Ana Donțu și Flavius Ardelean în turneu de lansare – colecția n’autor

Ana Donțu și Flavius Ardelean pornesc într-un turneu de lansare prin țară cu ocazia apariție celor mai recente volume din colecția de proză românească contemporană: Varșava și Câteva feluri de a dispărea

Cei doi scriitori, alături de Eli Bădică, coordonatoarea colecției, se vor întâlni cu cititorii din mai multe orașe:

București, 4 noiembrie, de la 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu

Brașov, 5 boiembrie, de la 18.30, la Librăria Humanitas

Sibiu, 6 noiembrie, de la 18.30, la Librăria Humanitas Constantin Noica

Cluj, 2 decembrie, de la 18.30, la Librăria Humanitas

Iași, 4 decembrie, de la 18.30 la Cafeneaua Fika

Timișoara, 5 decembrie, de la 18.30 la Librăria Două Bufnițe

Varșava: Ororile pe care le vei întâlni în acest volum – fie că este vorba despre o fetiță superbă și malefică, care-și înfige un cuțit în corp, fie că asiști la un bal care se transformă într-o sinucidere colectivă ori la descoperirea unui cadavru pe malul unui lac – nu sunt gratuite și nici întâmplătoare. Ele construiesc un univers aparte, cumplit, născocit de un singur personaj, care capătă diverse identități de-a lungul cărții. „Cele opt povestiri care alcătuiesc volumul compun o atmosferă de coșmar lucid și poetic, ca într-un Lynch mai intelectualizat, dar cu tropisme afective basarabene. Sunt proze stranii, cum le-ar fi numit Alexandru George, sau povestiri crude și insolite, cu vorba lui Villiers de l’Isle Adam, obsedate toate de conjuncția dintre alienare și frumusețe.” (Radu Vancu)

Câteva feluri de a dispărea: Un ghem negru din măruntaiele pământului preia controlul asupra unei școli. Un monstru mitic face ravagii într-un sat uitat de lume. Gunoiul îmbracă forme nemaîntâlnite într-un oraș de provincie. Pe un tărâm straniu, regresia oamenilor e inevitabilă, iar poveștile de dragoste nu pot fi salvate. Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile de descoperit în cuprinsul cărții, care se învârte în jurul dispariției, într-o formă sau alta. „O combinație (remarcabil orchestrată) de thriller, horror și dark fantasy, pe un fundal (post)romantic sau decadent, străbătut de sugestii kafkiene ori sartriene…“ Bianca Burța-Cernat

Semnal editorial 105 + Fragment în avanpremieră: Câteva feluri de a dispărea, de Flavius Ardelean – 7 povestiri macabre în colecția n’autor

În colecția n’autor, coordonată de Eli Bădică, apare un volum de proze macabre, ce combină dark fantasy, horror, thriller, stranietatea și insolitul marca Flavius Ardelean: Câteva feluri de a dispărea

Un ghem negru din măruntaiele pământului preia controlul asupra unei școli. Un monstru mitic face ravagii într-un sat uitat de lume. Gunoiul îmbracă forme nemaîntâlnite într-un oraș de provincie. Pe un tărâm straniu, regresia oamenilor e inevitabilă, iar poveștile de dragoste nu pot fi salvate. Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile de descoperit în cuprinsul cărții, care se învârte în jurul dispariției, într-o formă sau alta.

„Flavius Ardelean este un prozator cu o scriitură deja matură și o voce distinctă în peisajul literar autohton. Confirmă aceste lucruri în volumul de față, pe care nu poți să nu-l citești cu plăcere, în ciuda faptului că întunericul locuiește în toate istoriile pe care ni le spune, în pofida faptului că nu există nicio speranță de salvare pentru personajele sale. Lumile pe care le construiește sunt atât de posibile, atât de autentice, încât te înspăimântă. Câteva feluri de a dispărea este un adevărat tur de forță. Unul în care, povestire după povestire, ți se vor infiltra în minte doze precise de uimire și de groază și te vor trece fiori pe șira spinării.“ Eli Bădică

„Flavius Ardelean cartografiază lumi imaginare și explorează realul – cu distorsiunile acestuia și cu potențialul său de schizoidie și demență – ca pe un teritoriu al fantasticului. Povestirile despre oglinzi devoratoare și (auto)reflectări obsesive din Câteva feluri de a dispărea descriu subterane și tărâmuri thanatice, spații neprimitoare ce adăpostesc, la granița dintre vizibil și invizibil, alterități repulsive, monștri «cu două fețe», gemeni damnați, chipuri fără ochi, dușmani imposibil de numit – totul redimensionându-se, la sfârșit, printr-o poveste despre lumea de dincolo de Golful Țesăturii și despre «visele de dinainte de viață». O combinație (remarcabil orchestrată) de thriller, horror și dark fantasy, pe un fundal (post)romantic sau decadent, străbătut de sugestii kafkiene ori sartriene…“ Bianca BURȚA-CERNAT

Flavius Ardelean s-a născut la Brașov în 1985. A publicat șase romane și două volume de povestiri, pentru care a primit două premii Colin pentru literatură fantastică. Volumul său de debut, Îmblânzitorul apelor, a fost nominalizat la Festival du Premier Roman de Chambéry, Franța. A fost nominalizat de două ori consecutiv la premiul Tânărul Prozator al Anului în cadrul Galei Tinerilor Scriitori din București, pentru romanele sale din ciclul Miasma. Prima sa carte pentru copii, Bezna, a fost nominalizată la premiul Cartea Anului 2018 în cadrul Premiilor Anului în Cultură la Brașov.

 

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, barbă

Fragment în avanpremieră

În Oglinzi, oglinzile

 

E un soi de rău acolo. Ceva foarte, foarte straniu în aceste păduri bătrâne. Spune-i cum vrei. Un întuneric, o prezență. Ia multe înfățișări, dar… e mai vechi decât își poate aminti cineva și noi vom fi mereu aici să ne luptăm cu el. (HARRY TRUMAN, Twin Peaks, Rest in Pain)

(…..) 

Karel Kasapeck tocmai turna ultimul strop de rom în cafea, când doamna Elizabeta și-a vârât capul în pragul biroului și i-a spus că îl căuta cineva. Kasapeck a aruncat mica sticlă de rom la coșul de gunoi de la picioare și a dat din cap. Femeia a dispărut și Kasapeck a sorbit de câteva ori din cafea. S-a întors cu scaun cu tot spre fereastră, întunecată ca cerul de afară, ca și cum întregul său birou ar fi fost închis într-un bloc solid de marmură neagră. De trei zile, ploua fără încetare, nimic prea neobișnuit pentru acele regiuni ale țării, unde oamenii păreau a avea oasele spongioase și moi, pielea mereu umedă, pelerinele de ploaie ca exoschelete eterne. 

Lumea nu se mai plângea de ploaie de mult, nimeni nu o mai privea ca pe o povară, ci doar ca pe un simplu fapt; asta dacă nu erai Karel Kasapeck, însărcinat cu datoria dificilă de a-i găsi pe cei douăzeci și șapte de dispăruți din oraș în ultimii trei ani. Atunci, da, ploaia era o pacoste, poate chiar complice la dispariția lor, ștergând urme, modificând terenuri, mutând dealuri și surpând văi. Numai Karel Kasapeck știa să caute în nămol și, de treizeci și cinci de ani, de când o făcea, începuse să înțeleagă nămolul mai bine decât orice altceva; citea în bălți cum o făcea pe vremuri bunică-sa în cafea.

– Karel, s-a auzit vocea bătrânei Elizabeta.

Kasapeck s-a întors și a privit spre cele două siluete din prag. Doamna Elizabeta fusese secretară la acel comisariat încă dinainte să se mute el în oraș. Ea a fost cea care s-a purtat cel mai bland cu el când a primit acel birou și doi oameni în subordine, bărbați care, între timp, au plecat să-și vadă de viața lor. Ocupase locul unui comisar bătrân, foarte respectat în oraș, ucis de un dement în aceeași încăpere, capul plin de gloanțe și prăbușit peste hârtii îngălbenite. Kasapeck vedea în ochii celor care îi treceau pragul și care îl cunoscuseră pe bătrân că multă vreme privirile lor nu s-au putut obișnui cu alt chip acolo. Doamna Elizabeta a fost, însă, singura care an de an i-a fost aproape în acea clădire. Kasapeck i-a zâmbit bătrânei și a dat din cap; femeia a ieșit.

– Bună seara, domnule Kasapeck, a zis bărbatul care tocmai făcuse un pas în birou.

În urma sa, ușa s-a închis.

