Semnal editorial 128: Noutăți sau în curs de apariție la Grupul Editorial Corint – Leda Edge, Leda Bazaar, Corint Fiction (I)

Este posibil ca imaginea să conţină: text şi în aer liber

Traducere de Liviu Szoke

Băieții sunt educați la o școală pentru genii, fetele, la alta. Și niciunii nu au aflat de existența celorlalți… până acum.

Inventivul autor al romanului Bird Box: Orbește vă invită într-o lume înșelătoare, plină de secrete și minciuni.

J este elev la o școală ascunsă în adâncul pădurii, departe de restul lumii. Asemenea colegilor săi, băiatul crede că enigmaticul fondator al instituției îi este tată, iar colegii îi sunt frați. Elevii de aici sunt educați să devină adevărați copii-minune în domeniul artelor, al științelor și al sportului, iar viața lor la școală este tot ce știu… și li se îngăduie să știe.

Însă J începe să bănuiască faptul că undeva, afară, dincolo de pini, se află altceva, așa că începe să-și pună întrebări. Care este adevăratul scop al acestui loc? De ce elevii nu-l pot părăsi niciodată? Și ce enigme ascunde tatăl lor?

Între timp, în cealaltă parte a pădurii, într-o școală asemănătoare celei în care învață J, o fată pe nume K își pune exact aceleași întrebări. J nu a văzut niciodată o fată, iar K nu a văzut niciodată un băiat. Pe măsură ce J și K încep să cerceteze secretele ciudatelor lor școli, soarta îi face să se descopere unul pe altul.

În Inspecție, talentatul autor Josh Malerman creează un deopotrivă sinistru și poetic imn al egalității între genuri care-i va face pe cititori să-și pună întrebări până la ultima pagină.

„Captivant şi plin de suspans! Malerman imaginează un basm diabolic despre o lume în care un băiat nu trebuia niciodată să întâlnească o fată şi despre iadul care se dezlănțuie atunci când ajung față în față.” J. D. BARKER, autorul romanelor The Fourth Monkey şi Dracul

„Un basm pe dos a cărui acţiune se petrece într-o lume cu adevărat unică şi ale cărei secrete nu ar trebui nicicând dezvăluite, cel mai recent roman al lui Josh Malerman aduce în discuţie momentele-cheie ale copilăriei într-o poveste ingenioasă, inteligentă, obsedantă despre maturizare și rebeliune.” SCOTT HAWKINS, autorul romanului The Library at Mount Char

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Traducere de Alexandra Fusoi.

Născută într-o familie de tămăduitori puternici, Arrah tânjește să aibă și ea magie. Și totuși, Arrah dă întruna greș la vrăjile cu oase, nu reușește să-i invoce pe strămoși și nici nu poate vedea viitorul, iar ambițioasa ei mamă, cea mai puternică preoteasă a Regatului, o privește tot mai dezaprobator.

Dar când copiii din oraș încep să dispară, Arrah este suficient de disperată să-l găsească pe făptaș cât să apeleze la un ritual periculos. Dacă nu are propria magie, va trebui să o cumpere – dându-și ani din viață.

Ce descoperă e și mai înspăimântător. Regele Demon, a cărui poftă nestăvilită de suflete aproape că a distrus lumea, dar care a fost înfrânt și întemnițat în cele din urmă de străvechii zei orisha, începe să se răzvrătească din nou. Singura speranță a lui Arrah de a-l opri este să-și sacrifice din ce în ce mai mulți ani din viață pentru a obține magie. Însă ar face orice ca să-i salveze pe oamenii pe care-i iubește, chiar dacă prețul pe care trebuie să-l plătească este mult prea mare.

Într-un roman de debut care-ți taie răsuflarea, inspirat de povești despre credințele voodoo și perfect pentru fanii seriei TREI COROANE ÎNTUNECATE de Kendare Blake și ai trilogiei GRISHA de Leigh Bardugo, Rena Barron făurește o poveste magică întunecată, despre o fată captivă între zei, monștri și intrigile propriei mame.

„Extravagantă, captivantă și plină de toate lucrurile care-mi plac: o lume vie, o mulțime de personaje convingătoare și o tânără eroină dispusă să se ridice și să lupte pentru lucrurile în care crede. Această poveste impresionantă despre maturizare îți rămâne în minte mult după ce ai citit ultima pagină.” REBECCA ROSS, autoarea seriei DESTINUL REGINEI

„Fascinant și cuceritor, Regatul sufletelor transformă ambiția în sacrificiu și sângele în putere. Magia merită întotdeauna prețul plătit – și durerea suferită –, iar această carte înfățișează magia fetei de culoare într-o manieră desăvârșită.” DHONIELLE CLAYTON, autoarea seriei MAGIA FETELOR BELLE

„O carte în care vei descoperi o mitologie complexă, cu zei băgăcioși și răzbunători. Fanii genului fantasy vor găsi în acest roman un decor reconfortant și construit cu măiestrie.” BCCB

Este posibil ca imaginea să conţină: meme, text şi în aer liber

Traducere de Carmen Ion.

Gemenele Jack și Jill aveau 17 ani când și-au găsit drumul înapoi spre casă și au fost expediate la Căminul pentru copii în derivă al lui Eleanor West.

Această poveste este despre ceea ce s-a întâmplat înainte…

Jacqueline era fiica perfectă a mamei ei – politicoasă și sfioasă, mereu îmbrăcată ca o prințesă. Se prea poate ca mama ei să fi fost uneori un pic strictă, dar e nevoie de multă disciplină pentru a crește copilul perfect.

Jillian era fiica perfectă a tatălui ei – aventuroasă, amatoare de senzații tari și un pic băiețoasă. El și-ar fi dorit mai degrabă un fiu, însă trebuie să te descurci cu ceea ce ai.

Aveau 5 ani când au aflat că nu poți avea încredere în adulți.
Aveau 12 ani când au coborât pe o scară imposibilă și au descoperit că iluzia unei iubiri nu te pregătește niciodată îndeajuns pentru o viață plină de magie pe un tărâm înțesat de savanți nebuni, moarte și alegeri.

„Pe tarâmul de rădăcini și oase are curgerea și ritmul unui basm […]. E incredibil de antrenantă, ca mai toate poveștile lui Seanan McGuire, și are acel tip de scriitură captivantă care te face să dai pagină după pagină pentru a afla ce se întâmplă mai departe.” LOCUS

„Un basm excelent scris despre alegerile care pot schimba pentru totdeauna cursul unei vieți, despre inocență și despre ce înseamnă să iubești și să fii iubit.” PUBLISHERS WEEKLY

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Traducere de Daniel-Silviu Bivol.

Toți locuitorii din Little Kilton știu povestea.

Frumoasă și populară printre colegii de liceu, Andie Bell a fost ucisă de iubitul ei, Sal Singh, care, mai apoi, cuprins de remușcări, și-a luat viața. Cinci ani mai târziu, tragedia încă îi mai bântuie pe locuitorii liniștitului orășel britanic.

Prietenă din copilărie a presupusului criminal, Pip nu poate scăpa de sentimentul obsedant că lucrurile nu s-au petrecut chiar așa cum vorbește lumea. Folosindu-se de scuza unui proiect școlar, adolescenta se transformă într-un veritabil detectiv particular și încearcă să afle adevărul.

Perseverentă și atentă la detalii, Pip ajunge să descopere o serie de secrete întunecate care demonstrează fără putință de tăgadă că Sal a fost învinuit pe nedrept. Cineva însă nu e deloc încântat de întorsătura pe care au luat-o lucrurile, iar viața lui Pip este în pericol.

Daca ai savurat thrillere precum Asta e povestea noastră sau Majoretele, Crima perfectă. Instrucțiuni pentru fete cuminți este romanul potrivit pentru tine!

„Un adevărat festin pentru cititorii care adoră suspansul!” Kirkus Reviews

„Un thriller de-a dreptul obsedant, plin de tensiune, cu o intrigă foarte elegant construită!” GUARDIAN

Este posibil ca imaginea să conţină: 4 persoane, oameni în picioare şi text

Traducere de Liviu Szoke.

Perfectă pentru fanii serialului Black Mirror!

Atotștiutorul Feed a devenit accesibil oricui, oricând și de oriunde. Nimeni nu mai poate concepe să trăiască în absența lui. Orice interacțiune, orice emoție, orice imagine ajunge instantaneu pe Feed. Este instrumentul esențial pe care se bazează toți oamenii pentru a se instrui, dar și pentru a afla mai multe despre gândurile și sentimentele soților, părinților, copiilor, colegilor, șefilor sau angajaților.

Într-o zi însă, Feedul se prăbușește, iar Tom și Kate trebuie să învețe să supraviețuiască în absența lui. Lipsiți dintr-odată de toate cuceririle tehnicii și siliți să trăiască în cea mai cruntă sărăcie, cei doi încearcă să nu se dea bătuți. Când fiica lor, Bea, în vârstă de șase ani, dispare, lupta devine și mai aprigă, iar întrebările se înmulțesc. Cine a luat-o? Cum poți căuta pe cineva într-o lume din care tehnologia a dispărut cu totul? Și, mai ales, ce se întâmplă atunci când nu mai ești sigur că oamenii pe care îi iubești sunt cine pretind că sunt?

„M-a captivat de la primele rânduri și m-a bântuit zile întregi după ce am terminat de citit.” SJ WATSON, autorul romanului Înainte să adorm

„O carte cu adevărat originală și inteligentă. Un thriller intens, îmbrăcat în haina unui coșmar distopic înspăimântător de plauzibil, cu întorsături de situație care îți vor face inima să explodeze.” C.J. TUDOR, autoarea bestsellerului Omul de cretă

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, text

Traducere de Oana Stănescu.

TREBUIE SĂ ÎȘI CONFRUNTE TRECUTUL
TREBUIE SĂ ÎȘI STĂPÂNEASCĂ VIITORUL

Yelena s-a reîntors în patria sa natală, în Sitia. Numai că reuniunea cu membrii neamului Zaltana nu este chiar așa cum s-ar fi așteptat: deși părinții pe care nu și-i amintește o primesc cu brațele deschise, fratele mai mare o acuză că ar spiona pentru comandantul suprem al Ixiei. Tânăra își începe instruirea în arta practicării magiei, doar pentru a se trezi, în curând, prinsă în vâltoarea unui complot pentru cucerirea Ixiei de către un tânăr care pretinde c-ar fi cel din urmă prinț rămas în viață al fostei familii domnitoare. Cu un frate care îi vrea moartea, o profesoară care nu se dă în lături să o împingă dincolo de limite și magicieni care îi invidiază puterile, Yelena descoperă cât de important e să ai prieteni vechi dispuși să te ajute să le faci față noilor dușmani.

„Încântător și plin de viață, romanul Mariei V. Snyder este o combinație de fantezie și poveste de dragoste, care îi va cuceri pe cititori.” Publishers Weekly

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, stând în picioare, text care spune „ACUM ÎNTR-O ECRANIZARE DE EXCEPTIE ÎN RITMUL INIMII MARK BURNELL LEDA EDGE”

Traducere de Carmen Ion.

Acum și într-o ecranizare de excepție, cu Blake Lively, Jude Law și Sterling K. Brown. Trailer: https://bit.ly/2P8QhZc

Nikita. Lisbeth. Iar acum Stephanie.

O femeie obișnuită încearcă să dea de urma celor responsabili de moartea rudelor ei într-un cumplit accident aviatic – iată premisa unui scenariu tulburător!

Stephanie Patrick este răvășită de moartea familiei ei într-un accident aviatic. Atunci când descoperă că prăbușirea aeronavei a fost provocată nu de o defecțiune tehnică, așa cum se specula, ci de un atentat terorist, tânăra devine stăpânită de un singur gând: acela al răzbunării.

Recrutată pe neașteptate de Magenta House, o misterioasă organizație secretă, Stephanie crede că a găsit mijlocul perfect de a-și atinge scopul. Conștientă că nu mai are ce pierde, tânăra se pregătește temeinic pentru a se transforma în „Petra”, o teroristă care activează în Germania, și în „Marina”, o femeie de afaceri din Londra. Contactul cu lumea spionajului internațional o face să își dea seama cât de amorțit îi este sufletul și să se bazeze doar pe intuiție.

Pe măsură ce misiunile ei devin tot mai sângeroase, iar riscurile, tot mai mari, Stephanie începe să pună la îndoială informaţiile aflate despre accidentul în care i-au pierit cei dragi. Oare organizația din care face parte chiar îi spune adevărul? Oare merită să-și pună în pericol viața pentru a-și răzbuna rudele?

„Un Jason Bourne feminin de care nici nu știai că ai nevoie!” Entertainment Weekly

„Stephanie este o eroină dură, perseverentă, captivantă!” Booklist

„Mark Burnell a creat un personaj complex, o eroină memorabilă. Dar cine este ea cu adevărat? Un debut excelent!” The Economist

Mark Burnell s-a născut în Northumberland, Marea Britanie, și a crescut în Brazilia. Este romancier și scenarist. În prezent autorul locuiește la Londra alături de soție și cei doi copii ai lor.

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Traducere de Adrian Șipoș.

Unul dintre cei mai urmăriți BookTuberi din zilele noastre ne oferă A doua șansă, o poveste despre descoperirea de sine și despre curajul de a încerca lucruri noi.

Shane este convinsă ca și-a ratat experiența de facultate. Este studentă la medicină, ia examenele cu punctaj maxim și își face părinții fericiți – sună ideal, nu? Însă tânăra nu are prieteni, se întoarce acasă în fiecare weekend, iar despre dragoste nici nu se pune problema…

Ca să aibă parte de schimbarea pe care și-o dorește, Shane se înscrie într-un program de studiu în străinătate, la Londra, unde speră să își facă prieteni, să iasă la întâlniri și să trăiască aventuros!

Însă planul nu se potrivește cu realitatea! Cât de curând, fata se confruntă cu ce înseamnă să ieși din bula de confort, iar, când începe să aibă și îndoieli asupra deciziilor luate, noua viață se destramă.

Până la final, Shane se convinge că, dacă dă dovadă de curaj și de hotărâre, poate învinge orice obstacol. Și, cu puțin ajutor din partea destinului și cu un strop de magie, posibilitățile sunt infinite!

„A doua șansă este un roman de debut fantastic – distractiv, scris cu iscusință și imposibil de lăsat din mână!” Colleen Hoover, autoarea romanului Totul se termină cu noi

„O poveste despre dragoste și despre cum să te regăsești. Veți fi cu totul fermecați!” Christina Lauren, autoarea romanului Autoboyography

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni şi text

Traducere de Roxana Olteanu.

Amber Patterson s-a săturat până peste cap de propria soartă. S-a săturat să fie un nimeni: o femeie banală, greu de remarcat, care nu iese cu nimic în evidență. Merită mai mult – o viață călăuzită de bani și putere, întruchipată de zeița blondă, cu ochi albaștri, Daphne Parrish, care nici măcar nu apreciază ce are.

Pentru toată lumea din orășelul rezidențial Bishops Harbor, din Connecticut, Daphne – președinta unei asociații filantropice – și soțul ei Jackson – mogul al afacerilor imobiliare – formează un cuplu desprins din basme.

Invidia o macină pe Amber. Însă tânăra pune la cale un plan perfid. Se folosește de compasiunea de care dă dovadă întotdeauna Daphne, pentru a se insinua în familia Parrish. În scurt timp, îi devine cea mai intimă prietenă, călătoresc împreună în Europa și se apropie tot mai mult de Jackson. Doar că trecutul ei întunecat ascunde un secret care îi poate distruge tot ce a clădit.

Plin de răsturnări de situație șocante, care conduc spre un final spectaculos, volumul Ultima doamnă Parrish este un thriller savuros, scris cu talent seducător.

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, cer, noapte, pantofi, text şi în aer liber

Traducere de Irina Negrea.

– primul titlu în colecția CORINT FICTION –

Lionel Essrog este măscăriciul Brooklynului, un orfan pe care impulsurile sindromului Tourette de care suferă îl fac să latre, să numere şi să masacreze limba engleză în cele mai surprinzătoare şi originale moduri. Împreună cu trei prieteni de la Orfelinatul pentru băieţi St. Vincent, Lionel munceşte pentru agenţia de detectivi a măruntului mafiot Frank Minna. Atunci când șeful său este înjunghiat mortal, lumea lui Lionel este zgâlţâită din temelii. Orfani în Brooklyn este un omagiu adus povestirii clasice cu detectivi, un roman cu adevărat captivant și memorabil.

„Cel mai bun roman poliţist din ultima vreme… Puneţi nişte Raymond Chandler, Oliver Sacks şi un strop de Irvine Welsh într-un blender. Apăsaţi pe buton, aşteptaţi relaxați, iar rezultatul acestui regal literar/culinar hibrid va fi ceva asemănător fantasticului Orfani în Brooklyn.” – MAXIM

Declarat cel mai bun roman al anului 1999 de Esquire, McSweeney’s, The New York Times și Paris Review.

Semnal editorial 118 + Fragment în avanpremieră: Nick Clarke Windo – Feed. Înlocuirea

Este posibil ca imaginea să conţină: 4 persoane, oameni în picioare şi text

Atotștiutorul Feed a devenit accesibil oricui, oricând și de oriunde. Nimeni nu mai poate concepe să trăiască în absența lui. Orice interacțiune, orice emoție, orice imagine ajunge instantaneu pe Feed. Este instrumentul esențial pe care se bazează toți oamenii pentru a se instrui, dar și pentru a afla mai multe despre gândurile și sentimentele soților, părinților, copiilor, colegilor, șefilor sau angajaților.

Într-o zi însă, Feedul se prăbușește, iar Tom și Kate trebuie să învețe să supraviețuiască în absența lui. Lipsiți dintr-odată de toate cuceririle tehnicii și siliți să trăiască în cea mai cruntă sărăcie, cei doi încearcă să nu se dea bătuți. Când fiica lor, Bea, în vârstă de șase ani, dispare, lupta devine și mai aprigă, iar întrebările se înmulțesc. Cine a luat-o? Cum poți căuta pe cineva într-o lume din care tehnologia a dispărut cu totul? Și, mai ales, ce se întâmplă atunci când nu mai ești sigur că oamenii pe care îi iubești sunt cine pretind că sunt?

Perfectă pentru fanii serialului Black Mirror.

