Titlurile lunii ianuarie în colecția Corint Istorie

Ar putea fi o imagine cu 2 persoane şi carte

Luna aceasta, Grupul Editorial Corint își completează prestigioasa colecție de cărți din domeniul istoriei cu două titluri noi, urmând ca până la jumătatea anului să publice peste 20 de cărți. 

În colecția Corint Istorie, a apărut romanul autobiografic Matilda. Prim-balerina Teatrului Imperial Rus și amanta țarului Nicolae al II-lea de Matilda Kșesinskaia. Pornind de la fascinanta poveste a Matildei, în 2017, regizorul rus Aleksei Efimovici Ucitel a realizat un film care poartă numele inegalabilei balerine, film care a rulat și în România, la TVR.

Continuă lectura

Semnal editorial 188: Editura Corint – La Belle Epoque (Corint Istorie) și noutățile Leda Edge

Portofoliul colecției Corint Istorie are un nou titlu, proaspăt sosit de la tipar: La Belle Epoque. Amurgul unei lumi de Mary McAuliffe, iar fanii colecției Leda Edge se vor bucura să afle că două dintre titlurile mult așteptate în această vară sunt aici: Lupta de Jennifer L. Armentrout și Cinci destine întunecate de Kendare Blake!

Este posibil ca imaginea să conţină: text

La Belle Époque. Amurgul unei lumi

de Mary McAuliffe

prefață de Alina Pavelescu

Parisul lui Pablo Picasso, Igor Stravinski, Marcel Proust, Gertrude Stein, Louis Renault, Marie Curie și al fraților Lumière înaintea și în timpul Primului Război Mondial

Cu o măiestrie artistică inegalabilă și o atenție deosebită acordată detaliilor istorice și documentelor inedite, dar și imaginilor de epocă mai puțin cunoscute, Mary McAuliffe își completează, cu această nouă lucrare, cronica pariziană din care cititorii români cunosc deja Parisul anilor nebuni.

De la Expoziția Universală din 1900 și până la sfârșitul Primului Război Mondial, Parisul a fost, cu adevărat, centrul cultural al Occidentului. Aici au trăit și au creat artiști de geniu (Pablo Picasso, Auguste Rodin, Henri Matisse, Igor Stravinski, Maurice Ravel, Marcel Proust), oameni de știință (Pierre și Marie Curie), dar și inovatori (André Citroën, Louis Renault, Auguste și LouisLumière), fiecare în parte izbutind să revoluționeze propriul domeniude activitate. OrașulLuminilor a devenit capitalahaute couture și a produselor de lux, aici au apărut unele dintre primele cinematografe și a fost construit le métro.

Numai că lumea de la începutul veacului trecut, oricât de strălucitoare și de frivolă, se afla deja în declin: sâmburele disoluției la Belle Époque fusese deja sădit și Primul Război Mondial se profila la orizont. Iar conflagrația avea să îi pună la grea încercare pe toți locuitorii extravagantei citadele.

Este posibil ca imaginea să conţină: 2 persoane, text care spune „CORINT ISTORIE MARY McAULIFFE Epoque La Belle AMURGUL UNEI LUMI”

Mesajul autoarei Mary McAuliffe pentru România.

Despre carte:

„În La Belle Époque. Amurgul unei lumi, genialul istoric care este Mary McAuliffe își folosește talentul scriitoricesc […] pentru a zugrăvi anii de început ai secolului al XX-lea, împletind, cu o măiestrie inegalabilă, firele nenumăratelor povești ale unora dintre cele mai fascinante personalități ale istoriei și artei pentru a crea o frescă de neuitat a Parisului.”

The new york times

„McAuliffe reînvie o epocă plină de viață și de contradicții […] într-o narațiune extraordinar de captivantă.”

Publishers Weekly

„În cronica ei atotcuprinzătoare, Mary McAuliffe ne oferă o detaliată relatare a evenimentelor fiecărui an din a doua parte a perioadei denumite la Belle Époque, iar structura cronologică pe care o folosește drept cadru al narațiunii generează juxtapuneri uluitoare: într-o pagină, tânărul Charles de Gaulle este uluit de interpretarea lui Sarah Bernhardt, iar, în următoarea, Pablo Picasso hoinărește prin Paris având în buzunar un pistol pe care i l-a dăruit zurbagiul avangardist Alfred Jarry. […] Cu toate că este o lucrare de istorie cât se poate de serioasă și de bine documentată, cartea are tot farmecul unui album excelent ilustrat și toată savoarea bârfelor din lumea bună.”

The Wall Street Journal

Fragment din cartea La Belle Époque. Amurgul unei lumi, de Mary McAuliffe

Despre autoare:

Deținătoarea unui doctorat în istorie acordat de Universitatea din Maryland, a predat la mai multe universități și a ținut prelegeri la Smithsonian Institution. A petrecut foarte mult timp în Franța, mai ales la Paris, despre care a scris mai multe cărți: Paris Discovered, Dawn of the Belle Epoque, Twilight of the Belle Epoque (La Belle Époque. Amurgul unei lumi), Paris on the Brink, Paris Discoveredși When Paris Sizzled (Parisul anilor nebuni). Locuiește la New York cu soțul ei și își prezintă amintirile și fotografiile din Paris pe blogul său (www.Parismsm.com).

Cartea este disponibilă aici.

Surprizele Leda Edge continuă! 😊

LUPTA de Jennifer L. Armentrout

CINCI DESTINE ÎNTUNECATE de Kendare Blake

Vești bune! Tocmai au sosit două titluri mult așteptate de fanii seriilor Titanii si Trei coroane întunecate: LUPTA și CINCI DESTINE ÎNTUNECATE!

LUPTA de Jennifer L. Armentrout (volumul 3 din seria TITANII), trad. Iulia Dromereschi

AU ALES CALEA SÂNGEROASĂ… MARELE RĂZBOI SE APROPIE!

Este posibil ca imaginea să conţină: 2 persoane, text care spune „BESTSELLER NEW YORK TIMES LUPTA Seria TITANII VOLUMUL JENNIFER L. ARMENTROUT LEDA EDGE”

Lupta continuă, căci Titanii par mai hotărâți ca niciodată să stârnească haos în întreaga lume. Între timp, folosindu-le puterile și nimicindu-l pe Atlas, Seth a devenit Ucigașul de Zei. Cu toții se tem de el sau îi pun la îndoială intențiile. Toți, mai puțin Josie, femeia care ar putea fi singura lui șansă de izbăvire. Îndrăgostită până peste cap, tânăra ar fi în stare de orice pentru a dovedi că Seth este de partea binelui.

Unicul mod prin care cei doi îndrăgostiți pot salva lumea este să înfrunte necunoscutul împreună. Va fi însă nevoie de mai mult decât de încredere și credință. Va fi nevoie de iubire necondiționată și de putere absolută.

La finalul acestei aventuri, viețile lor se vor schimba pentru totdeauna.

Sfârșitul vechii ere se apropie, iar viitorul bate la ușă.

Cartea este disponibilă aici.

Fragment din cartea LUPTA de Jennifer L. Armentrout

„Jennifer L. Armentrout este o scriitoare incredibilă. Inima încă mi se zbate în piept din pricina emoțiilor.ˮBook Gossips

„Cartea este plină de emoție, acțiune și (paradoxal, ținând cont de evenimentele care se petrec) delicious de amuzantă.ˮamreading.com

Despre autoare:

JENNIFER L. ARMENTROUT este o autoare americană de romane din categoria young adult. Este o scriitoare foarte prolifică – potrivit declarațiilor sale, scrie vreme de minimum 8 ore zilnic.

Seria LUX, publicată în România în colecția Leda Edge, este inclusă pe lista bestseller-urilor New York Times.

CINCI DESTINE ÎNTUNECATE de Kendare Blake (volumul 4 din seria TREI COROANE ÎNTUNECATE), trad. Roxana Olteanu

Este posibil ca imaginea să conţină: text care spune „Continuarea bestsellerului Două domnii întunecate KENDARE BLAKE ක0o SINCI DESTINE INTUNECATE UNIȚI REGINEL DISTRUGEȚI COROANA! LEDA EDGE”

În urma cumplitei confruntări cu regina Katharine, Mirabella și Arsinoe trebuie să decidă ce să facă în continuare. Răspunsul lor la domnia malefică a lui Katharine este Jules, războinica lor, dar acum mintea ei este distrusă de crize incontrolabile de nebunie și nimeni nu știe ce s-ar putea întâmpla cu rebelii.

Apoi Mirabella dispare și, deși pe Arsinoe o doare să recunoască, toate indiciile duc spre o trădare de neînchipuit. Dar în acest război sunt mai mulți jucători decât știe ea. Până la urmă, lupta pentru putere se va încheia, dar cu ce preț?

În ultima carte a acestei serii, trei surori se vor război în vreme ce secretele din trecutul insulei Fennbirn vor fi dezvăluite. Alianțele se vor schimba, iar legămintele vor puse la încercare. Dar, ca întotdeauna, soarta insulei stă în mâinile reginelor sale.

Cartea este disponibilă aici.

„Tulburătoare cu amestecul ei de  bătălii, elemente sinistre și un conflict complicat între surori […]. Finalul e mai mult decât mulțumitor.” Common Sense Media

„Poate că lucrurile nu se termină cu «și au trăit fericiți până la adânci batrâneți», dar se termină totuși așa cum trebuie.” Kirkus

Mesajul autoarei Kendare Blake pentru fanii din România.

Despre autoare:

Kendare Blake a crescut în orășelul Cambridge din Minnesota. Este absolventă a Colegiului Ithaca, din Ithaca, New York, și a obținut un Master of Arts în scrierea creativă de la Universitatea Middlesex din Londra, Anglia. Îi place să călătorească, este iubitoare de animale și trișează foarte mult atunci când joacă Final Fantasy. Ea este adoptată din Coreea de Sud la vârsta de șapte luni.

Kendare este autoarea a șase romane: SLEEPWALK SOCIETY, ANNA DRESSED IN BLOOD, GIRL OF NIGHTMARES și trilogia Goddess War (ANTIGODDESS, MORTAL GODS, UNGODLY).

Semnal editorial 170 + Fragment în avanpremieră: Peter May – Carantina

UN ORAȘ ÎN CARANTINĂ. UN COPIL UCIS. O CONSPIRAȚIE PUTERNICĂ

Scris în urmă cu 15 ani, dar niciodată publicat, acest thriller care s-a dovedit profetic urmărește povestea unor personaje cărora pandemia de gripă le răpește ce aveau mai scump.  Londra, epicentrul pandemiei, este un oraș izolat, în care domnesc violența și dezordinea. Nimeni nu mai este în siguranță, iar virusul ucigaș a făcut sute de mii de victime. Serviciile de urgență sunt copleșite. Pe acest fundal, oasele arse ale unui copil ucis sunt descoperite pe un șantier unde muncitorii lucrează febril la construirea unui spital de urgență. Detectivul Jack MacNeil este trimis să investigheze. Cu o carieră distrusă, o căsnicie eșuată și un băiețel ucis de temutul virus, polițistul crede că nu mai are nimic de pierdut. Forțe sinistre îl pândesc din umbră, pregătite să ucidă din nou pentru a împiedica aflarea adevărului. Așadar, cine îl va opri mai întâi pe Jack: virusul sau criminalii?

„Virusul imaginat de May este mai periculos decât Covid-19, iar descrierea pe care autorul o face orașului în carantină, precum și explicațiile pe care le oferă privind răspândirea bolii sunt înspăimântător de asemănătoare cu ce am trăit în perioada aceasta.” OBSERVER

„Timp de șase săptămâni am scris, noapte de noapte, ca sub puterea unei vrăji, Carantina. Cartea n-a fost publicată. Editorii britanici de la acea vreme au considerat că portretul pe care îl făceam Londrei sub asediul inamicului invizibil H5N1 era nerealist și că așa ceva nu se va întâmpla niciodată […], iar fișierul Carantina a fost expediat într-un folder din Dropbox, unde a și rămas. Până acum. În timp ce scriu aceste rânduri, sunt din nou acasă, în Franța, cu somația de a nu părăsi locuința decât în situații excepționale. Un nou coronavirus, Covid-19, face ravagii în lume, iar societatea, așa cum o știm noi, se dezintegrează rapid. […] Politicienii sunt nevoiți să țină sub control haosul și panica pe care Covid-19 le răspândește în lume. […] Așa că acesta mi s-a părut momentul potrivit pentru a deschide dosarul prăfuit din Dropbox și pentru a scoate acel vechi manuscris, cu gândul de a-l împărtăși cu cititorii mei – măcar și pentru a putea înțelege cu toții că lucrurile ar putea fi încă și mai grave.” PETER MAY

