremenit într-un Ev Mediu permanent. Povestea curge molcom, indiciile sunt oferite pas cu pas, dovezile se strâng cu greu și profilul psihologic al criminalului este conturat bucată cu bucată, din frânturi de informații și mici indicii pe care tot el li oferă anchetatorilor prin modul de acțiune și prin violența faptelor, sau prin fragmențelele de amintiri cu care rămân cei care au apucat să-l vadă, fugar și pe întuneric, pe ucigaș. Ancheta e realizată ca la carte și chiar dacă povestea pare ușor cam lungă la un moment dat, rezultatul este unul mai mult decât satisfăcător. Romanul este extrem de solid și de atent alcătuit și mi-ar plăcea să cred că popularitatea lui nu se datorează mai ales serialului, ci pur și simplu faptului că este unul dintre cele mai bune romane de acest gen scrise vreodată. Recomandată!

„ – Mai precis, trupul băiatului Santorelli. Locul în care a fost găsit el și ceilalți doi. Criminalul ar fi putut continua să-și ascundă victimele la nesfârșit – numai Dumnezeu știe câți alții a omorât în ultimii trei ani. Totuși, acum ne oferă o declarație deschisă a activităților sale – nu cu mult deosebită de a Spintecătorului, care a informat autoritățile londoneze cu privire la crimele sale. O parte îngropată, atrofiată, dar încă nu moartă a criminalului nostru începe să se sature de vărsarea de sânge. În aceste trei cadavre putem citi, la fel de clar ca niște cuvinte scrise, strigătul lui deznădăjduit să îl găsim. Și să îl găsim iute, fiindcă programul după care ucide este unul strict, bănuiesc. Trebuie să învățăm să descifrăm acest program.”

NB: sezonul doi al serialului va apărea anul acesta, volumul doi al seriei va apărea și la noi, cândva.

Semnal editorial 77 + Fragment în avanpremieră: Daniel O’Malley – Nume de cod: Tura

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Traducere de Alexandra Fusoi.

„Trupul pe care-l porți a fost cândva al meu.”

Așa începe scrisoarea pe care Myfanwy Thomas o ține în mână atunci când se trezește într-un parc londonez înconjurată de cadavre care poartă mănuși din latex. Fără să aibă habar cine e, Myfanwy trebuie să urmeze instrucțiunile pe care i le-a lăsat fostul eu pentru a-și descoperi identitatea și a-i găsi pe agenții care vor s-o distrugă.

Curând află că e o Tură, un membru de rang înalt al unei organizații secrete numite Checquy, care se luptă cu numeroasele forțe supranaturale din Marea Britanie. De asemenea, descoperă că și ea posedă o abilitate rară, posibil letală.

În misiunea ei de a afla care membru din Checquy a trădat-o și de ce, Myfanwy întâlnește o persoană cu patru trupuri, o aristocrată care îi poate pătrunde în vise, o instituție secretă unde copiii sunt transformați în luptători letali și o conspirație mai mare decât și-ar fi putut închipui vreodată.

Înțesat de personaje deopotrivă fascinante și fantastice, Nume de cod: Tura e un thriller ingenios, plin de suspans și umor, care marchează debutul ambițios al unui tânăr scriitor extrem de talentat.

„Impresionant! […] Umorul sec, răsturnările de situație surprinzătoare și intriga bine meșteșugită fac din acest roman un câștigător.” PUBLISHERS WEEKLY

„Absolut convingător și captivant – foarte bine gândit și adesea ilar. […] Până și acest critic istovit, care îmbătrânește și care suferă de deficit de atenție, a fost dat pe spate.” LEV GROSSMAN, autorul romanului Magicienii

„O combinație inedită de Harry Potter, Vânătorii de fantome și Războiul lumilor, acest roman e îndrăzneț și ingenios, plin de spori, mâzgă și suspans – și are trei eroine cutezătoare (dintre care două împart același trup!).” KATHERINE NEVILLE, autoarea romanului The Fire

„Nume de cod: Tura are de toate – puteri secrete, organizații misterioase, cotloane întunecate, savanți excentrici și o rață care poate vedea viitorul. […] Vă spun cu mâna pe inimă că a trecut ceva timp de când nu m-am mai bucurat așa de un roman paranormal. […] Atât de bun e!” JAMES FLOYD KELLY, wired.com

Daniel O’Malley a absolvit Michigan State University și a obținut diploma de master în istorie medievală la Ohio State University. A revenit în Australia, țara sa natală, unde acum lucrează pentru guvern, fiind purtătorul de cuvânt al agenției care investighează accidentele de transport. Aflați mai multe pe www.rookfiles.com