„M-a captivat de la primele rânduri și m-a bântuit zile întregi după ce am terminat de citit.” SJ WATSON, autorul romanului „Înainte să adorm”

„O carte cu adevărat originală și inteligentă. Un thriller intens, îmbrăcat în haina unui coșmar distopic înspăimântător de plauzibil, cu întorsături de situație care îți vor face inima să explodeze.” C.J. TUDOR, autorul bestsellerului „Omul de cretă”

Fragment în avanpremieră

Kate

Ce ai sacrifica?

 

Asta vezi atunci când opreşti Feedul? Ceilalți clienți din restaurant se foiesc în jurul meu; cu toate acestea, singurătatea mă copleşeşte. Ar trebui să mă simt la adăpost în mijlocul conversațiilor zgomotoase, însă ceea ce mă frapează e țiuitul bizar pe care‑l aud în urechi; Tom are dreptate. Trebuie neapărat să‑mi amintesc asta. Chiar dacă această nemişcare neconectată pare stranie, îmi place senzația că totul încetineşte; ce bine ar fi, totuşi, dacă aş putea ignora, pur şi simplu, mâncărimea din creier!

Ceva mai devreme am umblat fără oprire între sălile de curs, aşa că încă vibrez de energie, chiar dacă l‑am scos pe Rafa la o plimbare lungă prin parc, după ore. Apoi m‑am aşezat pe o bancă, având Feedul oprit şi setarea „Nu deranjați” pornită, şi am început să‑i arunc mingea şi să privesc cum se jucau copiii. Atâta tot. Nimic altceva. Fără discuții, fără fluxuri de ştiri. Aveam teme de corectat (elevii din clasa a IX‑a K trebuiseră să analizeze într‑un mod neconvenţional Furtuna) şi ar fi trebuit să‑i trimit un mesaj lui JasonStark27 ca să‑i anulez pedeapsa, dar n‑am făcut‑o. Nici măcar rezervorul de date nu mi l‑am verificat. În schimb, am rămas pur şi simplu pe loc, aşezată pe bancă şi tresărind neîncetat din cauza torturii repetate a zgomotului scos de leagănele ruginite, forțându‑mi gândurile să încetinească. Și, treptat, agitația s‑a estompat. Bătăile inimii s‑au domolit şi am simțit cum şi bebeluşul dinăuntrul meu s‑a liniştit: mişcările i‑au încetinit, iar mintea mea şi‑a regăsit ritmul. Acțiune – reacțiune, aşa cum trebuie. Tom ar fi fost mândru; acum îmi pornesc iar Feedul, discret, aici, în restaurant, doar FluxulPersonal, şi‑i dau un ghiont ca să‑i indic că sunt de acord cu el. Conexiunea îmi face inima să bubuie năvalnic şi, fără să mă mai gândesc, mă cufund cu totul în vorbăria frenetică a FluxuluiPublic din restaurant, mă las cuprinsă, fără să mă gândesc a doua oară, în…

— Nu!

Tom ridică din sprâncenele‑i groase şi se holbează la mine, deşi nu‑mi dau seama dacă este surprins sau supărat, dat fiind că Feedul său rămâne oprit şi, astfel, emoțiile lui îmi rămân cu totul necunoscute.

Îmi opresc iar Feedul, procedând aidoma unuia dintre elevii mei năzdrăvani, şi o vreme rămânem tăcuți. El îmi zâmbeşte, dar eu nu‑i răspund la fel. O bucată de timp, cât îmi ia să îmi recapăt puterea de concentrare, nu mă simt în stare. O pot face, o pot lua ușor. De ce pentru Tom este atât de simplu? Ochii mi se abat în toate părțile, dornici de informație. Tacâmurile celorlalți treizeci şi trei de clienți se freacă unul de altul, în timp ce râsetele ocazionale, neintenționat de reale, răsună în toată sala. Cineva tuşeşte. Totuşi, nu se rostesc cuvinte, nu discută nimeni cu adevărat, ceea ce îmi îngăduie să aud ciripituri de păsărele deasupra mugetului superstrăzii, un lucru de‑a dreptul adorabil. Însă problema cu off‑line‑ul este că e atât de lent!

– Cât timp va dura?

– Ar putea dura la nesfârşit, zice Tom, înclinându‑şi fruntea lată răbdător, înainte de‑a se răsuci către bucătărie. De cât timp aşteptăm?

– O să verific!

– Kate! mă avertizează Tom cu blândețe. În seara asta suntem înceți.

Și iată‑l: tonul acela de psihoterapeut. Implică mult mai multă autoritate decât o merită experiența pe care o are; de fapt, cred că am ghicit cum stă treaba abia anul trecut, când a început el să practice, însă nu‑mi pot verifica datele, ca să fiu sigură, fără să intru iar on‑line. Dar dacă pe mine mă enervează, de ce nu i‑ar enerva şi pe clienții lui? Și asta n‑ar fi bine; el trebuie să‑şi facă treaba. I‑a luat ceva vreme să se adune şi îşi adoră munca. Ba chiar e foarte bun în ceea ce face. E a lui.

Aşa că îmi desprind iar privirea şi cercetez realitatea din jurul meu, trecând dincolo de clienți, până afară. Încă nu s‑a întunecat, deşi superstrăzile aruncă umbre asupra acestor părți ale oraşului. Ne‑am mutat în zonă în urmă cu doi ani, chiar înainte să ne căsătorim. O superbă casă veche (clădirilor noi le lipseşte sufletul, iar mie îmi place ca o casă să aibă trecut) şi mult mai scumpă decât am visat noi vreodată că ne vom permite, însă ne‑au ajutat părinții lui Tom. Eu încă mai am sentimente contradictorii din această cauză. Tom e în aceeaşi situaţie. Însă aici suntem în vârful unui deal, superstrada se arcuieşte nu departe de noi, deasupra, iar oraşul se aşterne la picioarele noastre. Atât de mulți oameni acolo, jos, în fața mea, şi milioane de lumini care scânteiază precum atât de multe vieți pulsânde, iar eu aş putea sta de vorba cu oricare dintre ele, cu gândurile proiectate de turnul luminos plasat în apropierea râului, Hubul principal al Feedului. Creația tatălui lui Tom. Veghind asupra noastră, a tuturor: urechile unui ac prin care se strecoară toată lumea.

Doar văzându‑l, mă simt tentată să plonjez iar în rezervorul personal; ard de nerăbdare să verific noul sondaj pe care l‑am lansat. Două sute de milioane de urmăritori am acum! (Dacă aş accepta remunerațiile, şi mi‑aş dori s‑o fac, aş izbuti să renunț la predat, dar nu.) Mă simt tentată să lansez o comandă pe GPS, ca să văd cât de departe sunt de oricare dintre urmăritorii mei, însă renunț şi încerc să‑mi ignor mâncărimea din creier. Dintr‑un alt rezervor de date am aflat ieri că, de fapt, nu implantul e cel care‑ți provoacă mâncărimi. Feedul nu creează nicio senzație fizică. E doar un impuls pe care, ca să‑l putem cumva identifica, îl atribuim unei senzații fizice, aşa încât creierul nostru ne spune că ne mănâncă. Răspândesc şi eu informația în rețea. O sută treizeci şi şapte de milioane de oameni au dat „like”, deşi mă îndoiesc că le‑a plăcut cu adevărat.

Închid ochii, iar amintirile mele cu imaginile‑fantomă ale Feedului străbat întunericul precum luminile neoanelor ori ale stelelor un peisaj urban intern mare cât lumea întreagă, în care toți oamenii locuiesc aproape de tine. Atât de frumos! Și de ne‑ evitat! Atât de confortabil!

Nu‑mi vine să cred că am devenit dependentă!

Tom are dreptate şi în această privință, ceea ce mă face să‑l detest şi să‑l iubesc, în acelaşi timp. Cu ochii deschişi iar, off‑line acum, panourile cu reclame de pe stradă arată ca nişte pătrate gigantice cu quickcode‑uri întinse pe toată suprafața lor imaculată. Lumea a amuțit de tot. Gălăgia FluxuluiPublic al restaurantului s‑a stins. Habar nu am ce meniu au aici şi nici nu‑i pot atrage atenția ospătarului. E ca şi cum nici n‑am exista. Suntem aici, învăluiți ca într‑un cocon de tăcere domolită, în timp ce restul oamenilor care ne înconjoară comunică unul cu altul, mănâncă şi râd, şi e ca şi cum…

Ghetele ospătarului bocăne pe podeaua de lemn în timp ce iese din bucătărie; brațele îi sunt acoperite de tatuaje. Aşază farfurii în fața a două tinere ale căror buze tremură uşor, schițând jumătăţi de zâmbete, în timp ce ochii li se rotesc şi parcă pulsează în orbite. Ospătarul macină piper deasupra farfuriei cu mâncare a fetei blonde, însă nu şi asupra celei a prietenei ei; discuția lor nu s‑a auzit, însă cuvintele ar fi fost de prisos. Deşi ospătarul priveşte acaparat cu totul într‑un colț de rețea aglomerat, eu ştiu că nu asta vede el de fapt. Ciudată stare: Să dormi cu ochii larg deschiși!1, aşa cum ar cita fără pic de efort elevii clasei a IX‑a K, în cadrul testului lor neconvenţional (deşi n‑ar face‑o). Mai degrabă, tipul accesează o multitudine infinită, stând de vorbă cu prietenii lui, ascultând muzică, trimițându‑i mesaje prietenei sale… sau nu, îmi zic în gând, atunci când pe buzele celor trei se formează, în acelaşi timp, zâmbete, pentru că pare că bărbatul flirtează cu ele, iar eu rămân mai departe cu mâncărimile mele din ce în ce mai enervante, simțind un impuls uscat, căci interfața Feedului îmi zgândăreşte creierul aşa cum o face mucoasa iritată din fundul gâtului meu.

1 William Shakespeare, Opere 1. Sonete. Furtuna, trad. din limba engleză de Violeta Popa şi George Volceanov, actul 2, scena 1, Editura Para‑ lela 45, Piteşti, 2010 (n. tr.).

Tom face câțiva paşi mari şi‑l prinde de braț pe chelner, care tresare simțind contactul şi se holbează când îşi dă seama că cineva chiar vorbeşte cu el, rostind cuvinte adevărate. Tipul îşi fereşte privirea când Tom îl forțează să se uite de‑adevăratelea la lume şi să vadă realul. Apoi Tom îl trage spre masa noastră, iar tânărul ospătar se leagănă neliniştit pe picioare. Deasupra sprâncenei are tatuat un quickcode minuscul, care seamănă cu un vultur; acesta poate fi scanat instantaneu şi îmi poate amplifica lumea, ceea ce mă face să mă întreb: ce aş vedea dacă mi‑aş porni Feedul? Ce tip de piele şi‑ar seta? Are tenul deschis, deci poate că fetele acelea l‑au văzut nițel mai bronzat. Dinții îi sunt inegali, dar poate că, pentru ele, a afişat un surâs perfect. Sau poate că s‑a setat să arate precum cineva celebru. Să‑ți opreşti Feedul e ca şi cum ai trage un văl într‑o parte. Poate că nu va fi la fel de frumos, însă‑i real, iar Tom are dreptate, ştiu că are, bineînțeles, şi nu doar din cauză că îşi urăşte tatăl: e şi un lucru sănătos pe care poți să‑l faci.

– Nu, nu, nu!

Tom pocneşte din degete, iar privirea uluită a ospătarului se‑abate din nou spre el.

– Nu suntem conectați, pronunță el în mod exagerat, imitând şi o gură cu ajutorul mâinilor. E doar vor‑bire.

– Sunteți… off‑line? întreabă ospătarul, cu un glas răguşit din cauza lipsei de antrenament.

Privirea i se împăienjeneşte o clipă. Cui i‑a trimis mesaj chiar acum? Managerului său, să‑i ceară ajutor? Acelor fete? Probabil că nu; ele nu se întorc să privească. Să fi răspândit în rețea zvonuri despre noi? Mă îndoiesc; setările de securitate ale lui Tom sunt atât de puternice, încât, practic, e imposibil să dai de el în mediul virtual; a avut grijă tatăl său de acest aspect.

– Aveți vreun meniu? întreabă Tom, aruncând o privire spre mine.

Se distrează de minune pe chestia asta.

– Nu unul adevărat, desigur, răspunde chelnerul, atingându‑şi tâmpla cu un degete, de parcă am fi doi idioți. Doar Tom surâde, privindu‑l din cap până‑n picioare într‑un mod despre care ştiu că înseamnă probleme şi, în plus, a fost o zi lungă, aşa că:

– Paste? intervin eu, iar ospătarul încuviințează. Îmi simt ciudat cuvintele în gură, însă vorbesc cât pot de repede: Atunci, bolognese pentru mine şi carbonara pentru Și o salată, vă rog. Doar cu verdeață.

După ce pleacă ospătarul, în ciuda dispoziției proaste, expresia de pe chipul lui Tom mă face să râd. Asta îi smulge şi lui un zâmbet, ceea ce e drăguț, căci surâsul îi este încă blând, încă mai are obraji de om tânăr pe sub părul bogat şi lăsat în jos. E doar un pic mai lung decât îl avea înainte să ne căsătorim. Mă las pe spate şi‑mi împreunez mâinile deasupra burticii, simțind copilul. Mami şi tati sunt din nou fericiți, fetițo, aşa cum eram odată. Ne face plăcere să fim împreună. Încă o mai putem face, să ştii. Ne simțim bine împreună, numai că sunt şi alte chestii care ne stau în cale. Distrageri. Viața asta.

Tom se apleacă spre mine şi‑şi însoțeşte fiecare cuvânt cu un ciocănit în masă:

– Kate, totul e‑aşa de‑aiurea!

Vorbeşte foarte serios, foarte sincer, dar cum să venim în locuri publice şi să deplângem soarta lumii a început să facă parte din rutina noastră, nervozitatea lui pare învăluită şi de o anumită căldură. Îi apuc totuşi degetele, înainte să renunțe cu totul.

– Da, chiar este. Noi doi suntem singurii care au mai rămas

– Serios, uită‑te şi tu la oamenii ăştia! Nu mai trăieşte nimeni în lumea reală!

În pofida faptului că vorbeşte în şoaptă, totul capătă o tentă fioroasă. Și, fireşte, dat fiind că suntem off‑line, habar n‑am ce gândeşte atunci când pe chip îi apare o expresie de îmbufnare şi ceva i se stinge în priviri. Îşi trage mâna din strânsoare şi iată‑l, a plecat deja departe, mai mult ca sigur cu gândul la răfuiala asta personală cu tatăl său, cu familia lui, cu Feedul, însă nu am de unde să fiu sigură. Faptul că izolează astfel ce‑i trece prin minte mi se pare aproape vulgar. Oare la ce se gândeşte? La viața lui alternativă, poate, la cea pe care a ales să n‑o trăiască niciodată, unde‑ar fi stat tot timpul implicat în Feed, în loc să fugă cât mai departe de el. Despre acest subiect am tot discutat pe vremea când studia să devină psihoterapeut. Când a ales acea carieră – vorbitul ca mod de vindecare – pe când tatăl său punea la punct Feedul. Ei bine, doar nu trebuie să fii Freud, nu? Îmi amintesc bucuria lui Tom înainte de‑a‑i spune şi‑mi amintesc şi furia tăcută a tatălui său. Am tot discutat, eu şi Tom. E unul dintre punctele noastre forte. Când ne facem timp. Cum e seara aceasta, când am hotărât să o luăm încet. Însă‑mi doresc ca el să poată să‑şi acorde şi puțină pace. Îşi mestecă buza de jos şi priveşte în gol pe fereastră, în timp ce ochii îi fulgeră în toate părțile, ca şi cum ar fi conectat şi‑ar lansa ştiri în rețea, însă verific şi văd că n‑o face; Feedul său rămâne în continuare oprit.

La fel şi‑al meu.

Blonda şi bruneta mănâncă tăcute din farfurii, mecanic, pierdute într‑o discuție una cu alta sau cu alții, sau cu foarte mulți deodată. Din afară, cine ştie? Ochii li se mişcă şi mai repede decât ai lui Tom, dar ceea ce văd ele nu sunt mesele şi posterele vechi de pe pereți, cu culorile pulsânde, stroboscopice, ale Feedurilor lor. Mă mănâncă iar creierul, devin brusc conştientă de acest lucru, iar senzaţia e de nesuportat. Degetele mi se flexează şi se strâng singure. Am gura superuscată. Mi‑aş putea verifica sondajul. Aş putea verifica rezervoarele de ştiri pentru a vedea modul cum a evoluat Energen. Toată lumea a rămas surprinsă de anunțul făcut de companie, însă parcă nu s‑a gândit nimeni să întrebe de ce a fost oprită forarea arctică, de ce acea decizie a fost luată chiar acum, de ce Anthony Levin, directorul executiv al firmei, a făcut‑o în timp ce zâmbea prieteneşte lumii întregi. Eu n‑am încredere în el. Se pune ceva la cale. Lumea e perturbată, iar oamenii se comportă bizar: afacerile sunt impredictibile, politicienii, perverşi.

Totul e foarte ciudat, iar creierul (creierul meu adevărat, pus la treabă acum, aici, rămas fără Feed) a început parcă să mă doară. Aş putea, dacă aş fi conectată, să mă relaxez, să recuperez evenimentele pierdute. Mama şi Martha voiau să trimită mesaje în seara asta, pentru că Martha are veşti de împărtăşit despre noua ei casă; eu mi‑aş putea lăsa lumea personală deoparte şi să‑i cunosc îndeaproape pachetele de amintiri legate de un loc aflat la atâția kilometri distanță, într‑un moment de‑acum trecut, ca şi cum eu însămi m‑aş afla acolo. Mi‑aş putea verifica sondajul; „Ce ai sacrifica?” a avut parte de zeci de milioane de retrimiteri pe zi. Tuturor le plac sondajele. Însă eu trebuie să‑l păstrez proaspăt. Atenția oamenilor trebuie permanent hrănită, iar dacă îmi doresc să‑i influențez să se gândească la lume, trebuie să fiu ingenioasă. Trebuie să mă fac auzită peste murmurul general. Asta nu înțelege Tom: că eu îmi folosesc Feedul pe post de unealtă pentru a face bine. Nu sunt dependentă!