AUTOR(I): PETER MAY

TIP COPERTĂ: SOFTCOVER

ISBN: 9786067939095

FORMAT: 13 X 20 CM

EDITURA: CORINTAN

APARIȚIE: 2020

NUMĂR PAGINI: 368

TRADUCERE: ROXANA OLTEANU

CAPITOLUL 2
I


MacNeil şi-a parcat Ford Focusul în staţia de autobuz din faţa Departamentului pentru situaţii de urgenţă de pe Lambeth Road, ştiind că niciunul dintre cele patru autobuze care circulau pe acest traseu nu vor fi incomodate.
Porţile şi gardurile de la Archbishop’s Park fuseseră scoase pentru a permite accesul utilajelor grele aduse acolo de constructor. A recunoscut maşinile fără însemne ale ofiţerilor de la criminalistică, deşi aceştia s-ar fi putut mişca ceva mai repede, având în vedere că laboratorul era la câţiva paşi de aleea îngustă din capătul sudic al parcului.
Serviciul de criminalistică fusese forţat să se restrângă într-un sediu central după ce capitala intrase în carantină şi se stabilise în fostul laborator de criminalistică al poliţiei metropolitane de pe Lambeth Road, care era cel mai important institut medical şi ştiinţific pentru activitatea poliţiei. Acum, ofiţerii trimişi de acolo stăteau şi îl aşteptau pe MacNeil.
Acesta s-a uitat la parcul distrus, la maşinăriile monstruoase care stăteau nemişcate printre rămăşiţele devastate care odinioară alcătuiau o mică insulă de verdeaţă în mijlocul unui ocean de beton şi sticlă. Sute de muncitori îmbrăcaţi în salopetele lor portocalii distinctive stăteau în grupuri, vorbind şi fumând. În lumina ceţoasă a dimineţii, câteva siluete fantomatice, cu combinezoane albe şi măşti, se adunaseră în jurul unei gropi care ar fi trebuit să fie până acum plină cu ciment. Un bărbat în costum, cu un pardesiu bej, lung până la călcâie, şi cu o pălărie albă, tare, a pornit cu grijă prin noroi la apropierea lui MacNeil. Purta masca obişnuită de bumbac alb, la fel ca MacNeil, dar s-a oprit la distanţă mare de el.
— Detectivul MacNeil?
MacNeil a păstrat distanţa şi l-a măsurat din priviri.
— Da. Cine întreabă?
— Derek James. Sunt de la biroul adjunctului premierului. Mă înţelegeţi dacă nu vă strâng mâna.
— Ce doreşti?
MacNeil nu pierdea niciodată timpul, preferând să treacă direct la subiect.
— Vreau, a spus James cu o oarecare iritare, să se reia lucrările pe acest şantier.
— Atunci cu cât terminăm mai repede de vorbit, cu atât mai repede o să fac ce am de făcut şi o să-ţi plec de pe cap.
MacNeil a trecut pe lângă el şi s-a apropiat de grupul de fantome.
James a pornit după el, încă preocupat să nu-şi murdărească pantofii de noroi.
— Nu cred că aţi înţeles, domnule MacNeil. Activitatea aceasta se desfăşoară sub incidenţa unei ordonanţe de urgenţă a Parlamentului. Milioane de lire sunt alocate acestui proiect. Există o planificare foarte strictă. O întârziere ar putea să coste vieţi.
— Au murit deja oameni, domnule James.
— Iar asta înseamnă că nu mai pot fi ajutaţi. Dar alţii nu au murit.
MacNeil s-a oprit din drum şi s-a întors cu faţa spre bărbatul de la minister, care s-a tras imediat înapoi, de parcă i-ar fi fost teamă că MacNeil o să sufle spre el.
— Ascultă: toţi oamenii din ţara asta au dreptul la justiţie. Vii sau morţi. Asta-i treaba mea. Să am grijă că se face dreptate. Și după ce îmi fac eu treaba, poţi să ţi-o faci şi tu pe a ta. Până atunci, dispari din faţa mea!
S-a întors din nou şi a pornit prin noroi spre oamenii în combinezoane.
— Care-i treaba aici?
— Un sac cu oase, Jack, a spus unul dintre ei, cu vocea înăbuşită din cauza măştii. Au excavat abia ieri. Cineva trebuie să-l fi aruncat în timpul nopţii.
S-a uitat în jur, la sutele de chipuri care îi priveau de la distanţă.
— Și tipii ăştia vor să ne cărăm de aici imediat.
— Toate la timpul lor.
Altcineva în combinezon i-a întins lui MacNeil o pereche de şoşoni din plastic.
— Ei, ai face bine să-ţi pui ăştia, colega.
MacNeil şi-a pus şoşonii şi s-a uitat atent în groapă. Era cineva ghemuit acolo.
— Cine-i acolo?
— Vechiul tău amic.
Bărbatul de la criminalistică a zâmbit pe sub mască, întinzând-o tare pe faţă.
MacNeil şi-a pus mănuşile de latex şi a întins mâna.
— Ajută-mă să cobor!
Era un sac de voiaj scump, cu emblema PUMA într-o parte. Tom îl ţinea deschis cu mâinile înmănuşate şi a ridicat capul când MacNeil a ajuns lângă el.
— Nu veni prea aproape de mine, a spus el! Nu ştii niciodată ce poţi să iei.
MacNeil nu l-a băgat în seamă.
— Ce-i înăuntru? l-a întrebat el.
— Oasele unui copil.
MacNeil s-a aplecat să se uite înăuntru. Oasele erau foarte albe, de parcă ar fi fost ţinute la soare, o colecţie tristă de bucăţele şi fragmente care odinioară alcătuiseră o fiinţă umană. S-a dat înapoi când a simţit o duhoare ca de carne rămasă în frigider mult după termenul de expirare.
— De la ce naiba miroase aşa?
— De la oase.
Încreţiturile pe care tânărul legist le avea în jurul ochilor trădau teribilul amuzament stârnit de dezgustul lui MacNeil.
— Nu ştiam că oasele miros.
— O, da. Două, ba chiar trei luni după deces.
— Deci copilul ăsta a fost viu până destul de recent?
— Până foarte recent, aş zice, după cum put.
— Deci, ce s-a întâmplat cu carnea?
— Cineva a răzuit-o de pe os. Folosind un instrument tăietor foarte ascuţit.
Tom a scos un os lung de la picior şi l-a ţinut cu grijă cu ambele mâini.
— Femurul. Osul de la coapsă, pentru tine. Poţi să vezi, cu siguranţă, zgârieturile făcute pe os de cuţit, sau ce-o fi fost. Sunt destul de adânci şi de late, deci a fost un
instrument greu.
MacNeil s-a uitat la tăieturile şi la şanţurile de pe os, care mergeau paralel, în general, şi cumva oblic, de parcă s-ar fi făcut printr-o mişcare repetată de tăiere.
— Deci nu e un expert?
— Nu ştiu cine ar fi expert în tăierea cărnii de pe os, dar e o treabă destul de brută.
Tom şi-a trecut uşor degetul lung şi subţire peste capul femurului.
— Se vede ce tocătură au făcut la articulaţie. Mai sunt şi resturile astea de ţesut şi ligament de care n-au reuşit să scape.
MacNeil s-a uitat iar în geantă şi a ridicat cu grijă un os curbat, care părea o coastă mică. Și-a îndreptat gâtul şi s-a uitat la el curios, trecându-şi degetele peste arcul alb şi fin.
— Cum au reuşit să lase oasele aşa de curate?
Tom a ridicat din umeri.
— Le-au spălat, cel mai probabil. Am făcut şi eu asta, când voiam să curăţ un craniu. Se fierbe cu puţin înălbitor şi cu detergent de rufe.
— Și asta n-ar lua mirosul?
Tom şi-a încreţit din nou pleoapele, de amuzament.
— Măduva tot o să putrezească fie că ai fiert-o, fie că nu.
MacNeil a pus la loc coasta şi s-a ridicat în picioare. S-a uitat la chipurile oamenilor aplecaţi peste groapă, încercând să audă discuţia, după care s-a uitat la Tom.
— Poţi să spui sexul?
— În momentul acesta, nu. Dar aş spune că vârsta e undeva între nouă şi unsprezece ani.
MacNeil a dat din cap gânditor, întrebându-se cum se face autopsia pe un schelet dezarticulat.
Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Tom s-a ridicat lângă el şi a spus:
— Evident, nu pot să fac o autopsie adevărată. Tot ce pot face e să aranjez oasele şi să caut indicii.
O şuviţă de păr blond era prinsă în elasticul căştii lui de duş din plastic, iar ochii de un albastru-deschis îl ţintuiau pe MacNeil cu o privire atât de directă, încât bărbatul mai vârstnic s-a uitat în altă parte.
— Evident, a spus el, nu sunt aşa de expert să spun care vine unde. Pot să aleg coastele, dar nu să le pun în ordinea corectă. Pot să separ oasele degetelor, dar nu să le pun neapărat la mâna care trebuie. Chiar ar fi nevoie
de un antropolog pentru asta.
MacNeil s-a forţat să se uite în ochii legistului.
— Și asta e o problemă?
— E bolnavă.
— Ah!
— Dar pot să fac o evaluare generală, să văd cele mai importante leziuni ale oaselor şi părţile lipsă, să recuperez ţesut din măduvă şi să cer un examen toxicologic.
A făcut o pauză.
— Eu aş spune s-o chemăm pe Amy. Se pricepe la cranii şi a scris mult despre identificare.
La auzul numelui ei, MacNeil a simţit cum inima i se opreşte în loc şi s-a întrebat dacă s-a văzut asta pe faţa lui. O uşoară îmbujorare, probabil. Avea impresia că Tom se uita la el cu atenţie, de parcă ar fi căutat un semn, dar, dacă făcea într-adevăr asta, ochii nu îl trădau.
— Sigur, dacă tu crezi că e bine, a spus MacNeil.
S-a întors şi a întins mâna, ca să fie ajutat să urce.
— Ai grijă! a spus Tom repede. Unii consideră că e periculos să-mi întorci spatele.
MacNeil s-a oprit să se uite la el. Era o privire întunecată şi ameninţătoare, care nu mai avea nevoie de cuvinte.
Tom a zâmbit.
— Ce rău eşti!
Liniştea plutea pe deasupra şantierului ca o negură joasă. Chiar era ceva extraordinar aici, în inima capitalei. Niciun zgomot de maşini, nicio voce ridicată în conversaţii banale sau glume, niciun urlet de motor de la avioanele care zburau spre Gatwick sau Heathrow. Doar ţipetele rugătoare ale pescăruşilor care veniseră în estuar ca să scape de vremea urâtă de pe Marea Nordului, bucăţi de alb care se roteau deasupra, exact ca nişte vulturi care aşteaptă moartea.
Ei bine, moartea venise deja, dar nu mai rămăsese nimic de ciugulit pe oase.
MacNeil vedea că toate feţele erau îndreptate spre el.
Bărbatul de la minister stătea la distanţă, cu braţele încrucişate la piept.
— Ei?
— Vreau să părăsească toată lumea şantierul, a spus MacNeil. Sigilăm tot şi facem cercetări.
Bărbatul de la minister a înclinat capul într-o parte.
Numai ochii îi trădau furia.
— O să fie probleme, a comentat el.
— O să fie probleme dacă cineva nu face ce i se spune. MacNeil ridicase vocea, ca toată lumea de pe şantier să-l audă.
— Aici e locul unei crime.