Fragment în avanpremieră
1
Dragă Tu,
Trupul pe care‑l porți a fost cândva al meu. Cicatricea de pe interiorul coapsei stângi se află acolo pentru că, atunci când aveam nouă ani, am căzut dintr‑un copac și mi‑am străpuns piciorul. Plomba de la măseaua din stânga sus e rezultatul amânării vizitei la dentist timp de patru ani. Dar probabil că ție nu‑ți pasă prea mult de trecutul acestui trup. La urma urmelor, îți scriu această scrisoare ca s‑o citești în viitor. Probabil că te întrebi de ce ar face cineva așa ceva. Răspunsul e și simplu, și complicat. Răspunsul simplu e că știam că va fi necesar.
Răspunsul complicat s‑ar putea să dureze ceva mai mult timp.
Știi numele trupului în care te afli? Este Myfanwy. Myfanwy Alice Thomas. Aș spune că ăsta‑i numele meu, dar acum tu ai trupul, așa că bănuiesc că o să folosești și numele. Lumea are obiceiul să‑i pocească pronunția, dar mi‑ar plăcea să știi măcar cum să‑l spui. Nu susțin pronunția galeză tradițională, așa că pentru mine w este mut, iar f este accentuat. Așadar, mif‑an‑i. Simplu. De fapt, dacă stau să mă gândesc, rimează cu Tiffany.
Înainte să‑ți înșir povestea, trebuie să fii conștientă de câteva lucruri. În primul rând, ai o alergie gravă la înțepăturile de albină. Dacă te înțeapă și nu iei măsuri imediat, o să mori. Țin pe‑aproape chestiile alea ca niște stilouri‑injectoare‑cu‑epinefrină, așa că găsește unul dintre ele înainte să ai nevoie. Trebuie să fie unul în geantă, unul în torpedoul mașinii și câte unul în cam toate sacourile care sunt acum ale tale. Dacă te înțeapă vreo albină, scoate capacul chestiei ăleia, înfige‑l în coapsă și apasă. Ar trebui să fii în regulă. Vreau să spun că o să te simți ca naiba, dar n‑o să mori.
În afară de asta, n‑ai restricții alimentare și nici alte alergii, și ești în formă destul de bună. În familie există o tradiție de cancer de colon, așa că trebuie să faci controale regulate, dar încă n‑a apărut nimic. A, și nu ții deloc la băutură. Dar probabil că nu e cazul să afli asta încă. Sunt lucruri mai importante care să te îngrijoreze.
Din fericire, o să ai portofelul meu și, împreună cu el, toate cardurile alea mici de plastic, care sunt vitale pentru supraviețuirea în lumea electronică de azi. Permisul de conducere, cardurile de credit, cardul de sănătate, cardul de bibliotecă, toate îi aparțin lui Myfanwy Thomas. Mai puțin trei dintre ele. Iar acestea trei sunt, pentru moment, cele mai importante. O să găsești acolo un card de debit, un card de credit și un permis de conducere pe numele Anne Ryan, un nume care n‑o să aibă nicio legătură cu tine. Numărul personal de identificare pentru toate acestea este 230500. Asta‑i data mea de naștere, urmată de vârsta ta. Ești nou‑născută! Ți‑aș sugera să retragi imediat niște bani din contul lui Anne Ryan, să te duci la un hotel și să te cazezi sub numele ei.
Probabil că ești deja conștientă de această etapă următoare, pentru că, dacă citești scrisoarea asta, înseamnă că ai supraviețuit câtorva amenințări imediate, dar ești în pericol. Doar pentru că tu nu ești eu nu înseamnă că ești în siguranță. Împreună cu trupul ăsta, ai moștenit și anumite probleme și responsabilități. Du‑te și găsește‑ți un loc sigur și apoi deschide a doua scrisoare.
A ta,
Eu
Stătea tremurând în ploaie, privind cum dispar sub potop cuvintele din scrisoare. Din păr i se scurgea apă, buzele aveau gust sărat și o dureau toate. Sub lumina palidă a unui felinar aflat în apropiere, scotocise prin buzunarele gecii, căutând
vreun indiciu despre cine era, unde se afla și ce se petrecea. În buzunarul interior găsise două scrisori. Primul plic era adresat, simplu, Ție. Al doilea avea doar cifra 2 scrisă pe el.
Scutură supărată din cap și ridică privirea spre furtună, uitându‑se la fulgerul ramificat de pe cer. Bâjbâi în alt buzunar, iar degetele i se strânseră pe o formă voluminoasă. O scoase și văzu o cutie de carton lungă și îngustă care se îmbiba cu apă și se deforma. Pe o etichetă de farmacie era o denumire chimică lungă și numele Myfanwy Thomas. Strânse degetele și simți plasticul dur al stiloului cu epinefrină, apoi puse cutia la loc în buzunar.
Deci sunt Myfanwy Thomas, își zise ea cu amărăciune. N‑am parte nici măcar de luxul de a nu ști cum mă cheamă. N‑am
ocazia să încep o viață nouă. Oricine o fi fost Myfanwy Thomas, a reușit să mă bage într‑o groază de belele. Își trase nasul
și și‑l șterse cu mâneca. Se uită împrejur. Un fel de parc. În jurul luminișului, sălciile își plecau crengile lungi, iar ea stătea
într‑un loc care fusese o pajiște, dar devenea rapid o groapă plină de noroi. Luă o hotărâre, își trase picioarele din clisă
și păși cu grijă peste cercul de cadavre împrăștiate în jurul ei. Erau toate nemișcate și toate purtau mănuși de latex.
Când ajunse la ieșirea din parc, își strângea brațele în jurul corpului și era udă leoarcă. Aducându‑și aminte avertismentul
din scrisoare, fusese prudentă, cercetând împrejurimile în căutarea vreunui atacator ascuns printre copaci. Deasupra ei
bubui un tunet, iar ea tresări. Cărarea o scosese din parc, iar acum se holba la peisajul din fața ei. În mod clar, parcul era în mijlocul unui soi de zonă rezidențială — înainte se afla un șir de case în stil victorian. Fără îndoială, erau drăguțe, se gândi ea mohorâtă, dar nu era în dispoziția necesară ca să le aprecieze așa cum meritau. La niciuna dintre ferestre nu se vedeau lumini și începuse să bată un vânt rece. Totuși, miji ochii spre capătul drumului și distinse o strălucire puternică în depărtare, care promitea vreun fel de complex de afaceri. Oftând, porni în direcția aceea, vârându‑și mâinile la subraț ca să le oprească din tremurat.
După o vizită la un bancomat și un apel făcut dintr‑o cabină telefonică destul de degradată, stătea pe bancheta din spate
a unui taxi, fiind transportată spre un hotel de cinci stele. Se uită în urmă în câteva rânduri, verificând dacă o urmăresc alte mașini, și o dată îi ceru șoferului să întoarcă în drum de două ori. Nu se petrecu nimic suspect, deși taximetristul îi aruncă priviri ciudate în oglindă. Când ajunseră în cele din urmă la hotel, mormăi ceva despre un iubit care o urmărește, iar șoferul dădu din cap înțelegător, zăbovind cu privirea pe chipul ei. Studenții la discipline hoteliere care fuseseră încărcați cu serviciul la poartă în schimbul de noapte fură la înălțimea pregătirii și nici nu clipiră când îi deschiseră ușa unei femei ude fleașcă. Trecu prin holul splendid, lăsând o dâră de picături de apă pe pardoseală.