Unul dintre primele sondaje legate de „Ce ai sacrifica?” a fost „… pentru ținuturile arctice?” S‑a potrivit, având în vedere ştirile de azi despre Energen, dar nu prea mulți au luat parte la el pe atunci şi‑am învățat din asta că nu prostia sau nepăsarea sunt de vină, ci distragerea atenției. De vină e zgomotul de fond din jurul nostru, care ne‑ademeneşte, ne tentează. Aşa că acum le strecor pe cele politice printre lucruri de genul „… ca să arăți bine?” şi „… ca să pui mâna pe bărbatul visurilor tale?”. Am primit peste şaizeci de milioane de distribuiri cu acel sondaj, apoi, i‑am lovit cu „… ca să fii mai bun cu planeta?”. Optzeci de milioane de distribuiri. I‑am dat gata. Rezervoarele de ştiri mi‑au îmbunătățit statisticile. (Politicienii au avut „câştig de cauză”, cum era şi normal – cine nu i‑ar sacrifica?!) Tot ce contează este să‑i determini pe oameni să se gândească măcar o clipă la ce îi facem lumii în care trăim. Dacă am putea obține un punct de sprijin ca la alpinişti, atunci n‑ar trebui decât să le deschidem oamenilor nițel ochii, apoi marile schimbări ar putea veni de la sine. Încă nu ştiu despre ce va fi următorul sondaj, însă, din punctul în care mă aflu acum, îmi spun ceva de genul „Ce ai sacrifica… pentru binele propriului creier?”, pentru că – iar acest lucru nu i l‑aş putea mărturisi niciodată lui Tom, deşi mi‑ar plăcea să i‑l arunc în față – nu cred că aş sacrifica Feedul! Nu cred c‑aş putea! Nu pot! Vreau să continui, chiar acum, şi urlu după el pe dinăuntru! Însă… respir… „hai, Kate, haide”… respir şi‑mi îmblânzesc tonul vocii, pentru că asta ar fi trebuit să fie o seară plăcută, iar gândurile mele pur şi simplu au luat‑o razna. La fel ca ale tuturor. Trebuie să mă concentrez.

– Hei, Tom, ce‑ar fi să facem nişte anagrame? Să ne punem vechile creiere la treabă…

El face o grimasă şi se foieşte pe scaun.

– Aşadar, Kate, tu ce‑ai mai făcut azi?

Și apoi… nu mă pot abține; e din cauză că m‑am gândit la asta şi‑am tot trimis veşti legate de subiect toată ziua, astfel încât legăturile sunt proaspete, iar eu tânjesc atât de tare să‑mi verific rezervorul de date, că parcă mi‑ar sta pur şi simplu pe limbă, un obicei care s‑a statornicit deja în toată ființa mea – intru on‑line, şi…

… pe unde naiba ai umblat? îmi scrie Martha & mama‑i chiarînspatele ei, emoticoanele ei dânddeînțeles că e pe cale să se repeadă la mine, dar oblochez & o întrerup. Am ieșit în oraș în seara asta, îi scriu eu, Tom are impresia că face bine la creier să o luăm încet, să‑l facem să funcționezecumtrebuie. Nu fi ridicolă, intervine brusc mama, aruncă și tu o privire la știrile suroriitale & înainte s‑o pot blocaiar îmi trimite una care explodează precum o celulăcerebralăproaspătformată în minteamea, simțurile & emoticoanele Marthei adunate‑nmemoriaei prinzând formă pre‑ cum un polip în creierul meu, așa că sunt ea, nu eu, o vreme:

… Sunt pe peluză, privind în sus la casa nouă, la fațada albă (noua [aburiderespirație] nuanță de la [PerfectPaint], o reclamă îmi apare în fața ochilor), ferestreascuțite, cerînno‑ rat deasupra. Pășesc pe alee (pajiștea aceea pare plină de buruieni, folosește noua [Weedaway], o reclamă îmi apare în fața ochilor) & îmi crește rimtulbătăilorinimii când în‑ tind mâna spre ușă; inimaîmibate cu 42% mai repede & în sânge mi se revarsă un șuvoi de 2,3% endorfine. E atât deinteresant! BioLockul – al meu – mă recunoaște, pentru că e încuietoareamea din casamea! & ușa se deschide automat & aud copiii la 6.72m în urma mea alergând pe alee, dar eu am ajuns la jumătatea holului deja, umbrelerăcoroase & mirosulproaspăt al soluției de lustruire & e…

… îngheț amintirea & le explic că le voi scrie mai târziu, pentru c‑am fost deja on‑line 4milisecunde & Tom își va da seama dacă mai rămân mult & încă n‑am navigat prin niciun rezervor de date în căutare de știri despre Energen și nici nu m‑am uitat la rezervorul cu [CeAiSacrifica?] & văd că afișările mele clipesc din cauza celor 57603 de mesaje, deci probabil că sondajul mergebine. Un mesaj de la cineva pe nume ChloeKarlson437 sosește chiar în timp ce mă uit – Ține‑o tot așa, că o faci bine, Kate! –, dar n‑am timp să‑i răspund pentru că – Oh, hai, Kate, îmi scrie Martha & arunc un plusdeadrenalină & în același timp caut repede informații despre [Energen] & extrag șiruri de date din toate rezervoarele, dar nu găsesc nimic nou, așa că îi dau de veste grupuluimeudeprieteni ca să văd dacă au aflat ceva nou & trimit repedeoscuză Marthei & un emoticontremurător mamei & le spun că le voi scrie mai târziu & mă deconectez & n‑au trecut decât 11 milisecunde…

… dar Tom a observat deja.

– Eşti dependentă, Kate! şuieră

– Și tu acum! mă strâmb eu şi fac un gest către toți ceilalți, deşi ştiu bine că are dreptate.

– Eşti la fel ca toți ceilalți!

– Și tu eşti un snob! Nu, ştiu, continui eu, pocnind din degete, gândind cât de repede pot fără Ai un complex oedipian de intersexual transgen indus de abandon.

Ne amuzam cu acest joc înainte ca el să‑şi termine studiile de psihoterapeut: cât de exagerat de complicate poți face să sune nişte simple sindroame psihologice? Iar ăsta chiar îl face să râdă.

– E un complex legat de tati, însă cu mult mai complex, mai adânc, explic eu, mulțumită de propria persoană, mulțumită de creierul meu şi profitând de faptul că Tom are simţul

Însă el se opreşte din râs. Îmi aruncă o privire. Clatină din cap. Nu e nevoie de emoticoane.

– Foloseşti prea mult Feedul, Kate! Eşti… Înainte nu procedai aşa. Îmi pare rău că te enervez, dar o fac pentru că‑mi pasă. Bebeluşul o s‑o ia razna din cauza asta…

Ne lăsăm din nou învăluiți de linişte, însă nu ca mai devreme. E ceva mai mult acum. Suntem amândoi de acord că Feedul a scăpat de sub control. Acest lucru ne‑a legat atunci când ne‑am întâlnit prima dată, la nunta fratelui său. Ne făceam amândoi griji pentru situația în care ajunsese lumea, iar Tom crede că lucrurile s‑au înrăutățit în ultimii cinci ani, cât au trecut de atunci. Părinții mei nu consideră că Tom este un om bun, din cauza familiei lui – e un Hatfield –, însă el chiar e cumsecade; ştiu că este, o simt cu toată inima. Nu este ca tatăl sau ca fratele lui. Totuşi, are şi el dorința aceea de absolutism, lucru pe care‑l simt acum, când mă pune să aleg. Între el şi Feed. De parcă nu i‑aş putea avea pe amândoi. Îmi mut atenția de la el şi‑mi mângâi uşor burtica, unul dintre copiii pe care, le‑o spun în mod regulat celor două sute de milioane de urmăritori pe care‑i am, îi condamnăm la moarte din cauza modului în care trăim. Și ea‑i o Hatfield.

– Kate, vrei să intri iar on‑line? Dacă vrei, putem alege să fim înceți mâine‑seară.

Dar înainte să‑i pot răspunde, se întâmplă precum un val. Zăngănit de tacâmuri şi scaune trase în spate. Icnete şi un amestec de cuvinte confuze, pronunțate de fapt în lumea reală, însă îmi dau seama de faptul că ochii tuturor au început să fulgere şi mai iute decât înainte. Cineva suspină; fata blondă şi‑a apăsat ambele mâini peste gură. Ospătarul a rupt‑o la fugă spre uşă.

– Tom?

– Intră on‑line! mă îndeamnă şi intră şi el cu o fracțiune de secundă înaintea mea şi…

… sunt asaltată de soramea. Martha țipăisteric, așa că oblochez & strâng testosteron ca să combat șuvoiuldeadrenalină pe care‑l simt, panica ei e contagioasă, & mama trimitemesajedisperată, Unde ești, unde ești? Ți‑am scris mesaje secunde întregi, Kate, ce‑i în neregulă cu tine? O blochezșipe ea & observ că subiectelemele au mii de mesajenoi & n‑am mai simțit niciodată așa ceva: Feedul se răsucește din cauza uneigreutățizdrobitoare care aproape că mă dărâmă de pe scaun în lumea reală. Încerc să‑mi  încetinesc  sistemulendocrin  pentru  că  acum mama  se răsteștelamine prin mesaje că Martha strigă la ea & decemi‑amblocatsora? Apoi asupra Feedului se pogoară tăcerea, în timp ce miliarde de conturideFeed se opresc, precum un val mareic care se retrage, înainte ca breakingnewsurile să dea năvală precum un tsunami. Meme‑urile năvălesc & zvonurile se răspândesc la fel ca o molimădeneoprit. Rezervoareledeștiri se revarsă și creează un valgigantic. În jurul lor cresc nori, în timp ce oamenii se strâng să privească, & mama mă copleșește cu panica ei, Ce se întâmplă? Medulosuprarenala îmi inundăsistemul cu adrenalină în timp ce mă reped să privesc la unul dintre rezervoare, dar ceva mi se închide drept în nas. Însă n‑a stăvilit nimic: Feedul e liber & oamenii daunăvală în alte rezervoare de date, care sunt stăvilite & stăvilite din nou, blocate de… companie? De guvern? Într‑un răstimp de 3nanosecunde, 127734rezervoarededate sunt create & stăvilite & îi spun mamei că nu știu ce s‑a întâmplat & îl înghiontesc panicată pe Tom, însă el îmi trimite instantaneu un mesaj că încearcă să‑i scrie fratelui său Ben & apoi ceva se infiltrează afară din liniștitoarea Feedchatter & apoi urmează un videoclip, un videoclip devine viral, se răspândește mai repede decât orice altceva de până atunci & ei încearcă să‑l oprească & [dariancharles] știrea este că PreședinteleTaylor1 a fost ucis. Totul devine tăcut. Toate conturiledeFeed au amuțit. PreședinteleTaylor1 a fost ucis. Se răspândește prin fractali în totFeedul, apoi suferă o mutație și se schimbă în asasinat. Deja s‑a instalat haosul în SUA, o panică molipsitoare, economia a stagnat cu totul & soldați au fost mobilizați în partea de est. Nivelurile mele de cortizol au crescut cu 18,2%, inima îmi bate de 2,93ori mai repede & sunt 100 de mii de astfel de videoclipuri & imediat ce 1rezervor e stăvilit, alte2000 îi iau locul & ridic privirea care‑i diferența dintre crimă & asasinare & mama încă mai țipă, dar glasul i se pierde în mugetul general & e ceva ce are de‑a face cu cuvântul hașiș care e un termen arhaic pentru C21H30O2 & accesez unul dintre rezervoare & ce‑i acolo, chestia pe care o înghite toată lumea, ceea ce se află la originea tuturor acestor rezervoare de date și vine în mod repetat & fără oprire, prinzând viață este un videoclip cu tagul [RichardDrake62SeniorAnalistDeSecuritateWH.SUA.StaffID#22886284812] & pe care scrie c‑a apărut acum 7,23secunde. Pătrund în fluxul lui de date stocate în memorie. N‑am idee unde se află încăperea asta, căci localizarea GPS e blocată, dar seamănă cu orice altă încăpere pentru operațiuni speciale din orice alt eveniment la care am fost martoră până acum. O masă lăcuită reflectă lumini de neoane bâzâitoare. Ecranesubțiri & birouri împodobesc pereții izolați acustic. Apoi PreședinteleTaylor1 intră în cameră cu un pulovercrem (noul model de la [Muitton], îmi semnalează o reclamă) aruncat peste umeri, cu o cană mare plină cu cafea neagră & aromată (mixtura [arabeanica] de la [Nesspro], îmi semnalează o reclamă) într‑o mână, & asta este CasaAlbăSUA, asta era CasaAlbăSUA în urmă cu 7,34secunde & amintirea asta ce se revarsă în afară este o breșă de securitate incredibilă, nici nu mă mir că rezervoarele de știri au fost stăvilite &…

— Bună ziua tuturor, rostește PreședinteleTaylor1 în lumeareală, pe un ton aspru‑plăcut & se așază. Înțeleg, continuă el, că în lumina surprinzătoarei știri emise de Energen s‑a lansat o adevărată cursă pentru ȚinuturileArcticeSudice. Nu le vom lăsa să cadă în mâinile cui nu trebuie. Oameni buni, se dă o grea bătălie într‑un climat rece. Dar înainte ca pe chipul președintelui să se formeze un surâs complet, imaginea filmată de RichardDrake62 este acoperită cu totul de o siluetă neclară – PatrickVaughn59, semnalează tagul acestuia – care se ridică în picioare & scoate la iveală o armă. Capul președintelui se transformă într‑o jerbă roșie. Camera se răsucește invers atunci când RichardDrake62 se aruncă pe jos la adăpost & amintirea lui RichardDrake62 se pierde și devine neagră & urmează zgomote confuze & cineva țipă ceva care seamănă cu „DarianCharles!” & [dariancharles] se răspândește imediat în mii de rezervoare de știri care întreabă [cineestedariancharles?] & apoi videoclipul se repetă – se repetă – se repetă. Oricine‑ar fi răspândit filmarea dă zoom de fiecare dată pe chipul președintelui când  capul  acestuia  s‑a  făcut  bucăți  &  amintirea  încetinește până  devine  o  înșiruire  de  bucăți  de  cadre disparate  –  capul președintelui se face bucăți în slow motion & filmarea asta este transmisă în 47196255conturideFeed doar din acest rezervor de știri & într‑o cascadă amețitoare, toate rezervoarele de știri sunt dintr‑odată stăvilite. Totul se oprește… E ca și cum am pășit din‑ colo de marginea lumii. Nu se mai întâmplă nimic; nu mai există decât un singur mesaj care apare pe totFeedul, oriunde aș căuta. E de la guvern și‑mi spune să plec acasă în liniște, să plec acum acasă. Toate celelalte date sunt stăvilite & în lumeareală, în restaurant, ne ridicăm cu toții în picioare precum o turmă & ne repezim pe stradă. Lumea se calcă în picioare în jurul nostru, în vârful dealului învăluit în semiîntuneric, și luată prin surprindere de absența oricărei mișcări dinspreFeed. Toate comunicațiile au fost oprite. În depărtare, turnul, Hubul Feedului, a rămas în continuare luminat, însă acum nu mai transmite decât ce‑i spune guvernul. Rămasă conectată la rețea, văd cum quickcode‑urile trezesc acum la viață panourile cu reclame, făcându‑le să pulseze cu același mesaj la nesfârșit, care se reproduce în buclă și se transformă în culori de neon orbitoare, răspândindu‑se peste tot, umplând aerul, înecând cerul nopții în nuanțețipătoare care ne spun să plecăm acasă, că s‑a dat stingerea, mergețiacasă, s‑a dat stingerea, mergețiacasă, s‑a dat stingerea, mergețiacasă.

Top 10 – Grupul Editorial Corint la Gaudeamus

Topul vânzărilor la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus Radio România

Grupul Editorial Corint

Este posibil ca imaginea să conţină: 2 persoane

Anul acesta, Grupul Editorial Corint împlinește 25 de ani de când aduce bucurie în bibliotecile românilor și i-a întâmpinat pe cititori în Pavilionul B2 Romexpo, cu reduceri de până la 70% la titlurile portofoliului. Cei mai pasionați cititori au descoperit noutăți editoriale la toate colecțiile: Corint Junior, Corint Istorie, Leda Edge, Corint Future, Istorii urbane și Descoperă China. 

O carte bună se savurează în compania unei cafele aromate, iar pentru asta Kurukahveci Mehmet Efendi a fost alături de noi pe tot parcursul târgului cu degustare de cafea. La această ediție am avut multe surprize pentru cititorii noștri: prăjituri cu răvașe pentru titlurile colecției Descoperă China, sacoșe de pânză pentru bestsellerul „Marele incendiator”, pastă de dinți de la Catena pentru cel mai căutat titlu din colecția Povești ilustrate („Până și monștrii se spală pe dinți”) și câte un pachet de cafea care a completat titlul „Povestea cafelei turcești”. Pe lângă noutăți, am pregătit ateliere zilnice pentru copii, lectură pe roluri, dar și invitați de marcă.

Printre lansările de top, dorim să menționăm evenimentele următoare: 

  • Lansarea bestsellerului „Maria Tănase. Artista, omul, legenda” de Stejărel Olaru, în compania invitaților: Dan C. Mihăilescu, Iuliana Tudor, Cătălin Striblea.
  • Vizita la București a lui Jamie Susskind, autorul volumului „Politica viitorului”, colecția Corint Future. La lansare au participat Ada Roseti – coordonatoarea colecției Corint Future, Ion M. Ioniță – redactor-șef revista Historia și robotul 3-5CU (Escu).

REDUCERILE pregătite pentru pasionații cititului au fost pe măsura așteptărilor, primele două zile ale târgului venind în întâmpinarea publicului cu reduceri de 45%, urmând reduceri 30% vineri, sâmbătă și duminică.