Kasapeck a salutat dând din cap și i-a făcut semn bărbatului să se așeze. Omul era mic, îndesat, dar nu gras; în ciuda vârstei sale, era un pachet de mușchi. Kasapeck i-a căutat mâinile cu ochii și le-a găsit: degete butucănoase, albite de var, care nu mai avea să-i iasă în veci dintre ridurile palmelor și de sub unghii, piele tare, tăbăcită. Umeri lați, chip trist, îmbătrânit. Omul lucra în construcții, ghici Kasapeck. A sorbit din cafea și l-a întrebat dacă doamna Elizabeta îi oferise deja ceva de băut.

– Da, da… Dar nu, nu beau. N-am mai pus de zece ani gura. Nu fac prea frumos la băutură, știți…

– Nu alcool, domnule…

– Albaniy.

– Domnule Albaniy. Aici, în clădire, nu se bea alcool. Ceai, cafea…

– Ah, nu. Mă ia cu tremuratul și trebuie să am mâinile sigure. Mâinile astea încă mă țin unde sunt, mă agăț de ele ca de…, în fine, sunt mulți tineri care ar face orice pentru slujba mea. La ce foame e în țară…

– Construcții, dacă nu mă înșel.

– Da.

– La noi în oraș sau și prin țară?

– Și, și. Unde pot, unde se găsește. Dar e mai greu, din ce în ce mai greu, domnule Kasapeck. Nu prea se mai construiește la noi, parcă mai mult se dărâmă.

– Asta așa e.

– Acum am avut o lucrare în Oglinzi, un sat de aici, nu prea departe.

– Știu, știu. În dealuri.

– Da. Și, știți, chiar despre asta voiam să vorbim.

– Așa. Ascult.

– Am stat trei zile în Oglinzi și am lucrat la o fațadă veche, la un conac. Și la un zid al grădinii. Eu și cu fiu-miu. Lucrăm în doi, în familie. Știți, rămân banii în casă. Avem schele, scule, tot ce ne trebuie.

– Așa.

– Așa, da. Și cred, domnule Kasapeck, s-ar putea să greșesc și, în cazul ăsta să mă iertați că vă deranjez, cred că am văzut două persoane de pe lista dumneavoastră de dispăruți. Chiar în Oglinzi i-am văzut.

Karel Kasapeck s-a îndreptat în scaun. A lăsat cafeaua jos și a început să caute prin dosarele de pe masă. Ploaia de dincolo de geam se întețise. Albaniy a privit în spatele comisarului și Kasapeck a știut că se uita la ploaie. Era o bestie aparte în acea seară. Kasapeck a deschis două dosare în fața omului și a întrebat:

– Care?

Albaniy a început să urmărească șirul de dispăruți cu degetul, ca și cum se temea că i-ar fi fugit de pe foaie, țintuind cu degetul său arătător, gros ca un cârnat, fotografiile celor dispăruți. Dădea pagini, se încrunta, mai zăbovea asupra unui chip, două, iar dădea pagini, trecea la alt dosar, se întorcea la primul. Omul nu se grăbea, în mod cert se temea de greșeli; Albaniy fusese, a gândit Kasapeck, un om conștiincios, precis, muncitor, dar unul din soiul celor fără prea mult noroc, ba chiar cu câteva prafuri de ghinion presărate pe la cotiturile vieții. Karel Kasapeck știa să citească nu doar în bulgări de pământ, ci și în om, căci, se spune, omul din pământ se trage și în pământ se întoarce.

– Ăsta. Și ea, a zis Albaniy și a așezat un deget pe fața unui bărbat și un altul pe a unei femei tinere.

– Sigur? a întrebat Kasapeck, dar știa că întreba degeaba, întrucât Albaniy făcea parte dintre cei care confundau greșeala cu ghinionul, iar meticulozitatea, fie în amestecarea betonului, fie în a identifica dispăruții, era metoda sa de a se feri de ambele.

– Sigur, domnule.

– Să nu uitați să lăsați un număr de telefon doamnei Elizabeta. Recompensăm pistele bune, dacă se dovedesc a fi corecte sau măcar de folos, dacă nu chiar corecte. Dacă ne ajută, pe scurt.

– Bine, a spus bărbatul și a dat din cap. Mulțumesc.

Kasapeck a mormăit ceva uitându-se la cele două chipuri din fotografii.

– Povestiți-mi cum s-a întâmplat, i-a cerut și omul a început să vorbească.

Albaniy nu mai avusese de lucru de mai bine de șase luni. Fiul său, fiind mai tânăr, era mai dorit pe piață, așa că mai găsise câte ceva pe ici, pe colo, însă bătrânul stătuse nenumărate seri îngândurat, uitându-se, cu berea-n pumn, la sculele sale și la dubița sa din spatele casei, neatinse de multă vreme, prăfuite. Slujba nouă a venit neașteptată, printr-un băiat pe care nu îl mai văzuse niciodată și care așteptase la poartă, întrebând de Albaniy. Auzise că era meșter bun și că avea tot ce îi trebuia să refacă un zid și o fațadă. Albaniy a răspuns îndată că așa e și a primit bucuros de muncă încă înainte să știe unde avea să lucreze și pentru cine.

Așa a ajuns pentru prima oară în Oglinzi, condus de băiatul Acela să vadă o fațadă și un zid. Ambele se aflau pe proprietatea unui doctor, i s-a spus, dar pe care, cât timp a lucrat acolo, vreme de trei săptămâni, nu l-a văzut niciodată la față. Alături de fiu-său, a reparat stucaturi și a tencuit fațada vechiului conac din mijlocul satului, de acolo de sus, de pe dealul înalt, de unde putea vedea, cocoțat pe o schelă, până departe în oraș. Nu mai avusese niciodată o muncă atât de migăloasă, pentru că toate coloanele false ale fațadei erau îmbogățite cu măști, două câte două, cum nu mai văzuse decât în copilărie, deasupra scenei Operei din oraș. Cu zidul nu a avut chiar atât de mult de furcă. O singură secțiune care împrejmuia conacul avea nevoie de reparații. Nu i se ceruse nimic complicat, doar să pună cărămidă peste cărămidă și să ridice zidul dărâmat. Albaniy a observat că zidul nu se fărâmițase de bătrânețe, ci stătea încă semeț în picioare în jurul conacului; părea, totuși, să fi fost izbit de ceva în acea parte a conacului.

În cele trei săptămâni, fiul său înfiripase o relație de amor cu una dintre fetele satului și se enerva pe taică-său că muncea atât de repede. Nu de puține ori, Albaniy l-a prins trăgând de timp și lucrând prost, doar pentru a mai amâna plecarea din sat, însă în mai puțin de o lună cei doi au terminat munca și și-au primit plata, fără să fi văzut chipul proprietarului conacului. Au fost asigurați că doctorul era mulțumit de opera lor și au fost conduși afară de pe moșie. Înainte să părăsească Oglinzi pentru ultima oară, Markus Albaniy, fiul, a ocolit prin centrul satului și, trecând pe lângă fântâna de piatră și intrând printr-un șir de case izolate între livezi, a oprit mașina și a arătat spre niște țărani.

– Ce-i cu ei?

– Îi recunoști? a întrebat Markus.

Bătrânul a dat din cap că nu și fiul a ieșit de acolo tăcut și a condus până acasă, unde a scormonit prin bucătărie după ziare. Apoi, i-a arătat două chipuri.

– Așa că am hotărât să vin să vă anunț ce am văzut, a zis Albaniy.

Kasapeck privise în gol în tot timpul acesta. Albaniy vorbea ca un adevărat povestitor, încât ai fi spus că tot ce spusese fusese rodul imaginației unui om pus pe un câștig ușor. Kasapeck era înclinat să nu creadă chiar orice; trecuse prin multe și auzise destule, cu prea multe piste false, unele dintre ele irosind, stupid, vieți, dar era ceva tare blând în umbrele acelor găvane de om trudit, și comisarul a hotărât să-l creadă. A oftat și a scos sticla de rom din sertar, a turnat o gură peste cafeaua rămasă, deja rece, și i-a oferit și bătrânului Albaniy, care a dat din cap a refuz.

– Sunt cu dubița.

Magda Kasapeck pregătea o bucată de carne de vițel în sânge pentru soțul ei. Încă de când se cunoscuseră, ba chiar de mai înainte, ea nu obișnuia să mănânce seara, așa că ședea mereu la masa de lângă geamul întunecat, doar sorbind dintr-un ceai și privindu-l în ochi. Femeie fiind, știa să își citească bărbatul din câteva gesturi fine – cum își plimba furculița peste bucata de carne, desenând modele în sânge și în ulei, cum arunca o privire prin geam spre cerul ca un fund de tuci din care turna, turna neobosit, cum îi zâmbea între două îmbucături; dar, tot femeie fiind, știa că trebuia să-și lase bărbatul să se deschidă singur, să-și limpezească sufletul și vorbele pe deasupra mesei și să-i povestească în timpul său tot ce era de povestit. Așa că nu l-a întrebat nimic când l-a văzut abătut, ci a așteptat. Nu a durat mult până când Kasapeck a început să îi povestească despre Albaniy.