Recepționera impecabil îmbrăcată și coafată (la trei dimineața! Ce soi de robot monstruos era femeia asta?) își înăbuși politicos un căscat și abia deschise ochii când persoana care se prezentase șovăitor drept Anne Ryan se cază fără rezervare sau bagaje. Băiatul de serviciu nu prea reuși să pară treaz, dar reuși s‑o conducă în cameră și să mânuiască în locul ei chestia cu cardul. Iar ea neglijă să‑i dea bacșiș, dar bănui că înfățișarea ei extenuată o să‑i câștige iertarea în această privință.
Se dezbrăcă și respinse ideea de a face baie plecând de la premisa că s‑ar putea să adoarmă în apă și să se înece într‑o
uitare cu mireasmă de flori. Făcu un duș, în schimb. Văzu vânătăi enorme înflorindu‑i pe trup. Gemu de durere când se
lăsă pe vine ca să ia săpunul, apoi își termină dușul, se înveli într‑un halat mare și pufos și se împletici în dormitor. Prinse
o mișcare cu coada ochiului și se holbă la străina din oglindă.
Se uită automat la chip, care era dominat de doi ochi vineți amenințători. Fir‑ar al naibii! își zise ea. Nu mă mir că taximetristul a crezut povestea cu iubitul periculos. Părea că încasase două lovituri zdravene, iar albul ochilor era injectat din cauza lacrimilor. Buzele erau jupuite și roșii, și usturau tare când le linse.
— Cineva a încercat să te zvânte în bătaie, îi spuse fetei din oglindă.
Chipul care o privea de‑acolo era îngust, și deși nu era frumos, nu era nici urât. Sunt greu de descris, se gândi. Trăsături greu de descris, cu păr negru până la umeri. Hmm. Descheie halatul și se uită cu un ochi critic la trup.
Aici se potrivesc o grămadă de adjective care încep cu litera S, își zise încruntată. Scundă. Sfrijită. Sâni mici. Genunchi scorojiți (deși probabil că asta era doar ceva temporar). Își aminti ceva din scrisoare și își pipăi interiorul coapsei stângi. O micuță cicatrice întărită. De când a căzut din copac și și‑a străpuns piciorul ăsta când avea nouă ani, se gândi. Trupul nu arăta foarte în formă, dar părea, din fericire, scutit de celulită. Picioare rase. Un epilat în zona inghinală conservator și recent. Mai ieșiseră la iveală și alte vânătăi, dar nu ascundeau faptul că nu deținea un corp deosebit de atrăgător. Cred că m‑aș putea descurca mai bine de‑atât, își zise ea. N‑o să fiu în stare să ajung la nivelul Sexy, dar aș putea reuși să mă descurc cu Drăguță. Dacă am un buget suficient de mare. Sau măcar niște cosmetice cu care să‑mi fac treaba.
Privirea i se mută de pe trup la reflexia camerei din spatele ei. Și iată‑l, un pat imens cu perne pufoase, o pătură care părea foarte moale și cearșafuri albe așa de apretate, că le‑ai fi putut folosi să sculptezi. Era aproape exact ce‑i trebuia. Ce bine ar fi fost dacă avea și o… Avea! O bomboană pe pernă! Ei bine, dacă era și o bomboană pe pernă, atunci merita să se împleticească peste covorul uriaș ca să ajungă până acolo. Covorul era moale și ar fi putut lesne să se prăbușească pe el, dar gândul la bomboana de pe pernă era de‑ajuns s‑o îmboldească înainte. Târându‑și picioarele, șontâcăi și reuși să adoarmă fără să moară înecată cu bomboana.
Avu vise derutante, deși mai târziu, când se trezi, se întrebă dacă erau derutante doar pentru că oamenii pe care‑i visase
erau din vremurile de dinainte de amnezie. Dar chiar și în timp ce visa era derutată. Săruta pe cineva, dar nu‑l putea vedea. Nu putea decât să‑l simtă și să se înfioare. Iar când limba lui îi pătrunsese în gât, nu intrase în panică.
Apoi era așezată la ceai într‑o încăpere plină de ferigi, cu podeaua cu dale albe și negre. Atmosfera era încinsă și umedă, iar în fața ei ședea o doamnă mai în vârstă, îmbrăcată în veșminte victoriene. Doamna sorbea gânditoare din ceașcă și o țintuia cu ochii ei ciocolatii calmi.
— Bună seara, Myfanwy! Îți cer scuze că‑ți tulbur somnul, dar mă simt obligată să‑ți mulțumesc.
— Să‑mi mulțumiți?
— Myfanwy, să nu crezi că nu înțeleg ce‑ai făcut pentru mine, zise cu răceală doamna. Îmi displace să‑ți fiu datoare, dar, mulțumită ție, a fost înlăturată o amenințare la adresa mea și a familiei mele. Dacă se întâmplă să‑ți pot întoarce vreodată
serviciul, presupun că sunt nevoită s‑o fac, oricât de supărător ar fi. Ceai?
Îi turnă o ceașcă lui Myfanwy și bău dintr‑a ei. Myfanwy gustă șovăitor și se trezi că‑i place.
— E delicios, spuse ea politicos.
— Mulțumesc! veni replica neatentă.
Femeia se uita curioasă împrejur.
— Ți‑e bine? E ceva ciudat…
Vocea i se stinse, iar ea o cercetă gânditoare pe Myfanwy.
— Mintea ți‑e diferită. Ți s‑a întâmplat ceva; e aproape ca și cum…
Se ridică brusc, dărâmându‑și scaunul, care se preschimbă în abur, și se dădu înapoi de lângă masă. Plantele se zbătură,
trăgându‑se în jurul ei.
— Cine ești? Nu înțeleg. Nu ești Tura Thomas, și totuși ești!
— Myfanwy Thomas și‑a pierdut memoria, îi explică femeia mai tânără cu glas egal, cu detașarea aceea bizară a viselor.
Eu sunt cea care s‑a trezit.
— Ești în trupul ei, zise tărăgănat doamna.
— Da, răspunse Myfanwy fără tragere de inimă.
— Ce neplăcut! spuse doamna în vârstă oftând. O tură care nu‑și aduce aminte cine este.
Se lăsă tăcerea.
— O tâmpenie.
— Îmi pare rău! zise Myfanwy, apoi se simți caraghioasă
că‑i cerea scuze.
— Da, bine. Lasă‑mă o clipă. Trebuie să mă gândesc.
Femeia în vârstă se plimbă de colo‑colo câteva minute, oprindu‑se din când în când să miroasă florile.
— Din nefericire, domnișoară, n‑am timp să cântăresc toți factorii aici. Am și eu problemele mele și nu te pot ajuta activ,
aici sau în lumea reală. Orice mișcări neobișnuite din partea mea ne‑ar pune pe amândouă în pericol.
— Nu‑mi datorați ceva? întrebă Myfanwy. Thomas v-a ajutat.
— Tu nu ești Thomas! se răsti doamna, iritată.
— Nu cred că o să se întoarcă să‑și recupereze datoriile, spuse Myfanwy sec.
Doamna în vârstă cedă.
— Un punct de vedere corect. Dar nu pot decât să‑ți păstrez secretul. N‑o să fac nicio mișcare împotriva ta și nici n‑o să
spun nimănui ce ți s‑a întâmplat. Tot restul e la latitudinea ta.
— Asta‑i tot? întrebă Myfanwy neîncrezătoare.
— E mai mult decât îți dai tu seama, și ar putea fi foarte important. Acum trebuie să plec, iar tu ai face bine să te trezești.
Plantele din jurul lor se zbătură din nou și începură să se retragă. Din tavanul de sticlă de deasupra începu să se lase
întunericul.
— Hei, stați o clipă! spuse Myfanwy, iar doamna păru surprinsă.
Ridică o sprânceană, iar întunericul care se răspândea în încăpere se opri deasupra capetelor lor.
— N‑o să fiți de mai mult ajutor?
— Nu, răspunse doamna în vârstă cu oarecare uimire.
Ședea din nou la masă.
— Categoric nu ești Myfanwy Thomas, observă ea în timp ce‑și turna încă o ceașcă de ceai. O seară bună!
— O seară bună! răspunse Myfanwy.
Doamna ridică din nou din sprânceană, iar Myfanwy simți cum roșește. Era clar că ar fi trebuit să spună altceva, și simți plutind o amintire vagă — o bucățică din memoria ei pe moarte.
— O seară bună… doamnă?
Doamna încuviință din cap.
— Ei bine, se pare că n‑ai uitat totul.