În topul vânzărilor de la această ediție a Târgului de Carte Gaudeamus, menționăm primele 10 titluri:

  1. MARIA TĂNASE. ARTISTA, OMUL, LEGENDA de Stejărel Olaru
  2. JACLYN HYDE de Annabeth Bondor-Stone și Connor White
  3. POLITICA VIITORULUI. TEHNOLOGIA DIGITALĂ ȘI SOCIETATEA de Jamie Susskind
  4. PÂNĂ ȘI MONȘTRII SE SPALĂ PE DINȚI de Jessica Martinello și Gregoire Mabire
  5. MANUSCRISELE ROȘII ALE MAGIEI de Cassandra Clare
  6. ULTIMELE CONVORBIRI CU REGELE MIHAI I de Bogdan Șerban-Iancu
  7. POVESTEA CAFELEI TURCEȘTI de M. Sabri Koz și Kemalettin Kuzucu
  8. MALAMANDER de Thomas Taylor
  9. IRLANDEZUL. ASASINUL MAFIEI de Charles Brandt
  10. ASCENSIUNEA ROBOȚILOR. TEHNOLOGIA ȘI VIITORUL FĂRĂ JOBURI de Martin Ford

Editura Corint la Gaudeamus 2019

Este posibil ca imaginea să conţină: text

În perioada 20-24 noiembrie, Editura Corint va fi prezentă la cea de-a XXVI-a ediție a Târgului de Carte Gaudeamus Radio România.

  Anul acesta, Grupul Editorial Corint împlinește 25 de ani de când aduce bucurie în bibliotecile românilor și vă așteaptă în Pavilionul B2 Romexpo, cu reduceri de până la 70% la titlurile portofoliului. Pentru cei mai pasionați cititori avem noutăți editoriale la toate colecțiile: Corint Junior, Corint Istorie, Leda Edge, Corint Future, Istorii urbane și Descoperă China. 

Unul dintre cele mai importante momente ale târgului îl reprezintă vizita lui Jamie Susskind, autorul volumului „Politica viitorului”, colecția Corint Future. Lansarea cărții lui va avea loc sâmbătă, 23 noiembrie, ora 13:00, la standul Corint, alături de robotul 3-5CU (Escu), pe care îl puteți cunoaște înainte de lansare.

O carte bună se savurează în compania unei cafele aromate, iar pentru asta Kurukahveci Mehmet Efendi este alături de noi pe tot parcursul târgului cu degustare de cafea. La această ediție avem multe surprize pentru cititorii noștri: prăjituri cu răvașe pentru titlurile colecției Descoperă China, sacoșe de pânză pentru bestselleruri, pastă de dinți de la Catena pentru cel mai căutat titlu din colecția Povești ilustrate („Până și monștrii se spală pe dinți”) și câte un pachet de cafea care completează titlul „Povestea cafelei turcești”. Pe lângă noutăți, am pregătit ateliere zilnice pentru copii, lectură pe roluri dar și invitați de marcă, pe care îi puteți descoperi în programul de mai jos:

Miercuri, 20 noiembrie

11:00 – Dinți curați, zâmbete frumoase! Jocuri și animație pentru copii pornind de la cartea „Până și monștrii se spală pe dinți”, colecția Povești ilustrate, Corint Junior 

15:00 – lansare de carte: „Lumea Majestății Sale”, volum jubiliar coordonat de Alexandru Muraru și Daniel Șandru, cu participarea Alteței Sale Regale Principele Radu, a actriței Oana Pellea și a istoricului Filip-Lucian Iorga (spațiul de evenimente „Mircea Nedelciu”)

Joi, 21 noiembrie

12:00 – lansare de carte și Incubator de lectură: „Miracolele Mirandei” de Siobhán Parkinson, Corint Junior. Participă: Patrick Coleman (Ambasada Irlandei), Svetlana Cârstean și Ana Maria Sandu.

15:00 – lansare de carte: „24 martie. Cronica infernului kosovar. Povestire. jurnal, meditație” de Fehmi Ajvazi. Participă: Arlinda Morava, Daniela Busa și Marius Dobrescu

17:00 – lansare de carte: „Ultimele convorbiri cu Regele Mihai I” de Bogdan Șerban-Iancu, în prezența autorului. Alături de autor va fi jurnalistul Ion M. Ioniță.

Vineri, 22 noiembrie

12:00 – lansare de carte: „Povestea norocoasei Ruth” de Ruth Behar, colecția Smart Age, Corint Junior. Participă Maia Morgenstern și George Gîlea (Radio România Cultural).

15:00 – lansare de carte: „Povestea cafelei turcești” de M. Sabri Koz și Kemalettin Kuzucu. Proiect sprijinit de brandul de cafea turcească Kurukahveci Mehmet Efendi. Participă Gheorghe Florescu și Bedros Horasangian.

17:00 – lansarea colecției „Descoperă China” și a ultimei cărți din cadrul acesteia „Educația chineză azi” de Zhu Yongxin. Participă Guo Xiaoming (Renmin University Press), Xi Lei (Ambasada Republicii Populare Chineze), Luminița Bălan, Marina Almășan, Constantin Lupeanu.

Sâmbătă, 23 noiembrie

11:00 – lansare de carte și lectură pe roluri: „Malamander” de Thomas Taylor, colecția Aventură și mister, Corint Junior. Participă Nicoleta Dascălu, Cătălin Strat și actorii Ana Maria Bercu și Marius Ursu.

13:00 – lansare de carte în prezența autorului britanic Jamie Susskind: „Politica viitorului. Tehnologia digitală și societatea”, colecția Corint Future. Alături de autor vor fi jurnalistul Ion M. Ioniță și Ada Roseti, coordonatoarea colecției Corint Future. Evenimentul are loc în limba engleză, cu sistem tehnologic de traducere simultană pentru public.

14:30 – lansare de carte și sesiune de autografe: „Maria Tănase. Artista, omul, legenda” de Stejărel Olaru, colecția Corint Istorie Autori Români. Participă: Stejărel Olaru, Dan C. Mihăilescu, Iuliana Tudor, Cătălin Striblea.

Duminică, 24 noiembrie

11:00 – Cărți noi și fabuloase în colecția Smart Age, Corint Junior, prezentate de Cătălin Striblea și Cătălin Strat.

13:00 – lansare de carte: „Aventuri în Țara Trolilor. Jurnal de călătorie în Norvegia” de Marina Almășan. Participă: Adrian Artene, Monica Pop, Eugen Cristea, Iuliana Marciuc, Mihai Pocorschi, Diana Iovanovici Șoșoacă.

16:00 – lansare de carte și sesiune de autografe: „Marele incendiator. Cronica unui fapt divers” de Stelian Tănase (spatiul de evenimente „Mircea Nedelciu”). Participă: Stelian Tănase, Adrian Pârvu, Cristian Teodorescu, Bedros Horasangian.

Detalii suplimentare:

Flori Mihalache

Director PR

flori.mihalache@edituracorint.ro

Semnal editorial 114 + Fragment în avanpremieră: Nicholas Searle – Maestrul minciunii

Este posibil ca imaginea să conţină: 2 persoane, text

Fragment în avanpremieră

Traducere din limba engleză de Loredana Frățilă‐Cristescu 

 

Capitolul unu 

Nom de guerre

„ESTE PERFECT”, îşi zice Roy. Kismet2, descoperire întâmplătoare, destin, pură întâmplare, spune‐i cum îți place. Toate într‐una. Nu‐i sigur că crede în soartă ori în orice altceva în afară de prezentul imediat. Dar, pe de altă parte, în general, i‐a mers bine în viață. 

Se ridică în picioare şi se plimbă prin apartament, verificând să fie ferestrele bine închise, iar electrocasnicele oprite corect. Bate cu palma peste pieptul blazerului său atârnat pe dosul uşii: da, portofelul e la locul lui. Cheile sunt pregătite pe consola din hol. 

Femeia asta pare mană cerească, în fine, cel puțin din CV‐ul pe care l‐a deschis el pe ecran. A dat Domnul! Știe cum să pre‐ va dă micile modificări, momentele acelea în care o uşoară imperfecțiune este transformată, printr‐o alegere inteligentă a cuvintelor ori o minciunică nevinovată, în ceva indiscutabil pozitiv. E în firea omului. Se îndoieşte, de exemplu, că pe ea chiar o cheamă Estelle, la fel cum nici pe el nu‐l cheamă Brian. Din punctul lui de vedere, asemenea trucuri neînsemnate sunt de aşteptat şi acceptabile. Ele ung rotițele. Când vor fi date la iveală, o să se arate potrivit de tolerant şi amuzat de toate aceste mici înflorituri. Spre deosebire de minciunile mai degrabă mari cu care dai piept adesea, îşi zice el, punând pliculețul de ceai în coşul de gunoi, clătind ceaşca şi farfurioara şi aşezându‐le, cu fundul în sus, pe scurgătorul de vase. 

1 Nume de război”, pseudonim folosit de cineva pentru o anumită activitate, inițial pseudonim de luptător în război (în fr. în orig.) (n. tr.).

2 În islamism, soartă, destin, fatalitate, voia lui Allah(în persană în orig.) (n. tr.). 

Trage aer în piept şi opreşte computerul, apoi împinge or‐ donat scaunul sub birou. A mai fost în acest punct în care‐şi pune mari speranțe. Gândul care l‐a fulgerat aduce cu sine o sastiseală de moment. Întâlnirile alea îngrozitoare la Beef‐ eaters şi Tobys de prin comitatele din jurul Londrei cu femei bătrâne şi anoste, la care amărăciunea neîmplinirii maritale alături de soți neinteresanți, care n‐au făcut nimic în viață, a devenit, pesemne, la văduvie, sămânța unui sentiment că au permis de voie să mintă! Pentru ele nu există amintiri fericite sau binecuvântarea de a locui în vile umbrite de verdeață în Surrey. Aceste femei trăiesc în case sărăcăcioase care, fără îndoială, miros a prăjeală şi o duc de azi pe mâine cu pomană de la stat, blestemându‐l pe Bert, Alf sau care‐o mai fi fost el şi cugetând la o viață furată. Umblă după ce mai pot prinde şi ele acum, cu orice mijloace. Cine le poate condamna pentru asta? Inspecție rapidă. Cămaşă albă imaculată: da. Dungile pantalonilor de flanel gri: perfecte. Pantofii lustruiți cu scuipat: lucesc. Cravata regulamentară cu dungi: bine înnodată. Părul: pieptănat atent. Sacou albastru luat de pe umeraş şi îmbrăcat. I se potriveşte mănuşă. Privire fugară în oglindă: arată de şaptezeci de ani, chiar şi şaizeci la nevoie. Se uită la ceas. Taxiul ar trebui să ajungă în curând. Drumul cu trenul de la Gara Paddington o să dureze cam treizeci de minute. 

Pentru femeile alea disperate, reprezintă o evadare. O aventură. Pentru Roy, năzbâtia asta cu mersul la întâlniri e ceva diferit: un demers de profesionist. Nu‐şi permite să devină un divertisment frivol sau să le decepționeze cu blândețe. Le fixează cu ochii lui albaştri înainte să le facă bucăți mai ceva ca un criminalist. Șterge pe jos cu ele. Și‐a făcut temele şi le informează despre asta. 

„Credeam c‐ai zis că ai un metru şi şaptezeci şi unu de centimetri înălțime şi eşti subțire”, poate să zică el, ca şi cum nu‐i vine să creadă, însă suficient de delicat cât să nu adauge: „şi nu o piticanie obeză”. „Nu prea semeni cu poza, nu? E făcută acum câțiva ani, scumpo?” (Nu adaugă şi completarea ulterioară: „şi în ea e soră‐ta, care arată mai bine.”) „Locuieşti lângă Tunbridge Wells, zici. Mai degrabă Dartford, nu?” Ori: „Atunci când vorbeşti despre faptul că‐ți faci vacanțele în Europa te referi la un pachet turistic la Benidorm1 o dată pe an luat prin agenție împreună cu soră‐ta?” 

Dacă, aşa cum a plănuit, ajunge al doilea la locul de întâlnire, de obicei procedează la o scurtă recunoaştere ca să cântărească lucrurile. Când se confruntă cu elementul deprimant familiar, poate pur şi simplu să plece fără să se prezinte. Aşa‐i de previzibil totul! N‐o face însă niciodată. O priveşte ca pe datoria lui să le sfărâme iluziile zadarnice. Are să le fie mai bine, într‐un final. Începe cu zâmbetul lui fermecător şi salutul galant, după care trece lin, dar rapid la ceea ce a devenit un soi de scenariu de bază. 

„Una dintre chestiile care‐mi displac foarte tare este lipsa de onestitate”, zice el. 

De regulă, ele zâmbesc şi încuviințează supuse din cap. „Aşadar, cu scuzele mele şi având la activ şi câte‐o experiență neplăcută” – încă un zâmbet, cât de blând poate –, „să trecem la subiect, bine?” 

1 Stațiune pe coasta de est a Spaniei, în provincia Alicante (n. tr.). 

În general, aici ele iar încuviințează din cap, probabil fără zâmbet şi cu un foit uşor pe scaun pe care el îl remarcă, dar alții poate că nu. 

Insistă scrupulos să împartă nota de plată la final şi nu lasă loc ambiguităților în ceea ce priveşte viitorul. Fără politețuri nesincere. „Nu eşti ceea ce mă aşteptasem eu”, zice el, clătinând obosit din cap. „O, nu! Ce păcat! Dacă te‐ai fi exprimat şi tu mai clar. Dacă te‐ai fi descris mai… exact, să spunem? Am fi putut evita amândoi risipa asta de energie. Pe care, la momentul acesta al vieții noastre” – aici un licăr scurt al ochilor şi un zâmbet schițat ca să le arate ce pierd –, „nu prea ne‐o permitem. De‐ar…” 

Speră ca astăzi să nu fie nevoit să recurgă la asemenea mă‐ suri. Dacă însă va fi cazul, atunci se va fi achitat de această datorie față de sine, față de nefericita de dinaintea lui şi de sistemul care îi potriveşte greşit pe cei lipsiți de speranță cu cei care‐şi fac iluzii, motiv pentru care, crede el, e în mare peri‐ col să se discrediteze. Toate orele alea irosite bând Britvic1, tot efortul depus pentru o conversație care curge greu la o porție de grătar sclipitor cu diferite feluri de carne ori în fața unor plăcinte cu carne de vită şi bere produse în masă şi încălzite la microunde, legume la cuptor sau tikka masala2, toate momentele acelea de bun‐rămas jenante, cu false promisiuni de a ține legătura pe viitor. Nu erau pentru el. Încă şi mai puțin erau toate acele relații sortite eşecului, când, de fapt, nu‐şi dorea decât o ultimă zi însorită. 

Roy nu‐i pesimist, totuşi. „Adună‐te, gândeşte pozitiv!” De fiecare dată porneşte de la zero, plin de speranță. „De data asta are să fie altfel”, îşi spune el, trecând repede peste faptul că şi‐a mai zis‐o de câteva ori înainte. Simte însă că n‐are să mai fie la fel. A sosit taxiul. Se îndreaptă de spate, îşi zâmbeşte şi încuie uşa înainte să se îndrepte cu paşi grăbiți spre maşină. 

1 Marcă britanică de băuturi răcoritoare (n. tr.).

2 Preparat culinar de origine indiană, foarte popular în Marea Britanie, care constă din bucățele de carne (în special pui) cu un sos de curry picant (n. tr.). 

 

BETTY FACE ULTIMELE PREGĂTIRI, foarte atentă să‐şi țină în cântarea sub control. Stephen o s‐o ducă la pub şi o s‐o aştepte afară, aşa că nu‐şi face griji. Nu tu obraji aprinşi când întârzie trenul periculos de mult. Nu tu durere inutilă de şolduri când se grăbeşte lipsită de eleganță pe strada mare. Nu tu agitație după întâlnire care să‐i afecteze capacitatea de a‐şi găsi din nou drumul spre casă. Iar Stephen o să fie prezent, în caz c‐ar simți, pe neaşteptate, nevoia de a pune capăt mai devreme întâlnirii. 

Vor trebui să pornească în câteva minute, i‐a zis Stephen după ce‐a căutat pe Google şi pe drăcia lui cu navigație prin sa‐ telit. Ea se descurcă oarecum cu internetul, dar tot mai sunt atâtea chestii pe acolo care‐o zăpăcesc. De pildă, ce e ăla un tweet? „Cum naiba am supraviețuit noi fără toate dispozitivele astea? Sau, mai la obiect, de ce se bazează tinerii atât de mult pe ele?“ 

Îl aude pe Stephen măsurând uşor holul cu pasul. Pare mai agitat decât ea, ce drăguț din partea lui! Când îşi dă cu ruj, se uită în oglindă. N‐o să fie niciun pic de nelinişte de ultimă clipă. Rochia albastră înflorată pe care a ales‐o o să fie perfectă şi îi scoate în evidență părul blond, tăiat bob, cât de „la modă” se poate la vârsta ei. N‐o să schimbe colierul delicat de argint şi broşa asortată cu ceva care sare mai tare în ochi, ca perlele. N‐o să opteze pentru pantofi mai mult sau mai puțin comozi. N‐o să necesite o ultimă cană de cafea care să‐i dea curaj. 

Betty nu se consideră emotivă. E calmă şi realistă, după cum îi place să creadă. Cândva descrisă, pe bună dreptate, drept frumoasă, acceptă, speră ea, cu grație, urmele lăsate de trecerea timpului. Preferă să se gândească la ele ca la simple urme, nu ravagii. Chiar dacă, într‐o oarecare măsură, e încă radioasă, frumoasă nu mai este. Nu se mai poate preface că e, în ciuda încercărilor hotărâte ale revistelor pentru femei de a crea şi a cuceri o nouă piață, cea a femeilor cu părul cărunt. Poate că ea e ceva diferit, fără nume şi fără vârstă. 

Pune la loc capacul rujului, freacă uşor buzele una de alta ca să se asigure că l‐a întins bine, pipăie colierul cu degetele, îşi atinge uşor părul şi se mai uită pentru ultima dată să vadă cum arată. E gata. Aruncă o privire fugară ceasului: a terminat cu cinci minute mai devreme. Stephen o întâmpină cu o îmbrățişare delicată şi cuviincioasă când iese în hol. 

— Arăți superb! zice el, iar ea îl crede. 