– S-ar putea să nu fie toți morți, a zis.

– Ai fi găsit cadavre, Karel. Sunt totuși mulți.

– Nu neapărat. Dar s-ar putea ca Albaniy să mă mintă.

– De ce ar face-o?

– De ce mint oamenii? Vrei să încerc să formulez o teorie aici, la masă?

Femeia a zâmbit:

– O să mergi până acolo, nu?

Kasapeck a dat din cap că da.

– Dar cred că mai întâi o să merg singur. În satele astea mici și izolate, vorba circulă repede și am o bănuială că oamenii ăștia nu au dispărut, ci se ascund. Până aș ajunge cu o echipă la livadă, s-ar ascunde naiba știe unde pe acolo. Cred că o să fac o vizită în civil.

Magda a plecat privirea în cana cu ceai. Vizitele în civil erau preferatele lui Kasapeck, care nu prea agrea compania altora, nu se încredea în oricine și mai ales nu lucra după metodologia altuia. Însă ultima vizită în civil i-a adus un glonte în pulpă și o sinucidere pe conștiință, așa că Magda nu a primit planurile sale cu inima împăcată. Dar femeia mai știa și că bărbatul ei era dispus să facă orice pentru a rezolva cazul care se prelungea de aproape trei ani și care amenința să fie ultimul caz al comisarului Karel Kasapeck, o ieșire la rampă deloc demnă pentru o carieră atât de mulțumitoare. Așa că a tăcut. A tăcut cum știu femeile să tacă când cunosc prea multe, a tăcut și a făcut și cosmosul să tacă.

După câteva zile de ploaie neîncetată, norii s-au potolit din senin, niciun strop nu a mai lovit geamul bucătăriei.

– Dacă stă ploaia și oamenii ies la livadă, mâine seară dau o tură până în Oglinzi, a zis Kasapeck.

– Mâine e ziua Juliei, a răspuns Magda.

– Știu, n-am uitat. O să ajung.

Kasapeck a vârât ultima bucată de carne în gură și a plimbat-o pe limbă o vreme, după care a zis:

– Unde e?

– La o prietenă, ceva colegă de clasă. Au nu știu ce referat de făcut pe mâine.

– Doarme acolo?

Magda a aprobat din cap, apoi a așezat mâna pe umărul lui Kasapeck.

– Mergem în dormitor? a întrebat femeia.

– Mergem, a răspuns bărbatul.

Și cei doi au ieșit din bucătărie ținându-se de mână și au intrat în dormitor, să-și încălzească oasele cu carnea celuilalt, așa cum și cât mai puteau. Ploaia s-a oprit și, undeva, în satul Oglinzi, chipuri identice priveau prin geamlâcuri prăfuite către cerul negru, viu ca o creatură care colcăia pe firmament și nu lăsa pe nimeni să treacă dincolo de el.

Deși ploaia se oprise cu câteva ore în urmă, pe la miezul nopții, zorii zilei erau încă umezi, pământul îngroșat de udul zilelor, copacii atârnau obosiți, crengile erau aproape până la pământ la marginea satului. Markus Albaniy a lăsat mașina acasă, ca să nu dea de bănuit, și a luat autobuzul, care știa că-l duce la marginea satului. Cât timp stătuse în Oglinzi la muncă avusese timp să învețe mersul lucrurilor pe acolo, deși toate i-au părut oarecum necrescute, ca pâinea nedospită. La fel de ciudat i-a părut să afle că niciun autobuz nu intra în sat, dar că era unul care mergea mai departe de Oglinzi și care te putea lăsa la marginea sa, chiar la intrare, dacă i-o cereai șoferului. Markus a urcat în autobuzul de lângă gară în jurul orei nouă și i-a spus șoferului să-l lase lângă Oglinzi.

Cu el nu a mai coborât nimeni. S-a uitat în jur, dar nu a zărit-o pe Martha. A privit ceasul și a văzut că mai avea de așteptat zece minute. Martha i-a zis să vină la nouă și jumătate, nu mai devreme, nu mai târziu. El, iată, ajunsese mai devreme. Acum ce? a gândit Markus și și-a îndreptat ochii în toate părțile. Intrarea în Oglinzi se făcea printr-un culoar de copaci cocoșați, ca un coridor parcă dinadins neatins de mâini omenești. Nicio casă împrejur, iar de cealaltă parte a străzii, pădurea deasă, un zid verde și negru în care nimic nu se urnea; rătăcitul care cuteza să intre dincolo de el putea rămâne prins între rădăcini desțelenite.

Markus s-a gândit la animalele din acel codru des, după care a tresărit: a auzit un zgomot și s-a întors spre intrarea în sat, sperând să o vadă pe Martha. În schimb, dintre copaci, un puști cam de șapte ani îl privea, cocoțat pe o bicicletă. Markus a ridicat mâna și i-a făcut un semn băiatului, dar chipul acestuia era fără expresie. Privindu-l mai cu atenție, Markus a observat că ochii copilului se mișcau neobișnuit de alert în spatele măștii imobile, care îi servea drept chip. În rest, un puști obișnuit: tricou maro, pantaloni scurți, picioare slabe, ciolănoase, pline de julituri și nămol. Bicicleta era veche, Markus se pricepea la ele, a încercat să-și amintească când mai văzuse un asemenea model; și-a dat seama că trebuia să fi fost cam de vârsta puștiului din fața lui când a pedalat ultima oară în curtea lui Pișta, mecanicul, pe una ca asta, în timp ce taică-său fuma, râdea și sugea din sticla de coniac cu ai lui. Cauciucurile erau năclăite cu nămol, ca două cercuri mari de rahat, bulgări lipicioși între spițe. Și-a mutat privirea pe chipul băiatului: din nou acei ochi străini plimbându-se sălbatic în găvane, ca și cum ar fi fost ai altcuiva.

Markus a coborât mâna; puștiul a întors bicicleta în drum și a pornit către Oglinzi, pedalând cu greu în dâre late de mașini de teren. S-a uitat din nou la ceas. Mai erau șapte minute. 

Semnal editorial 102 + Fragment în avanpremieră: Povești crude și insolite despre frumusețe: Varșava, de Ana Donțu, NOU în colecția n’autor

Povestire cu povestire, Varșava își conduce cititorii prin cele mai întunecate cotloane ale minții umane. Volumul reprezintă debutul în proză al poetei Ana Donțu și apare în colecția n’autor, coordonată de Eli Bădică, la editura Nemira. 

Ororile pe care le vei întâlni în acest volum – fie că este vorba despre o fetiță superbă și malefică, care-și înfige un cuțit în corp, fie că asiști la un bal care se transformă într-o sinucidere colectivă ori la descoperirea unui cadavru pe malul unui lac – nu sunt gratuite și nici întâmplătoare. Ele construiesc un univers aparte, cumplit, născocit de un singur personaj, care capătă diverse identități de-a lungul cărții.

„Cele opt povestiri care alcătuiesc volumul compun o atmosferă de coșmar lucid și poetic, ca într-un Lynch mai intelectualizat, dar cu tropisme afective basarabene. Sunt proze stranii, cum le-ar fi numit Alexandru George, sau povestiri crude și insolite, cu vorba lui Villiers de l’Isle Adam, obsedate toate de conjuncția dintre alienare și frumusețe. Stimmung-ul prozei Anei Donțu se coagulează dintr-o mulțime de stranietăți crude, iar vocea care povestește toate grozăviile e mereu liniștită, joasă sau, poate, extenuată. Tensiunea prozei ei, care te ține de la prima povestire până la ultima, rezultă din contrapunctul dintre intensitatea a ceea ce se întâmplă și neutralitatea felului în care e redat epicul. Doar natura de prozator adevărat o putea determina să susțină vocea aceasta blank și să o facă întru totul credibilă. Cu Varșava, Ana Donțu se reinventează ca prozatoare.“
Radu Vancu

„Ana Donțu e o poetă care scrie proză, dar e valabilă în ambele ipostaze. Ca poetă, tendința ei merge adesea spre epic, ca prozatoare, se îndreaptă adesea spre poematic, ceea ce face intuibilă predilecția ei pentru structuri hibride și o stilistică pe măsură. În aceasta constă noutatea și prospețimea ei. Și mai există ceva care o individualizează: un instinct psihologic aparte de a căuta nuanțele mereu neliniștitoare ale minții omenești.“ Ruxandra Cesereanu