II


— Ce naiba i-ai spus?
— I-am spus că e locul crimei şi că urmează să facem cercetări.
Laing s-a uitat la el, sceptic.
— În fine, indiferent ce i-ai zis, l-ai enervat rău. Ai idee ce mizerii o să înghit eu acum?
— Îmi închipui.
— Oare?
Laing s-a uitat la ceasul de la mână, apoi a luat telecomanda să deschidă televizorul de pe fişet.
— Știi, când am venit la metropolitană de la Glasgow, acum treizeci de ani, am crezut că am scăpat de ciobani ca tine. Aici lumea are maniere mai frumoase, înţelegi ce zic?
— Da, te ameninţă mai politicos.
Laing s-a uitat urât la el.
— Nu mi-am închipuit o clipă că o să ajung să am bătăi de cap cu un mitocan din Highland exact când mă pregătesc să ies la pensie.
A pornit volumul televizorului. Se prezenta din nou ştirea despre moartea premierului, iar Laing voia, evident, să asculte.
MacNeil s-a uitat la fotografia înrămată cu inspectorul-şef şi soţia lui, aşezată în biblioteca din spatele biroului. Erau un cuplu ciudat. Laing provenea din vechea şcoală muncitorească de poliţişti din Glasgow. Înjura, făcea glume proaste, era agresiv. Se dădea cu gel pe păr şi se plesnea din belşug cu Old Spice pe obrajii lucioşi şi bărbieriţi, plini de vinişoare de la băutură. Îl miroseai înainte de a-l vedea.
Soţia lui, pe de altă parte, era o femeie delicată, fiica unui medic din Chelsea, pasionată de operă şi teatru şi care ţinea cursuri de literatură şi actorie la Universitatea Queen Mary din Londra. Locuiau undeva, prin vest, într-o casă mare, cu terasă. Laing era alt om în compania ei. MacNeil n-avea idee ce văzuse ea la el, dar indiferent cum ar fi fost, reuşea să scoată ce era mai bun din soţul ei. Unii oameni pot face asta. MacNeil s-a gândit că Martha nu scosese ce era mai rău din el, dar cu siguranţă nu scosese nici ce era mai bun. Îl invidia pe Laing pentru relaţia lui.
S-a uitat pe uşa deschisă în biroul detectivilor. Nu erau decât doi detectivi de serviciu, câţiva poliţişti şi ceva personal administrativ. Pandemia făcuse şi aici victime.
I-a atras atenţia ceva de la ştiri şi s-a întors să vadă un şir de oameni în costume negre, aşezaţi la o masă plină de microfoane. Toţi purtau mască, la fel ca jurnaliştii care îi mitraliau cu întrebări. La mijlocul mesei era un bărbat al cărui chip îi devenise familiar în ultimele luni, chiar şi cu mască. Avea ochi mari şi întunecaţi, ascunşi sub nişte sprâncene groase şi negre, care contrastau cu părul blond, tuns pierdut, şi purta nişte ochelari deosebiţi, cu rame ovale, argintii. Avea o voce blândă, care vorbea o engleză cu un vag accent străin, de o origine imposibil de definit. Tipul se numea Roger Blume şi era medicul care conducea Grupul Operativ pentru Pandemie Stein-Francks’ Flu Kill.
— Lipitori nenorocite!
Insulta lui Laing era ecoul gândurilor lui nerostite.
— Am văzut că iar le-au crescut acţiunile.
Stein-Francks era o companie farmaceutică cu sediul în Franţa, al cărei medicament antigripal, FluKill, fusese selectat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii în ajunul declanşării pandemiei ca fiind cel mai eficient împotriva gripei aviare, în cazul în care aceasta va deveni transmisibilă de la om la om. OMS avertizase atunci că această situaţie era inevitabilă. Drept urmare, ţările care îşi permiseseră făcuseră comenzi în valoare de peste trei miliarde şi jumătate de euro. Numai Marea Britanie cumpărase aproape cincisprezece milioane de doze pentru tratarea unui sfert din populaţie. Angajaţii din sistemul sanitar şi din poliţie erau primii care trebuiau să-l primească. Nu că ar fi reuşit să vindece. Tot ce se putea spera era o ameliorare a simptomelor şi o scurtare a perioadei de îmbolnăvire, care ofereau mai multe şanse de supravieţuire. Și cu o rată a mortalităţii de aproape optzeci de procente, orice medicament care putea să-ţi crească şansele era la mare căutare.
Conferinţa de presă a celor de la Stein-Francks era făcută cu scopul de a anunţa că producţia de FluKill va fi mărită pentru a răspunde tuturor solicitărilor. Un jurnalist mai cinic din grup l-a întrebat pe doctorul Blume dacă această creştere a producţiei avea vreo legătură cu anunţul făcut de unele ţări mai dezvoltate privind intenţia de a produce propria variantă a medicamentului.
Blume a trecut rapid peste aluzia că ar fi interesaţi doar de păstrarea monopolului.
— Avem o fabrică nouă-nouţă în Franţa, făcută special pentru producţia de FluKill, a spus el. Săptămâna viitoare se va deschide. Era de mult timp planificată. Aşa că nu e o mişcare grăbită, prin care încercăm să eliminăm competiţia. Putem produce medicamentul mai rapid şi mai eficient decât oricine. Și avem deja pregătite toate controalele de calitate pentru a asigura eficienţa lui.
— Vaccinul vostru nu s-a dovedit prea eficient.
Tonul jurnalistului trăda resentimentele britanicilor faţă de cei care profitau de pe urma dezastrului.
— Un lucru absolut regretabil, a spus Blume. Nu din motive strict comerciale, desigur, ci pentru că puteau fi salvate vieţi.
— Și de ce n-a funcţionat?
O altă voce lansase acuzaţia.
— Fiindcă am făcut presupuneri greşite, a spus Blume, simplu. Gripa aviară există de mult timp, dar abia în 1997 a fost confirmat primul caz la om. În acea situaţie, virusul fusese transmis de la pasăre la om. Dar, din momentul acela, a fost doar o chestiune de timp ca virusul aviar să se combine cu virusul uman de gripă, lucru care l-a făcut transmisibil de la om la om. Știam că atunci când se va întâmpla asta, lumea va avea probleme mari. O pandemie era inevitabilă şi, cu siguranţă, avea să fie mai gravă decât gripa spaniolă din 1918. Care a ucis cincizeci de milioane de oameni. Aşa că problema era ca, de data asta, să o oprim înainte de a începe.
Și-a trecut mâna peste părul ţepos.
— Noi, împreună cu mulţi alţii, am încercat să creăm în laborator ceva care să protejeze sistemul umanitar de o gripă aviară cu transmisie umană. Și să producem un vaccin. Asta însemna să combinăm şi să potrivim gene de la virusul gripal H5N1 cu gene de la un virus gripal uman obişnuit. În acest scop, am ales tulpina H3N2, care a stat în spatele majorităţii epidemiilor de gripă din ultimul timp.
Medicul a clătinat din cap.
— Scopul nostru era să substituim cele opt gene ale unui virus, una câte una, cu cele opt gene ale celuilalt virus, ca să vedem care dintre combinaţii poate crea variante mai uşor transmisibile printre oameni. Problema era că, având peste două sute cincizeci de combinaţii posibile, să o nimereşti pe cea corectă e ca şi cum ai câştiga la loterie.
— Dar aţi considerat că aţi reuşit.
— Da. Pentru că atunci când virusul s-a manifestat, într-adevăr, am descoperit că noi creaserăm ceva aproape identic. Problema a fost că era suficient de diferit ca sistemul imunitar să nu fie păcălit şi ştiam că ne vor trebui vreo şase luni ca să îndreptăm situaţia.
— Deci a venit cineva de la Stein-Francks cu o explicaţie rezonabilă pentru faptul că pandemia a început la Londra, şi nu în Asia?
— Asta nu e treaba noastră, a spus Blume, calm.
Chiar dacă detecta ostilitatea care venea dinspre jurnalişti, o ignora.
— E o întrebare pe care ar trebui s-o puneţi celor de la Agenţia de Protecţie a Sănătăţii.
A făcut o pauză.
— Dar nu trebuie să fii prea inteligent ca să-ţi dai seama că e de ajuns ca o persoană infectată din Vietnam, Thailanda sau Cambodgia să vină la Londra, New York sau Paris, şi sămânţa e plantată. În această eră a transportului aerian modern, chiar trăim într-un sat global. Și am creat incubatoarele perfecte pentru creşterea şi transmiterea unei infecţii prin autobuzele, avioanele şi metrourile cu care călătorim. Am oferit premisele unui dezastru care nu putea fi evitat.
Postul de televiziune a revenit cu emisia în studio pentru o ştire de ultimă oră referitoare la un nou eveniment care privea umplerea vidului de putere lăsat de moartea premierului. Laing îşi pierduse interesul, aşa că a închis televizorul. S-a răsucit cu scaunul spre MacNeil şi s-a uitat la el cercetător.
— Eşti de-a dreptul idiot, omule! Să renunţi acum. Eşti un poliţist bun…
A ezitat. Complimentul îl nemulţumise. Detesta să recunoască acest lucru.
— Puteai să stai pe scaunul meu în câţiva ani.
— Când Sean aproape ar termina şcoala.
MacNeil a clătinat din cap.
— Nu ai a doua şansă cu copiii. Nu poţi să dai înapoi timpul până la copilăria lor.
S-a uitat peste capul lui Laing, pe fereastră, spre Kennington Road. La magazinele şi restaurantele de vizavi de poliţie. Trafalgar Lock and Keys, Perdoni’s Restaurant, Peter’s Gents Hair Stylist, Imperial Tandoori. Toate mai familiare lui decât era propriul fiu. Petrecuse mai mult timp în compania lui Laing, pentru Dumnezeu!
Laing a spus:
— Trebuie să-ţi cer să aduci înapoi doza de FluKill, mâine, înainte să pleci.
MacNeil s-a uitat la el.
— Îmi pare rău, Jack! Nu mai eşti în linia întâi. Sau, cel puţin, n-o să mai fii.
— Bine.
Laing a plesnit cu palmele în birou.
— Ai două ore să cercetezi şantierul ăla înainte să-i trimit înapoi pe săpători.

Semnal editorial 154: „Gripa spaniolă din 1918. Pandemia care a schimbat lumea” de Laura Spinney – disponibilă pentru precomandă, 35% reducere

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Editura Corint pregătește un nou titlu important pentru această perioadă: Gripa spaniolă din 1918. Pandemia care a schimbat lumea de Laura Spinney, în colecția Corint Istorie. Până pe 27 mai, cartea este disponibilă pentru precomandă, cu 35% reducere, aici: https://www.edituracorint.ro/gripa-spaniola-din-1918.html.

PANDEMIA de acum – un ecou al GRIPEI SPANIOLE din 1918

În 1918, italo-americanii din New York, indigenii Yupik din Alaska şi iranienii din Maşhad nu aveau aproape nimic în comun, cu excepţia unui virus – unul care a stat la originea celei mai necruţătoare pandemii a vremurilor moderne şi care a avut un efect decisiv asupra istoriei secolului XX.
Continuă lectura

Semnal editorial 128: Noutăți sau în curs de apariție la Grupul Editorial Corint – Leda Edge, Leda Bazaar, Corint Fiction (I)

Este posibil ca imaginea să conţină: text şi în aer liber

Traducere de Liviu Szoke

Băieții sunt educați la o școală pentru genii, fetele, la alta. Și niciunii nu au aflat de existența celorlalți… până acum.

Inventivul autor al romanului Bird Box: Orbește vă invită într-o lume înșelătoare, plină de secrete și minciuni.

J este elev la o școală ascunsă în adâncul pădurii, departe de restul lumii. Asemenea colegilor săi, băiatul crede că enigmaticul fondator al instituției îi este tată, iar colegii îi sunt frați. Elevii de aici sunt educați să devină adevărați copii-minune în domeniul artelor, al științelor și al sportului, iar viața lor la școală este tot ce știu… și li se îngăduie să știe.

Însă J începe să bănuiască faptul că undeva, afară, dincolo de pini, se află altceva, așa că începe să-și pună întrebări. Care este adevăratul scop al acestui loc? De ce elevii nu-l pot părăsi niciodată? Și ce enigme ascunde tatăl lor?

Între timp, în cealaltă parte a pădurii, într-o școală asemănătoare celei în care învață J, o fată pe nume K își pune exact aceleași întrebări. J nu a văzut niciodată o fată, iar K nu a văzut niciodată un băiat. Pe măsură ce J și K încep să cerceteze secretele ciudatelor lor școli, soarta îi face să se descopere unul pe altul.

În Inspecție, talentatul autor Josh Malerman creează un deopotrivă sinistru și poetic imn al egalității între genuri care-i va face pe cititori să-și pună întrebări până la ultima pagină.

„Captivant şi plin de suspans! Malerman imaginează un basm diabolic despre o lume în care un băiat nu trebuia niciodată să întâlnească o fată şi despre iadul care se dezlănțuie atunci când ajung față în față.” J. D. BARKER, autorul romanelor The Fourth Monkey şi Dracul

„Un basm pe dos a cărui acţiune se petrece într-o lume cu adevărat unică şi ale cărei secrete nu ar trebui nicicând dezvăluite, cel mai recent roman al lui Josh Malerman aduce în discuţie momentele-cheie ale copilăriei într-o poveste ingenioasă, inteligentă, obsedantă despre maturizare și rebeliune.” SCOTT HAWKINS, autorul romanului The Library at Mount Char

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Traducere de Alexandra Fusoi.

Născută într-o familie de tămăduitori puternici, Arrah tânjește să aibă și ea magie. Și totuși, Arrah dă întruna greș la vrăjile cu oase, nu reușește să-i invoce pe strămoși și nici nu poate vedea viitorul, iar ambițioasa ei mamă, cea mai puternică preoteasă a Regatului, o privește tot mai dezaprobator.

Dar când copiii din oraș încep să dispară, Arrah este suficient de disperată să-l găsească pe făptaș cât să apeleze la un ritual periculos. Dacă nu are propria magie, va trebui să o cumpere – dându-și ani din viață.

Ce descoperă e și mai înspăimântător. Regele Demon, a cărui poftă nestăvilită de suflete aproape că a distrus lumea, dar care a fost înfrânt și întemnițat în cele din urmă de străvechii zei orisha, începe să se răzvrătească din nou. Singura speranță a lui Arrah de a-l opri este să-și sacrifice din ce în ce mai mulți ani din viață pentru a obține magie. Însă ar face orice ca să-i salveze pe oamenii pe care-i iubește, chiar dacă prețul pe care trebuie să-l plătească este mult prea mare.

Într-un roman de debut care-ți taie răsuflarea, inspirat de povești despre credințele voodoo și perfect pentru fanii seriei TREI COROANE ÎNTUNECATE de Kendare Blake și ai trilogiei GRISHA de Leigh Bardugo, Rena Barron făurește o poveste magică întunecată, despre o fată captivă între zei, monștri și intrigile propriei mame.

„Extravagantă, captivantă și plină de toate lucrurile care-mi plac: o lume vie, o mulțime de personaje convingătoare și o tânără eroină dispusă să se ridice și să lupte pentru lucrurile în care crede. Această poveste impresionantă despre maturizare îți rămâne în minte mult după ce ai citit ultima pagină.” REBECCA ROSS, autoarea seriei DESTINUL REGINEI

„Fascinant și cuceritor, Regatul sufletelor transformă ambiția în sacrificiu și sângele în putere. Magia merită întotdeauna prețul plătit – și durerea suferită –, iar această carte înfățișează magia fetei de culoare într-o manieră desăvârșită.” DHONIELLE CLAYTON, autoarea seriei MAGIA FETELOR BELLE

„O carte în care vei descoperi o mitologie complexă, cu zei băgăcioși și răzbunători. Fanii genului fantasy vor găsi în acest roman un decor reconfortant și construit cu măiestrie.” BCCB

Este posibil ca imaginea să conţină: meme, text şi în aer liber

Traducere de Carmen Ion.

Gemenele Jack și Jill aveau 17 ani când și-au găsit drumul înapoi spre casă și au fost expediate la Căminul pentru copii în derivă al lui Eleanor West.

Această poveste este despre ceea ce s-a întâmplat înainte…

Jacqueline era fiica perfectă a mamei ei – politicoasă și sfioasă, mereu îmbrăcată ca o prințesă. Se prea poate ca mama ei să fi fost uneori un pic strictă, dar e nevoie de multă disciplină pentru a crește copilul perfect.

Jillian era fiica perfectă a tatălui ei – aventuroasă, amatoare de senzații tari și un pic băiețoasă. El și-ar fi dorit mai degrabă un fiu, însă trebuie să te descurci cu ceea ce ai.

Aveau 5 ani când au aflat că nu poți avea încredere în adulți.
Aveau 12 ani când au coborât pe o scară imposibilă și au descoperit că iluzia unei iubiri nu te pregătește niciodată îndeajuns pentru o viață plină de magie pe un tărâm înțesat de savanți nebuni, moarte și alegeri.

„Pe tarâmul de rădăcini și oase are curgerea și ritmul unui basm […]. E incredibil de antrenantă, ca mai toate poveștile lui Seanan McGuire, și are acel tip de scriitură captivantă care te face să dai pagină după pagină pentru a afla ce se întâmplă mai departe.” LOCUS

„Un basm excelent scris despre alegerile care pot schimba pentru totdeauna cursul unei vieți, despre inocență și despre ce înseamnă să iubești și să fii iubit.” PUBLISHERS WEEKLY

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Traducere de Daniel-Silviu Bivol.

Toți locuitorii din Little Kilton știu povestea.

Frumoasă și populară printre colegii de liceu, Andie Bell a fost ucisă de iubitul ei, Sal Singh, care, mai apoi, cuprins de remușcări, și-a luat viața. Cinci ani mai târziu, tragedia încă îi mai bântuie pe locuitorii liniștitului orășel britanic.

Prietenă din copilărie a presupusului criminal, Pip nu poate scăpa de sentimentul obsedant că lucrurile nu s-au petrecut chiar așa cum vorbește lumea. Folosindu-se de scuza unui proiect școlar, adolescenta se transformă într-un veritabil detectiv particular și încearcă să afle adevărul.

Perseverentă și atentă la detalii, Pip ajunge să descopere o serie de secrete întunecate care demonstrează fără putință de tăgadă că Sal a fost învinuit pe nedrept. Cineva însă nu e deloc încântat de întorsătura pe care au luat-o lucrurile, iar viața lui Pip este în pericol.

Daca ai savurat thrillere precum Asta e povestea noastră sau Majoretele, Crima perfectă. Instrucțiuni pentru fete cuminți este romanul potrivit pentru tine!