 

 

STEPHEN CONDUCE MAI POTOLIT pe ploaie decât ar face‐o cu altă ocazie. Chiar şi mai şi, dat fiind că, nici în cele mai bune momente ale lui, nu are încredere în priceperea lui ca şofer. Conduce încet pentru el, ca să se calmeze, nu pentru ea. Ea e plină de vigoare, clar mult mai plină de vigoare decât el, în ciuda diferenței de vârstă care îi desparte. Și‐a trăit viața, mai degrabă decât să studieze cum şi‐au trăit‐o alții pe‐a lor. O pasăre bătrână plină de temperament, ar putea zice unii, dar nu şi el. Nu, el nu şi‐ar putea închipui ceva mai nepotrivit. N‐ar folosi un asemenea limbaj şi, oricum, caracterizarea ar fi inexactă. Ea e fragilă, deşi nu ca o vrăbiuță, cu trăsături de porțelan şi siluetă filiformă. Constituția ei e puternică. Imposibil de frânt, ar zice el. 

Pornesc devreme ca să nu rişte să întârzie. El îşi face drum cu băgare de seamă prin intersecții, se sileşte să meargă tot timpul cu 16 kilometri la oră sub viteza legală şi respectă restricțiile impuse de semnele de circulație cu exagerată obediență. E o zi importantă pentru ea, pentru el. 

— Nu eşti deloc agitată? o întreabă.

— Un pic, îi răspunde. Nu prea tare, totuşi. Pentru mine e însă mai uşor, nu‐i aşa? 

— Cum vine asta?

— Pentru că eu întreprind acțiunea. Nu aştept. Nu mă uit. O să fiu acolo. Tu o să fii afară, în maşină. Neajutorat. 

— Dar tu o să fii acolo înăuntru. Cu el. Cine ştie cum o să fie ca om? Cum o să fie experiența pentru tine? 

Zâmbeşte.

— Tocmai asta e! Ceea ce uşurează lucrurile. Realmente. Nu vezi, nu? Cum ai putea? Am trecut de vârsta la care mai contează ceva cu adevărat, mai ales ce zic sau fac eu. Pot să mă comport cât de scandalos vreau, fără să mă tem de urmări. Sunt o cantitate periculoasă. Nu mai am treabă cu jena. Dacă nu merge, nu merge. O să trăiesc să mai dau piept cu viața încă o zi. 

— Eşti remarcabilă! Curajoasă…

— Nu chiar. Ce se poate întâmpla? O băutură şi ceva de ciugulit alături de ceea ce este, fără îndoială, un gentleman desăvârşit într‐un local de țară aglomerat. Cu cavalerul meu în armură strălucitoare, aşteptând afară în timp ce strânge nervos în mână telefonul mobil. Ce se poate întâmpla? 

El zâmbeşte şi iese de pe autostradă pe drumul de acces. 

 

 

— ESTELLE, SE PREZINTĂ EA, întinzând mâna, cu o licărire în ochi când zâmbeşte. 

— Brian! răspunde el. Încântat! L‐a găsit. După cele zece minute de rigoare de la ora stabilită, grație învârtitului judicios al lui Stephen cu maşina prin zonă, însoțit de priviri fugare spre clădirea nou construită ca să pară veche şi luminată puternic în după‐amiaza mohorâtă de martie. 

Pentru Roy, e genul de femeie pe care‐o recunoşti instantaneu. De statură medie, subțire, care pare tânără pentru vârsta ei, cu ceva de puştoaică jucăuşă în ea, expresie de încântare şi ochi atrăgători. Păr frumos. O rochie uluitoare, care‐i scoate în evidență silueta. Cu siguranță, pe vremuri, mulți bărbați au întors capetele după ea. Fotografia de pe site n‐a mințit. Uşoara lui iritare că nu ajunsese ea înainte se evaporă. Aprobă. O, da! Chiar foarte tare. 

— Ce să‐ți iau de băut? întreabă el.

— Mi‐ar plăcea… un martini cu votcă.

Nu ştie de ce, pur şi simplu aşa i‐a venit în minte. O astfel de impetuozitate nu este indicată în următoarea oră sau două. Control şi disciplină. 

— Agitat sau amestecat1? întreabă el cu un zâmbet şi o ridicare din sprânceană. 

„Cam departe de obişnuitul şi tristul sherry“, îşi zice.

— Ha, ha! face ea. Îi comandă băutura, propune să ia loc şi le duce paharele la masa numărul 16. 

— Cum m‐ai recunoscut? o întreabă. 

1 Aluzie la celebra replică Shaken, not stirred a agentului 007, personajul romanelor de acțiune imaginate de Ian Fleming. Eroul acestora, agentul secret James Bond, adoră martini cu votcă, iar atunci când o comandă la bar, cere ca băutura să fie, de fapt, amestecată în shaker, nu cu lingurița (n. red.).  

— Păi am intrat, am făcut ochii roată şi iată‐te stând la bar! Înalt, distins, deştept, exact cum te‐ai descris. Fotografia te surprinde foarte bine. 

„Nu‐i prea departe de adevăr”, gândeşte ea. De fapt, dintr‐o mare de directori de vânzări ambițioşi şi motivați – aparent – în vârstă de şaisprezece ani, n‐a fost greu de reperat. 

— CVAO1, zice el.

— Poftim?

— Ce vezi, aia obții. Fac exact ce scrie pe cutie.

— Ah! exclamă ea. Ce dezamăgitor! Zâmbeşte ca şi cum ar vrea să‐l asigure că flirtează.

— Ho, ho, ho! hohoteşte el după o scurtă pauză, cu umerii săltându‐i. Foarte bine! Văd că am dat de bucluc. O să ne înțelegem de minune. 

O evaluează sincer.

— O, da! 

ÎȘI COMANDĂ MÂNCAREA, ea, paste vegetariene, el, friptură, ou şi cartofi prăjiți. Printre îmbucături de conchigliette2 parcă de plastic mânjite cu legume prelucrate pentru mâncarea de bebeluşi şi un sos ațos de brânză, ea îl studiază mai îndeaproape. E, într‐adevăr, înalt şi lat în umeri, cu un păr des şi alb dat pe spate, lăsând să se vadă o față roşie, pe care afluenții vaselor de sânge au desenat o hartă complexă. Părul e îmblânzit cu gel şi lipit cu grijă după urechi. Are nişte ochi uimitori, aproape primejdioşi, cu albastrul‐deschis al irişilor în albul lăptos din jur, pe o mare de piele care se înroşeşte, vigilenți, care o săgetează atunci o privesc. Dacă n‐ar fi vârsta care să mai slăbească impresia, s‐ar putea teme de el, de fapt, se şi teme un pic. 

1 În orig., WYSIWYG (what you see is what you get = ce vezi, aia iese/ obții), termen din IT care înseamnă că imaginile şi textul arată pe un ecran de computer la fel cum vor arăta tipărite (n. tr.). 

2 Paste făinoase în formă de mici cochilii de scoici (în it. în orig) (n. tr.). 

A fost cândva un om care impunea respect, îşi zice ea, înalt şi autoritar. Încă se mai ține astfel, dar se observă o gârbovire pe care n‐o poate ascunde. Umerii îi sunt încovoiați, iar ochii dau de înțeles că, la urma urmei, nu se poate sustrage morții. Dovada e mult prea convingătoare şi poartă în ea dezamăgirea produsă de intensificarea deteriorării fizice şi mintale. Îşi dă şi ea seama cam cum trebuie să se simtă el, deşi n‐a fost niciodată impunătoare; vivace, probabil, dar fără acea vanitate ciudată masculină a cărei inutilitate o dă, crud, la iveală, inevitabilul declin al puterii virile masculine. Cumva, îi pare rău pentru el. 

Conversația curge uşor.

— E bună, zice ea nesinceră, ridicând privirea de la mizeria din farfuria ei. 

— A, da, zice el. Te poți baza pe oamenii de aici.

— Friptura ta cum e?

— Splendidă. Mai vrei un pahar?

— Da, Brian. N‐am să refuz.

— Nu conduci maşina?

— Nu. M‐a adus nepotul meu.

— Nepotul?

— Da. Stephen e numele lui. Mă aşteaptă afară, în maşină. Cufundat într‐o carte, fără îndoială. 

— Eşti apropiată de membrii familiei tale, deci?

— Da, răspunde ea hotărât. Nu suntem mulți, dar suntem foarte apropiați. 

— Povesteşte‐mi despre ei! Ăsta e unul dintre subiectele evidente de conversație, iar ea e pregătită. Fiul ei, Michael, director în industria farmaceutică şi care locuieşte în apropiere de Manchester împreună cu soția, Anne. Fiul lor, Stephen, istoric la Universitatea din Bristol. Fiica lor, Emma, care studiază engleza la Edinburgh. Îl pomeneşte în treacăt pe Alasdair, răposatul ei soț, dar ştie că nu e momentul să discute tristețile particulare, care, parțial, i‐au adus la masa la care stau. 

E rândul lui Brian. Fiul său, se pare, proiectează bucătării la Sydney şi iau rar legătura unul cu altul, fără să se formalizeze, pe un ton cumva amical. Nu, nu are nepoți. E evident că Brian nu se simte în largul său atunci când trebuie să vorbească des‐ pre fiul lui. El unul a fost fratele cel mai mare din trei, iar frații i‐au murit. Mai era şi soția lui, Mary. Sărmana, sărmana Mary! Coboară privirea, iar Betty bănuieşte că s‐ar putea să‐i apară o lacrimă în colțul ochilor. 

— Știi tu, zice el, ridicând privirea, înviorat parcă, una dintre chestiile care‐mi displac foarte tare este lipsa de onestitate. Se uită fix la ea, iar Betty îi răspunde cu o privire egală ca intensitate. 

— Se pare că, în zilele noastre, nimeni nu mai are rezerve şi minte cu neruşinare. Când e prins, desigur, o, da! Se pare însă că lipsa de onestitate e în regulă, dacă poți trece neobservat. Deplâng chestia asta. Mă înțelegi? 

Se uită la el şi zâmbeşte:

— Da, cred că da.

— Aşa că trebuie să‐ți mărturisesc că mă fac vinovat de o mică înşelătorie. În ceea ce priveşte întâlnirea cu tine. 

Face o pauză şi ia o expresie solemnă.

— Mă tem că nu mă cheamă Brian, ci Roy. Roy Courtnay. Brian a fost un nom de plume1 pentru această întâlnire. Dacă pricepi ce vreau să zic. Momentele astea te fac să te simți atât de vulnerabil! 

1 Pseudonim literar (în fr. în orig.) (n. tr.). 

Nom de guerre, îşi zice Betty, uşor iritată.

— A, asta era! răspunde ea cu o indiferență veselă. N‐am mai făcut asta niciodată, dar am presupus că aşa se întâmplă de obicei. O măsură de protecție firească. Bănuiesc că acum e momentul în care mărturisesc eu că nici pe mine nu mă cheamă Estelle. Ci Betty. 

Se uită serioşi unul la altul înainte să izbucnească în acelaşi timp în râs. 

— Îți pot promite că aceasta a fost ultima oară când te‐am mințit, Betty. Orice o să‐ți spun de‐acum înainte are să fie adevărat. Sinceritate totală îți pot promite, Betty. Sinceritate totală, spune el şi zâmbeşte larg. 

„Uşurel!” îşi zice ea, zâmbindu‐i la rândul ei fără rezerve şi fără echivoc. 

— Mă bucur s‐o aud. Au depăşit o limită, simte fiecare în sinea lui, şi se relaxează. Sporovăiesc, vorbind despre tineri. E un teritoriu sigur, iar prin platitudini îşi pot împărtăşi uimirea față de viața din ziua de azi. 

— Sunt aşa de curajoşi! zice ea. N‐aş fi îndrăznit în veci să fac unele dintre lucrurile pe care le fac ei. 

— Și aşa de nepăsători! răspunde el, totul este atât de uşor pentru ei. Fără perseverență. 

— Știu. N‐au nicio grijă. Nu ca noi. Mă bucur că‐s aşa. Betty presupune că momentul de față trebuie să facă neapărat parte din întregul proces, să fie un pas pe calea spre o mai mare intimitate. Nu prea crede ce zice, inventează din mers. 

Îi spune lui Roy că Stephen nici măcar n‐are telefon la el în apartament, căci chestia aia mobilă inteligentă pare să fie tot ce‐i trebuie. Îşi ține viața în buzunarul de la spate al pantalonilor. Când erau mici, cad ei de acord, cel mai puternic simbol al statutului social era să ai telefon acasă. Acum e o gafă din acest punct de vedere. Fiul ei are trei maşini şi sunt doar doi oameni în casa lui, acum că au plecat ambii copii. Sau mai degrabă nu le deține, ci plăteşte lunar o sumă exorbitantă pe leasing şi le predă pe fiecare contra uneia noi la fiecare trei ani, un aranjament absurd pe care i l‐a explicat răbdător de câteva ori, dar pe care ea tot nu reuşeşte să‐l priceapă, după cum zice băiatul. N‐ar îndrăzni nimeni în ziua de azi să mai strângă bani să cumpere ceva. Nepoata sa are douăzeci de ani şi a vizitat mai multe țări decât Betty în toată viața ei. Trăncăneşte, aruncându‐se cu capul înainte, îşi dă ea seama, dar nu contează. E în regulă. 

Stephen este chemat prompt şi apreciat.

— Un tânăr pe cinste! zice Roy cât e tânărul la toaletă. Un omagiu la adresa ta, Betty. Un tânăr pe cinste! 

Se face schimb de numere de telefon şi se exprimă sincer intenția de revedere nu peste multă vreme. Se oferă să‐l ducă pe Roy cu maşina la gară, dar el refuză. 

— Nu‐s chiar aşa de decrepit, răspunde iute. Se ajunge repede pe jos. 

Se ridică în picioare când pleacă ei şi o sărută pe Betty pe obraz. Ea îi întoarce gestul, îl strânge de braț şi‐l trage uşor spre ea, deşi nu tocmai în intimitatea unei îmbrățişări, după care întinde brațele şi‐l ține aşa, privindu‐l în ochi. 

— Pe data viitoare, atunci! zice ea.

Au revoir, Betty! răspunde el. 

Lecturi 210: Daniel O’Malley – Dosarele Checquy, Volumul 1: Nume de cod – Tura

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Daniel O’Malley – Dosarele Checquy, Volumul 1: Nume de cod – Tura (The Checquy Files I: The Rook, 2012) 624p., TPB, 13×20, Corint, 2019, Colecția Leda Edge, Trad. Alexandra Fusoi, Red. Shauki Al-Gareeb, 43.92 (54.9) lei, ISBN 976-606-793-633-9

Premii: Aurealis Award for Science Fiction Novel 2012

Nominalizări: Green Mountain Book Award Nominee 2016, Goodreads Choice Award Nominee for Paranormal Fantasy 2012

Nota Goodreads: 4.12 (43762 note)

Descrierea editurii: „Trupul pe care-l porți a fost cândva al meu.” Așa începe scrisoarea pe care Myfanwy Thomas o ține în mână atunci când se trezește într-un parc londonez înconjurată de cadavre care poartă mănuși din latex. Fără să aibă habar cine e, Myfanwy trebuie să urmeze instrucțiunile pe care i le-a lăsat fostul eu pentru a-și descoperi identitatea și a-i găsi pe agenții care vor s-o distrugă. Curând află că e o Tură, un membru de rang înalt al unei organizații secrete numite Checquy, care se luptă cu numeroasele forțe supranaturale din Marea Britanie. De asemenea, descoperă că și ea posedă o abilitate rară, posibil letală. În misiunea ei de a afla care membru din Checquy a trădat-o și de ce, Myfanwy întâlnește o persoană cu patru trupuri, o aristocrată care îi poate pătrunde în vise, o instituție secretă unde copiii sunt transformați în luptători letali și o conspirație mai mare decât și-ar fi putut închipui vreodată. Înțesat de personaje deopotrivă fascinante și fantastice, Nume de cod: Tura e un thriller ingenios, plin de suspans și umor, care marchează debutul ambițios al unui tânăr scriitor extrem de talentat.”

Încet, încet, se adună pe raft aparițiile de calitate (cel puțin cele care-i interesează cu adevărat pe cititorii hardcore ai acestui blog) în colecția Leda Edge a editurii Corint, păstorită de inspiratul Shauki Al-Gareeb. În opinia mea, probabil cel mai inspirat coordonator de colecție de gen de la noi la ora actuală, dar asta este o altă poveste și e doar o opinie personală. Așadar, am înțeles că romanul de față îi face pe unii să strâmbe din nas. Nu cred că are legătură cu „succesul” serialului de televiziune de pe Starz, apărut, iată, la vreo șapte ani distanță de la apariția acestui roman, primul dintr-o serie care mai cuprinde romanul „Stiletto” (apărut în 2016). Cam puțin, s-ar putea spune, din moment ce s-ar fi putut crede că, dat fiind subiectul mai mult decât generos, deja am fi putut avea pe piață cel puțin un roman pe an.

Dar să revenim la subiectul de mai devreme, cel cu strâmbatul din nas: s-ar părea că mulți cred că a fost scris la mișto, că autorul nu s-a luat prea în serios și, implicit, oroare, că astfel nu și-ar fi luat nici cititorii în serios. Într-o țară ca a noastră, cocoșată de un aparat birocratic înțepenit într-o vreme apusă de vreo două secole, când trebuie să ne plimbăm cu o roabă plină cu hârțoage ca să obținem o banală ștampilă, când îmbătrânim pe la cozi kilometrice, în fața unor ghișee din care ne rânjesc impertinent cucoane care au prins rădăcini pe niște posturi călduțe și bine plătite, de parcă ne-am plictisi pe acasă și n-am avea ceva mai bun de făcut decât să plimbăm hârtii prin tot orașul și să adunăm stive până-n tavan de dosare cu șină și bibliorafturi, tocmai noi ne găsim să ne plângem de o poveste care tocmai birocrația o ia peste picior. Îmi aduc aminte de un pasaj genial, nu am chef să stau să răsfoiesc cartea și nici nu mi l-am notat, deși ar fi trebuit, în care un personaj spune că regina Angliei nu poate fi salvată de la un atac al unor creaturi paranormale până ce nu sunt completate toate formularele necesare pentru a fi trimise trupele în ajutorul ei. Ce poate fi mai amuzant, mai amar și mai acid decât acest lucru? Spuneți, ce?