„În debutul ei în proză, Ana Donțu vine cu o forță incredibilă. Schizoidia personajelor, viziunile lor asupra vieții și a morții, atmosfera sumbră, apăsătoare, întâmplările bizare, traumele care dezechilibrează complet o ființă umană, tonul egal, capacitatea de a imagina și de a sonda o lume nebună, pierdută în propriile ițe, granița fină dintre realitate și coșmar, infuzia poetică – toate acestea (și multe altele) fac din Varșava un volum inedit, irepetabil, de neuitat. Unul nemilos. Pășește în universul Varșavei, te va cutremura.“ Eli Bădică

Ana Donțu (n. 1 decembrie 1985, Republica Moldova) a absolvit Facultatea de Antropologie la Chișinău și Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga“ din Sibiu. În 2015, a fost printre cei șase tineri scriitori selectați pe lista lungă a Concursului internațional „PEN New Voices“. Volumul său de debut în poezie, Cadrul 25 (Casa de Editură Max Blecher, 2015), a apărut ca urmare a câștigării Concursului Național de Poezie „Aurel Dumitrașcu“ pentru debut în volum, organizat de Biblioteca Județeană „G.T. Kirileanu“ Neamț. A fost distinsă cu premiul „Tânărul poet al anului 2015“ la Gala Tinerilor Scriitori, organizată de Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu, Premiul Revistei „Accente“ și Premiul Național „Iustin Panța“. Grupaje de poeme din Cadrul 25 au fost traduse în engleză, suedeză, germană și franceză. Varșava este volumul său de debut în proză.

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, zâmbind, cadru apropiat

Fragment în avanpremieră

Păpușa Charlie

Îmi amintesc bine coșmarul pe care l-am avut toată vara aia. Unul și același mă stăpânea toată noaptea. Era un vis static în care nu se întâmpla, practic, nimic. Vedeam niște fire albe foarte subțiri, semitransparente, dispuse ca în portativ de la pământ până la cer. Pe ele, în centru, la o mică distanță de la pământ, era o fată pe care o vedeam din spate, micuță și subțirică, într-o rochie albă. Părul ei, brațele și picioarele erau la fel de albe, semitransparente ca firele pe care urca. Totuși, nu se depărta deloc de pământ, rămânea la aceeași distanță. Toate elementele astea transmiteau o impresie de puritate, imponderabilitate și inocență. Dar, undeva în spatele ei, în colțul stâng al imaginii – pentru că vedeam toate astea ca pe un ecran –, era un bolovan mare, greoi și negru, după care pândea un monstru, pe care-l zăream tot din spate, reușind să-i disting numai contururile.

Toată atenția lui era concentrată pe fata care urca spre cer și nu avea nici cea mai mică idee despre ceea ce stătea în spatele ei. Scena rămânea mereu la stadiul acesta. Nu se întâmpla nimic mai departe. Vedeam toate astea ca spectator, deși era cumva real. Monstrul și bolovanul stăteau bine pe pământ, iar fata inocentă cu firele ei albe suspendate în aer formau un contrast atât de puternic, încât îmi provocau rău fizic, capul mi se desfăcea de oroare, în urechi îmi țiuia un sunet subțire și intens, ca de microfonie.

La trezire, greața și durerea aia de cap nu dispăreau, mă urmăreau peste tot întreaga zi. Nu aveam poftă de mâncare, iar atunci când mâncam, vomitam totul. Slăbisem foarte mult și nu aveam nicio prezență de spirit, mă simțeam ca o fantomă care bântuie lumea. Îmi amintesc că Ihti a avut multă grijă de mine, îmi făcea tot felul de infuzii și decocturi, mă scotea des la aer, ne plimbam prin păduri. Am mers odată la cumpărături și mi-a zis să-mi iau ce vreau eu. M-a uimit, pentru că Ihti îmi alegea întotdeauna ce purtam, de la dresuri la haine și accesorii. Încălțăminte, genți, toate erau în stilul care-i plăcea lui. De data aceasta, stătea în apropiere de casă și vorbea la telefon, iar pe mine m-a lăsat să umblu singură printre rândurile de haine. În alte circumstanțe aș fi profitat de asta, poate alegeam ceva care-i displăcea, cum ar fi fost blugi, topuri, chipiuri și adidași. Dar atunci n-am făcut decât să iau tot ceva pe gustul lui. Am mers într-o cabină de probă. Mi-am dat jos rochia și, chiar dacă mi-era frică, mi-am privit corpul în oglindă, până să probez haina. Nu era vorba de picioarele subțiri, nici de talia suptă, nici măcar de coastele proeminente, ci de petele alea fosforescente, care nu dispăreau nicicum. Erau tot acolo. Știam că o să mă destram. Erau dispuse pe piept și pe abdomen. Nu erau depigmentări, ci porțiuni luminoase, de parcă s-ar fi jucat cineva cu paleta în Photoshop. Poate nu trebuia să le privesc.

Cică a-ți înfrunta frica e un act de curaj. Pe naiba! E o prostie doar. Un abandon în fața a ceea ce te va distruge. Fricile nu sunt degeaba. Sunt pentru a te avertiza, pentru a te feri de ceea ce e mai puternic decât tine. E ca și cum ai vedea un camion care se îndreaptă spre tine și, în loc să fugi, l-ai privi în față, te-ai lăsa orbit de luminile lui, de parcă asta l-ar împiedica să te strivească. Tot așa și razele care-mi băteau din spate mi-au găurit pieptul și, trecând prin mine, m-au orbit ca niște faruri, m-au destrămat până nu am mai văzut nimic al meu în oglindă.

După scena asta, nu mai sunt sigură de nimic din ce-mi amintesc. Mi-am revenit mai târziu, la spital, cu părinții la căpătâiul meu. Nu știu cât am stat acolo, amintirile mele s-au amestecat între ele, fără o anumită ordine, fără o legătură, e ca și cum în căderea aia în cabină aș fi scăpat din mâini un teanc de foi, iar acum le am în față încâlcite și nu reușesc să le aranjez. Nu știu câte s-au întâmplat pe bune și câte sunt delirul meu de bolnavă. De aici, a început să se rostogolească bolovanul care a dus cu el totul.

Auzeam tot felul de bârfe care mă scoteau din minți, cum că Aliosha și maică-sa n-au plecat nicăieri, i-a găsit taică-su și i-a snopit în bătaie pe amândoi, până i-a omorât. Sau că maică-sa, îngrozită de amenințările pe care le primea tot mai des, a ticsit în grabă ceva lucruri în portbagaj și au luat-o spre București, unde i se promisese un loc de muncă, iar pe drum au intrat într-un camion și au murit pe loc. Am auzit, de asemenea, că Aliosha a plecat la o competiție, s-au dat cu carabinele în munți, la el ceva nu a mers și s-a prăbușit în gol, iar mama lui s-a sinucis înainte să fie adus acasă.

Totul era absurd, o nerozie. Noaptea îl visam strivit de trenuri, tăiat cu barda, decapitat. Dar cel mai des mă urmărea, seară de seară, coșmarul fetei diafane – o vedeam la o întindere de mână de tot ce i se putea întâmpla mai rău. Într-o astfel de noapte, m-am trezit nemaisuportând tensiunea aia, m-am văzut scăldată în lumina lunii, care trecea de-a dreptul prin mine, cu neglijeul sucit în jurul corpului, îmi vedeam pielea străbătută de sute de filamente, care se încâlceau între ele. Iar dincolo de haloul de lumină, ascuns în întuneric, l-am văzut pe Ihti masturbându-se. 

Îmi amintesc foarte viu scena din grădină, când stăteam cu el în balansoar. Purtam una dintre acele rochii pe care mi le aducea din călătorii. Îmi povestea despre nopțile din Bangkok, cu thailandezi care se agitau în dansuri tribale, gloate de travestiți care te înghițeau și te rostogoleau pe gălăgioasa Shadows Street, te îndeamnau la toate, de la baruri cu striptease, droguri și prostituate la gândaci și scorpioni prăjiți, suvenire și pokemoni, breake și haș, direct în stradă. Atunci, au venit mama și tata, îmbrățișați, și ne-au vorbit despre chestii pe care nu le mai auzisem; zâmbeau fericiți, pentru că era o zi frumoasă, fără să observe mâna lui Ihti, care începuse să-mi coboare lent pe spate, apoi mi-a intrat sub rochie. Eu mă uitam la ăia doi și înțelegeam că ne-am scufundat iarăși cu toții în bazinul ăla cu apă, nu mai distingeam niciun cuvânt, auzeam doar ecoul lor surd, iar fețele alea atât de fericite le vedeam șterse, plutind cumva la kilometri distanță; deși aproape, făceau parte dintr-o cu totul altă lume, nu știu nici eu care, dar sigur nu a mea. Nimic din ce am făcut nu i-a adus aproape de mine; la început, au fost premiile de la concursuri școlare, înlocuite apoi de tot felul de bazaconii pe care le făceam tot la școală, dar n-a funcționat nici măcar mâna scrântită după ce am sărit din pom. Pur și simplu nu mă vedeau; adică, da, vedeau un contur care se bâțâia prin fața lor, dar nu s-au apucat nici măcar să-l coloreze, cum făceam eu în albumele alea când eram mică. 