„Un adevărat festin pentru cititorii care adoră suspansul!” Kirkus Reviews

„Un thriller de-a dreptul obsedant, plin de tensiune, cu o intrigă foarte elegant construită!” GUARDIAN

Este posibil ca imaginea să conţină: 4 persoane, oameni în picioare şi text

Traducere de Liviu Szoke.

Perfectă pentru fanii serialului Black Mirror!

Atotștiutorul Feed a devenit accesibil oricui, oricând și de oriunde. Nimeni nu mai poate concepe să trăiască în absența lui. Orice interacțiune, orice emoție, orice imagine ajunge instantaneu pe Feed. Este instrumentul esențial pe care se bazează toți oamenii pentru a se instrui, dar și pentru a afla mai multe despre gândurile și sentimentele soților, părinților, copiilor, colegilor, șefilor sau angajaților.

Într-o zi însă, Feedul se prăbușește, iar Tom și Kate trebuie să învețe să supraviețuiască în absența lui. Lipsiți dintr-odată de toate cuceririle tehnicii și siliți să trăiască în cea mai cruntă sărăcie, cei doi încearcă să nu se dea bătuți. Când fiica lor, Bea, în vârstă de șase ani, dispare, lupta devine și mai aprigă, iar întrebările se înmulțesc. Cine a luat-o? Cum poți căuta pe cineva într-o lume din care tehnologia a dispărut cu totul? Și, mai ales, ce se întâmplă atunci când nu mai ești sigur că oamenii pe care îi iubești sunt cine pretind că sunt?

„M-a captivat de la primele rânduri și m-a bântuit zile întregi după ce am terminat de citit.” SJ WATSON, autorul romanului Înainte să adorm

„O carte cu adevărat originală și inteligentă. Un thriller intens, îmbrăcat în haina unui coșmar distopic înspăimântător de plauzibil, cu întorsături de situație care îți vor face inima să explodeze.” C.J. TUDOR, autoarea bestsellerului Omul de cretă

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, text

Traducere de Oana Stănescu.

TREBUIE SĂ ÎȘI CONFRUNTE TRECUTUL
TREBUIE SĂ ÎȘI STĂPÂNEASCĂ VIITORUL

Yelena s-a reîntors în patria sa natală, în Sitia. Numai că reuniunea cu membrii neamului Zaltana nu este chiar așa cum s-ar fi așteptat: deși părinții pe care nu și-i amintește o primesc cu brațele deschise, fratele mai mare o acuză că ar spiona pentru comandantul suprem al Ixiei. Tânăra își începe instruirea în arta practicării magiei, doar pentru a se trezi, în curând, prinsă în vâltoarea unui complot pentru cucerirea Ixiei de către un tânăr care pretinde c-ar fi cel din urmă prinț rămas în viață al fostei familii domnitoare. Cu un frate care îi vrea moartea, o profesoară care nu se dă în lături să o împingă dincolo de limite și magicieni care îi invidiază puterile, Yelena descoperă cât de important e să ai prieteni vechi dispuși să te ajute să le faci față noilor dușmani.

„Încântător și plin de viață, romanul Mariei V. Snyder este o combinație de fantezie și poveste de dragoste, care îi va cuceri pe cititori.” Publishers Weekly

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, stând în picioare, text care spune „ACUM ÎNTR-O ECRANIZARE DE EXCEPTIE ÎN RITMUL INIMII MARK BURNELL LEDA EDGE”

Traducere de Carmen Ion.

Acum și într-o ecranizare de excepție, cu Blake Lively, Jude Law și Sterling K. Brown. Trailer: https://bit.ly/2P8QhZc

Nikita. Lisbeth. Iar acum Stephanie.

O femeie obișnuită încearcă să dea de urma celor responsabili de moartea rudelor ei într-un cumplit accident aviatic – iată premisa unui scenariu tulburător!

Stephanie Patrick este răvășită de moartea familiei ei într-un accident aviatic. Atunci când descoperă că prăbușirea aeronavei a fost provocată nu de o defecțiune tehnică, așa cum se specula, ci de un atentat terorist, tânăra devine stăpânită de un singur gând: acela al răzbunării.

Recrutată pe neașteptate de Magenta House, o misterioasă organizație secretă, Stephanie crede că a găsit mijlocul perfect de a-și atinge scopul. Conștientă că nu mai are ce pierde, tânăra se pregătește temeinic pentru a se transforma în „Petra”, o teroristă care activează în Germania, și în „Marina”, o femeie de afaceri din Londra. Contactul cu lumea spionajului internațional o face să își dea seama cât de amorțit îi este sufletul și să se bazeze doar pe intuiție.

Pe măsură ce misiunile ei devin tot mai sângeroase, iar riscurile, tot mai mari, Stephanie începe să pună la îndoială informaţiile aflate despre accidentul în care i-au pierit cei dragi. Oare organizația din care face parte chiar îi spune adevărul? Oare merită să-și pună în pericol viața pentru a-și răzbuna rudele?

„Un Jason Bourne feminin de care nici nu știai că ai nevoie!” Entertainment Weekly

„Stephanie este o eroină dură, perseverentă, captivantă!” Booklist

„Mark Burnell a creat un personaj complex, o eroină memorabilă. Dar cine este ea cu adevărat? Un debut excelent!” The Economist

Mark Burnell s-a născut în Northumberland, Marea Britanie, și a crescut în Brazilia. Este romancier și scenarist. În prezent autorul locuiește la Londra alături de soție și cei doi copii ai lor.

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Traducere de Adrian Șipoș.

Unul dintre cei mai urmăriți BookTuberi din zilele noastre ne oferă A doua șansă, o poveste despre descoperirea de sine și despre curajul de a încerca lucruri noi.

Shane este convinsă ca și-a ratat experiența de facultate. Este studentă la medicină, ia examenele cu punctaj maxim și își face părinții fericiți – sună ideal, nu? Însă tânăra nu are prieteni, se întoarce acasă în fiecare weekend, iar despre dragoste nici nu se pune problema…

Ca să aibă parte de schimbarea pe care și-o dorește, Shane se înscrie într-un program de studiu în străinătate, la Londra, unde speră să își facă prieteni, să iasă la întâlniri și să trăiască aventuros!

Însă planul nu se potrivește cu realitatea! Cât de curând, fata se confruntă cu ce înseamnă să ieși din bula de confort, iar, când începe să aibă și îndoieli asupra deciziilor luate, noua viață se destramă.

Până la final, Shane se convinge că, dacă dă dovadă de curaj și de hotărâre, poate învinge orice obstacol. Și, cu puțin ajutor din partea destinului și cu un strop de magie, posibilitățile sunt infinite!

„A doua șansă este un roman de debut fantastic – distractiv, scris cu iscusință și imposibil de lăsat din mână!” Colleen Hoover, autoarea romanului Totul se termină cu noi

„O poveste despre dragoste și despre cum să te regăsești. Veți fi cu totul fermecați!” Christina Lauren, autoarea romanului Autoboyography

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni şi text

Traducere de Roxana Olteanu.

Amber Patterson s-a săturat până peste cap de propria soartă. S-a săturat să fie un nimeni: o femeie banală, greu de remarcat, care nu iese cu nimic în evidență. Merită mai mult – o viață călăuzită de bani și putere, întruchipată de zeița blondă, cu ochi albaștri, Daphne Parrish, care nici măcar nu apreciază ce are.

Pentru toată lumea din orășelul rezidențial Bishops Harbor, din Connecticut, Daphne – președinta unei asociații filantropice – și soțul ei Jackson – mogul al afacerilor imobiliare – formează un cuplu desprins din basme.

Invidia o macină pe Amber. Însă tânăra pune la cale un plan perfid. Se folosește de compasiunea de care dă dovadă întotdeauna Daphne, pentru a se insinua în familia Parrish. În scurt timp, îi devine cea mai intimă prietenă, călătoresc împreună în Europa și se apropie tot mai mult de Jackson. Doar că trecutul ei întunecat ascunde un secret care îi poate distruge tot ce a clădit.

Plin de răsturnări de situație șocante, care conduc spre un final spectaculos, volumul Ultima doamnă Parrish este un thriller savuros, scris cu talent seducător.

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, cer, noapte, pantofi, text şi în aer liber

Traducere de Irina Negrea.

– primul titlu în colecția CORINT FICTION –

Lionel Essrog este măscăriciul Brooklynului, un orfan pe care impulsurile sindromului Tourette de care suferă îl fac să latre, să numere şi să masacreze limba engleză în cele mai surprinzătoare şi originale moduri. Împreună cu trei prieteni de la Orfelinatul pentru băieţi St. Vincent, Lionel munceşte pentru agenţia de detectivi a măruntului mafiot Frank Minna. Atunci când șeful său este înjunghiat mortal, lumea lui Lionel este zgâlţâită din temelii. Orfani în Brooklyn este un omagiu adus povestirii clasice cu detectivi, un roman cu adevărat captivant și memorabil.

„Cel mai bun roman poliţist din ultima vreme… Puneţi nişte Raymond Chandler, Oliver Sacks şi un strop de Irvine Welsh într-un blender. Apăsaţi pe buton, aşteptaţi relaxați, iar rezultatul acestui regal literar/culinar hibrid va fi ceva asemănător fantasticului Orfani în Brooklyn.” – MAXIM

Declarat cel mai bun roman al anului 1999 de Esquire, McSweeney’s, The New York Times și Paris Review.

Semnal editorial 80 + Fragment în avanpremieră: S.A. Chakraborty – Regatul de Aramă

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Luna viitoare la Leda Edge: REGATUL DE ARAMĂ, de S.A. Chakraborty, al doilea volum al Trilogiei Daevabadului, traducere de Claudia Roxana Olteanu.

O NOUĂ POVESTE CAPTIVANTĂ CARE SE PETRECE ÎN DAEVABAD, ORAȘUL DE BRONZ AL DJINN-ILOR DIN O MIE ȘI UNA DE NOPȚI

Au trecut cinci ani de când Nahri a văzut cum preafrumosul ei Darayavahoush e-Afshin a fost ucis de idealistul și habotnicul prinț Alyzaid cel posedat de mariz-i, iar magicul Daevabad a trecut prin transformări profunde. Acum, djinn-ii din toată lumea se grăbesc spre orașul cu ziduri de bronz, pentru a sărbători trecerea într-un alt secol, fără să aibă habar că o forță misterioasă se pregătește de atac. Cei oprimați și târâți în sclavie sunt gata să stârnească un adevărat război civil, iar Nahri nu e sigură dacă va reuși să aducă pacea mult râvnită între triburile celor pursânge și neamul shafiț-ilor, în ciuda tuturor riscurilor pe care și le asumă sfidându-i nu doar pe preaputernicii preoți daeva, ci și pe ocârmuitorul djinn-ilor, nemilostivul Ghassan. Viitorul atârnă de un fir de păr, căci locuitorii Daevabadului sunt pe punctul să se confrunte cu o amenințare nemaiîntâlnită.

„Promisiunea făcută cu Orașul de bronz a fost respectată într-un mod impresionant!” Kirkus Reviews

„În acest al doilea volum al Trilogiei Daevabadului, S.A. Chakraborty sporește tensiunea și mărește miza cu ajutorul dilemelor morale și al pericolelor pe care le au de înfruntat îndrăgitele sale personaje.” Publishers Weekly

„O poveste fascinantă, de-a dreptul magică!” Library Journal

S.A. Chakraborty este o scriitoare newyorkeză și o mare pasionată de istorie. A debutat cu TRILOGIA DAEVABADULUI, o serie fantasy a cărei acțiune se desfășoară în Orient, în secolul al XVIII-lea, din care au apărut: Orașul de bronz (2017) – bestseller finalist al prestigioaselor premii literare Locus și World Fantasy, declarat „cea mai bună carte fantasy a anului 2017” de Library Journal, The Verge și SYFY Wire – și Regatul de aramă (2019). În prezent, definitivează cel de-al treilea volum, Imperiul de aur, care va fi publicat în 2020, și a început o nouă serie, despre care nu dorește să spună decât că va fi „o combinație între Sindbad Marinarul și Ocean’s Eleven”! Pasiunea pentru literatură a autoarei este demonstrată și de faptul că își dedică timpul prețios pentru a organiza evenimentele grupului Brooklyn Speculative Fiction Writers. Când nu e cu nasul în vreo carte, îi place să facă drumeții, să tricoteze și să recreeze complicate festinuri medievale pentru soțul și fiica sa.

I

NAHRI

Nahri a închis ochii, întorcându‑și fața spre soare, să se bucure de căldura acestuia pe care o simțea pe obraji. A tras adânc aer în piept, savurând mirosul de pământ reavăn care venea dinspre munții îndepărtați, precum și briza proaspătă a lacului.

– Au întârziat! s‑a plâns Mereu întârzie! Am impresia că le place să ne vadă stând așa, cu ochii‑n soare.

Zaynab s‑a strâmbat.

– Dhiru, tu n‑ai ajuns la timp la niciun eveniment din viața ta! l‑a dojenit prințesa pe fratele ei mai Chiar vrei să începi o asemenea luptă?

Nahri nu a băgat în seamă gâlceava lor, a inspirat din nou aerul răcoros și s‑a desfătat cu liniștea locurilor. Se întâmpla rar să se bucure de o astfel de libertate și avea de gând să savureze totul. Învățase pe pielea ei că nu exista nicio altă cale.

Prima oară când încercase să se furișeze din palat fusese la puțin timp după noaptea petrecută pe corabie. Căutase cu dispe‑ rare ceva care să‑i abată gândurile și jinduia să rătăcească prin lo‑curi din oraș pe unde nu mai fusese, prin unele în care să nu mai fie bântuită de gândul la Dara.

Drept pedeapsă, Ghassan poruncise să fie adusă în fața lui slujnica ei, Dunoor. Apoi chiar acolo, sub ochii lui Nahri, îi legase nefericitei limba cu farmece, pentru că nu anunțase dispariția lui banu nahida, lipsind‑o de darul vorbirii pentru totdeauna.

A doua oară, Nahri fusese mânată de sfidare. Ea și Muntadhir urmau să se căsătorească în curând. Era o banu nahida! Cine se credea Ghassan, s‑o țină închisă pe ea în orașul străbunilor ei?