Faptul că Myfanwy Thomas, Tura, se trezește într-o zi în trupul unei tinere care este imediat atacată de o hoardă de creaturi paranormale care vor să-i mănânce fața? Că nu știe cine e, de ce o atacă tot soiul de creaturi malefice și ce e cu Academia ființelor paranormale tocmite de guvernul britanic să le facă de petrecanie creaturilor malefice sosite de pe alte tărâmuri? Că află că era însărcinată cu logistica, cu hârțoagele, secondată de o secretară beton, o adevărată stăpână a hârtiilor și-a formularelor, pentru această Organizație, numită în mod firesc Checquy, înainte de-a le da mână liberă oamenilor de acțiune ca să treacă la treabă? Nu înainte de-a completa documentele necesare, firește.

E o lume nebună, plină de creaturi neobișnuite, unele rele, altele bune. Sau mai puțin bune. Adică bune, dar cu intenții necurate. Adică unii sunt trădători și au dorințe de preamărire, sifonând banii Organizației bune pentru a-și sluji propriile interese (cum se întâmplă și în viața de zi cu zi, normal). Legând alianțe cu dușmani redutabili, ce s-au ocupat secole de-a rândul cu modificări nefirești ale trupului omenesc, făcându-l de nerecunoscut, devenind capabili de transformări de-ți stă mintea în loc, și care acum au călătorit din minuscula Belgie, de dincolo de Canalul Mânecii, în ploioasa Britanie, pentru a-i necăji pe supușii reginei.

În fine, la început pare destul de confuză povestea, amnezica Myfanwy aflând, treptat, cu ajutorul unor scrisori lăsate în casa pe care o va ocupa de aici înainte de cea al cărei trup îl ocupă în prezent și a cărei minte zburdă acum pe cine știe ce coclauri, cu ce se ocupa trupul de dinaintea ei. Cu combaterea elementelor paranormale, evident. Avem de-a face cu un fel de Academie de mutanți precum cea strânsă de profesorul Xavier în X-Men, cu scopuri oarecum asemănătoare cu ale mutanților concepuți de răposatul Stan Lee: apărarea binelui în fața răului. Acuma, că există și mutanți cu intenții mai puțin nobile, e un lucru normal, căci stă în firea omului, de la Adam și Eva încoace, să se lase ademenit de tot soiul de tentații. Așa că de ce-ar fi mutanții mai breji decât oamenii? Nu sunt și ei oameni, dar înzestrați cu puteri extraordinare? Însă oameni, până la urmă? Iar această Academie, Organizația Checquy, este structurată precum piesele de șah (n-am încercat niciodată să învăț să joc șah, așa că nu cunosc regulile), fiecare cu rolul său bine definit: Ture, Nebuni, Pioni, Regi, Cai, Regine. Lucru menit să iște construcții hilare, de genul Calul Cutare a sărit în ajutorul Nebunului Cutare.

Din toate aceste idei ar fi ieșit o poveste trăsnet, plină de suspans și adrenalină, mai ales dacă am fi avut mult mai multe creaturi malefice și pline de colți, gheare și lame tăioase care să le crească din corpuri. Bine, sunt câteva, iar două dintre cazuri, cel al fabricii de mucegai din Bath și cel al cubului cărnos din Bath sunt destul de înfricoșătoare și extrem de bine puse în scenă, însă, lăsând la o parte partea plină de ironie cu hârțogăraia și birocrația excesivă, povestea se pierde printre amintirile Turei Thomas, ca să ajungem să aflăm cum anume și-a pierdut aceasta memoria, și cam lasă de izbeliște, de multe ori, firul narativ din prezent. Acest aspect i l-am reproșat și eu de-a lungul cărții, fiind, în opinia mea, un punct slab. Dar poate că îmi doream eu ceva mai alert, ca să nu adorm seara cu cartea în mână. Însă australianul Daniel O’Malley, purtătorul de cuvânt al agenției care investighează accidentele de transport, a ales să spună o poveste altfel, într-un mod altfel. Dovada faptului că povestea a prins și că este una dintre poveștile fantasy bune ale ultimilor câțiva ani este nota mare de pe Goodreads, nu întotdeauna un reper sigur (vedeți cazul Cassandra…), dar de urmărit, de cele mai multe ori.

Per ansamblu, povestea este o măiastră combinație de urban-fantasy și new-weird (da, în sfârșit, un autor a venit cu geniala idee de-a combina cele două subgenuri, sau cel puțin e primul întâlnit de mine), condimentată generos cu expresii de un umor debordant, acid și ironic cât să placă, fără să irite. Traducerea ajută și ea enorm, surprinzând perfect expresii, glume și idei pline de miez. Cu toate că e stufoasă și ar mai fi mers aerisită, episoadele cu amintirile Turei Thomas din trecut, care o călăuzesc pe Tura Thomas din prezent, combinate cu stângăciile incredibile când vine vorba de relațiile cu lumea reală, reprezintă totuși, zic eu, un aspect necesar al poveștii, făcând practic, din acest personaj, un studiu de caz în sine. Recomandată! Lăsați ideile preconcepute, este o poveste fantasy de calitate care nu apare la cele două mari de la noi. Am zis!

Lecturi 202: Caleb Carr – Alienistul

Este posibil ca imaginea să conţină: 3 persoane, barbă şi text

Caleb Carr – Alienistul (Dr. Laszlo Kreizler I: The Alienist, 1994) 608p., TPB, 13×20, Corint, 2019, Colecția Leda Edge, Trad. Monica Șerban, Red. Shauki Al-Gareeb, 49.99 (39.93) lei, ISBN 978-606-793-610-0

Premii: Anthony Award for Best First Novel (1995), Grand Prix de Littérature Policière for Romans étrangers (1996), Palle Rosenkrantz Prisen (1997)

Nominalizări: Lambda Literary Award Nominee for Gay Men’s Mystery (1995)

Nota Goodreads: 4.06 (132343 note)

Descrierea editurii: „New York, 1896. Jurnalistul John Schuyler Moore este chemat de doctorul Laszlo Kreizler – psiholog sau „alienist” – să vadă trupul mutilat al unui adolescent, abandonat pe podul Williamsburg, aflat încă în construcție. De aici, cei doi prieteni încep o călătorie revoluționară pentru lumea criminalisticii: crearea profilului psihologic al ucigașului pe baza detaliilor crimelor sale. În timpul aventurii lor periculoase, descoperă atât trecutul traumatizant, cât și mintea perversă a unui criminal care va ucide din nou, înainte ca vânătoarea lor să se termine. Cu un ritm susținut și captivant, marcat de amănunte istorice, Alienistul readuce în prim-plan New Yorkul din Epoca de Aur, cu blocurile și cu casele lui mari, cu polițiști corupți și gangsteri extravaganți, cu clădirile strălucitoare ale celor două Opere și bodegile sordide. Este o epocă în care, dacă pui la îndoială părerea generală că toți criminalii se nasc criminali și susții că ei se formează în mijlocul societății, poți suferi consecințe neașteptate și chiar fatale.”

Multe dintre romanele cu criminali în serie au plecat de la această poveste. Chestia am realizat-o abia când am văzut că „Alienistul” a părut în 1994 și că este considerat un clasic al genului. Cu mult înainte ca Dan Brown să lanseze moda romanelor cu mistere ezoterice cu Iisuși și Biblii pierdute, cu mult înainte ca Alex Michaelides, M.J. Arlidge sau Stefan Ahnhem să lanseze povești cu criminali în serie care au fost maltratați în copilărie și, ajunși la vârsta adolescenței sau mai târziu, se transformă în bestii însetate de sânge cărora le cășună pe copii sau pe oameni nevinovați, cu mult înainte să apară moda romanelor istorice cu criminali în serie, Caleb Carr a scris o carte care-l așază în capul listei autorilor de romane polițiste cu criminali în serie. Omul s-a documentat serios în privința New Yorkului de sfârșit de secol nouăsprezece, a mâncat psihologie și psihanaliză pe pâine, a inventat un personaj ici, altul colo, l-a implicat și pe Theodore Roosevelt, viitorul președinte american, care, la acea vreme, în 1896, când se petrece povestea din „Alienistul”, era comandant al poliției și încerca să reformeze din temelii o poliție înapoiată, prăfuită și coruptă până în măduva oaselor, adepta unor metode de anchetare și cercetare învechite și ineficiente, și a trântit un roman polițist istoric de toată frumusețea, pe care abia acum vreo doi ani l-a scos postul american TNT la lumină și l-a făcut și mai celebru, transformându-l într-un serial excelent, admirat de mai toată lumea.

Și-am înțeles și de ce, parcurgându-l pe îndelete, cam câte o sută de pagini pe seară, căci pur și simplu nu mă puteam concentra mai bine de atât. Scriitura e densă, încărcată, personajele sunt complexe și au dimensiuni și adâncimi nebănuite, crimele sunt de-a dreptul oribile, mai ales că victime sunt băieți prostituați, iar sordidul acelei lumi ce se apropia cu pași repezi de secolul douăzeci pare de-a dreptul incredibil în anul de grație 2019. Incredibil, și totuși perfect verosimil. Citesc acum o carte de Jean-Christophe Grange și mă uimește câtă perversitate și depravare poate exista pe lumea asta. Nimic nu s-a schimbat în 120 de ani. Nimic nu s-a schimbat de la Nero și Caligula încoace, de fapt. Oamenii au rămas la fel de putrezi pe interior, la fel de vicioși și la fel de depravați. Câtă vreme ai bani și o absență totală a conștiinței, care să-ți ofere posibilitatea de-a le face rău altora contra cost sau doar pentru că poți, crezi că totul este posibil.

„Înaintea secolului al XX-lea, persoanele care sufereau de boli mintale erau considerate ”alienate”, înstrăinate nu numai de restul societății, ci și de propria fire adevărată. Experții care studiau patologii mintale se numeau, în consecință, alieniști.

Un alt aspect demn de lăudat și care probabil că a contribuit din plin la entuziasmul cu care a fost primită povestea este implicarea doctorului Laszlo Kreizler, un personaj absolut fascinant, care reprezintă de fapt adevăratul deliciu al cărții. Acesta conduce un fel de sanatoriu, în care copiii maltratați, cu probleme sau cu tendințe ucigașe și sinucigașe pot fi tratați și, uneori, chiar vindecați. Sanatoriul a fost înființat de însuși Laszlo Kreizler, din banii lui și din mărinimia cu care l-a înzestrat natura. La un moment dat se insinuează că el însuși a fost maltratat când era mic, dovadă o mână incomplet vindecată, ceea ce ne duce imediat cu gândul la motivul pentru care a făcut și face în continuare ceea ce face. Vedeți voi, el e adeptul ideii că oamenii nu se nasc răi, malefici, ci devin răi pe parcurs, din cauza mediului în care trăiesc, a educației pe care o primesc și a modului în care sunt tratați de către societate. Dacă ești abuzat de mic și trăiești într-un mediu violent, atunci ai toate șansele să devii și tu violent la rândul tău. Nu este o teorie, ci un fapt dovedit. Personajul lui Caleb Carr n-a făcut decât să formuleze bazele acestei teorii, care s-a dovedit a fi de fapt adevărată, cu toate că la acea vreme toată lumea (mai puțin cei care-i vor sta alături și îl vor ajuta să rezolve complicatul caz al ucigașului în serie) îi lua în batjocură ideile trăsnite și-l considera nebun de legat. Însă asta-i o altă poveste.

„ – Nu căuta cauzele în oraș, a răspuns Kreizler sacadat, încercând să se facă înțeles cât mai limpede. Nici în împrejurările recente, nici în evenimente recente. Creatura pe care o cauți s-a născut cu mult timp în urmă. Monstrul și-a făcut probabil apariția în primii ani de viață, iar, dacă nu, atunci sigur în copilărie. Și nu neapărat aici.”

Povestea, ca s-o rezum în câteva cuvinte, e cam așa: un criminal omoară băieți din casele de toleranță care aveau în meniu și prostituați cu vârste undeva pe la 12-14 ani, pe care îi leagă fedeleș, le taie gâturile, le scoate ochii și-i mutilează oribil și apoi îi lasă în văzul lumii, pe construcții înalte. Se pare că-i lasă acolo în încercarea de-a fi prins de fapt, căci ucigașii s-ar părea că nu vor doar să omoare, ci și să fie prinși, opriți din a mai comite astfel de acte abominabile. O altă teorie care se dovedește, uneori, adevărată. Cei care se vor ocupa de teribilul caz al ucigașului de copii sunt Laszlo Kreizler, psiholog și psihiatru celebru, John Schuyler Moore, ziarist și prieten apropiat al lui Kreizler, Theodore Roosevelt, pe care l-am pomenit ceva mai sus, Sara Moore, un fel de polițistă avangardistă, a cărei contribuție va fi deosebit de însemnată, și frații Marcus și Lucius Isaacson, polițiști și ei, adepții unor metode de anchetare moderne, chiar revoluționare, care își vor aduce un însemnat aport în rezolvarea complicatului caz.

Lumea imaginată de Caleb Carr este sordidă, murdară, împuțită și de-a dreptul revoltătoare. Personajele sunt sălbatice, cinice, carismatice și par însetate de sânge nevinovat. Există însă și personaje de care te poți apropia, cu toate că niciunul nu e perfect, fiecăruia îi poți găsi atât calități, cât și defecte, trebuie doar să stai să le analizezi pe îndelete. Bine, Sarei nu prea am ce-i reproșa, recunosc. Protagoniștii nu sunt doar nevoiți să rezolve o anchetă extrem de dificilă și de tenebroasă, ci trebuie să lupte și cu restul polițiștilor, corupți, înapoiați și violenți, cu gangsterii cărora le tulbură apele și cu prejudecățile unei societăți care parcă a încremenit într-un Ev Mediu permanent. Povestea curge molcom, indiciile sunt oferite pas cu pas, dovezile se strâng cu greu și profilul psihologic al criminalului este conturat bucată cu bucată, din frânturi de informații și mici indicii pe care tot el li oferă anchetatorilor prin modul de acțiune și prin violența faptelor, sau prin fragmențelele de amintiri cu care rămân cei care au apucat să-l vadă, fugar și pe întuneric, pe ucigaș. Ancheta e realizată ca la carte și chiar dacă povestea pare ușor cam lungă la un moment dat, rezultatul este unul mai mult decât satisfăcător. Romanul este extrem de solid și de atent alcătuit și mi-ar plăcea să cred că popularitatea lui nu se datorează mai ales serialului, ci pur și simplu faptului că este unul dintre cele mai bune romane de acest gen scrise vreodată. Recomandată!

„ – Mai precis, trupul băiatului Santorelli. Locul în care a fost găsit el și ceilalți doi. Criminalul ar fi putut continua să-și ascundă victimele la nesfârșit – numai Dumnezeu știe câți alții a omorât în ultimii trei ani. Totuși, acum ne oferă o declarație deschisă a activităților sale – nu cu mult deosebită de a Spintecătorului, care a informat autoritățile londoneze cu privire la crimele sale. O parte îngropată, atrofiată, dar încă nu moartă a criminalului nostru începe să se sature de vărsarea de sânge. În aceste trei cadavre putem citi, la fel de clar ca niște cuvinte scrise, strigătul lui deznădăjduit să îl găsim. Și să îl găsim iute, fiindcă programul după care ucide este unul strict, bănuiesc. Trebuie să învățăm să descifrăm acest program.”

NB: sezonul doi al serialului va apărea anul acesta, volumul doi al seriei va apărea și la noi, cândva.

Semnal editorial 80 + Fragment în avanpremieră: S.A. Chakraborty – Regatul de Aramă

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Luna viitoare la Leda Edge: REGATUL DE ARAMĂ, de S.A. Chakraborty, al doilea volum al Trilogiei Daevabadului, traducere de Claudia Roxana Olteanu.

O NOUĂ POVESTE CAPTIVANTĂ CARE SE PETRECE ÎN DAEVABAD, ORAȘUL DE BRONZ AL DJINN-ILOR DIN O MIE ȘI UNA DE NOPȚI

Au trecut cinci ani de când Nahri a văzut cum preafrumosul ei Darayavahoush e-Afshin a fost ucis de idealistul și habotnicul prinț Alyzaid cel posedat de mariz-i, iar magicul Daevabad a trecut prin transformări profunde. Acum, djinn-ii din toată lumea se grăbesc spre orașul cu ziduri de bronz, pentru a sărbători trecerea într-un alt secol, fără să aibă habar că o forță misterioasă se pregătește de atac. Cei oprimați și târâți în sclavie sunt gata să stârnească un adevărat război civil, iar Nahri nu e sigură dacă va reuși să aducă pacea mult râvnită între triburile celor pursânge și neamul shafiț-ilor, în ciuda tuturor riscurilor pe care și le asumă sfidându-i nu doar pe preaputernicii preoți daeva, ci și pe ocârmuitorul djinn-ilor, nemilostivul Ghassan. Viitorul atârnă de un fir de păr, căci locuitorii Daevabadului sunt pe punctul să se confrunte cu o amenințare nemaiîntâlnită.

„Promisiunea făcută cu Orașul de bronz a fost respectată într-un mod impresionant!” Kirkus Reviews

„În acest al doilea volum al Trilogiei Daevabadului, S.A. Chakraborty sporește tensiunea și mărește miza cu ajutorul dilemelor morale și al pericolelor pe care le au de înfruntat îndrăgitele sale personaje.” Publishers Weekly

„O poveste fascinantă, de-a dreptul magică!” Library Journal

S.A. Chakraborty este o scriitoare newyorkeză și o mare pasionată de istorie. A debutat cu TRILOGIA DAEVABADULUI, o serie fantasy a cărei acțiune se desfășoară în Orient, în secolul al XVIII-lea, din care au apărut: Orașul de bronz (2017) – bestseller finalist al prestigioaselor premii literare Locus și World Fantasy, declarat „cea mai bună carte fantasy a anului 2017” de Library Journal, The Verge și SYFY Wire – și Regatul de aramă (2019). În prezent, definitivează cel de-al treilea volum, Imperiul de aur, care va fi publicat în 2020, și a început o nouă serie, despre care nu dorește să spună decât că va fi „o combinație între Sindbad Marinarul și Ocean’s Eleven”! Pasiunea pentru literatură a autoarei este demonstrată și de faptul că își dedică timpul prețios pentru a organiza evenimentele grupului Brooklyn Speculative Fiction Writers. Când nu e cu nasul în vreo carte, îi place să facă drumeții, să tricoteze și să recreeze complicate festinuri medievale pentru soțul și fiica sa.