Se trezi și bâjbâi pe lângă pat după întrerupător. Ceasul îi spuse că era ora șapte dimineața. Deși era extenuată, n‑avea nicio șansă să adoarmă la loc. Pur și simplu îi goneau prin cap prea multe întrebări. Care era treaba cu visele? Trebuia să le ia în serios?
I se părea o idee necinstită să acorde mai multă importanță visului cu discuția decât celui cu sărutul profund. Totuși, visul
cu discuția fusese incredibil de intens. Credea oare că visele sunt mesaje ale subconștientului? Era ușor înclinată să le respingă, considerând că e vorba de creierul ei care cernea prin deșeurile gândurilor în timp ce dormea, dar nu era foarte sigură.
Și, în definitiv, cine era Myfanwy Thomas asta? O turturea? Asta nu era un soi de pasăre? Era clar că visul putea fi pus la îndoială, ținând cont că nu lucra în ture. Lipsa penelor, se gândi ea sarcastic, era doar un indiciu. Așa cum stăteau lucrurile, habar n‑avea de nimic. Câți ani avea? Era măritată? Niciun inel pe vreun deget; nicio urmă nebronzată incriminatoare. Avea serviciu? Nu se gândise să verifice balanța conturilor mai devreme. Fusese prea ocupată să nu moară înghețată. Avea familie? Prieteni? Cu un oftat și apoi câteva gemete de durere, se rostogoli din patul ei confortabil și își târî picioarele prudent până la masa unde‑și aruncase geaca. Genunchii juliți o usturară când se aplecă, iar pieptul o durea dacă respira prea adânc. Era cât pe ce să golească buzunarele când îi căzură ochii pe telefon și pe meniul de alături.
— Bună ziua, sunt camera cinci‑cinci‑trei.
— Da, bună dimineața, doamnă Ryan! spuse o voce rafinată și, din fericire, lipsită de îngâmfare. Cu ce vă pot ajuta?
— Ăăă, aș vrea să comand micul dejun. Aș putea căpăta cafea, niște clătite cu afine, niște suc de portocale, niște pâine
prăjită, niște marmeladă și două fripturi crude?
Uluitor, nu urmă nicio tăcere stupefiată; glasul de la celălalt capăt al firului acceptă vesel să le trimită pe toate în cameră.
— Am nevoie de fripturi pentru ochi; am avut un accident, se simți ea obligată să explice.
— Bineînțeles, doamnă Ryan, ajungem imediat.
Mai întrebă și dacă hotelul poate să‑i spele rapid singurul rând de haine, iar vocea de la telefon promise să trimită imediat pe cineva să le ia.
— Mulțumesc! spuse ea privind pe fereastră.
Furtuna încetase peste noapte, iar acum cerul era senin. După câteva minute se abătu spre ușile care dădeau pe balcon. Era pe punctul să le deschidă când se auzi o bătaie discretă la ușă. Ține minte, își spuse, cineva te‑a bătut de te‑a rupt și cineva încă te mai urmărește. Aruncă o privire pe vizor și văzu că era un tinerel timid în uniformă de hotel, cu un coș gol de rufe. Observă dâra de haine mototolite și umede care ducea până la baie și‑și alungă paranoia. Sunt dispusă să risc de dragul hainelor curățate. Deschise ușa, îi mulțumi tânărului și, roșind, își strânse în grabă hainele distruse și le puse în sacul care aștepta. Apoi, simțindu‑se vinovată pentru hamalul căruia nu‑i dăduse niciun ban aseară, îi dădu acestuia un bacșiș generos.
Se uita la jurnalul de știri de dimineață și se minuna de lipsa informațiilor despre cadavre într‑un parc când sosi micul
dejun și fu așezat cu grijă în fața ei, determinând un nou bacșiș disproporționat. Se așeză, scotoci prin buzunarele gecii și scoase plicul etichetat cu grijă 2. Doar uitându‑se la el și se simțea ușor iritată de femeia care‑l scrisese, femeia care o pusese în situația asta. O să mă uit la el imediat, se hotărî ea. După ce beau niște cafea. Îl puse deoparte, își luă portofelul și ciuguli niște pâine prăjită în timp ce se uita la carduri. Erau două permise de conducere, unul dintre ele confirmând că într‑adevăr era Myfanwy Alice Thomas. Adresa nu‑i trezi niciun fel de amintire, deși observă intrigată că părea să fie mai degrabă o casă decât un apartament. Îi descria părul ca fiind castaniu, ochii, albaștri, iar vârsta, 31 de ani. Se uită la poză cu dezaprobare. Trăsături banale, palidă, cu sprâncene care aveau voință proprie.
În portofel mai erau câteva carduri de credit și de debit, și o notiță scrisă de mână, care spunea: Apreciez ce încerci să faci,
dar nu ești tocmai genul de persoană care‑și poartă inima în portofel.
— Foarte distractiv, își zise. Se pare că înainte să‑mi pierd memoria credeam că sunt destul de amuzantă.
Cercetarea celorlalte buzunare scoase la iveală un pachet cu batiste, un telefon mobil cu bateria descărcată și un permis
de trecere cu o clemă pe el. Petrecu vreo câteva minute cercetând fără succes acest ultim obiect, care era gros cât patru carduri de credit și avea pe el doar o fotografie mohorâtă și un cod de bare. În cele din urmă, lăsă deoparte geaca și bău o gură zdravănă de cafea foarte bună. Era cel mai potrivit moment să citească o scrisoare de la ea însăși. Nu putea decât să spere că aceasta era mai lămuritoare decât cea de dinainte. Ei bine, măcar asta era tipărită, nu scrisă de mână.
Dragă Tu,
Ai observat că nu‑ți spun Myfanwy? Și asta, din două motive. Primul, consider că ar fi oarecum nepoliticos să‑ți impun numele meu, și al doilea, ei bine, e prea bizar. Vorbind de chestii bizare, presupun că te întrebi cum am ajuns să scriu scrisorile astea, cum am știut că o să fie necesare.
Te întrebi cum de știu viitorul.
Păi, am vești proaste pentru tine. Nu sunt mediu. Nu pot să văd ce urmează. Nu pot să prezic numerele la loto de diseară, ceea ce e chiar păcat, pentru că ar fi extraordinar de util. Dar în ultimul an am fost abordată de câteva persoane care susțineau că‑mi pot vedea viitorul. Străini fără legătură între ei. Unii dintre ei știau că au din când în când străfulgerări premonitorii, în timp ce alții nu puteau nici măcar să explice de ce au venit la mine pe stradă. Avuseseră vise, viziuni, presentimente. La început, am bănuit că nu erau altceva decât nebuni oarecare, dar, pe măsură ce se tot întâmpla, a devenit tot mai greu să nu‑i iau în seamă.
Așa că știu de ceva vreme că o să te trezești stând în ploaie, fără să‑ți aduci aminte cine ești. Știam că o să‑ți vii în fire înconjurată de morți care poartă mănuși. Știam că o să zacă pe jos după ce au fost „doborâți violent”, după cum a spus o bătrână remarcabil de țăcănită care mi‑a vorbit pe stradă la Liverpool.
Mă întreb dacă ești făcută din bucăți ale mele. Sau ești o persoană cu totul nouă? Nu știi cine ești, de asta măcar pot să fiu sigură, dar ce a mai dispărut? Presupun că n‑ai de unde să știi că Jane Eyre este cartea care‑mi place cel mai puțin de pe lumea asta. Sau că orice carte scrisă de Georgette Heyer e preferata mea. Îmi plac portocalele. Îmi plac produsele de patiserie.
— Îți plac clătitele? se întrebă fata din camera de hotel, mușcând din minunăția umplută cu afine. Mie clar îmi plac. Ar fi
trebuit să spui.