De data aceasta fusese mai grijulie, asigurându‑se ca toate însoțitoarele sale să aibă scuza că fuseseră trimise cu treburi și se folosise chiar de palat pentru a se ascunde, înaintând pe coridoarele aproape neumblate.

Cu toate acestea, Ghassan izbutise să afle, din nou, totul. Așa că îl adusese pe străjerul care dormise când ea trecuse pe lângă el în vârful degetelor și pusese să fie biciuit până când nu mai rămă‑ sese pe spatele lui nicio urmă de piele nesfâșiată.

A treia oară, Nahri nici măcar nu se ferise. Proaspăt căsătorită cu Muntadhir, se hotărâse să facă o plimbare de la Marele Templu până la palat, într‑o zi cu soare. Nu‑și închipuise că Ghassan – care era acum socrul ei – ar fi putut avea ceva împotrivă. Pe drum, po‑ posise la o cafenea micuță din cartierul daev‑ilor, unde petrecuse câteva momente plăcute stând de vorbă cu proprietarii surprinși și bucuroși.

A doua zi, Ghassan a poruncit ca amândoi daev‑ii să fie aduși la palat. De data aceasta, nu a mai fost nevoie să îi pedepsească. Nahri abia ce le‑a văzut chipurile înfricoșate, că s‑a aruncat în genunchi și a jurat că nu va mai pleca niciodată fără să aibă voie. Asta însemna că nu rata niciodată ocazia să iasă dintre zidu‑ rile palatului. În afară de ciondăneala copiilor regelui și de țipătul unui șoim, pe lac era liniște deplină, iar aerul o învăluia într‑o liniște binecuvântată și profundă.

Ușurarea ei nu a trecut neobservată.

– Soția ta arată ca o persoană care a fost eliberată după un secol petrecut în temniță, a murmurat Zaynab, la câțiva pași de ea.

Vorbise încet, dar Nahri avea darul de a auzi șoaptele.

– Până și mie începe să‑mi pară rău pentru ea, deși una din‑ tre vițele din grădina ei mi‑a smuls felegeanul din mână ultima oară când am luat ceaiul împreună, a murmurat prințesa.

Muntadhir i‑a făcut semn să tacă.

– Sunt sigur că nu a vrut să facă una ca asta! a șoptit emirul. Uneori… se mai întâmplă așa când e ea în preajmă.

– Am auzit că una dintre statuile de shedu l‑a ciupit pe un soldat care a pălmuit‑o pe servitoarea ei, a continuat Zaynab.

– Poate că n‑ar fi trebuit să‑i pălmuiască servitoarea! a sugerat prințul.

Șoaptele lui Muntadhir căpătaseră un ton mai aspru.

– Dar destul cu bârfele! a curmat el șușoteala. Nu vreau ca ava* să audă lucruri de‑astea.

Nahri a zâmbit sub vălul ei, plăcut surprinsă de felul în care soțul său îi lua apărarea. Cu toate că erau căsătoriți de aproape cinci ani de‑acum, Muntadhir îi lua arareori partea în fața celor din familia lui.

A deschis ochii și a admirat priveliștea. Era o zi frumoasă, una dintre puținele în care niciun nor nu păta albastrul strălucitor și adânc al cerului din Daevabad.

Toți trei așteptau în fața portului odinioară măreț al orașului. Docurile erau încă folosite, dar restul portului era o ruină și, după cât se părea, fusese în halul acela de părăginire de câteva secole bune. Dintre pietrele crăpate ieșeau buruieni, iar coloanele de granit decorative erau prăbușite. Singurul lucru care mai amin‑ tea de măreția apusă se afla chiar în spatele lui Nahri: chipurile lucioase de bronz ale străbunilor ei sculptate cu migală în zidurile rezistente ale orașului.

* Abba (în limba aramaică în original, din ῾āḇ, ebr.), „părinte, tată”, termen care a circulat și în limba română sub forma avă. Aici și în continuare, la fel ca în primul volum al Trilogiei Daevabadului, Orașul de bronz (Editura Corint, București, 2018), termenii proveniți din limbi străine au fost ortografiați în text în conformitate cu transliterarea sim‑ plificată folosită de autoare. Pentru a sugera cititorului român cum trebuie pronunțați însă, în „Glosar”, alături de definițiile create de autoare, au fost adăugate și transliterările corecte, în conformitate cu normele în vigoare (n. red.).

În fața ei se zăreau lacul și munții învăluiți de o pâclă verzuie de pe malul celălalt, care coborau până la fâșia de plajă pietroasă.

Lacul însuși era liniștit, cu undele lui tulburi blestemate demult, demult de tot, de un marid în vremea unei vrajbe uitate cu cei din Consiliul Nahizilor.

Nahri se străduia din răsputeri să nu se gândească la toate aces‑ tea. Nici nu‑și lăsa privirea să alunece spre miazăzi, acolo unde stâncile înalte din spatele palatului coborau până la apele întunecate. Încă nu putea să se gândească măcar la ce se întâmplase pe luciul lor cu cinci ani în urmă!

Aerul a pâlpâit și a sclipit, atrăgându‑i atenția spre mijlocul lacului.

Veniseră cei din neamul ayaanle!

Corabia care ieșise de sub văl părea desprinsă dintr‑un basm, căci plutea prin ceață cu o grație care contrasta cu dimensiunea sa uluitoare. Nahri crescuse pe malul Nilului și era deprinsă să vadă nave – de la nenumăratele feluci delicate și bărcile pescărești, până la uriașele vase pline de mărfuri care treceau fără de oprire pe apele fluviului măreț.

Dar corabia aceea nu semăna deloc cu vreuna dintre acelea bine cunoscute ei, căci părea destul de mare, încât să încapă în ea sute de călători, iar lemnul de tec negru din care fusese făcută sclipea orbitor în soare în timp ce înainta pe lac. Pe catarge fluturau fla‑ muri de un albastru‑verzui, împodobite cu blazoane care înfățișau piramide țesute cu fir de aur și tablete de sare în formă de stele brodate cu fir de argint. Numeroasele vele de culoarea ambrei – și Nahri numărase cel puțin douăsprezece! – se umflau în vânt, impunătoare, făcând să pară de‑a dreptul neînsemnate punțile lustruite. Pânzele acelea de corabie, segmentate și dungate, semănau mai mult cu niște aripi decât orice altceva aflat la bord și tremurau și se unduiau în vânt ca și cum ar fi fost ale unei păsări vii.

Uimită, Nahri s‑a apropiat de frații Al Qahtani.

– Cum au reușit să ajungă aici cu corabia? i‑a întrebat.

Singurul teritoriu care exista în afara granițelor vrăjite ce mărgineau lacul imens din Daevabad și munții cețoși era o întindere vastă de deșert stâncos.

– Pentru că nu‑i o corabie obișnuită, i‑a răspuns Zaynab, zâmbind. E una de deșert. Sahraynii au închipuit‑o. Și doar ei știu să le facă, fiindcă au mare grijă să păstreze taina magiei Un căpitan iscusit poate zbura în jurul lumii cu o astfel de navă.

A oftat, cu o privire în care se citeau și admirația, și tristețea.

– Sahraynii le cer celor din neamul ayaanle o avere pentru a le îngădui să le întrebuințeze, dar folosirea lor e nespus de grăitoare! a adăugat domnița.

Muntadhir nu părea la fel de impresionat de preafrumoasa corabie.

– E nespus de interesant cum de cei din neamul ayaanle au putut să‑și permită o astfel de corabie, când birurile din Ta Ntry sunt strânse cu așa de multă caznă de‑atât amar de vreme! s‑a stropșit emirul.

Nahri i‑a aruncat o privire soțului său. Deși Muntadhir nu îi vorbise niciodată direct despre problemele economice ale orașului, acestea erau limpezi pentru oricine – mai ales pentru o banu nahida care tămăduia rănile căpătate în timpul antrenamentelor de soldații ce se plângeau de micșorarea rațiilor și care îi dezlega pe secretarii din ce în ce mai istoviți ai vistieriei de vrăjle pe care ei și colegii lor și le aruncau unii asupra altora în ultima vreme.

Din fericire, declinul acesta nu îi afecta prea tare pe daev‑ii ei – mai ales pentru că aceștia încetaseră să mai facă schimburi cu alte triburi după ce Ghassan încuviințase, tacit, după moartea lui Dara, ca tarabele să le fie distruse, iar negustorii, hărțuiți în Marele Bazar. Ce rost ar mai fi avut să facă negoț cu djinn‑ii, când nimeni nu îi ocrotea?

Corabia ayaanle s‑a apropiat încetișor și velele i‑au fost strânse de mateloții îmbrăcați în straie din pânză vărgată, în culorii vii, care purtau bijuterii de aur și care zoreau de colo‑colo. Pe puntea de sus, o creatură, care semăna cu o himeră, având un corp de fe‑ lină, acoperit cu solzi rubinii, se smucea într‑un frâu de aur, fă‑ când să‑i sticlească în soare coarnele ca niște diamante și bătând din coada‑i ca de șarpe.

Nici n‑a ancorat bine corabia, că mai mulți pasageri au coborât de pe navă și s‑au apropiat de grupul celor de os domnesc. Printre ei era un bărbat înveșmântat într‑o robă amplă, albastră‑azurie, care avea un turban argintiu, care îi învăluia și capul, și gâtul.

– Emirule Muntadhir! a salutat bărbatul, zâmbind și făcând o plecăciune cuviincioasă. Pacea lui Allah fie cu tine!

– Pacea lui Allah fie și cu tine! i‑a răspuns Muntadhir, politicos. Ridică‑te, rogu‑te!

Bărbatul ayaanle și‑a îndreptat spatele și i‑a zâmbit cu mai multă sinceritate lui Zaynab.

– Mica mea prințesă, cât ai crescut! a spus el și a izbucnit în râs. Te‑nduri să‑i faci o mare onoare unui bătrân zaraf, unuia care schimbă bani, venind să mă întâmpini în persoană!

– Onoarea e de partea mea! l‑a asigurat Zaynab cu o grație pe care Nahri n‑ar fi avut niciodată răbdare să‑nvețe cum s‑o imite. Trag nădejde că drumul ți‑a fost lesnicios și bun!

– Slavă lui Allah pentru milostenia sa!

Bărbatul s‑a întors spre Nahri, iar ochii lui aurii au licărit de uimire.

– Aceasta să fie, oare, fata nahidă? a întrebat.

Apoi a clipit, iar lui Nahri nu i‑a scăpat faptul că s‑a dat puțin înapoi.

– Este soția mea, l‑a corectat Muntadhir, pe un ton vădit mai rece.

Nahri s‑a uitat în ochii lui și s‑a apropiat de el, strângându‑și ușor chador‑ul.

– Eu sunt banu nahida, a spus ea prin văl. Am auzit că te numești Abul Dawanik.

Bătrânul i‑a făcut o plecăciune și a încuviințat:

– Ai auzit bine.

Nu și‑a desprins o clipă ochii de pe chipul ei, iar lui Nahri i se părea că iscodirea lui îi făcea pielea să i se furnice. Bărbatul a clătinat din cap.

– Uimitor! a exclamat. Nu mi‑am închipuit vreodată că voi întâlni o nahidă adevărată.

Nahri a scrâșnit.

– Din când în când, îmi este îngăduit să părăsesc palatul și să‑i îngrozesc pe djinn‑i.

Muntadhir și‑a dres vocea.

– Am pregătit în caravanseraiul regal locuri pentru toată suita ta și pentru mărfurile tale, l‑a încredințat emirul pe bătrân. M‑aș bucura să vă însoțesc eu însumi acolo.

Abul Dawanik a oftat și a murmurat:

– Vai, tare puțintică marfă avem cu noi! Ai mei ar fi avut ne‑ voie de mai mult timp să izbutească să adune toate dările pentru caravana birurilor.

Chipul lui Muntadhir a rămas neclintit, expresia nu i s‑a schimbat câtuși de puțin, dar Nahri a simțit că inima îi bătea mai tare.

– Nu așa ne‑a fost înțelegerea! a spus emirul.

Avertismentul care se deslușea în vocea lui îi amintea așa de mult de Ghassan, încât Nahri a simțit c‑o trecea un fior rece.

– Știi cât de puțin timp a mai rămas până la Navasatem, nu‑i așa? E destul de greu să plănuiești o sărbătoare ce are loc doar la o sută de ani odată, când plata birurilor întârzie mereu.

Abul Dawanik s‑a uitat la Muntadhir cu aerul cuiva jignit.

– Chiar așa, ne aruncăm direct în discuția asta despre bani, emirul meu? Regulile ospitalității geziri cu care sunt obișnuit cereau să mai fi sporovăit cel puțin vreo zece minute despre nimicuri politicoase.

Răspunsul lui Muntadhir a fost direct:

– Poate c‑ai prefera compania tatălui meu în locul aceleia pe care o ofer eu însumi.

Abul Dawanik nu a părut deloc intimidat. Dacă, înainte de a da vreun răspuns, se schimbase, într‑adevăr, ceva în expresia lui, atunci, după cum a observat Nahri, fusese doar pentru ca bătrânul să pară, parcă, și mai viclean.

– Nu e nevoie să mă ameninți, Înălțimea Ta! Caravana e pe drum, în urma noastră, și va sosi după câteva săptămâni.

I‑au strălucit ochii când a adăugat:

– Și nu mă îndoiesc că te va umple de bucurie ce îți va Din spatele lor, de dincolo de zidurile orașului, s‑a auzit adhan‑ul, care‑i chema pe credincioși la rugăciunea de la amiază. Invocarea melodioasă se ridica și cobora, asemenea unor valuri din ce în ce mai slabe, pe măsură ce muezinii din minaretele aflate din ce în ce mai departe o preluau și o repetau, iar Nahri a încercat să‑și înăbușe împunsătura cunoscută a durerii stârnite de dorul de casă. Adhan‑ul o făcea întotdeauna să se gândească la Cairo.

– Dhiru, negreșit că asta poate să mai aștepte! a spus Zaynab, încercând, neîndoios, să atenueze încordarea dintre cei doi bărbați. Abul Dawanik este oaspetele A făcut o călătorie lungă. Ce‑ar fi ca voi doi să mergeți să vă rugați împreună și apoi să vă duceți în caravanserai? Aș putea s‑o însoțesc eu pe Nahri înapoi la palat.

Muntadhir nu a părut încântat, dar nici nu s‑a opus.