I

NAHRI

Nahri a închis ochii, întorcându‑și fața spre soare, să se bucure de căldura acestuia pe care o simțea pe obraji. A tras adânc aer în piept, savurând mirosul de pământ reavăn care venea dinspre munții îndepărtați, precum și briza proaspătă a lacului.

– Au întârziat! s‑a plâns Mereu întârzie! Am impresia că le place să ne vadă stând așa, cu ochii‑n soare.

Zaynab s‑a strâmbat.

– Dhiru, tu n‑ai ajuns la timp la niciun eveniment din viața ta! l‑a dojenit prințesa pe fratele ei mai Chiar vrei să începi o asemenea luptă?

Nahri nu a băgat în seamă gâlceava lor, a inspirat din nou aerul răcoros și s‑a desfătat cu liniștea locurilor. Se întâmpla rar să se bucure de o astfel de libertate și avea de gând să savureze totul. Învățase pe pielea ei că nu exista nicio altă cale.

Prima oară când încercase să se furișeze din palat fusese la puțin timp după noaptea petrecută pe corabie. Căutase cu dispe‑ rare ceva care să‑i abată gândurile și jinduia să rătăcească prin lo‑curi din oraș pe unde nu mai fusese, prin unele în care să nu mai fie bântuită de gândul la Dara.

Drept pedeapsă, Ghassan poruncise să fie adusă în fața lui slujnica ei, Dunoor. Apoi chiar acolo, sub ochii lui Nahri, îi legase nefericitei limba cu farmece, pentru că nu anunțase dispariția lui banu nahida, lipsind‑o de darul vorbirii pentru totdeauna.

A doua oară, Nahri fusese mânată de sfidare. Ea și Muntadhir urmau să se căsătorească în curând. Era o banu nahida! Cine se credea Ghassan, s‑o țină închisă pe ea în orașul străbunilor ei?

De data aceasta fusese mai grijulie, asigurându‑se ca toate însoțitoarele sale să aibă scuza că fuseseră trimise cu treburi și se folosise chiar de palat pentru a se ascunde, înaintând pe coridoarele aproape neumblate.

Cu toate acestea, Ghassan izbutise să afle, din nou, totul. Așa că îl adusese pe străjerul care dormise când ea trecuse pe lângă el în vârful degetelor și pusese să fie biciuit până când nu mai rămă‑ sese pe spatele lui nicio urmă de piele nesfâșiată.

A treia oară, Nahri nici măcar nu se ferise. Proaspăt căsătorită cu Muntadhir, se hotărâse să facă o plimbare de la Marele Templu până la palat, într‑o zi cu soare. Nu‑și închipuise că Ghassan – care era acum socrul ei – ar fi putut avea ceva împotrivă. Pe drum, po‑ posise la o cafenea micuță din cartierul daev‑ilor, unde petrecuse câteva momente plăcute stând de vorbă cu proprietarii surprinși și bucuroși.

A doua zi, Ghassan a poruncit ca amândoi daev‑ii să fie aduși la palat. De data aceasta, nu a mai fost nevoie să îi pedepsească. Nahri abia ce le‑a văzut chipurile înfricoșate, că s‑a aruncat în genunchi și a jurat că nu va mai pleca niciodată fără să aibă voie. Asta însemna că nu rata niciodată ocazia să iasă dintre zidu‑ rile palatului. În afară de ciondăneala copiilor regelui și de țipătul unui șoim, pe lac era liniște deplină, iar aerul o învăluia într‑o liniște binecuvântată și profundă.

Ușurarea ei nu a trecut neobservată.

– Soția ta arată ca o persoană care a fost eliberată după un secol petrecut în temniță, a murmurat Zaynab, la câțiva pași de ea.

Vorbise încet, dar Nahri avea darul de a auzi șoaptele.

– Până și mie începe să‑mi pară rău pentru ea, deși una din‑ tre vițele din grădina ei mi‑a smuls felegeanul din mână ultima oară când am luat ceaiul împreună, a murmurat prințesa.

Muntadhir i‑a făcut semn să tacă.

– Sunt sigur că nu a vrut să facă una ca asta! a șoptit emirul. Uneori… se mai întâmplă așa când e ea în preajmă.

– Am auzit că una dintre statuile de shedu l‑a ciupit pe un soldat care a pălmuit‑o pe servitoarea ei, a continuat Zaynab.

– Poate că n‑ar fi trebuit să‑i pălmuiască servitoarea! a sugerat prințul.

Șoaptele lui Muntadhir căpătaseră un ton mai aspru.

– Dar destul cu bârfele! a curmat el șușoteala. Nu vreau ca ava* să audă lucruri de‑astea.

Nahri a zâmbit sub vălul ei, plăcut surprinsă de felul în care soțul său îi lua apărarea. Cu toate că erau căsătoriți de aproape cinci ani de‑acum, Muntadhir îi lua arareori partea în fața celor din familia lui.

A deschis ochii și a admirat priveliștea. Era o zi frumoasă, una dintre puținele în care niciun nor nu păta albastrul strălucitor și adânc al cerului din Daevabad.

Toți trei așteptau în fața portului odinioară măreț al orașului. Docurile erau încă folosite, dar restul portului era o ruină și, după cât se părea, fusese în halul acela de părăginire de câteva secole bune. Dintre pietrele crăpate ieșeau buruieni, iar coloanele de granit decorative erau prăbușite. Singurul lucru care mai amin‑ tea de măreția apusă se afla chiar în spatele lui Nahri: chipurile lucioase de bronz ale străbunilor ei sculptate cu migală în zidurile rezistente ale orașului.

* Abba (în limba aramaică în original, din ῾āḇ, ebr.), „părinte, tată”, termen care a circulat și în limba română sub forma avă. Aici și în continuare, la fel ca în primul volum al Trilogiei Daevabadului, Orașul de bronz (Editura Corint, București, 2018), termenii proveniți din limbi străine au fost ortografiați în text în conformitate cu transliterarea sim‑ plificată folosită de autoare. Pentru a sugera cititorului român cum trebuie pronunțați însă, în „Glosar”, alături de definițiile create de autoare, au fost adăugate și transliterările corecte, în conformitate cu normele în vigoare (n. red.).

În fața ei se zăreau lacul și munții învăluiți de o pâclă verzuie de pe malul celălalt, care coborau până la fâșia de plajă pietroasă.

Lacul însuși era liniștit, cu undele lui tulburi blestemate demult, demult de tot, de un marid în vremea unei vrajbe uitate cu cei din Consiliul Nahizilor.

Nahri se străduia din răsputeri să nu se gândească la toate aces‑ tea. Nici nu‑și lăsa privirea să alunece spre miazăzi, acolo unde stâncile înalte din spatele palatului coborau până la apele întunecate. Încă nu putea să se gândească măcar la ce se întâmplase pe luciul lor cu cinci ani în urmă!

Aerul a pâlpâit și a sclipit, atrăgându‑i atenția spre mijlocul lacului.

Veniseră cei din neamul ayaanle!

Corabia care ieșise de sub văl părea desprinsă dintr‑un basm, căci plutea prin ceață cu o grație care contrasta cu dimensiunea sa uluitoare. Nahri crescuse pe malul Nilului și era deprinsă să vadă nave – de la nenumăratele feluci delicate și bărcile pescărești, până la uriașele vase pline de mărfuri care treceau fără de oprire pe apele fluviului măreț.

Dar corabia aceea nu semăna deloc cu vreuna dintre acelea bine cunoscute ei, căci părea destul de mare, încât să încapă în ea sute de călători, iar lemnul de tec negru din care fusese făcută sclipea orbitor în soare în timp ce înainta pe lac. Pe catarge fluturau fla‑ muri de un albastru‑verzui, împodobite cu blazoane care înfățișau piramide țesute cu fir de aur și tablete de sare în formă de stele brodate cu fir de argint. Numeroasele vele de culoarea ambrei – și Nahri numărase cel puțin douăsprezece! – se umflau în vânt, impunătoare, făcând să pară de‑a dreptul neînsemnate punțile lustruite. Pânzele acelea de corabie, segmentate și dungate, semănau mai mult cu niște aripi decât orice altceva aflat la bord și tremurau și se unduiau în vânt ca și cum ar fi fost ale unei păsări vii.

Uimită, Nahri s‑a apropiat de frații Al Qahtani.

– Cum au reușit să ajungă aici cu corabia? i‑a întrebat.

Singurul teritoriu care exista în afara granițelor vrăjite ce mărgineau lacul imens din Daevabad și munții cețoși era o întindere vastă de deșert stâncos.

– Pentru că nu‑i o corabie obișnuită, i‑a răspuns Zaynab, zâmbind. E una de deșert. Sahraynii au închipuit‑o. Și doar ei știu să le facă, fiindcă au mare grijă să păstreze taina magiei Un căpitan iscusit poate zbura în jurul lumii cu o astfel de navă.

A oftat, cu o privire în care se citeau și admirația, și tristețea.

– Sahraynii le cer celor din neamul ayaanle o avere pentru a le îngădui să le întrebuințeze, dar folosirea lor e nespus de grăitoare! a adăugat domnița.

Muntadhir nu părea la fel de impresionat de preafrumoasa corabie.

– E nespus de interesant cum de cei din neamul ayaanle au putut să‑și permită o astfel de corabie, când birurile din Ta Ntry sunt strânse cu așa de multă caznă de‑atât amar de vreme! s‑a stropșit emirul.

Nahri i‑a aruncat o privire soțului său. Deși Muntadhir nu îi vorbise niciodată direct despre problemele economice ale orașului, acestea erau limpezi pentru oricine – mai ales pentru o banu nahida care tămăduia rănile căpătate în timpul antrenamentelor de soldații ce se plângeau de micșorarea rațiilor și care îi dezlega pe secretarii din ce în ce mai istoviți ai vistieriei de vrăjle pe care ei și colegii lor și le aruncau unii asupra altora în ultima vreme.

Din fericire, declinul acesta nu îi afecta prea tare pe daev‑ii ei – mai ales pentru că aceștia încetaseră să mai facă schimburi cu alte triburi după ce Ghassan încuviințase, tacit, după moartea lui Dara, ca tarabele să le fie distruse, iar negustorii, hărțuiți în Marele Bazar. Ce rost ar mai fi avut să facă negoț cu djinn‑ii, când nimeni nu îi ocrotea?

Corabia ayaanle s‑a apropiat încetișor și velele i‑au fost strânse de mateloții îmbrăcați în straie din pânză vărgată, în culorii vii, care purtau bijuterii de aur și care zoreau de colo‑colo. Pe puntea de sus, o creatură, care semăna cu o himeră, având un corp de fe‑ lină, acoperit cu solzi rubinii, se smucea într‑un frâu de aur, fă‑ când să‑i sticlească în soare coarnele ca niște diamante și bătând din coada‑i ca de șarpe.

Nici n‑a ancorat bine corabia, că mai mulți pasageri au coborât de pe navă și s‑au apropiat de grupul celor de os domnesc. Printre ei era un bărbat înveșmântat într‑o robă amplă, albastră‑azurie, care avea un turban argintiu, care îi învăluia și capul, și gâtul.

– Emirule Muntadhir! a salutat bărbatul, zâmbind și făcând o plecăciune cuviincioasă. Pacea lui Allah fie cu tine!

– Pacea lui Allah fie și cu tine! i‑a răspuns Muntadhir, politicos. Ridică‑te, rogu‑te!

Bărbatul ayaanle și‑a îndreptat spatele și i‑a zâmbit cu mai multă sinceritate lui Zaynab.

– Mica mea prințesă, cât ai crescut! a spus el și a izbucnit în râs. Te‑nduri să‑i faci o mare onoare unui bătrân zaraf, unuia care schimbă bani, venind să mă întâmpini în persoană!

– Onoarea e de partea mea! l‑a asigurat Zaynab cu o grație pe care Nahri n‑ar fi avut niciodată răbdare să‑nvețe cum s‑o imite. Trag nădejde că drumul ți‑a fost lesnicios și bun!

– Slavă lui Allah pentru milostenia sa!

Bărbatul s‑a întors spre Nahri, iar ochii lui aurii au licărit de uimire.

– Aceasta să fie, oare, fata nahidă? a întrebat.

Apoi a clipit, iar lui Nahri nu i‑a scăpat faptul că s‑a dat puțin înapoi.

– Este soția mea, l‑a corectat Muntadhir, pe un ton vădit mai rece.

Nahri s‑a uitat în ochii lui și s‑a apropiat de el, strângându‑și ușor chador‑ul.

– Eu sunt banu nahida, a spus ea prin văl. Am auzit că te numești Abul Dawanik.

Bătrânul i‑a făcut o plecăciune și a încuviințat:

– Ai auzit bine.

Nu și‑a desprins o clipă ochii de pe chipul ei, iar lui Nahri i se părea că iscodirea lui îi făcea pielea să i se furnice. Bărbatul a clătinat din cap.

– Uimitor! a exclamat. Nu mi‑am închipuit vreodată că voi întâlni o nahidă adevărată.

Nahri a scrâșnit.

– Din când în când, îmi este îngăduit să părăsesc palatul și să‑i îngrozesc pe djinn‑i.

Muntadhir și‑a dres vocea.

– Am pregătit în caravanseraiul regal locuri pentru toată suita ta și pentru mărfurile tale, l‑a încredințat emirul pe bătrân. M‑aș bucura să vă însoțesc eu însumi acolo.

Abul Dawanik a oftat și a murmurat:

– Vai, tare puțintică marfă avem cu noi! Ai mei ar fi avut ne‑ voie de mai mult timp să izbutească să adune toate dările pentru caravana birurilor.

Chipul lui Muntadhir a rămas neclintit, expresia nu i s‑a schimbat câtuși de puțin, dar Nahri a simțit că inima îi bătea mai tare.

– Nu așa ne‑a fost înțelegerea! a spus emirul.

Avertismentul care se deslușea în vocea lui îi amintea așa de mult de Ghassan, încât Nahri a simțit c‑o trecea un fior rece.

– Știi cât de puțin timp a mai rămas până la Navasatem, nu‑i așa? E destul de greu să plănuiești o sărbătoare ce are loc doar la o sută de ani odată, când plata birurilor întârzie mereu.

Abul Dawanik s‑a uitat la Muntadhir cu aerul cuiva jignit.

– Chiar așa, ne aruncăm direct în discuția asta despre bani, emirul meu? Regulile ospitalității geziri cu care sunt obișnuit cereau să mai fi sporovăit cel puțin vreo zece minute despre nimicuri politicoase.

Răspunsul lui Muntadhir a fost direct:

– Poate c‑ai prefera compania tatălui meu în locul aceleia pe care o ofer eu însumi.

Abul Dawanik nu a părut deloc intimidat. Dacă, înainte de a da vreun răspuns, se schimbase, într‑adevăr, ceva în expresia lui, atunci, după cum a observat Nahri, fusese doar pentru ca bătrânul să pară, parcă, și mai viclean.

– Nu e nevoie să mă ameninți, Înălțimea Ta! Caravana e pe drum, în urma noastră, și va sosi după câteva săptămâni.

I‑au strălucit ochii când a adăugat:

– Și nu mă îndoiesc că te va umple de bucurie ce îți va Din spatele lor, de dincolo de zidurile orașului, s‑a auzit adhan‑ul, care‑i chema pe credincioși la rugăciunea de la amiază. Invocarea melodioasă se ridica și cobora, asemenea unor valuri din ce în ce mai slabe, pe măsură ce muezinii din minaretele aflate din ce în ce mai departe o preluau și o repetau, iar Nahri a încercat să‑și înăbușe împunsătura cunoscută a durerii stârnite de dorul de casă. Adhan‑ul o făcea întotdeauna să se gândească la Cairo.

– Dhiru, negreșit că asta poate să mai aștepte! a spus Zaynab, încercând, neîndoios, să atenueze încordarea dintre cei doi bărbați. Abul Dawanik este oaspetele A făcut o călătorie lungă. Ce‑ar fi ca voi doi să mergeți să vă rugați împreună și apoi să vă duceți în caravanserai? Aș putea s‑o însoțesc eu pe Nahri înapoi la palat.

Muntadhir nu a părut încântat, dar nici nu s‑a opus.

– Te‑ar supăra? a întrebat‑o el pe Nahri,

„Am de ales?” s‑a întrebat banu nahida în sinea ei.

Slujitorii lui Zaynab veniseră deja cu palanchinul, acea cușcă nespus de frumoasă care avea să o ducă pe Nahri înapoi în temnița sa aurită.

– Sigur că nu, a murmurat ea, apoi s‑a îndepărtat de malul lacului, pornind în urma cumnatei

Nu au vorbit prea mult pe drumul de întoarcere. Zaynab părea adâncită în gânduri, iar Nahri era bucuroasă că își putea odihni ochii înainte de a ajunge în infirmeria ei cea aglomerată.

Numai că palanchinul s‑a oprit brusc, mai devreme decât ar fi trebuit.

Nahri s‑a trezit din moțăiala ei cu o tresărire, s‑a frecat la ochi și s‑a încruntat când a văzut‑o pe Zaynab cum își scotea în grabă niște bijuterii. A privit‑o apoi pe prințesă cum le ascundea sub o pernuță și cum scotea de sub bancheta tapisată cu brocart două abaya de pânză, folosind‑o pe una din ele pentru a‑și acoperi rochia de mătase.

– Vom fi jefuite? a întrebat‑o Nahri, sperând, într‑un fel, să fie adevărat.

Un jaf ar fi însemnat o amânare a revenirii la palat, unde Ghassan o supraveghea necontenit.

Zaynab și‑a strâns părul într‑un șal negru.

– Sigur că nu! a liniștit‑o. Mă duc la plimbare!

– La plimbare?

– Nu ești singura care vrea să mai scape, din când în când, iar eu, una, profit de orice ocazie care se ivește.

I‑a aruncat cea de‑a doua abaya.

– Repede, pune‑ți asta pe tine! a povățuit‑o. Și ține‑ți fața acoperită!

Nahri s‑a uitat la ea, uimită.

– Vrei să vin și eu? s‑a mirat.

Zaynab s‑a uitat fix la ea.

– Te cunosc de cinci ani! N‑am curaj să te las singură cu bijuteriile mele! i‑a răspuns.

Nahri a șovăit, ispitită de idee. Dar chipurile înspăimântate ale celor pe care Ghassan îi pedepsise din cauza ei i‑au apărut de îndată în minte, iar inima i s‑a umplut de frică.