Ca să spun adevărul, toată chestia asta mi se pare îngrijorătoare. Am o viață ordonată și confortabilă. E o idee
neconvențională, dar am reușit să fac lucrurile să meargă. Și acum nu pot decât să pun lucrurile cap la cap, din ce mi s‑a spus.
1. Știu că o să‑mi pierd memoria. N‑am nicio idee de ce, dar o să încerc să fiu pregătită și să‑ți ușurez cât se poate situația.
2. Știu că tu sau eu o să fim atacate, o să luptăm și o să învingem. Pun rămășag că ultima parte e a ta. Eu sunt foarte bună la capitolul organizare, dar nu mă lupt. Ochii vineți sunt probabil ai mei, totuși. Ăsta‑i genul de lucruri care par să mi se întâmple mie.
3. Știu că bărbații care m‑au atacat purtau toți mănuși de latex, ceea ce e foarte important. Știu că nu pare mare lucru, poate o perversiune întâmplătoare. Tu nu înțelegi semnificația, dar eu, da, și o să‑ți explic, dacă vrei. În momentul ăsta nu trebuie să știi decât că o persoană în care ar trebui să pot avea încredere a decis că trebuie să fiu înlăturată. Nu știu exact cine. Nu știu de ce. S‑ar putea să fie din cauza unui lucru pe care încă nu l‑am făcut.
Nu pot fi sigură că o să citești scrisoarea asta; nu pot să fiu nici măcar sigură că o să citești prima scrisoare. Am pus exemplare în toate hainele și gecile pe care le am, ca să mă asigur că le vei avea la îndemână când ai nevoie de ele. Nu pot decât să sper că știința mea limitată despre viitor o să‑ți fie utilă și că o să obții și o perspectivă proprie.
Și că o să port o haină când se întâmplă.
În orice caz, trebuie să înfruntăm faptele. E o alegere pe care trebuie s‑o faci, pentru că eu n‑am s‑o fac pentru tine. Poți să renunți la viața mea și să te duci să‑ți clădești o viață nouă. Dacă asta alegi, atunci va trebui să pleci din țară, dar trupul ăsta vine însoțit de o grămadă de bani — mai mult decât suficienți ca să‑ți asiguri o viață confortabilă. Am lăsat instrucțiuni despre cum să‑ți creezi o nouă identitate și o listă cu nume și fapte pe care le poți folosi ca să te aperi. N‑o să fie niciodată o viață complet sigură, dar o să fie pe cât de sigură pot să ți‑o asigur eu, o persoană care știe cum să se pregătească.
Sau poți hotărî să preiei viața mea. Poți să afli de ce ai fost trădată. Am mai spus că viața mea a fost bună, și așa și e. Trupul în care te afli a fost destul de privilegiat ca să aibă avere, putere și cunoștințe pe care oamenii obișnuiți nici nu le visează. Poți să ai și tu toate lucrurile astea, dar alegerea asta o să fie periculoasă. Dintr‑un motiv oarecare, a fost comisă o nedreptate împotriva amândurora. O nedreptate împotriva ta, pentru că tu n‑ai făcut nimic, și o nedreptate împotriva mea, pentru că nu pot să cred că o să fac ceva ca s‑o merit.
Deci asta‑i alegerea pe care trebuie s‑o faci. Necinstit? Categoric. Dar tot trebuie s‑o faci. În plic sunt două chei, și ambele sunt pentru casete de valori de la banca Mansel de pe Bassingthwaighte Street din City; 1011‑A conține materialele de care ai nevoie ca să pleci și 1011‑B te instalează în viața mea. Nu te‑aș învinovăți, indiferent ce decizie ai lua.
Nu‑ți doresc decât tot binele. Orice faci, ai grijă până deschizi caseta. Ține minte, te vor moartă.
A ta,
Myfanwy Thomas
Puse scrisoarea pe masă, luă ceașca de cafea și se duse la ușa balconului. Ezită, dar apoi își alungă temerile. Nu m‑a urmărit nimeni, își zise. N‑o să fie lunetiști care să mă aștepte să ies. Revino‑ți! Deschise ușa și ieși în lumina dimineții. Era o zi frumoasă. De jur împrejurul ei se aflau camere de hotel în care lumea mânca aproximativ aceeași mâncare ca și ea, și balcoane unde se bucura de aceeași strălucire a soarelui de iarnă târzie și privea același abur care ieșea din piscina încălzită (și complet pustie). Dar își imagină că era probabil singura persoană care era pe punctul de a decide cine avea să fie.
Păi, domnișoară Thomas, povestea ta e foarte convingătoare, medită ea. Ai încercat în mod deliberat să mă ațâți să pornesc într‑un soi de căutare a dreptății. Nu mi‑ai dat detalii despre viața pe care o moștenesc. Vrei să fiu curioasă. Și, deși tot n‑am idee cine sunt, se pare că am o predilecție pentru intrigă.
Nu știu dacă mi se trage de la tine, își zise ea, dar am destul bun‑simț ca să‑mi dau seama că mica ta misiune ar însemna să alerg după cai verzi pe pereți. Și nu sunt nici pe departe intrigată de promisiunea de „avere, putere și cunoștințe pe care oamenii obișnuiți nici nu le visează”. Mă auzi pe undeva, prin străfundul creierului ăstuia? Dacă da, atunci ascultă aici: nu te da mare, scumpo. Viața ta nu mă atrage absolut deloc.
Ridică privirea spre nori, la care nu‑și aducea aminte să mai se fi uitat vreodată. Bău cafeaua și, deși știa că e bună și îi plăcea cu lapte și zahăr, nu‑și aducea aminte să mai fi băut vreodată cafea. Își putea aminti mișcările de care avea nevoie ca să înoate în stil fluture, deși nu‑și aducea aminte să fi intrat vreodată într‑o piscină. Erau foarte multe amintiri de clădit și experiențe de care știa că o să se bucure.
Dacă o să încerce să mă omoare cineva, atunci vreau să fiu undeva, departe, și vreau să cheltuiesc cât de mulți bani mi‑ai
lăsat moștenire. O să compensez cu bun‑simț curajul care ți‑a lipsit ție. Se întoarse în cameră, luă un pix și încercui hotărât 1011‑A.
Stătea întinsă în pat cu o friptură peste fiecare ochi, gândindu‑se ce avea să facă mai departe. Erau câteva lucruri care
trebuiau rezolvate. Întâi, cum să ajungă la bancă fără să atragă atenția (și, ulterior, pumnul) vreunui psihopat cu un fetiș pentru mănușile chirurgicale? În al doilea rând, unde voia să se ducă după ce deschidea ușa spre noua ei viață? Prima problemă părea relativ simplă. În panica din seara de dinainte, scosese o sumă destul de mare de bani. Cu siguranță suficient cât să închirieze o mașină cu șofer care s‑o ducă la bancă. În ceea ce privea a doua problemă, ei bine, cu toate greșelile ei evidente, domnișoara Myfanwy Thomas nu i se părea o mincinoasă. Se aștepta să găsească tot ce‑i trebuie în cutia 1011‑A. Thomas spusese că o să fie instrucțiuni și sfaturi despre cum să‑și clădească o nouă viață. Firește, mai rămânea întrebarea dacă nu cumva Myfanwy Thomas nu decisese să ia averea pe care susținea că o deține și să fugă ea însăși din țară înainte să‑și piardă memoria. Ar fi putut preîntâmpina amnezia și s‑ar fi putut bronza pe vreun balcon din Borneo dacă ar fi avut curaj. Deci ce s‑o fi oprit?
Probabil că a fost numărul de preziceri pe care le‑a primit, se gândi ea. Dar ce fel de om crede niște „medii” oarecare de pe stradă? Și dacă Thomas era sigură că atacul va avea loc, era la fel de sigură și că eu o să scap cu viața ei. Thomas era prea timidă ca să‑și schimbe soarta, dar eu n‑o să fiu!