– Te‑ar supăra? a întrebat‑o el pe Nahri,

„Am de ales?” s‑a întrebat banu nahida în sinea ei.

Slujitorii lui Zaynab veniseră deja cu palanchinul, acea cușcă nespus de frumoasă care avea să o ducă pe Nahri înapoi în temnița sa aurită.

– Sigur că nu, a murmurat ea, apoi s‑a îndepărtat de malul lacului, pornind în urma cumnatei

Nu au vorbit prea mult pe drumul de întoarcere. Zaynab părea adâncită în gânduri, iar Nahri era bucuroasă că își putea odihni ochii înainte de a ajunge în infirmeria ei cea aglomerată.

Numai că palanchinul s‑a oprit brusc, mai devreme decât ar fi trebuit.

Nahri s‑a trezit din moțăiala ei cu o tresărire, s‑a frecat la ochi și s‑a încruntat când a văzut‑o pe Zaynab cum își scotea în grabă niște bijuterii. A privit‑o apoi pe prințesă cum le ascundea sub o pernuță și cum scotea de sub bancheta tapisată cu brocart două abaya de pânză, folosind‑o pe una din ele pentru a‑și acoperi rochia de mătase.

– Vom fi jefuite? a întrebat‑o Nahri, sperând, într‑un fel, să fie adevărat.

Un jaf ar fi însemnat o amânare a revenirii la palat, unde Ghassan o supraveghea necontenit.

Zaynab și‑a strâns părul într‑un șal negru.

– Sigur că nu! a liniștit‑o. Mă duc la plimbare!

– La plimbare?

– Nu ești singura care vrea să mai scape, din când în când, iar eu, una, profit de orice ocazie care se ivește.

I‑a aruncat cea de‑a doua abaya.

– Repede, pune‑ți asta pe tine! a povățuit‑o. Și ține‑ți fața acoperită!

Nahri s‑a uitat la ea, uimită.

– Vrei să vin și eu? s‑a mirat.

Zaynab s‑a uitat fix la ea.

– Te cunosc de cinci ani! N‑am curaj să te las singură cu bijuteriile mele! i‑a răspuns.

Nahri a șovăit, ispitită de idee. Dar chipurile înspăimântate ale celor pe care Ghassan îi pedepsise din cauza ei i‑au apărut de îndată în minte, iar inima i s‑a umplut de frică.

– Nu Tatăl tău va… Chipul lui Zaynab s‑a îmblânzit.

– Până acum nu m‑a prins niciodată, să știi! s‑a lăudat, ghicindu‑i gândurile. Și dacă mă va prinde azi, o să iau totul asupra mea, făgăduiesc!

A împins‑o ușor.

– Hai, rogu‑te! a îndemnat‑o. Mi se pare că ai nevoie de o ieșire chiar mai mult decât mine.

Nahri a  analizat  repede  situația.  Ghassan  avea,  într‑adevăr, o slăbiciune pentru singura lui fiică, așa că, după încă o clipă de șovăire, s‑a lăsat ispitită. Și‑a scos repede cele mai bătătoare la ochi bijuterii regale, le‑a pus în săculețul pe care i l‑a oferit Zaynab și a coborât după aceasta din palanchin.

După cele câteva cuvinte rostite în șoaptă și după felul în care prințesa i‑a făcut cu ochiul unuia dintre servitori, Nahri și‑a dat seama că escapadele acestea aveau loc adeseori. Apoi cele două femei au fost înghițite de valul trecătorilor. Nahri mai fusese de multe ori în Cartierul Geziri cu Muntadhir, în vizită la rudele lui, dar nu văzuse nimic prin perdeluțele palanchinului cu care călătoreau sau din odăile somptuoase ale conacelor. Femeile de la palat nu trebuiau să se amestece cu cele obișnuite, darămite să rătăcească singure pe străzi!

La prima vedere, cartierul părea mic, căci, deși orașul era stăpânit de o familie geziri, se zvonea că, de fapt, cei mai mulți membri ai tribului preferaseră să trăiască în munți stâncoși cu care erau obișnuiți. Dar era un cartier plăcut vederii: bâdgir‑ii* se înălțau sus, sus, împrăștiind adierile răcoroase de pe lac printre șirurile lungi de case înalte din cărămidă, ale căror fațade deschise la culoare erau împodobite cu obloane de cupru și stucaturi dantelate. În față era sukul, piața ferită de soare printr‑un acoperiș improvizat din rogojini de papură și răcorită de un pârâu cu apă sclipitoare, plin de gheață fermecată, care curgea printr‑un șanț tăiat în mijlocul străzii. Peste drum de suk era moscheea cea mare a orașului, iar lângă ea se înălța un mare pavilion plutitor, umbrit de curmali și de lămâi, unde câteva familii se ospătau cu halva cu cacao, cafea și alte bunătăți luate din piață.

Și peste toate acestea se ridica turnul înalt al Citadelei, sediul

Gărzii Regale, care își întindea umbra peste Cartierul Geziri și peste Marele Bazar din apropiere, scos în evidență față de zidu‑ rile de bronz ce separau orașul Daevabad de lacul lui cel aducă‑ tor de moarte. Nisreen îi declarase cândva lui Nahri – una dintre nenumăratele sale avertismente sumbre referitoare la cei din neamul geziri – că, se spunea, Citadela fusese prima construcție ridicată de Zaydi al Qahtani, după ce cucerise Daevabadul și alungase Consiliul Nahizilor, de unde stăpânise vreme de ani și ani, lăsând ca palatul regal să se părăginească, să devină doar o ruină cu pereții mânjiți de sângele străbunilor ei.

* Bâdgir (ar.), „prinzător de vânt” (cuvânt compus din bâd, „vânt” și gir, „care prinde; prinzător”), denumirea unor turnuri de aerisire specifice arhitecturii persane (n. red.)

Și, chiar în clipa aceea, când se gândea la istoria cumplită a cartierului, Zaynab a luat‑o de braț și a tras‑o spre piață, iar Nahri s‑a lăsat condusă cu bucurie. Cu un gest dibaci, dar făcut aproape fără de voie, a șterpelit în trecere o portocală bine coaptă de pe o tarabă. Era un lucru nesăbuit să fure, dar se simțea atât de liberă cum umbla așa, pe străzile aglomerate! Ce era drept, nu era Cairo, dar vânzoleala trecătorilor grăbiți, aroma mâncărurilor și grupu‑ rile de bărbați care ieșeau din moschee îi erau îndeajuns de familiare, încât să‑i aline puțin dorul de casă. Era din nou o anonimă, după atâția ani, iar asta i se părea de‑a dreptul încântător.

Au încetinit pasul după ce au pătruns în piața adumbrită. Nahri se uita în jur, fascinată.

O femeie‑sticlar transforma nisipul fierbinte  într‑un  clondir din sticlă pestriță, iar peste drum de ea un război de țesut  mergea singur, trăgând și înfășurând fire de lână în culori aprinse, și fiind gata‑gata să termine un covoraș de rugăciune. De la o tarabă acoperită cu flori venea o aromă puternică, fiindcă un parfumier stropea cu apă de trandafiri și mosc o tipsie sclipitoare cu ambră topită. Alături, doi gheparzi dresați să ajute la vânătoare, care aveau zgărzi bătute cu diamante, stăteau tolăniți pe niște perne suspendate prin magie, împărțind spațiul din fața unei dughene cu două păsări‑de‑foc care țipau ascuțit.

Zaynab s‑a oprit să mângâie marile feline, iar Nahri a luat‑o înante. Pe o alee era un șir de vânzători de cărți, iar banu nahida s‑a dus direct la ei, captivată de imaginea tomurilor așezate frumos pe rogojini și pe mese. Deși câteva aveau o aură magică, neîndoios, cu coperțile lor din solzi și cu paginile care le sclipeau ușor, cele mai multe păreau cu totul și cu totul omenești. Nahri nu era deloc sur‑ prinsă: dintre toate triburile djinn‑ilor se spunea că gezirii erau cei mai apropiați de oamenii cu care conviețuiau în bună pace.

Tânăra s‑a oprit la prima tarabă. Majoritatea cărților erau scrise în arabă, iar asta a făcut‑o să simtă o împunsătură ciudată în inimă, căci aceea fusese prima limbă în care învățase să citească, iar ea, una, nu putea despărți în mintea sa deprinderea aceea de gândul  la tânărul prinț care o ajutase s‑o capete. Fiindcă nu voia să se gân‑ dească la Ali, s‑a uitat într‑o doară spre cealaltă tarabă. În mijlocul acesteia trona un op pe a cărui scoarță fuseseră schițate trei piramide.

Nahri a fost acolo într‑o clipită și a luat cartea în mâini ca și cum ar fi îmbrățișat un prieten de mult pierdut. Erau piramidele faimoase din Giza, de bună seamă, și, răsfoind paginile tomului, a mai descoperit și alte monumente cunoscute din Cairo: cele două minarete ale porții Bab Zuweila și vastul interior al geamiei Ibn Tulun. A mai zărit și imaginea a trei femei îmbrăcate în aceleași veșminte negre pe care odinioară le purtase și Nahri care luau apă din Nil, precum și niște bărbați care sortau movile de trestie de zahăr.

– Aveți ochi buni, domnișoară! a firitisit‑o anticarul. Un geziri în vârstă s‑a apropiat încetișor de ea.

– Este una dintre cele mai noi achiziții de carte umană și nu am mai văzut vreodată așa ceva! i‑a mărturisit. Un negustor sahrayn a cumpărat‑o când a traversat Nilul.

Nahri și‑a trecut degetele pe prima filă. Cartea era scrisă cu niște caractere necunoscute.

– Ce limbă‑i asta? l‑a întrebat pe bătrân. Bărbatul a ridicat din umeri.

– Nu știu prea bine, i‑a mărturisit. Literele par să semene cu acelea din cărțile latinești Negustorul care a luat‑o nu a stat prea mult în Egipt; a spus că i s‑a părut că oamenii de acolo erau prinși într‑un soi de război.

„Auzi la el: «un soi de război»!” s‑a minunat Nahri și degetele parcă i s‑au încleștat și mai tare pe carte.

Egiptul abia fusese ocupat de franțuji când plecase ea de acolo și, mai înaintea acestora, fusese stăpânit de otomani… Părea că soarta ei era să aparțină veșnic unui popor subjugat oriunde s‑ar fi dus.

– Cât ceri pe ea? l‑a iscodit pe babalâc.

– Trei dinari!

Nahri s‑a uitat la el cu ochii mijiți.

– Trei dinari? s‑a mirat. Ai, cumva, impresia c‑aș fi făcută din aur?

Bărbatul părea uluit.

– Atât… atât costă, domniță!

– Poate pentru altcineva, i‑a spus ea, în zeflemea, prefăcându‑se jignită, să‑și ascundă încântarea. Nu‑ți dau niciun sfanț peste zece dirhami!

Omul a rămas cu gura căscată.

– Dar noi nu facem astfel…

Zaynab se apropiase de ea și de‑acum îi strângea brațul cu putere.

– Ce faci? a întrebat‑o prințesa. Nahri și‑a dat ochii peste cap.

– Se cheamă „tocmeală”, scumpă surioară! a lămurit‑o. Sunt sigură că tu n‑a trebuit să faci vreodată asta, dar…

– Gezirii nu se tocmesc niciodată în sukurile comunității noastre! a dojenit‑o prințesa.

Cuvintele lui Zaynab erau încărcate de dezgust.

– Asta ar da naștere discordiilor! a încheiat Nahri a fost de‑a dreptul indignată.

– Păi cum, le dați, pur și simplu, cât vă cer? s‑a minunat.

Nu‑i venea să creadă că se căsătorise cu un bărbat care făcea parte dintr‑un popor atât de naiv!

– Și dacă te‑nșală? a continuat banu nahida.

Zaynab deja îi întinsese trei monede de aur vânzătorului când i‑a răspuns:

– Poate‑ar fi bine să nu mai crezi tot timpul că vrea cineva să te înșele, ce zici?

Apoi a tras‑o pe Nahri de acolo și i‑a pus cartea în brațe, adăugând:

– Și nu te mai da în spectacol! Parcă era vorba să nu fim prinse!

Nahri a strâns cartea la piept, puțin rușinată.

– O să‑ți dau banii înapoi! a făgăduit.

– Nu mă jigni! a șuierat prințesa.

Vocea lui Zaynab s‑a îmblânzit repede.

– Nu ești primul nesăbuit pentru care cumpăr cărți omenești peste măsură de scumpe de pe ulicioara asta! a lămurit‑o.

Nahri s‑a uitat repede la prințesă. Ar fi vrut să insiste asupra acelui subiect la fel de mult pe cât ar fi vrut să‑l schimbe! Căci, în linii mari, cam acestea erau sentimentele contradictorii pe care le simțea față de Alizayd al Qahtani.

„Las‑o baltă!”

Avea mai multe căi de a o sâcâi pe cumnata ei.

– Am auzit zvonuri că ți‑ar face curte un nobil din Malacca, a spus banu nahida, radioasă, după ce au pornit din nou.

Zaynab s‑a oprit locului pe dată și a întrebat‑o:

– De unde ai auzit una ca asta?

– Păi, știi, mie îmi place nespus de mult să stau la taifas cu pacienții mei!

Prințesa a clătinat din cap.

– Pacienții tăi ar trebui să‑nvețe să‑și țină gura! s‑a oțărât. Iar tu, una, neîndoios, s‑ar cuveni să‑nveți să‑ți ții gura! Dar, de bună seamă, meritam una ca asta, de vreme ce ți‑am cumpărat cartea aia despre anticele construcții ciudate ale oamenilor!

– Nu vrei să te măriți cu el? a iscodit‑o Nahri, descojindu‑și portocala șterpelită.

– Ba bine că nu! Fără doar și poate că nu vreau! i‑a răspuns Zaynab. Malacca se află hăt, departe, de cealaltă parte a mării! Nu mi‑aș mai vedea în veci familia!

În glasul ei se strecurase deja o urmă de dispreț când a adăugat:

– Pe urmă, mai are încă trei soții, vreo doisprezece copii și se apropie de două sute de ani!

– Păi, atunci, refuză „partida”, ce mai aștepți? a îndemnat‑o Nahri.

– Asta‑i o hotărâre pe care numai tata o poate lua! a lămurit‑o Zaynab.