Odessa. Destinația lor preferată. Nu a fost atât de demult. Vara trecută probabil. Plecaseră pentru câteva zile. Era duminică dimineața. Mă durea îngrozitor capul. Ihti m-a scos la o plimbare prin parcul de distracții, m-am învârtit în roata dracului și atâtea altele, după care am stat pe la terase și tot ce vrei, suc și înghețată până durerea aia îngrozitoare de cap s-a transformat într-o durere îngrozitoare de burtă. M-am trântit pe o bancă în parc, m-am tras de păr, tremuram toată, i-am zis lui Ihti să mă ducă acasă. „Care acasă? La spital cu tine!“ Când m-am ridicat de acolo, o dâră roșie mi-a ieșit de sub rochie, ca un șarpe care cobora pe picior. Nu mi-am dat seama din prima ce se întâmpla, am țipat și mi-am încleștat pumnii în cămașa lui.

Îmi zicea că totul e ok, că e normal. Acasă m-am închis la mine în cameră, am stat în pat și am plâns. Mă simțeam umilită. Unde naibii umbla mama? Atunci, în grădină, mă uitam cu ironie la ea cum nu bănuia trecerea aia domoală a degetelor lui pe marginea dantelată a lenjeriei. Eram coruptă chiar sub ochii ei și ea nu avea habar. Iar Ihti… Ihti m-a pus să-i lustruiesc pantofii într-o zi. „Trebuie să arate perfect! Să sclipească precum luciul pe buzele tale!“ Era nervos. Încercările lui de a se stăpâni erau cam leșinate. Îi tremurau mâinile și buzele, iar mișcările lui erau impulsive, de parcă era electrocutat. Mi s-a făcut frică și m-am dus după pantofi, dar a venit după mine. În antreu m-a împins în perete și a țipat la mine. Creierii mi s-au făcut lipici în țeastă, nu mai înțelegeam nimic, m-am strâns în mine de spaimă. A ieșit imediat și mi-am dat seama că pleacă doar ca să nu dea cu mine de podea. Trântind cremă pe pantofii ăia nesuferiți, am simțit că se va întâmpla ceva foarte rău. Gândul ăsta devenise obsesiv, îl mestecam zi de zi, mai ales după ce Ihti a plecat iar undeva cu munca.

Vara era pe sfârșite. Eu eram complet terminată psihic. Noaptea vedeam ochii lui Charlie cum sclipeau în întuneric. Mă privea. Și când îi acopeream capul cu vreo haină mă vedea prin pânză. Mă vedea și când îl ticseam în dulap, și când fugeam din cameră. Îi simțeam ochii urmărindu-mă în somn. Uneori ieșeam să mă plimb. Stăteam undeva la periferie și mă depărtam de zona locuită până ajungeam într-un loc cu mulți copaci și vegetație, unde mai era și o casă neterminată, abandonată. Obișnuiam să merg în fiecare vară, să urc la catul de sus și să privesc norii, citeam semnele cerului și ale timpului, cum îmi imaginam eu. Pe cerul acela am văzut demult, tare demult moartea bunicii și cum peste ani voi pleca într-o țară străină. Vedeam blocurile urcându-se până la nori, străzile pline de lumini și oameni, aburii de cafea ridicându-se până în tavanul unui local zgomotos.

În vara aceea începusem să merg acolo și din alte motive. Când stăteam, ca de obicei, la catul de sus și urmăream schimbarea norilor pe cer, am auzit zgomote jos. M-am tupilat, încercând să văd ce se întâmplă, pentru că nimeni nu mai venea pe acolo, și am zărit o fetiță de vreo 10-11 ani cu o păpușă în mâini, care se uita speriată în jur. După ce s-a convins că nu o vede nimeni, a analizat terenul, a ales un loc și a scormonit o gropiță. A luat păpușa și i-a șoptit ceva la ureche, ca și cum i-ar fi fost frică să-și audă propriile cuvinte, apoi a pus-o în groapă, a astupat-o grăbită, a însemnat locul cu o piatră și a rupt-o la fugă. Erau perioade când stăteam mult în casa abandonată, așa că i-am observat mania. Venea în fiecare sâmbătă cu o sticlă și uda locul cu pricina. Peste vară, era împânzit de iarbă și buruieni. Nu știu ce voia să crească acolo. O urmăream de la catul de sus, pitită lângă spațiul gol din perete care ar fi trebuit să fie fereastră.

Simțeam ceva malefic în ritualul ăsta săptămânal al fetiței și de fiecare dată mă cutremuram la gândul că ar putea urca odată la etaj. Sau și-ar întoarce pe neașteptate privirea și s-ar uita direct la mine, ca și cum ar fi știut dintotdeauna că eram acolo. Mă gândisem chiar să renunț, dar, cum se făcea sâmbătă, picioarele se strecurau singure în adidași și mă duceau la casa aia, de parcă eu însămi făceam parte din ritual. Am mers într-o seară și am stat pe porțiunea aia fără grilaj prevăzută pentru balcon, m-am pus pe jos, rezemându-mă cu spatele de perete, și am așteptat apusul. În locul ăla, am contemplat cele mai frumoase amurguri pe care mi-a fost dat să le văd. Atunci, am văzut fața lui Charlie conturându-se printre rugurile aprinse de soare pe cer, cu ochii deveniți niște scânteie care se roteau în orbite, și am știut ce am de făcut.

Semnal editorial 101: Noutăți sau în curs de apariție la Editura Nemira/Armada/Nemi (III)

Cine ne controlează somnul ne controlează și visele. Iar de aici mai e un singur pas să ne controleze întreaga viață.

Cea mai așteptată carte din 2019 pentru The Verge | Book Riot | Kirkus | BookBub

Ianuarie este o lume muribundă. O parte a planetei este cufundată într-un întuneric înghețat, în vreme ce, pe partea cealaltă, totul e pârjolit de o lumină orbitoare. Umanitatea atârnă de un fir de ață, împrăștiată în două orașe arhaice, construite pe o fâșie de apus nesfârșit. Dar viața în orașe este la fel de periculoasă ca în deșerturile din afară.

Într-o lume în care până și timpul este controlat de conducători, iar nivelul de lumină e reglat artificial, sufletele pierdute sunt trimise printre umbre, în sălbăticie.

O astfel de paria, sacrificată în noapte, dar salvată de timp și de legătura cu o bestie misterioasă, se va ridica din sălbăticie ca să preia întreaga putere, înainte ca planeta să fie zdrobită de greutatea rasei umane.

Data apariției 11 nov. 2019
Titlu original The City in the Middle of the Night
Colecția Armada
ISBN 978-606-43-0607-4
Cod bară 9786064306074
Autor Charlie Jane Anders
Traducător Antuza Genescu
Format Paperback
Dimensiuni 130 x 200 mm
Nr. pagini 416
Număr volume 1
Editura Armada

PREMIUL LOCUS 2019

FINALIST NEBULA ȘI HUGO

În topul celor mai bune cărți ale anului pentru:

The New York Times • NPR • Time • Vulture • Library Journal • The New York Public Library

Miryem provine dintr-o familie de cămătari, dar incapacitatea tatălui ei de a recupera datoriile îi aduce familia în pragul sărăciei. Așa că Miryem trebuie să preia inițiativa și devine imună la încercările sătenilor de a o îmbuna. Când bunicul ei îi împrumută o pungă cu bănuți de argint, Miryem se întoarce cu ea plină de aur.

Dar reputația că poate transforma argintul în aur îi aduce mai multe necazuri decât bucurii, mai ales când destinul ei se leagă de cel al creaturilor de gheață care bântuie pădurile și al căror rege vrea s-o exploateze din motive ce-i rămân lui Miryem necunoscute.

Data apariției 23 oct. 2019
Titlu original Spinning silver
Colecția Armada
ISBN 978-606-43-0584-8
Cod bară 9786064305848
Autor Naomi Novik
Traducător Dan Nicolae Popescu
Format Paperback
Dimensiuni 130 x 200 mm
Nr. pagini 488
Număr volume 1
Editura Armada

Continuarea romanului-cult Shining

Ecranizat de WARNER BROS. PICTURES

Bântuit de stafiile din Hotelul Overlook, unde a petrecut un an de coșmar în copilărie, Dan Torrance se chinuie de decenii întregi să scape de moștenirea tatălui său: o viață dominată de disperare, alcoolism și violență. Stabilit în New Hampshire, el se angajează la un cămin de bătrâni, unde „strălucirea“ îl ajută să-i îndrume pe rezidenți cât mai lin spre ultimul drum.