Plină de o siguranță bruscă, își dădu deoparte cu grijă fripturile de pe ochi și cercetă rezultatul în oglindă. Umflătura se
retrăsese, dar vânătăile erau negre și perfect conturate. Aveau să treacă zile întregi până să se șteargă, iar durerea era în continuare o problemă. Se îndreptă spre baie ca să‑și curețe zeama de carne de pe față și din păr, oprindu‑se doar cât să ia un Toblerone din minibar.
Trei sferturi de oră mai târziu, se urcă într‑o mașină care o aștepta și se lăsă dusă confortabil în City. Hainele erau curate,
părul mirosea mai degrabă a flori decât a carne crudă și era cu mintea preocupată de ce avea să facă de‑acum încolo cu viața ei. În mod clar, ea și Thomas erau persoane diferite. Mă rog, era recunoscătoare pentru ce îi fusese lăsat, iar fata care trăise în corpul ei putea să se odihnească în pace. Cuprinsă de o toană, îi ceru șoferului să treacă pe lângă câteva dintre principalele puncte de interes din Londra. Când trecură prin Trafalgar Square și pe lângă catedrala St. Paul, privi cu ochii mijiți. Știa locurile, dar numai ca și cum ar fi citit despre ele sau le‑ar fi văzut în poze.
Mașina neagră și lungă opri lin în fața băncii, iar șoferul încuviință amabil din cap când i se ceru să aștepte. Mă întreb
dacă și Thomas avea același gust pentru lux. Dacă nu, e păcat, pentru că‑și putea permite. După micul dejun, își verificase
balanța conturilor pentru toate cardurile la un bancomat din hotel și rămăsese încântată de numărul zerourilor care apăruseră. Dacă asta era averea despre care vorbise Thomas în scrisoare, atunci avea s‑o ducă foarte confortabil. Dacă mai era și altceva, atunci avea să fie o viață excesiv de bună. Coborî din mașină și urcă treptele, privind discret în jur în căutarea celui mai vag semn că ar fi urmărit‑o cineva. Nevăzând nici urmă de mănușă sau de persoană care să se uite în direcția ei, se destinse și intră.
Va trebui să‑mi găsesc un nume, presupun. Categoric n‑o să folosesc Myfanwy Thomas dacă încerc să scap de trecut. Și nu‑s deosebit de încântată nici de Anne Ryan. Probabil că e riscant să iau vreo hotărâre înainte să știu ce a pus la cale Thomas. S‑ar putea să existe un pașaport sau așa ceva. Deși mi‑a plăcut întotdeauna numele Jeanne.
Sau cel puțin cred că mi‑a plăcut întotdeauna.
Încă gândindu‑se la asta, urmă semnele, luă liftul până la sala unde se aflau cutiile de valori, deschise ușile groase de lemn și se îndreptă spre recepționeră.
— Bună dimineața, sunt Anne Ryan! spuse ea, arătând permisul de conducere.
Recepționera se ridică, încuviințând din cap. Purta mănuși de latex. Și, înainte ca femeia care fusese înainte Myfanwy Thomas să apuce să scoată vreo vorbă, recepționera se răsuci și o pocni în față.
Zbură înapoi, cu durerea erupându‑i în ochi, și scoase un șuierat ca de tren. Printre stelele care‑i pluteau în ochi zări trei
bărbați intrând în încăpere și închizând ușile în urma lor. O înconjurară, iar unul dintre ei se aplecă peste ea cu o seringă hipodermică în mână. Cuprinsă brusc de furie, își ridică piciorul și‑l pocni tare între picioare. Țipând, bărbatul se îndoi de
durere, iar ea îi trase un pumn, lovindu‑l puternic în bărbie. Bărbatul se împletici înapoi și intră într‑unul dintre ceilalți,
iar ea se ridică de jos, cu dinții dezgoliți și panica începând s‑o cuprindă când își dădu seama că habar n‑are cum să se bată. Totuși, anumite lucruri erau clare. Îl îmbrânci pe bărbatul pe care‑l lovise rău, trimițându‑l, împreună cu prietenul lui, în zid. Cel de‑al treilea bărbat și femeia se traseră în spate, aproape părând că ezită s‑o atingă. Observă că și bărbații purtau mănuși de latex. Femeia îi aruncă o privire întrebătoare bărbatului rămas în picioare.
Profitând, sări spre femeie, gândindu‑se că ar fi ținta mai ușoară. Nu păreau să aibă arme, și până acum numai femeia
păruse dispusă s‑o lovească. Totuși, în loc să se izbească de victima ei, se trezi aruncată și prinsă într‑un fel de strânsoare
dureroasă. Fusese doborâtă de niște experți. Îmi pare rău, Thomas! Se pare că m‑ai supraestimat. Unul dintre bărbați veni și o lovi zdravăn. Durerea o zgâlțâi, iar ea se trase în strânsoarea femeii. Javra se împinse ușor în brațul ei și avu senzația că mai multe oase erau pe punctul de a se rupe. Apoi o pocni bărbatul.
— Nemernicilor! țipă ea.
Primul bărbat șchiopătă spre ea, ținând seringa în mână. O cuprindea durerea și, când femeia îi smuci din nou brațul,
izbucni agonia. Închise ochii și urlă. În toată lumea nu mai exista decât urletul, acoperind orice altceva, chiar și durerea.
Aerul îi era împins afară din plămâni și nu mai simțea și auzea nimic altceva în afara vocii ei. Când deschise ochii și trase aer în piept, își dădu seama că nu o mai ținea nimeni. În schimb, pe podea zăceau patru oameni, zvârcolindu‑se necontrolat.
Ce dracu’ s‑a întâmplat adineauri? Ce‑am făcut?
Se împletici gâfâind, dar refuză să se prăbușească. Privi în jur, așteptând să mai intre și alții, dar nu apăru nimeni. Nici
măcar personalul băncii? se întrebă nedeslușit, însă se pare că ușile erau destul de groase ca să înăbușe tot zgomotul luptei. Primul ei instinct era să fugă, dar apoi fu cuprinsă de o hotărâre formidabilă. Existența ei până în acest moment fusese stranie, e drept, dar luase decizii pe baza informațiilor pe care le adunase. Acum, nu mai putea avea încredere în nimic din ceea ce crezuse că înțelege. Orice presupuneri vagi făcuse despre cine era sau ce i se întâmplase lui Myfanwy Thomas erau în mod vădit profund greșite. Erau mult mai multe decât bănuise ea, și voia să știe totul.
Cu grijă, căută prin buzunarele recepționerei, făcând tot ce putea ca să nu dea atenție zvârcolirilor tot mai slabe. Nimic. O
cercetare fugitivă a biroului scoase la iveală un sertar cu chei numerotate, fiecare aflată în câte un compartiment. Găsi cheile care se potriveau cu cele pe care le avea deja și, pășind peste oamenii de pe podea, intră în încăperea unde se aflau cutiile de valori. Cu un icnet, descoperi o femeie fără cunoștință, având un ecuson care arăta că ea este recepționera. Presupun că au lăsat‑o inconștientă, își zise Myfanwy șovăitor. Cum de m‑au găsit? Și cum de au ajuns așa de repede?
Păși peste angajata băncii, cercetă cu privirea șirurile de sertare imense până le găsi pe cele potrivite și băgă cheile în cele două încuietori. Fu tentată o clipă să se răzgândească, dar o privire aruncată peste umăr la trupurile de pe podea o făcu să se hotărască. Încleștă fălcile și deschise cutia 1011‑B.
Înăuntru erau două valize. O deschise pe prima și văzu mai multe obiecte împachetate în folie cu bule. Se întoarse spre a
doua valiză, o deschise și se dădu înapoi surprinsă. Valiza era plină de teancuri de plicuri, toate numerotate cu scrisul de
mână inconfundabil al lui Myfanwy Thomas.