Chipul domniței s‑a crispat.

– Iar pețitorul meu e un bărbat putred de bogat! a spus ea, oftând.

Aha! Grijile lui Muntadhir referitoare la starea deplorabilă a vistieriei orașului căpătau de‑acum mai multă noimă pentru banu nahida.

– Mama ta nu se poate opune? a întrebat Nahri.

Regina Hatset o intimida și nu își închipuia că putea să existe vreo femeie care ar fi acceptat ca singura ei fiică să fie trimisă la Malacca, oricât de mulți bani s‑ar fi primit pentru asta.

Zaynab a părut să șovăie.

– Mama are acum de dus o bătălie încă și mai importantă, a murmurat prințesa.

Au înaintat pe o stradă mai liniștită, care trecea pe lângă Cita‑ delă. Zidurile masive de piatră se ridicau deasupra lor, ascunzând cerul, iar asta o făcea pe Nahri să se simtă mică‑mică și cuprinsă de neliniște. Din spatele unor uși duble, rămase deschise, răzbăteau râsete și zăngănitul caracteristic al zulfikar‑elor.

Neștiind ce să mai spună, Nahri i‑a întins o jumătate de portocală.

– Îmi pare rău! i‑a șoptit cumnatei sale.

Zaynab s‑a uitat țintă la fruct, iar îi ochii ei cenușii a apărut scânteia nedumeririi.

– Tu și fratele meu erați inamici când v‑ați căsătorit, a spus ea, poticnit. Uneori mi se pare că și acum sunteți… Cum de… cum de ați…

– Ei, găsești, cumva, o cale, în cele din urmă…

Cuvintele acelea izvorâseră dintr‑un cotlon bine ascuns dinăuntrul său, acel ungher unde se retrăsese de nenumărate ori de când fusese luată de pe Nil și adusă în Cairo, singură‑singurică și speriată de moarte.

– Ai fi uimită să știi câte poate face cineva pentru a supra‑ viețui! a continuat.

Zaynab a rămas de‑a dreptul înmărmurită.

– Mă faci să cred c‑ar trebui să‑i spun lui Muntadhir să doarmă c‑un pumnal sub pernă! a exclamat.

– Nu te‑aș sfătui să‑i spui fratelui tău să țină‑n pat arme ascuțite, i‑a răspuns Nahri, după ce și‑au reluat Având în vedere numărul mare de vizitatori…

S‑a înecat, portocala i‑a scăpat din mână și s‑a simțit cuprinsă de un val de răceală.

Zaynab s‑a oprit de îndată.

– Te simți bine? a întrebat‑o.

Nahri abia a auzit‑o. Avea impresia că o mână nevăzută o apucase de bărbie, silind‑o să se uite în lungul străzii pe care veniseră.

Între  Citadelă și zidurile de bronz ale orașului păreau să se  fi înălțat cândva niște case dărâmate în urmă cu secole întregi. Dalele pavajului, crăpate, erau pline de buruieni și de pământ, iar zidurile de piatră rămase în picioare purtau urmele incendiilor care le mistuiseră.

Chiar în capăt se zăreau câteva clădiri de cărămidă, dărăpănate. Ferestrele fără geamuri dădeau spre stradă, iar golurile ace‑ lea negre făceau ca fațadele clădirilor să semene cu o gură căscată, știrbă.

În spatele porticului de la intrarea de demult se zăreau vârfu‑ rile unor copaci deși. Zidurile erau acoperite de iedera care gâtuia coloanele și ale cărei vițe atârnau peste pervazurile sparte asemenea unor ștreanguri.

Nahri a făcut câțiva pași, apoi a tras adânc aer în piept, simțind cum îi vibra, parcă, pielea. Putea să jure că umbrele adânci se limpeziseră ușor când se mișcase.

S‑a întors spre Zaynab, care venise după ea.

– Ce‑a fost aici? a întrebat‑o pe domnița geziri, iar cuvintele ei au stârnit ecouri între zidurile de piatră.

Zaynab s‑a uitat la ruine, oarecum sceptică.

– Niște ruine? Nu mă pricep așa de bine la clădirile prăbușite dintr‑un oraș vechi de aproape trei mii de ani! i‑a răspuns.

Strada a prins să se încălzească sub picioarele lui Nahri, încingându‑se destul de tare, încât ea să‑i simtă dogorea prin sandale.

– Trebuie să intru acolo! a exclamat banu nahida.

– Trebuie să… ce?

Dar Nahri deja pornise spre clădire, căci i se risipiseră nu doar toate gândurile la prinți, ci și spaima de pedepsele nemilostive pe care le dădea Ghassan.

Se simțea parcă atrasă într‑acolo, iar ochii ei nu se mai puteau dezlipi de clădirile misterioase.

S‑a oprit în fața unor uși mari, de bronz. Pe suprafața metalului erau gravate pictograme – o antilopă oryx care făcea un salt, prora unei corăbii, un altar de foc daeva și doi solzi. Iar magia părea să radieze de‑a dreptul din metal! Cu toate că Nahri nu‑și putea închipui că acolo locuia, cu adevărat, cineva, a ridicat mâna să bată la ușă.

Nici nu a atins bine suprafața metalului, că ușile s‑au deschis larg, cu un scrâșnet, iar în fața ei s‑a căscat un hău negru.

Nu era nimeni de partea cealaltă, desigur! Zaynab o ajunsese din urmă.

– A, nu, în niciun caz! s‑a împotrivit prințesa. Dacă ți‑ai imaginat, cumva, că eu, una, o să intru într‑o asemenea ruină bântuită de stafii, să știi că nu mă cunoști deloc!

Nahri a înghițit în sec.

Dacă vreodată s‑ar fi putut întoarce în Egipt, acesta ar fi putut fi începutul unei povești numai bune să bage‑n sperieți copiii, un basm cu ruine învăluite‑n mister și cu djinn‑i înspăimântători.

Atâta doar că ea, una, era, practic, tocmai djinn‑ul cel îngrozi‑ tor, iar atracția pe care clădirea aceea o exercita asupra sa devenea din ce în ce mai mare.

Era o nebunie; era un impuls fără de noimă! Dar voia, mai presus de orice, să intre înăuntru!

– Atunci rămâi aici! a îndemnat‑o pe prințesa Al Qahtani. Apoi a dat la o parte mâna lui Zaynab și s‑a strecurat pe ușă. Bezna a învăluit‑o de îndată.

Naar! a șoptit ea.

Din palmă i‑au înflorit pe dată niște flăcărui care au luminat spațiul acela care odinioară fusese un hol de primire somptuos. Pe câțiva pereți încă se mai deslușeau fresce care înfățișau tauri înaripați și fenicși cu mers țanțoș. Peste tot erau găuri, în locurile unde, probabil, fuseseră incrustate cândva pietre prețioase.

A făcut un pas în față, mărind puterea flăcărilor, și, dintr‑odată, a bulbucat ochii cât cepele.

Pe zidul din fața ei, fragmentat și șters, era înfățișat mitul creației din tradiția nahidă. Templul lui Suleiman, ridicându‑se deasupra capetelor muncitorilor daev‑i… O femeie cu urechi ascuțite, îmbrăcată cu un chador albastru cu auriu, îngenuncheată la picioarele unui rege‑om.

Uitându‑se, uimită, la frescă, Nahri ar fi putut să jure că siluetele înfățișate acolo au început să se miște și să se schimbe: câteva pete de vopsea lucioasă au devenit un stol de shedu în zbor, conturul tămăduitoarelor nahide acoperite cu voaluri, care amestecau poțiuni, s‑a umplut de culoare.

Parc‑auzea de‑acum, slab, până și zgomotul trupelor în marș, precum și uralele locuitorilor Orașului de bronz care asistau la parada arcașilor care purtau coifurile de ceremonie, împodobite cu pene unduitoare.

Nahri și‑a înăbușit un strigăt de uimire, iar, în clipa aceea, flăcările s‑au ridicat, răsucindu‑se, din palma sa, iar scânteile lor s‑au împrăștiat în încăpere, luminând‑o. Era o izbucnire de magie produsă fără de voia sa, genul acela pe care ajunsese să îl asocieze cu palatul, cu însăși inima regală a nahizilor a căror putere încă mai curgea prin venele ei.

Imaginile de pe ziduri s‑au oprit brusc din mișcarea lor.

Zaynab intrase în cameră și înainta cu grijă printre mormanele de moloz împrăștiate pe podea.

– Cred că locul acesta a fost al familiei mele, a șoptit Nahri, uluită.

Zaynab s‑a uitat de jur‑împrejur, puțin neliniștită, apoi a murmurat:

– Ca să fiu sinceră… Cred c‑ai putea spune asta despre multe locuri din Daevabad.

Și‑a luat o expresie plină de mânie când a văzut că Nahri se uita chiorâș la ea.

– Scuză‑mă că mi‑e greu să fiu diplomată când stau cu frică să nu se dărâme căsoiul ăsta pe mine din clipă‑n clipă! s‑a oțărât prințesa. Acum putem să plecăm, rogu‑te? Tata o să mă facă boccea‑bocceluță și‑o să mă trimită chiar mâine la Malacca dacă nahida lui va fi îngropată de vie sub un morman de cărămizi!

– Nu sunt nahida lui și nu plec de aici până nu‑mi dau seama ce‑i cu locu‑ăsta!

Furnicăturile date de magie tot sporiseră în intensitate, iar căldura umedă a orașului devenise de‑a dreptul apăsătoare între zidurile acelea.

Așa că Nahri și‑a scos vălul, fără să asculte avertismentul lui Zaynab, considerând că era puțin probabil să întâlnească pe cineva pe‑acolo și s‑a cățărat pe unul dintre zidurile dărâmate.

A sărit cu ușurință de pe el, aterizând într‑un coridor lung, acoperit, unde o succesiune de arcade de calcar separau mai multe uși de o grădină interioară neîngrijită. Holul era într‑o stare mult mai bună decât acela de la intrare: podeaua părea proaspăt măturată, iar pereții – tencuiți și decorați cu spirale de vopsea multicoloră.

Blestemând, Zaynab a urmat‑o.

– Dacă nu ți‑am mai zis asta de mult, să știi că te urăsc! i‑a spus, cu năduf, prințesa.

– Știi, pentru o creatură magică, spiritul tău de aventură e de‑a dreptul jalnic! a tachinat‑o, drept răspuns, Nahri.

Zicând acestea, banu nahida a atins unul dintre vârtejurile pictate, o linie albastră șerpuită, care semăna cu un val. Deasupra se zărea conturul negru al unei corăbii. La atingerea ei, valul s‑a ridicat, ca și cum ar fi fost real, și a trimis nava în josul zidu‑ lui, clătinându‑se.

Nahri a zâmbit. Deși era intrigată, a continuat să înainteze, uitându‑se însă prin toate camerele pe lângă care trecea. În afară de câteva rafturi stricate și de niște covoare mucegăite, încăperile erau cu totul și cu totul pustii.

Până când șirul lor a luat sfârșit.

Nahri s‑a oprit pe neașteptate în fața ultimei încăperi. Pereții erau acoperiți cu rafturi înțesate de papirusuri și cărți, până la tavanul înalt. Alte tomuri erau așezate pe podea, în teancuri care se clătinau, gata‑gata să cadă.

Banu nahida a intrat în încăpere înainte să vadă masa de scris care se afla între două astfel de mormane. Deasupra acesteia, cineva stătea aplecat peste niște hârtii: un bărbat ayaanle în vârstă care era îmbrăcat cu o robă vărgată ce îi înghițea cu totul trupul slăbănogit.

– Nu, nu, nu…, a murmurat el în limba ntaran, tăind cu un creion cu mină de cărbune ceea ce Asta n‑are niciun înțeles! Nahri a șovăit. Nu‑și putea închipui ce căuta un cărturar ayaanle într‑o cameră înțesată de cărți dintr‑o clădire dărăpănată, dar omul părea inofensiv.

– Pacea lui Allah fie cu tine! l‑a Bărbatul și‑a ridicat de‑ndată capul.

Ochii lui aveau culoarea smaraldului.

A clipit iute‑iute, apoi a scos un țipăt, ridicându‑se de pe minunata pernă pe care șezuse.

– Razu! a strigat el. Razu!

Apoi a înșfăcat un papirus și l‑a ridicat ca pe o sabie.

Nahri s‑a dat înapoi grabnic, ridicând, la rândul ei, cartea cumpărată de Zaynab.

– Stai acolo! a urlat un avertisment, căci prințesa deja o rupsese la fugă spre ea.

Zaynab avea de‑acum un pumnal în mână.

– Ah, Issa, ce s‑a mai întâmplat acum?

Nahri și Zaynab au tresărit și s‑au întors. Două femei tocmai apăruseră, pe neașteptate, din curtea interioară, de parcă ar fi fost invocate prin magie. Una părea să fie din neamul sahrayn, căci părul îi era roșcat‑închis și lung până la mijloc și purta o gala‑ biyya pătată de vopsea. Cea mai înaltă dintre ele – aceea care vorbise – era bactriană și avea o pelerină strălucitoare, care, în mod clar, fusese croită cu ajutorul magiei și care îi cădea pe umeri ca o mantie de aramă topită. Privirea ei s‑a oprit asupra lui Nahri.

„Din nou ochii aceia verzi! Aceeași nuanță intensă pe care o avuseseră și ochii lui Dara!”

Cărturarul ayaanle – Issa, cum îl numiseră – se uita spre ușă, ținând în continuare papirusul ridicat.

– Arată ca un om, Razu! Jur că nu mă voi mai lăsa luat o dată!

– Nu‑i om, Issa!

Bactriana a făcut un pas înainte. Privirea ei nu se dezlipise nicio clipă de Nahri.

– Este una de‑ale tale, din neamul tău, a șoptit.

Și, când a zis acestea, pe chipul femeii s‑a așternut o expresie de venerație, apoi a îngenuncheat și și‑a împreunat mâinile în semn de respect.

Banu nahida! a

Banu nahida? a repetat Issa.

Nahri vedea că bătrânul încă mai tremura.

– Ești sigură?

– Sunt sigură.

Bactriana a făcut semn spre brățara de fier incrustată cu smaralde pe care o avea la mână.

– Simt presiunea în sălașul meu, l‑a lămurit. Apoi și‑a atins pieptul și a adăugat încetișor.