Dar, când o întâlnește pe Abra Stone, a cărei „strălucire“ e cea mai puternică dintre toate, demonii lui Dan revin la viață ca să îl ajute să se lupte pentru sufletul și supraviețuirea fetei.

Urmează o confruntare dramatică între forțele răului și ale binelui, cu tensiunile caracteristice lumilor create de maestrul Stephen King.

Data apariției 22 oct. 2019
Titlu original Doctor Sleep
Colecția Armada
ISBN 978-606-43-0609-8
Cod bară 9786064306098
Autor Stephen King
Traducător Ruxandra Toma
Format Paperback
Dimensiuni 130 x 200 mm
Nr. pagini 336
Număr volume 1
Editura Armada

ECRANIZAT DE PARAMOUNT PICTURES ÎN 2019

FINALIST LOCUS

FINALIST WORLD FANTASY

Un roman clasic al maestrului Stephen King, care pune în scenă premonițiile, spaimele și concepțiile noastre legate de moarte, cu accent pe tot ce este mai înfricoșător și mai tulburător.

Când doctorul Louis Creed se mută cu familia și motanul Winston Churchill în idilicul orășel Ludlow din Maine, totul pare prea frumos să fie adevărat. Dar un mare pericol stă la pândă. Camioanele trec prin fața locuinței familiei Creed cu o viteză nefirească. Așa se face că cimitirul din pădure, în care generații întregi de copii și-au înmormântat animalele de companie, este plin.

Louis primește avertismente reale, dar și din adâncurile propriilor coșmaruri, că nu trebuie sub nicio formă să se aventureze dincolo de cimitir, unde se întinde un alt tărâm plin de promisiuni seducătoare și tentații imposibile. Un loc ce ascunde un adevăr mai terifiant și mai hidos decât moartea însăși.

Data apariției 18 oct. 2019
Titlu original Pet Sematary
Colecția Armada
ISBN 978-606-43-0625-8
Cod bară 9786064306258
Autor Stephen King
Traducător Ruxandra Toma
Format Paperback
Dimensiuni 130 x 200 mm
Nr. pagini 496
Număr volume 1
Editura Armada

Lumea finanțelor nu a fost niciodată mai periculoasă, iar viețile private ale celor mai puternici oameni din sistemul bancar, niciodată mai fascinante!

Într-o dimineață de noiembrie, un avion privat, aflat în drum spre Geneva, dispare de pe radar, iar rămășițele lui sunt găsite undeva în Alpi. La bord se afla Matthew Werner, bancher la Swiss United. Văduva lui, tânăra Annabel, rămâne cu un laptop codat și cu o listă de clienți dubioși, dar, mai ales, cu multe întrebări fără răspuns și cu convingerea că moartea soțului ei nu a fost un accident.

Marina Tourneau, jurnalistă de scandal, s-a logodit cu Grant Ellis, moștenitorul unei familii extrem de bogate, așa că nu vrea să mai scrie despre viețile luxoase ale elitei New Yorkului, ci să facă parte din ea. Dar, înainte, vrea să mai cerceteze o singură pistă: a descoperit la Swiss United informații care îi privesc pe unii dintre cei mai importanți oameni din lumea financiară.

Știrea aceasta ar putea să-i aducă lui Annabel răspunsurile mult așteptate, dar Marina nu e hotărâtă să o publice.

Data apariției 21 oct. 2019
Titlu original The banker’s wife
Colecția Armada
ISBN 978-606-43-0582-4
Cod bară 9786064305824
Autor Cristina Alger
Traducător Tiberiu Enache
Format Paperback
Dimensiuni 130 x 200 mm
Nr. pagini 312
Număr volume 1
Editura Armada

„Un thriller puternic, demn de epoca #MeToo.“
OprahMag.com

„Ca un cuțit de bucătărie. De două ori mai ascuțit. O citesc cu groază. O citesc cu plăcere. O citesc iar și iar.“
A.J. Finn

Sloane, Ardie, Grace și Rosalita lucrează de ani buni la Truviv Inc. Când directorul companiei moare subit, Ames, șeful lor direct, îi preia locul. Dar el este un personaj complicat, dintotdeauna înconjurat de șoapte, șoapte mereu ignorate de cei cu putere de decizie.

Dar lumea s-a schimbat și cele patru femei au decis că e de ajuns. Sloane și colegele ei pun în mișcare un mecanism catastrofic ce va afecta fiecare etaj și departament de la sediul Truviv. Iar viețile lor – de femei, colege, mame, soții, prietene – se vor schimba dramatic pentru totdeauna.

Data apariției 15 oct. 2019
Titlu original Whisper Network
Colecția Armada
ISBN 978-606-43-0611-1
Cod bară 9786064306111
Autor Chandler Baker
Traducător Maria Adam
Format Paperback
Dimensiuni 130 x 200 mm
Nr. pagini 400
Număr volume 1
Editura Armada

Într-o lume dominată de brutalul imperiu Vathek, Amani, o fată de optsprezece ani, este o visătoare. Ea visează la viața de dinainte de ocupație, la poeziile vechi pe care le adoră, la aventuri și călătorii dincolo de căminul ei izolat.

Dar Amani e răpită și dusă în mare secret la palatul regal, unde descoperă că arată aproape identic cu Prințesa Maram – atât de urâtă de propriul popor, încât are nevoie de o dublură pentru a apărea în public.

Obligată să joace un rol pe care-l disprețuiește, Amani se lasă vrăjită de frumusețea palatului și de logodnicul prințesei, Idris. Dar extravaganța vieții la curte ascunde violență și frică. Dacă Amani vrea să-și mai vadă vreodată familia, va trebui să-și joace rolul la perfecție, căci orice mișcare greșită îi poate aduce moartea.

Data apariției 9 oct. 2019
Titlu original Mirage
Colecția Young Adult
ISBN 978-606-43-0585-5
Cod bară 9786064305855
Autor Somaiya Daud
Traducător Ioana Vlad
Format Paperback
Dimensiuni 130 x 200 mm
Nr. pagini 336
Număr volume 1
Editura Nemira

Bestseller New York Times

Premiul Aurealis pentru cea mai bună ficţiune pentru copii

Premiul Waterstones 2018 pentru literatură tânără

Numită cea mai bună carte a anului de către revista TIME

Pășește cu îndrăzneală…

Morrigan Crow este blestemată și trebuie să moară când împlinește unsprezece ani. Dar, când ceasul arată miezul nopții, la ușa ei apare un bărbat deosebit, Jupiter North, care o ia cu el în orașul secret numit Nevermoor.

Acolo ea este invitată să se alăture Societății Wundrous, unde i se promit protecție, siguranță și, mai presus de toate, o familie –, asta dacă reușește să treacă de cele patru probe incredibil de dificile, folosindu-se de talentul său.

Pe care ea nu-l are…

Data apariției 30 sept. 2019
Titlu original Nevermoor. The trials of Morrigan Crow
Colecția Nemi
ISBN 978-606-43-0621-0
Cod bară 9786064306210
Autor Jessica Townsend
Traducător Cristina Jinga
Format Hardcover
Dimensiuni 130 x 200 mm
Nr. pagini 504
Număr volume 1
Editura Nemi

Un nou roman de la autoarea bestsellerului Borgia. Păcatele familiei

Ianuarie 1067. Charismaticul episcop Odo de Bayeux vrea o tapiserie enormă, care să glorifice cucerirea Angliei de către fratele său, ducele de Normandia. Așa că o angajează pe ea, a cărei îndemânare la brodat e legendară.

Ea plănuiește să îl omoare când are ocazia. El și fratele lui i-au asasinat regele și i-au dat lumea peste cap. Nu vrea altceva decât răzbunare.

Dar niciunul dintre ei nu a luat în calcul că se vor îndrăgosti nebunește. Așa că dușmanii devin iubiți, prietenii devin dușmani și nimic din viață, sau de pe tapiserie, nu e ceea ce pare.

Data apariției 18 oct. 2019
Titlu original Needle in the blood
Colecția Damen Tango
ISBN 978-606-43-0586-2
Cod bară 9786064305862
Autor Sarah Bower
Traducător Radu Sorop
Format Paperback
Dimensiuni 130 x 200 mm
Nr. pagini 640
Număr volume 1
Editura Nemira

Ororile pe care le vei întâlni în acest volum – fie că este vorba despre o fetiță superbă și malefică, care-și înfige un cuțit în corp, fie că asiști la un bal care se transformă într-o sinucidere colectivă ori la descoperirea unui cadavru pe malul unui lac – nu sunt gratuite și nici întâmplătoare. Ele construiesc un univers aparte, cumplit, născocit de un singur personaj, care capătă diverse identități de-a lungul cărții. Povestire cu povestire, Varșava te conduce prin cele mai întunecate cotloane ale minții umane.