Lecturi 176: Seanan McGuire – Orice inimă e o poartă

Seanan McGuire – Copii în derivă I: Orice inimă e o poartă (Wayward Children I: Every Heart a Doorway, 2016) 176p., TPB, 13×20, Corint, 2019, Colecția Leda Edge, Trad. Carmen Ion, Red. Shauki Al-Gareeb, 29.99 lei, ISBN 978-606-793-579-0

Premii: Hugo Award for Best Novella 2017, Nebula Award for Best Novella 2016, Locus Award for Best Novella 2017

Nominalizări: World Fantasy Award Nominee for Long Fiction 2017, British Fantasy Awards for Best Novella 2017, James Tiptree Jr. Award Honor List 2016, ALA Alex Award 2017, Goodreads Choice Award Nominee for Fantasy (2016)

Nota Goodreads: 3.85 (41695 note)

Descrierea editurii: „Alunecând prin umbrele de sub pat, pășind printr-un șifonier sau rostogolindu-se printr-o vizuină de iepure, copiii au știut dintotdeauna să călătorească în lumi magice. Dar ce se întâmplă când aceștia se întorc și nu se mai pot adapta la lumea reală, iar familiile nu-i acceptă schimbați? Nancy a nimerit odată într-un tărâm magic, dar acum s-a întors. Iar lucrurile pe care le-a experimentat… pot schimba radical o persoană. Copiii din grija domnișoarei West înțeleg mult prea bine acest lucru. Și cu toții încearcă să găsească o modalitate de a se întoarce în propriile lumi fantastice. Însă sosirea lui Nancy la cămin marchează o schimbare. Întunericul pândește la fiecare pas, iar când tragedia lovește din plin, depinde de Nancy și de noii ei colegi de școală să rezolve misterul. Cu orice preț.” Continuă lectura

Semnal editorial 29: Un lucru absolut remarcabil de Hank Green, acum la Leda Edge

UN LUCRU ABSOLUT REMARCABIL

de Hank Green, traducere de Loredana Frățilă-Cristescu

Colecția LEDA EDGE Contemporary

Editura Corint le prezintă cititorilor colecției LEDA EDGE Contemporary un adevărat eveniment editorial, un roman care îi va cuceri instantaneu pe toți cei care au urmărit vreodată un film pe Youtube sau care au postat ceva într-o rețea de socializare. Continuă lectura

Semnal editorial 18 + Fragment în avanpremieră: Josh Malerman – Bird Box: Orbește

Fotografia postată de Simona Stoica: Bookaholică şi autoare.