– Și‑n inima Așa cum simțeam și cu baga Rustam.

– Ah!

Issa a lăsat jos papirusul.

– Vai de mine…! a bălmăjit bătrânul. A încercat să facă o plecăciune.

– Îmi cer scuze, domnița mea! s‑a scuzat el. În timpurile noastre nu poți fi niciodată sigur…

Zaynab gâfâia greu lângă ea, așa că Nahri și‑a întins mâna și i‑a împins brațul cu pumnalul. Nespus de nedumerită, s‑a uitat cu luare‑aminte la cei trei, pe rând.

– Îmi cer scuze…, a început banu nahida, dar s‑a oprit, căci nu‑și mai găsea Dar cine sunteți voi toți?

Bactriana s‑a ridicat în picioare. Părul ei negru, cu șuvițe argintii și aurii, era strâns într‑o plasă sofisticată de dantelă, iar chi‑ pul îi era atât de ridat, încât, dacă ar fi fost om, Nahri ar fi bănuit că avea vreo șaizeci de ani.

– Eu sunt Razu Qaraqashi, s‑a prezentat. Pe Issa deja l‑ai văzut, iar ea este Elashia, a adăugat, atingându‑i cu afecțiune umărul femeii sahrayne. Suntem ultimii robi ai ifriților din Daevabad. Elashia s‑a strâmbat când a auzit‑o, iar Razu și‑a plecat capul.

– Iartă‑mă, iubirea mea!

S‑a uitat iarăși la Nahri și a lămurit‑o:

– Elashiei nu‑i place să fie numită „roabă”!

Nahri s‑a străduit să‑și ascundă uimirea. Încet, și‑a lăsat puterile să lucreze. Nu era de mirare că se crezuse singură: în toată clădirea aceea dărăpănată băteau doar două inimi, a ei și a lui Zaynab. Trupurile djinn‑ilor din fața ei erau complet mute. Așa cum fusese și al lui Dara.

„Pentru că nu‑s trupuri adevărate, de om!” și‑a dat seama Nahri, amintindu‑și ce știa despre blestemul robilor.

Ifriții îi uciseseră pe djinn‑ii capturați și, pentru a‑i elibera, nahizii invocau, chemau la viață, alte forme, alte trupuri care să le găzduiască sufletele redobândite. Nahri nu știa însă prea multe despre acest proces magic, pentru că însăși ideea de robie îi înspăimânta atât de tare pe djinn‑i, încât arareori vorbeau despre ea, ca și cum până și simpla rostire a cuvântului „ifrit” i‑ar fi putut aduce cuiva o soartă care era considerată de ei toți mai rea decât moartea.

O soartă căreia însă cei trei din fața ei îi supraviețuiseră cu toții! Nahri a deschis gura, chinuindu‑se să spună ceva.

– Ce faceți aici? a fost tot ce a izbutit să‑i întrebe, în cele din urmă.

– Ne ascundem, a spus Issa, cu Nimeni din Daevabad nu ne mai vrea prin preajmă după ce s‑a întâmplat cu afshin‑ul! Lumea se teme c‑o să ne pierdem mințile și c‑o să‑ncepem să ucidem persoane nevinovate folosind magia ifrită. Am crezut că bimaristan‑ul* acesta va fi cel mai sigur loc pentru noi.

Nahri a clipit, nedumerită.

– Aici a fost cândva un bimaristan, un spital? s‑a mirat banu nahida.

Issa și‑a mijit ochii strălucitori.

– Nu se vede? a întrebat‑o bătrânul, arătând, într‑un mod de neînțeles, spre ruinele din Unde credeai că tămăduiau strămoșii tăi?

Razu a făcut repede un pas în față.

– Ce‑ar fi să veniți cu mine să gustați ceva răcoritor? a între‑ bat ea cu Nu am prea des oaspeți din familia regală a Daevabadului.

A zâmbit când a văzut cum tresărea Zaynab.

– Nu te teme, prințesa mea! a liniștit‑o. Deși nu e de mare folos, ești deghizată nespus de frumos!

*Bīmārestān (farsi), „spital” (n. red.).

În timp ce cuvântul bimaristan încă îi mai răsuna, parcă, în urechi, Nahri a urmat‑o de îndată pe Razu. Curtea interioară era în aceeași stare jalnică precum restul clădirilor, cu rădăcini de plante care se întindeau peste mozaicul spart, albastru și galben‑verzui precum limetele, dar toată paragina aceea avea ceva fermecător.

Trandafirii negri se întinseseră peste tot, iar tulpinile lor pline de spini se împleteau în jurul unei statui de shedu, care se prăbușise cu multă vreme în urmă, umplând aerul cu mireasma lor. Două păsărele se îmbăiau, scoțând triluri melodioase, într‑o fântână crăpată, în spatele căreia niște arbori umbroși își coborau crengile până la pământ.

– Nu te supăra pe Issa! a îndemnat‑o Razu, plină de voioșie. Bunele lui maniere cam lasă de dorit, dar este un cărturar strălucit, care a dus o viață extraordinară. Înainte de a fi capturat de ifriți, a colindat secole la rând pământurile Nilului, a cercetat bibliotecile de acolo și a trimis la Daevabad copii după scrierile învățaților egipteni.

– Pământurile Nilului? a întrebat Nahri cu interes.

– Într‑adevăr!

Razu a întors capul spre ea.

– Așa e… și tu ai crescut În Alexandria, nu?

– La Cairo, a corectat‑o Nahri, simțind aceeași împunsătură a dorului în inimă.

– Iartă‑mi greșeala, rogu‑te! Nu sunt sigură că pe vremea mea exista vreun Cairo, a spus Razu, cu un aer meditativ. Dar de Alexandria am auzit. De toate Alexandriile!

A clătinat din cap, apoi a continuat:

– Câtă deșartă vanitate a avut tânărul Alexandru să numească atâtea orașe după sine! Oștirile lui îi îngroziseră cu desăvârșire pe bieții locuitori ai Bactriei.

Zaynab și‑a înăbușit un strigăt de uimire.

– Vrei să spui că tu ai trăit în același veac cu Alexandru cel Mare? a întrebat‑o.

De data aceasta, zâmbetul lui Razu a devenit și mai enigmatic.

– Într‑adevăr! a încuviințat. Anul acesta, la celebrarea gene‑ rației noastre, voi face două mii trei sute de ani. Când am fost luată de ifriți, nepoții lui Anahid încă mai stăpâneau Orașul de bronz, Daevabadul.

– Dar… asta nu‑i cu putință! a șoptit Nahri, gâfâind. Pentru un rob al ifriților.

– Ah, îmi închipui că ți s‑a spus că toți ne‑am pierdut mințile după câteva veacuri, din cauza sclaviei! s‑a dumirit bactriana.

Apoi Razu și‑a ridicat o sprânceană. să‑și arate îndoiala.

– Ca mai toate lucrurile din viață, adevărul e ceva mai… încâlcit, a adăugat Iar situația mea a fost una neobișnuită.

– Cum așa?

– Ei bine, eu, una, m‑am oferit singură unui ifrit, i‑a mărturisit, izbucnind în râs. Eram o drăcoaică neascultătoare care se dădea în vânt după basmele despre comori Ne‑am băgat singuri în cap, noi doi, c‑aveam să descoperim tot felul de tezaure legendare, dacă ne‑am fi putut recăpăta puterile avute înainte de Suleiman.

– Te‑ai oferit singură ifritului? s‑a minunat Zaynab, părând de‑a dreptul indignată.

Nahri începuse să simtă totuși o oarecare afecțiune față de acea pungășoaică necunoscută atrasă de dezgroparea comorilor, de parcă ar fi fost, cumva, înrudite.

Razu a încuviințat cu o înclinare a capului.

– Era un văr mai de departe, a explicat bactriana. Un nebun căpos care refuza să i se supună lui Suleiman, dar care mie îmi plăcea la nebunie.

A ridicat din umeri și a adăugat:

– Relațiile dintre triburile noastre erau puțin cam… neclare pe‑atunci.

Și‑a ridicat apoi palma, lăsând să se vadă că era brăzdată de trei linii negre.

– Dar s‑a dovedit a fi o prostie, a completat. Mi‑am trimis stăpânii să alerge după comorile închipuite pe care eu și vărul meu plănuiam să le luăm după dezrobirea mea. Când săpam cu cel de‑al treilea stăpân al meu într‑un mausoleu vechi, construcția s‑a prăbușit, omul meu a murit și inelul mi‑a rămas îngropat în nisipul deșertului.

Zicând acestea, a pocnit din degete și dintr‑un coș aflat la rădăcina unui arbore de mahon s‑a desfășurat un sul de mătase care a alcătuit un leagăn, mare ca un hamac. Le‑a făcut semn lui Nahri și Zaynab să se așeze.

– Au trecut două mii de ani până când m‑a găsit un alt djinn. El m‑a adus la Daevabad și iată‑mă‑s aici, nevătămată.

S‑a posomorât însă.

– Nu l‑am mai văzut niciodată pe vărul meu ifrit. Cred că, în cele din urmă, a fost prins de vreun nahid sau de vreun afshin.

Nahri a tușit puțin.

– Îmi pare rău! a murmurat banu nahida. Razu i‑a dat un ghiont ușor.

– Nu trebuie să‑ți ceri iertare! i‑a spus. Negreșit, eu, una, am avut mai mult noroc decât Issa ori Elashia: puținii stăpâni pe care i‑am avut nu mi‑au făcut niciodată vreun rău. Dar, când m‑am întors, lumea mea nu mai era, toți străbunii mei se mutaseră în tomurile de istorie, Bactria aceea pe care o știusem eu devenise o poveste chiar și pentru neamul meu. Mi‑a fost mai simplu s‑o iau de la capăt în Daevabad. Cel puțin, până de curând.

A clătinat din cap.

– Dar ce tot bat eu câmpii cu trecutul…! s‑a dojenit. Ce vă aduce aici, Luminățiile Voastre?

– Nesocotința, a mormăit Zaynab.

– Nu… nu știu nici eu însămi prea bine, i‑a mărturisit Nahri. Treceam pe aici și am simțit…

S‑a întrerupt.

– Am simțit magia acestui loc, una care mi‑a amintit de palat, a continuat banu nahida.

S‑a uitat de jur‑împrejur, mânată de curiozitate.

– Aici chiar a fost cândva un bimaristan, un spital? s‑a minunat.

Razu a dat din cap, încuviințând.

– A fost, a aprobat.

Apoi a pocnit din nou din degete și au apărut o carafă fumurie de cleștar și trei pocale în care le‑a turnat celor două un lichid de culoarea norilor.

– Mi‑am petrecut aici un timp ca pacient când n‑am mai putut să fug de unul dintre datornicii mei.

Zaynab a luat, cu prudență, o gură din băutura aceea și a scuipat‑o grabnic înapoi în pocal, cu un gest nedelicat.

– Ah, nu‑i îngăduit să bem așa ceva! a exclamat.

Curioasă, Nahri a gustat și ea, apoi a tușit din cauza tăriei băuturii care i‑a ars gâtlejul.

– Ce‑i asta? a iscodit‑o pe bactriană.

– Băutura preferată a strămoșilor tăi, a lămurit‑o gazda lor.

Razu i‑a făcut apoi cu ochiul.

– Cu tot blestemul lui Suleiman, daev‑ii din vremea mea nu‑și pierduseră de tot neatârnarea, a adăugat.

Indiferent ce fel de băutură va fi fost soma aceea, Nahri a început să se simtă mai relaxată.

Zaynab părea că era gata‑gata s‑o rupă la fugă, dar ea, una, se simțea din ce în ce mai bine pe măsură ce asculta tot mai multe povești despre trecutul de răufăcătoare al lui Razu.

Bactriana a privit ruinele bimaristan‑ului cu un aer meditativ.

– A fost un loc uimitor, chiar și într‑un oraș atât de încărcat de magie precum Daevabadul, i‑a mărturisit. Nahizii cred că au tămăduit aici mii de bolnavi și totul mergea ca pe roate. Asupra mea fusese aruncat blestemul de a fi cuprinsă de disperare și am fost tratată undeva, acolo.

Zicând acestea, a arătat cu capul spre una dintre aripile dărăpănate ale spitalului, apoi a sorbit din pocal.

– Ne îngrijeau foarte bine! a povestit mai departe. Un pat, un acoperiș, o masă caldă…? Păi cum, mai‑mai că merita să te‑mbolnăvești, zău așa!

Nahri s‑a lăsat pe spate, sprijinindu‑se în mâini, gândindu‑se la toate cele auzite. Cunoștea foarte bine spitalele, căci de multe ori se strecurase în cel mai faimos din Cairo – bimaristan‑ul vechi și maiestuos din Qalawun – să fure leacuri și colindase prin el, închipuindu‑și că avea să se numere, într‑o bună zi, printre medicii și studenții care îi umpleau coridoarele înalte.

A încercat să‑și imagineze cum arătase locul acela pe vremea când fusese plin de nahizi, cu zeci de tămăduitori care își cercetau notele și își examinau pacienții. Probabil că fusese o comunitate deosebită.

„Un bimaristan nahid!” s‑a minunat.

– Mi‑ar plăcea să am așa ceva, a spus Nahri încetișor.

Razu a zâmbit și și‑a ridicat pocalul spre ea, în semn de încuviințare.

– Sunt prima care o să sară să te ajute, dacă vei dori să‑l refaci! a încredințat‑o bactriana.

Zaynab tot bătuse din picior, nerăbdătoare să plece cât mai iute, iar de‑acum se ridicase.

– Nahri, trebuie să mergem! a avertizat‑o ea, arătând spre Soarele dispăruse în spatele zidurilor bimaristan‑ului.

Nahri i‑a atins ușor mâna lui Razu.

– Am să încerc să mă întorc, i‑a făgăduit. Voi trei… sunteți în siguranță aici? Aveți nevoie de ceva?

Cu toate că Razu și tovarășii săi erau mai capabili decât ea să‑și poarte de grijă, Nahri simțise, dintr‑odată, nevoia de a ocroti acele trei suflete dezrobite de familia sa.

Razu i‑a strâns mâna.

– Nouă ne e bine! a asigurat‑o. Dar chiar sper că vei reveni! Mi se pare că locul acesta te place.