„Cele opt povestiri care alcătuiesc volumul compun o atmosferă de coșmar lucid și poetic, ca într-un Lynch mai intelectualizat, dar cu tropisme afective basarabene. Sunt proze stranii, cum le-ar fi numit Alexandru George, sau povestiri crude și insolite, cu vorba lui Villiers de l’Isle Adam, obsedate toate de conjuncția dintre alienare și frumusețe. Stimmung-ul prozei Anei Donțu se coagulează dintr-o mulțime de stranietăți crude, iar vocea care povestește toate grozăviile e mereu liniștită, joasă sau, poate, extenuată. Tensiunea prozei ei, care te ține de la prima povestire până la ultima, rezultă din contrapunctul dintre intensitatea a ceea ce se întâmplă și neutralitatea felului în care e redat epicul. Doar natura de prozator adevărat o putea determina să susțină vocea aceasta blank și să o facă întru totul credibilă. Cu Varșava, Ana Donțu se reinventează ca prozatoare.“
Radu Vancu

„Ana Donțu e o poetă care scrie proză, dar e valabilă în ambele ipostaze. Ca poetă, tendința ei merge adesea spre epic, ca prozatoare, se îndreaptă adesea spre poematic, ceea ce face intuibilă predilecția ei pentru structuri hibride și o stilistică pe măsură. În aceasta constă noutatea și prospețimea ei. Și mai există ceva care o individualizează: un instinct psihologic aparte de a căuta nuanțele mereu neliniștitoare ale minții omenești.“
Ruxandra Cesereanu

„În debutul ei în proză, Ana Donțu vine cu o forță incredibilă. Schizoidia personajelor, viziunile lor asupra vieții și a morții, atmosfera sumbră, apăsătoare, întâmplările bizare, traumele care dezechilibrează complet o ființă umană, tonul egal, capacitatea de a imagina și de a sonda o lume nebună, pierdută în propriile ițe, granița fină dintre realitate și coșmar, infuzia poetică – toate acestea (și multe altele) fac din Varșava un volum inedit, irepetabil, de neuitat. Unul nemilos.
Pășește în universul Varșavei, te va cutremura.“
Eli Bădică,
coordonatoarea colecției n’autor

Data apariției 24 oct. 2019
Colecția n’autor
ISBN 978-606-43-0610-4
Cod bară 9786064306104
Autor Ana Donțu
Format Paperback
Dimensiuni 130 x 200 mm
Nr. pagini 144
Număr volume 1
Editura Nemira

Turneu n’autor în șase orașe: Doru Preda – „Candido” și Dan Ivan – „Mila 23”

Colecția n’autor de proză românească contemporană powered by editura Nemira își dă întâlnire cu cititorii din șase orașe pentru lansarea celor mai recente volume publicate: Candido, de Doru Preda și Mila 23, de Dan Ivan.

Cei doi scriitori vor fi însoțiți de Eli Bădică, coordonatoarea colecției:

Luni, 16 septembrie, București: de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu

Marți, 17 septembrie, Iași: de la 18.30 la Cafeneaua Fika

Joi, 19 septembrie, Timișoara: de la 18.30, la Librăria Humanitas

Marți, 24 septembrie, Brașov: de la 18.30 la Librăria Humanitas

Joi, 26 septembrie, Cluj: de la 18.30 la Librăria Humanitas

Sâmbătă, 28 septembrie, Constanța: de la 17.00, la Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman”

Turneu susținut de Librăriile Humanitas și Radio România Cultural. 

Mila 23: Un tânăr medic descoperă magia Deltei Dunării, dincolo de griul comunist. Într-un soi de capăt de lume, înconjurat de ape, un loc magic ni se dezvăluie încet, încet prin intermediul experiențelor unui proaspăt absolvent al Facultății de Medicină, un tânăr bucureștean care descoperă frumusețea inegalabilă a Deltei Dunării în anii comunismului. În Mila 23, Dan Ivan își revarsă tolba plină de povești deopotrivă fermecătoare și sfâșietoare și ne face cunoștință cu cele mai incredibile personaje. Într-o vreme în care griul domină realitatea cotidiană, în care sărăcia lucie și condițiile precare de trai sunt la ordinea zilei, el ne arată cum ne putem salva prin umor, prin bunătate, prin solidaritate sau prin luptele purtate individual.

„Ca un bisturiu înfipt într-un abces, din care țâșnește puroi, sânge, viață… așa este această carte. Mila 23 a lui Dan Ivan este una dintre puținele cărți autentic realiste despre socialism din literatura română. Cu ceva în plus. Neîntinată de teze și lecții moralizatoare, ea sfâșie realitatea pentru a scoate la iveală ce se ascunde în măruntaiele ei. Și iată că în adâncul iadului descoperi cu stupoare un tărâm magic, în care oamenii trăiesc și mor după alte legi. Un Macondo ceaușist.“ Adrian Pătrușcă

Candido: Poveștile oamenilor cu care ne intersectăm de-a lungul vieții sunt întotdeauna mai complicate decât ne putem imagina. În profunzime, lucrurile nu sunt deloc atât de luminoase pe cât am fi tentați să credem. Asta ne transmite Candido prin fiecare dintre cele 24 de proze din volum. Povestaș șarmant, Doru Preda te conduce prin zeci de microuniversuri, îți scoate în cale iubiri pierdute, dorințe interzise, neîmpliniri, vieți sfărâmate, enigme greu de deslușit.


„Unul dintre avantajele debutului la maturitate e că nu mai vrei să impresionezi cu orice preț, nu tragi cu artificii colorate ca să obții aplauze facile. Și de aici vine forța povestirilor lui Doru Preda: din calm, din liniște, din rafinament. În cele mai banale cotloane ale cotidianului, autorul găsește mister, care izvorăște adeseori din sexualitate și pe care ni-l expune fără să-l explice, lăsându-ne să ne jucăm cu el în mintea noastră și să-l interpretăm cum găsim de cuviință. Eu, unul, văd în încrederea lui Doru Preda în cititorii săi un compliment pe care puțini autori sunt dispuși să-l facă.“ Alex Tocilescu

Dan Ivan (n. 1958 ) a absolvit Liceul „Sfântul Sava“ din București. A urmat cursurile Facultății de Medicină și Farmacie „Carol Davila“, pe care le-a încheiat în 1984. A profesat ca medic timp de opt ani. A străbătut, apoi, o lungă carieră de corporatist în domeniul farmaceutic. A lucrat, pentru o vreme (1998–1999), în Paris. Din 2016, s-a stabilit în Carintia, Austria. A debutat în poezie cu volumul Pe străzi. Harap-Alb (2017). Mila 23 este debutul său în proză.

Doru Preda s-a născut la București pe 6 decembrie 1956. Este absolvent al FEICT din cadrul Academiei de Studii Economice. Până în 1990, a lucrat ca informatician. Între 1991 și 2015, a activat ca întreprinzător privat. Începând cu 2015, a frecventat atelierele de Creative Writing Sundays, organizate de Revista de Povestiri, în care i s-au publicat mai multe proze scurte. A participat la prima ediție a Turnirului Literar promovat de Cenaclul de la Roma, unde a câștigat Premiul de Popularitate. Candido reprezintă debutul său literar în volum individual. Din toamna lui 2018, locuiește în Brașov.

Lecturi 199: Marian Coman – Omulețul din perete

Marian Coman – Omulețul din perete și alte povestiri fantastice (2019) 216p., TPB, 13×20, Nemira, 2019, Colecția n’autor, Red. Eli Bădică, 34.99 (27.99) lei, ISBN 978-606-43-0475-9

Nota Goodreads: 4.52 (63 note)

Descrierea editurii: „Și dacă ești doar un personaj în cartea altcuiva? Cala, o femeie superbă și misterioasă, în jurul căreia se învârtesc multe dintre poveștile din carte. Sevăn, un bătăuș get-beget dintr-un sat uitat de lume. Fifi, o bibliotecară care face o descoperire inedită. Tanti Teofana, o ghicitoare care ascunde tot soiul de enigme și comori. Mile, un băiat dintr-un internat, care cunoaște un secret ce va schimba totul. Acestea sunt doar câteva dintre personajele care își dau mâna și te ghidează într-o aventură nebună, provocatoare, fără pereche. Ești pregătit să descoperi lumea cu alți ochi?”