Fragment în avanpremieră:

Doi

Mai sunt nouă luni până la nașterea copiilor. Malorie locuiește cu sora ei, Shannon, într‐o clădire închiriată pe care n‐a zugrăvit‐o nimeni. S‐au mutat aici cu trei săptămâni înainte, în pofida îngrijorării arătate de prietenii lor. Malorie și Shannon sunt amândouă femei inteligente și populare, dar când sunt împreună, au tendința să devină nițel cam recal‐ citrante, lucru vizibil încă din ziua în care și‐au cărat împreună cutiile în casă. Continuă lectura

Viitoare apariții SF, Fantasy și nu numai 12: Leda Edge

A trecut aproape un an și jumătate de la ultimul articol de acest gen. Timpul, delăsarea, alte motive… Noroc cu Shauki Al-Gareeb, unul dintre cei mai comunicativi coordonatori de colecție de la noi (poate cel mai), care se ocupă de colecția Leda Edge a editurii Corint. Așadar, să-i dăm drumul:

Josh Malerman – Bird Box (2014).

Something is out there, something terrifying that must not be seen. One glimpse of it, and a person is driven to deadly violence. No one knows what it is or where it came from. Continuă lectura

Ce citește Liviu 121: Marie Lu – Warcross

29385546 36169647

Marie Lu – Warcross (Warcross I: Warcross, 2017) 368p., TPB, 13×20, Corint, 2017, Colecția Leda Edge, trad. Iulia Dromereschi, red. Shauki Al-Gareeb, 37 lei, ISBN 9786067931426

Nota Goodreads: 4.25 (7383 note)

Descrierea editurii: „Pentru milioanele de utilizatori care se loghează în fiecare zi, Warcross nu e un simplu joc, ci un mod de viață. Obsesia a început cu zece ani în urmă, iar fanii s-au întins acum pe întregul mapamond. Unii se grăbesc să scape de realitate, iar alții speră să facă profit. Zbătându-se să supraviețuiască, tânăra hackeriță Emika Chen lucrează ca vânător de recompense, urmărind jucători care pariază ilegal pe Warcross. Dar competiția este nemiloasă, iar supraviețuirea, deloc ușoară. Ca să facă rapid rost de bani, Emika își asumă un risc și intră ilegal în jocul de deschidere al Campionatului Internațional de Warcross, însă alunecă accidental în plină acțiune și se transformă peste noapte în subiect de senzație. Convinsă că va fi arestată, Emika este șocată când, în schimb, primește un apel de la misteriosul creator al jocului, tânărul miliardar Hideo Tanaka. Oferta este de nerefuzat: el are nevoie de un spion în turneul de anul acesta, pentru a descoperi originea unei probleme de securitate, și dorește ca Emika să preia acest rol. Cât ai clipi, tânăra e transportată la Tokio și aruncată într-o lume a faimei și bogăției, la care îndrăznise numai să viseze. Curând, însă, investigațiile sale dezvăluie un complot sinistru, cu urmări grave pentru întregul imperiu Warcross. În acest thriller SF, autoarea Marie Lu creează o lume captivantă, fermecătoare, în care să alegi în cine să ai încredere poate fi cel mai periculos pariu dintre toate.” Continuă lectura

Ce Citește Liviu 97: Veronica Roth – Pecetea Morții

30117284 Image may contain: text

Veronica Roth – Pecetea Morții (Carve the Mark I: Carve the Mark, 2017) 496p., HC, 13×20, Corint, 2017, Colecția Leda Edge, Trad. Shauki Al-Gareeb, Red. Mirella Acsente, 32 lei, ISBN 978-606-793-083-2

Nota Goodreads: 3.72 (6180 Note)

Sincer, nu eram sigur că aveam să scriu această recenzie, căci noul volum al Veronicăi Roth nu m-a chiar deloc pe spate. Dar… am avut câteva îndemnuri, de la niște prieteni pe care îi respect și pe care nu vreau să-i dezamăgesc. Și mai este ceva: parcă am simțit un fel de nostalgie, căci prima carte cu care am început seria „Ce Citește Liviu” a fost Divergent, de Veronica Roth. Se întâmpla pe șase decembrie 2011, la îndemnul colegului de blog Nicolae Voicu, zis și Voicunike. De atunci au trecut ceva mai mult de cinci ani, iar seria de articole va ajunge în curând la numărul 100. Puteau fi mult mai multe, pentru că înainte cuprindeam mai multe cărți într-un singur articol. E drept că și reușeam să citesc mai mult, iar articolele chiar ieșeau kilometrice. Și iată că, nouăzeci și șade de articole mai târziu, la cinci ani distanță, ajung iar la o carte de Veronica Roth. Continuă lectura

Ce Citește Liviu 57: Jane Austen & Seth Grahame-Smith – Mândrie + Prejudecată + Zombi

5899779 17667491 6508774 Mândrie + prejudecată + zombi

Jane Austen & Seth Grahame-Smith – Mândrie + Prejudecată + Zombi (Pride and Prejudice and Zombies, 2009) 384p., Hardcover, 13×20, Editura Corint, Colecția Leda Edge, 2016, trad. Claudia Roxana Olteanu, red. Mirella Acsente, 38 RON, ISBN 978-606-8723-78-5

Nominalizări: The Kitschies Red Tentacle 2010

Nota Goodreads: 3.27 (93942 Note)

Primul roman scris de Seth Grahame-Smith a fost tocmai cel despre care voi vorbi un pic în continuare și cel care i-a adus recunoașterea internațională. A urmat Abraham Lincoln: Vampire Hunter, în 2010, și un contract baban de ecranizare, un film cu buget mare, iar restul e istorie. Nu știu ce-a durat atâta până când s-au gândit să ecranizeze și mult mai atrăgătorul (din punctul de vedere al titlului) Pride and Prejudice and Zombies, dar iată că în 2016 a avut loc și premiera acestuia, iar rezultatul nu a rupt gura târgului, dar nici nu cred că se va dovedi a fi un flop (are totuși de luptat cu Deadpool la box office). Zombi sunt de câțiva ani în atenția publicului, iar dacă ai public pentru un anumit gen, de ce să nu-i oferi publicului ceea ce-și dorește? Așa că filmele și poveștile cu zombi apar în continuare, lumea cumpără și citește cărțile, merge la cinema și vede filmele, iar uneori mai apare și câte o gemă despre care se vorbește mult timp, creându-se o adevărată industrie în jurul ei. Continuă lectura