„Lumile magice ale lui Marian Coman” ar trebui să se numească o recenzie a unui astfel de volum de povestiri. Nu cred că este un „best of”, ca să-l putem numi „Best of Marian Coman”, căci, din ce-mi dau seama, au mai rămas pe dinafară niște povești minunate, și nici o integrală. Este, în schimb, un volum reprezentativ pentru unul dintre cei mai talentați povestitori de la noi și poate cel mai de seamă reprezentant al dark-fantasy-ului din literatura română ai ultimilor ani (aici fac referire, firește, și la extraordinara serie „Harap Alb Continuă”, dar și la trilogia încă neterminată „Haiganu”).

I-am descoperit scrierile și pe celebrul Sevăn încă din 2005, când a debutat cu celebrul de-acum „Nopți albe, zile negre”, iar de atunci i-am mai vizitat și pe „Harap Alb”, și pe Haiganu, dar am savurat și „Testamentul de ciocolată”. Cred că această enumerare spune multe despre plăcerea cu care citesc de fiecare dată scrierile acestui autor despre care sunt sigur că mai are încă multe de zis în literatura fantastică românească. Așadar, haideți să facem cunoștință acum cu personajele „Omulețului din perete”.

Adică, în primul rând, cu Sevăn. El îmi este, totodată, și cel mai drag, dar și cel mai antipatic. Este tipul de antierou (nu erou negativ) la care ar trebui să viseze orice scriitor să-l creeze: vulgar, necugetat, arțăgos, eternul tip care le știe pe toate. Croit după chipul și asemănarea românului care se pricepe atât la fotbal și la tenis, dar și la cum se intră peste om în casă chiar și fără mandat. El face și desface la el în sat, e bătăușul suprem și cine nu i se supune, vai și-amar de pielea lui. Însă Sevăn mai are și capacitatea de-a se îndoi de puterile sale, când se zvonește că ar fi doar un personaj din poveste. O tandră aducere aminte de unul dintre cele mai spectaculoase și mai discutate filme apărute în preajma anilor 2000 (și care, în același timp, vine să contrazică regula că întotdeauna cartea e mai bună decât ecranizarea).

Ce-ar mai fi prin poveștile lui Marian, pe care nu le recomand copiilor și pe care nu le consider a fi pentru copii, cum, de altfel, sunt atât poveștile strânse în Cartea Întâi, cum e intitulată prima parte a volumului, dar și cele din penultima parte: cu fantome și băi bântuite, cu degete lugubre și negi ce iau situația în mâini când nu mai au încotro, cu tehnologii care îi fac pe oameni să o ia razna și cu Sevăn, același Sevăn, un personaj devenit emblematic pentru scrierile lui Marian Coman.

La fel cum e și Cala, alunecoasa Cala din a Cartea a Doua, pe care abia de apuci să o vezi, că a și dispărut. Acum e, acum nu mai e. O creatură legendară, despre care se discută atât cu teamă, cât și cu venerație, căci așa se întâmplă când dai peste situații care îți depășesc capacitatea de înțelegere. Și cum această capacitate de înțelegere este extrem de limitată în cazul oamenilor banali, cu mintea mărginită, ei bine… să zicem că poveștile lui Marian Coman sunt adesea triste. Cele cu Cala nu fac deloc de rușine această afirmație. Ba vin și o confirmă cu vârf și îndesat. Să nu uităm nici de „Testamentul de ciocolată”, pe care, indiferent de câte ori l-ai citi, tot nu ajungi să-i dai de cap, să-l înțelegi în totalitate. Adică exact ce spuneam și pe Goodreads despre volumul „Omulețul din perete” în general: „Citesc și tot recitesc poveștile lui Marian Coman și tot descopăr noi înțelesuri, noi trimiteri, noi dimensiuni ale personajelor și meta-povești în povești. Poveștile lui se pot încadra în subgenurile dark-fantasy, fantasy, dar și suprarealist, horror și postmodern. Și ceea ce le face cu atât mai interesante este înlănțuirea lor, sunt trimiterile de la una la alta, de la un personaj la altul, alcătuind, laolaltă, o megapoveste ce poate fi citită ca un roman. Numai că poveștile capătă o altă dimensiune, un alt înțeles când sunt încadrate într-o poveste mai mare, e ca un joc de oglinzi, în care, dacă privești un personaj, o poveste din alt unghi, dintr-o altă perspectivă, capeți senzația că citești o altă poveste. Sau nu.”

Și, firește, nu puteam trece cu vederea modul în care personajele, poveștile, de fapt, se întrepătrund și se continuă, completându-se una pe alta, un personaj dintr-una apare, uneori doar vag, alteori jucând roluri destul de importante, în alta, rămâne doar să descoperiți și singuri trimiterile (bine, recunosc, una nu e de-aici, din acest volum: insularii cu cabluri înfipte în tâmple din „Decablat”, menționați în „Sevăn”).

Oameni buni, fantasy-ul românesc de azi nu mai e doar cu inorogi, zâne, Feți-frumoși și zmei, cum era fantasy-ul românesc de odinioară. Scriitorii noștri nu trebuie neapărat să-i imite pe Mark Lawrence, Brandon Sanderson sau Joe Abercrombie (deși nu m-aș supăra dacă ar face-o, la cât de mult îmi plac aceștia trei) ca să scrie povești de calitate, pe care să le citești cu drag. E de ajuns o idee, pe care să o îmbraci cu talent și să o populezi cu personaje suficient de interesante, și să devii, astfel, un scriitor mereu căutat. De public, de premii și de reviste. De la noi sau din afară. Sau de o editură cu ștaif, cum e Nemira, care a considerat de cuviință să publice acest volum (și să-l așeze pe Marian Coman în fruntea imprintului Armada) în colecția de literatură generală n’autor, una dintre cele mai solide colecții dedicate autorilor români apărute în ultima vreme la noi.

Semnal editorial 73: Delta Dunării prin ochii unui tânăr medic – Mila 23, de Dan Ivan, în colecția n’autor

Mila 23, de Dan Ivan, apare la editura Nemira, în colecția n’autor și este romanul perfect pentru zilele lungi de vară: într-un soi de capăt de lume, înconjurat de ape, un loc magic ni se dezvăluie încet, încet prin intermediul experiențelor unui proaspăt absolvent al Facultății de Medicină, un tânăr bucureștean care descoperă frumusețea inegalabilă a Deltei Dunării în anii comunismului.

În Mila 23, Dan Ivan își revarsă tolba plină de povești deopotrivă fermecătoare și sfâșietoare și ne face cunoștință cu cele mai incredibile personaje. Într-o vreme în care griul domină realitatea cotidiană, în care sărăcia lucie și condițiile precare de trai sunt la ordinea zilei, el ne arată cum ne putem salva prin umor, prin bunătate, prin solidaritate sau prin luptele purtate individual.

„Ca un bisturiu înfipt într-un abces, din care țâșnește puroi, sânge, viață… așa este această carte. Mila 23 a lui Dan Ivan este una dintre puținele cărți autentic realiste despre socialism din literatura română. Cu ceva în plus. Neîntinată de teze și lecții moralizatoare, ea sfâșie realitatea pentru a scoate la iveală ce se ascunde în măruntaiele ei. Și iată că în adâncul iadului descoperi cu stupoare un tărâm magic, în care oamenii trăiesc și mor după alte legi. Un Macondo ceaușist.“ Adrian Pătrușcă

„Dacă ar exista o variantă masculină a Șeherezadei, aceasta ar putea purta numele lui Dan Ivan, căci poveștile înșiruite la foc continuu în Mila 23 au darul neprețuit de a te ține cu sufletul la gură, de a te face să te îndrăgostești de Delta Dunării și de oamenii locului, de a simți că trăiești alături de personajele cu alură mitică, haholii și lipovenii, de a înfrunta toate tragediile, de a crede că există o parte luminoasă în orice încercare. Bildungsroman autoficțional, Mila 23 e o experiență de lectură de neratat.“ Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor

Dan Ivan (n. 1958) a absolvit Liceul „Sfântul Sava“ din București. A urmat cursurile Facultății de Medicină și Farmacie „Carol Davila“, pe care le-a încheiat în 1984. A profesat ca medic timp de opt ani. A străbătut, apoi, o lungă carieră de corporatist în domeniul farmaceutic. A lucrat, pentru o vreme (1998–1999), în Paris. Din 2016, s-a stabilit în Carintia, Austria. A debutat în poezie cu volumul Pe străzi. Harap-Alb (2017). Mila 23 este debutul său în proză.

Data apariției 13 iun. 2019
Colecția n’autor
ISBN 978-606-43-0477-3
Cod bară 9786064304773
Autor Dan Ivan
Format Paperback
Dimensiuni 130 x 200 mm
Nr. pagini 152
Număr volume 1
Editura Nemira