– Nu Tatăl tău va… Chipul lui Zaynab s‑a îmblânzit.

– Până acum nu m‑a prins niciodată, să știi! s‑a lăudat, ghicindu‑i gândurile. Și dacă mă va prinde azi, o să iau totul asupra mea, făgăduiesc!

A împins‑o ușor.

– Hai, rogu‑te! a îndemnat‑o. Mi se pare că ai nevoie de o ieșire chiar mai mult decât mine.

Nahri a  analizat  repede  situația.  Ghassan  avea,  într‑adevăr, o slăbiciune pentru singura lui fiică, așa că, după încă o clipă de șovăire, s‑a lăsat ispitită. Și‑a scos repede cele mai bătătoare la ochi bijuterii regale, le‑a pus în săculețul pe care i l‑a oferit Zaynab și a coborât după aceasta din palanchin.

După cele câteva cuvinte rostite în șoaptă și după felul în care prințesa i‑a făcut cu ochiul unuia dintre servitori, Nahri și‑a dat seama că escapadele acestea aveau loc adeseori. Apoi cele două femei au fost înghițite de valul trecătorilor. Nahri mai fusese de multe ori în Cartierul Geziri cu Muntadhir, în vizită la rudele lui, dar nu văzuse nimic prin perdeluțele palanchinului cu care călătoreau sau din odăile somptuoase ale conacelor. Femeile de la palat nu trebuiau să se amestece cu cele obișnuite, darămite să rătăcească singure pe străzi!

La prima vedere, cartierul părea mic, căci, deși orașul era stăpânit de o familie geziri, se zvonea că, de fapt, cei mai mulți membri ai tribului preferaseră să trăiască în munți stâncoși cu care erau obișnuiți. Dar era un cartier plăcut vederii: bâdgir‑ii* se înălțau sus, sus, împrăștiind adierile răcoroase de pe lac printre șirurile lungi de case înalte din cărămidă, ale căror fațade deschise la culoare erau împodobite cu obloane de cupru și stucaturi dantelate. În față era sukul, piața ferită de soare printr‑un acoperiș improvizat din rogojini de papură și răcorită de un pârâu cu apă sclipitoare, plin de gheață fermecată, care curgea printr‑un șanț tăiat în mijlocul străzii. Peste drum de suk era moscheea cea mare a orașului, iar lângă ea se înălța un mare pavilion plutitor, umbrit de curmali și de lămâi, unde câteva familii se ospătau cu halva cu cacao, cafea și alte bunătăți luate din piață.

Și peste toate acestea se ridica turnul înalt al Citadelei, sediul

Gărzii Regale, care își întindea umbra peste Cartierul Geziri și peste Marele Bazar din apropiere, scos în evidență față de zidu‑ rile de bronz ce separau orașul Daevabad de lacul lui cel aducă‑ tor de moarte. Nisreen îi declarase cândva lui Nahri – una dintre nenumăratele sale avertismente sumbre referitoare la cei din neamul geziri – că, se spunea, Citadela fusese prima construcție ridicată de Zaydi al Qahtani, după ce cucerise Daevabadul și alungase Consiliul Nahizilor, de unde stăpânise vreme de ani și ani, lăsând ca palatul regal să se părăginească, să devină doar o ruină cu pereții mânjiți de sângele străbunilor ei.

* Bâdgir (ar.), „prinzător de vânt” (cuvânt compus din bâd, „vânt” și gir, „care prinde; prinzător”), denumirea unor turnuri de aerisire specifice arhitecturii persane (n. red.)

Și, chiar în clipa aceea, când se gândea la istoria cumplită a cartierului, Zaynab a luat‑o de braț și a tras‑o spre piață, iar Nahri s‑a lăsat condusă cu bucurie. Cu un gest dibaci, dar făcut aproape fără de voie, a șterpelit în trecere o portocală bine coaptă de pe o tarabă. Era un lucru nesăbuit să fure, dar se simțea atât de liberă cum umbla așa, pe străzile aglomerate! Ce era drept, nu era Cairo, dar vânzoleala trecătorilor grăbiți, aroma mâncărurilor și grupu‑ rile de bărbați care ieșeau din moschee îi erau îndeajuns de familiare, încât să‑i aline puțin dorul de casă. Era din nou o anonimă, după atâția ani, iar asta i se părea de‑a dreptul încântător.

Au încetinit pasul după ce au pătruns în piața adumbrită. Nahri se uita în jur, fascinată.

O femeie‑sticlar transforma nisipul fierbinte  într‑un  clondir din sticlă pestriță, iar peste drum de ea un război de țesut  mergea singur, trăgând și înfășurând fire de lână în culori aprinse, și fiind gata‑gata să termine un covoraș de rugăciune. De la o tarabă acoperită cu flori venea o aromă puternică, fiindcă un parfumier stropea cu apă de trandafiri și mosc o tipsie sclipitoare cu ambră topită. Alături, doi gheparzi dresați să ajute la vânătoare, care aveau zgărzi bătute cu diamante, stăteau tolăniți pe niște perne suspendate prin magie, împărțind spațiul din fața unei dughene cu două păsări‑de‑foc care țipau ascuțit.

Zaynab s‑a oprit să mângâie marile feline, iar Nahri a luat‑o înante. Pe o alee era un șir de vânzători de cărți, iar banu nahida s‑a dus direct la ei, captivată de imaginea tomurilor așezate frumos pe rogojini și pe mese. Deși câteva aveau o aură magică, neîndoios, cu coperțile lor din solzi și cu paginile care le sclipeau ușor, cele mai multe păreau cu totul și cu totul omenești. Nahri nu era deloc sur‑ prinsă: dintre toate triburile djinn‑ilor se spunea că gezirii erau cei mai apropiați de oamenii cu care conviețuiau în bună pace.

Tânăra s‑a oprit la prima tarabă. Majoritatea cărților erau scrise în arabă, iar asta a făcut‑o să simtă o împunsătură ciudată în inimă, căci aceea fusese prima limbă în care învățase să citească, iar ea, una, nu putea despărți în mintea sa deprinderea aceea de gândul  la tânărul prinț care o ajutase s‑o capete. Fiindcă nu voia să se gân‑ dească la Ali, s‑a uitat într‑o doară spre cealaltă tarabă. În mijlocul acesteia trona un op pe a cărui scoarță fuseseră schițate trei piramide.

Nahri a fost acolo într‑o clipită și a luat cartea în mâini ca și cum ar fi îmbrățișat un prieten de mult pierdut. Erau piramidele faimoase din Giza, de bună seamă, și, răsfoind paginile tomului, a mai descoperit și alte monumente cunoscute din Cairo: cele două minarete ale porții Bab Zuweila și vastul interior al geamiei Ibn Tulun. A mai zărit și imaginea a trei femei îmbrăcate în aceleași veșminte negre pe care odinioară le purtase și Nahri care luau apă din Nil, precum și niște bărbați care sortau movile de trestie de zahăr.

– Aveți ochi buni, domnișoară! a firitisit‑o anticarul. Un geziri în vârstă s‑a apropiat încetișor de ea.

– Este una dintre cele mai noi achiziții de carte umană și nu am mai văzut vreodată așa ceva! i‑a mărturisit. Un negustor sahrayn a cumpărat‑o când a traversat Nilul.

Nahri și‑a trecut degetele pe prima filă. Cartea era scrisă cu niște caractere necunoscute.

– Ce limbă‑i asta? l‑a întrebat pe bătrân. Bărbatul a ridicat din umeri.

– Nu știu prea bine, i‑a mărturisit. Literele par să semene cu acelea din cărțile latinești Negustorul care a luat‑o nu a stat prea mult în Egipt; a spus că i s‑a părut că oamenii de acolo erau prinși într‑un soi de război.

„Auzi la el: «un soi de război»!” s‑a minunat Nahri și degetele parcă i s‑au încleștat și mai tare pe carte.

Egiptul abia fusese ocupat de franțuji când plecase ea de acolo și, mai înaintea acestora, fusese stăpânit de otomani… Părea că soarta ei era să aparțină veșnic unui popor subjugat oriunde s‑ar fi dus.

– Cât ceri pe ea? l‑a iscodit pe babalâc.

– Trei dinari!

Nahri s‑a uitat la el cu ochii mijiți.

– Trei dinari? s‑a mirat. Ai, cumva, impresia c‑aș fi făcută din aur?

Bărbatul părea uluit.

– Atât… atât costă, domniță!

– Poate pentru altcineva, i‑a spus ea, în zeflemea, prefăcându‑se jignită, să‑și ascundă încântarea. Nu‑ți dau niciun sfanț peste zece dirhami!

Omul a rămas cu gura căscată.

– Dar noi nu facem astfel…

Zaynab se apropiase de ea și de‑acum îi strângea brațul cu putere.

– Ce faci? a întrebat‑o prințesa. Nahri și‑a dat ochii peste cap.

– Se cheamă „tocmeală”, scumpă surioară! a lămurit‑o. Sunt sigură că tu n‑a trebuit să faci vreodată asta, dar…

– Gezirii nu se tocmesc niciodată în sukurile comunității noastre! a dojenit‑o prințesa.

Cuvintele lui Zaynab erau încărcate de dezgust.

– Asta ar da naștere discordiilor! a încheiat Nahri a fost de‑a dreptul indignată.

– Păi cum, le dați, pur și simplu, cât vă cer? s‑a minunat.

Nu‑i venea să creadă că se căsătorise cu un bărbat care făcea parte dintr‑un popor atât de naiv!

– Și dacă te‑nșală? a continuat banu nahida.

Zaynab deja îi întinsese trei monede de aur vânzătorului când i‑a răspuns:

– Poate‑ar fi bine să nu mai crezi tot timpul că vrea cineva să te înșele, ce zici?

Apoi a tras‑o pe Nahri de acolo și i‑a pus cartea în brațe, adăugând:

– Și nu te mai da în spectacol! Parcă era vorba să nu fim prinse!

Nahri a strâns cartea la piept, puțin rușinată.

– O să‑ți dau banii înapoi! a făgăduit.

– Nu mă jigni! a șuierat prințesa.

Vocea lui Zaynab s‑a îmblânzit repede.

– Nu ești primul nesăbuit pentru care cumpăr cărți omenești peste măsură de scumpe de pe ulicioara asta! a lămurit‑o.

Nahri s‑a uitat repede la prințesă. Ar fi vrut să insiste asupra acelui subiect la fel de mult pe cât ar fi vrut să‑l schimbe! Căci, în linii mari, cam acestea erau sentimentele contradictorii pe care le simțea față de Alizayd al Qahtani.

„Las‑o baltă!”

Avea mai multe căi de a o sâcâi pe cumnata ei.

– Am auzit zvonuri că ți‑ar face curte un nobil din Malacca, a spus banu nahida, radioasă, după ce au pornit din nou.

Zaynab s‑a oprit locului pe dată și a întrebat‑o:

– De unde ai auzit una ca asta?

– Păi, știi, mie îmi place nespus de mult să stau la taifas cu pacienții mei!

Prințesa a clătinat din cap.

– Pacienții tăi ar trebui să‑nvețe să‑și țină gura! s‑a oțărât. Iar tu, una, neîndoios, s‑ar cuveni să‑nveți să‑ți ții gura! Dar, de bună seamă, meritam una ca asta, de vreme ce ți‑am cumpărat cartea aia despre anticele construcții ciudate ale oamenilor!

– Nu vrei să te măriți cu el? a iscodit‑o Nahri, descojindu‑și portocala șterpelită.

– Ba bine că nu! Fără doar și poate că nu vreau! i‑a răspuns Zaynab. Malacca se află hăt, departe, de cealaltă parte a mării! Nu mi‑aș mai vedea în veci familia!

În glasul ei se strecurase deja o urmă de dispreț când a adăugat:

– Pe urmă, mai are încă trei soții, vreo doisprezece copii și se apropie de două sute de ani!

– Păi, atunci, refuză „partida”, ce mai aștepți? a îndemnat‑o Nahri.

– Asta‑i o hotărâre pe care numai tata o poate lua! a lămurit‑o Zaynab.

Chipul domniței s‑a crispat.

– Iar pețitorul meu e un bărbat putred de bogat! a spus ea, oftând.

Aha! Grijile lui Muntadhir referitoare la starea deplorabilă a vistieriei orașului căpătau de‑acum mai multă noimă pentru banu nahida.

– Mama ta nu se poate opune? a întrebat Nahri.

Regina Hatset o intimida și nu își închipuia că putea să existe vreo femeie care ar fi acceptat ca singura ei fiică să fie trimisă la Malacca, oricât de mulți bani s‑ar fi primit pentru asta.

Zaynab a părut să șovăie.

– Mama are acum de dus o bătălie încă și mai importantă, a murmurat prințesa.

Au înaintat pe o stradă mai liniștită, care trecea pe lângă Cita‑ delă. Zidurile masive de piatră se ridicau deasupra lor, ascunzând cerul, iar asta o făcea pe Nahri să se simtă mică‑mică și cuprinsă de neliniște. Din spatele unor uși duble, rămase deschise, răzbăteau râsete și zăngănitul caracteristic al zulfikar‑elor.

Neștiind ce să mai spună, Nahri i‑a întins o jumătate de portocală.

– Îmi pare rău! i‑a șoptit cumnatei sale.

Zaynab s‑a uitat țintă la fruct, iar îi ochii ei cenușii a apărut scânteia nedumeririi.

– Tu și fratele meu erați inamici când v‑ați căsătorit, a spus ea, poticnit. Uneori mi se pare că și acum sunteți… Cum de… cum de ați…

– Ei, găsești, cumva, o cale, în cele din urmă…

Cuvintele acelea izvorâseră dintr‑un cotlon bine ascuns dinăuntrul său, acel ungher unde se retrăsese de nenumărate ori de când fusese luată de pe Nil și adusă în Cairo, singură‑singurică și speriată de moarte.

– Ai fi uimită să știi câte poate face cineva pentru a supra‑ viețui! a continuat.

Zaynab a rămas de‑a dreptul înmărmurită.

– Mă faci să cred c‑ar trebui să‑i spun lui Muntadhir să doarmă c‑un pumnal sub pernă! a exclamat.

– Nu te‑aș sfătui să‑i spui fratelui tău să țină‑n pat arme ascuțite, i‑a răspuns Nahri, după ce și‑au reluat Având în vedere numărul mare de vizitatori…

S‑a înecat, portocala i‑a scăpat din mână și s‑a simțit cuprinsă de un val de răceală.

Zaynab s‑a oprit de îndată.

– Te simți bine? a întrebat‑o.

Nahri abia a auzit‑o. Avea impresia că o mână nevăzută o apucase de bărbie, silind‑o să se uite în lungul străzii pe care veniseră.

Între  Citadelă și zidurile de bronz ale orașului păreau să se  fi înălțat cândva niște case dărâmate în urmă cu secole întregi. Dalele pavajului, crăpate, erau pline de buruieni și de pământ, iar zidurile de piatră rămase în picioare purtau urmele incendiilor care le mistuiseră.

Chiar în capăt se zăreau câteva clădiri de cărămidă, dărăpănate. Ferestrele fără geamuri dădeau spre stradă, iar golurile ace‑ lea negre făceau ca fațadele clădirilor să semene cu o gură căscată, știrbă.

În spatele porticului de la intrarea de demult se zăreau vârfu‑ rile unor copaci deși. Zidurile erau acoperite de iedera care gâtuia coloanele și ale cărei vițe atârnau peste pervazurile sparte asemenea unor ștreanguri.

Nahri a făcut câțiva pași, apoi a tras adânc aer în piept, simțind cum îi vibra, parcă, pielea. Putea să jure că umbrele adânci se limpeziseră ușor când se mișcase.

S‑a întors spre Zaynab, care venise după ea.

– Ce‑a fost aici? a întrebat‑o pe domnița geziri, iar cuvintele ei au stârnit ecouri între zidurile de piatră.

Zaynab s‑a uitat la ruine, oarecum sceptică.

– Niște ruine? Nu mă pricep așa de bine la clădirile prăbușite dintr‑un oraș vechi de aproape trei mii de ani! i‑a răspuns.

Strada a prins să se încălzească sub picioarele lui Nahri, încingându‑se destul de tare, încât ea să‑i simtă dogorea prin sandale.

– Trebuie să intru acolo! a exclamat banu nahida.

– Trebuie să… ce?

Dar Nahri deja pornise spre clădire, căci i se risipiseră nu doar toate gândurile la prinți, ci și spaima de pedepsele nemilostive pe care le dădea Ghassan.

Se simțea parcă atrasă într‑acolo, iar ochii ei nu se mai puteau dezlipi de clădirile misterioase.

S‑a oprit în fața unor uși mari, de bronz. Pe suprafața metalului erau gravate pictograme – o antilopă oryx care făcea un salt, prora unei corăbii, un altar de foc daeva și doi solzi. Iar magia părea să radieze de‑a dreptul din metal! Cu toate că Nahri nu‑și putea închipui că acolo locuia, cu adevărat, cineva, a ridicat mâna să bată la ușă.

Nici nu a atins bine suprafața metalului, că ușile s‑au deschis larg, cu un scrâșnet, iar în fața ei s‑a căscat un hău negru.

Nu era nimeni de partea cealaltă, desigur! Zaynab o ajunsese din urmă.

– A, nu, în niciun caz! s‑a împotrivit prințesa. Dacă ți‑ai imaginat, cumva, că eu, una, o să intru într‑o asemenea ruină bântuită de stafii, să știi că nu mă cunoști deloc!

Nahri a înghițit în sec.

Dacă vreodată s‑ar fi putut întoarce în Egipt, acesta ar fi putut fi începutul unei povești numai bune să bage‑n sperieți copiii, un basm cu ruine învăluite‑n mister și cu djinn‑i înspăimântători.

Atâta doar că ea, una, era, practic, tocmai djinn‑ul cel îngrozi‑ tor, iar atracția pe care clădirea aceea o exercita asupra sa devenea din ce în ce mai mare.

Era o nebunie; era un impuls fără de noimă! Dar voia, mai presus de orice, să intre înăuntru!

– Atunci rămâi aici! a îndemnat‑o pe prințesa Al Qahtani. Apoi a dat la o parte mâna lui Zaynab și s‑a strecurat pe ușă. Bezna a învăluit‑o de îndată.

Naar! a șoptit ea.

Din palmă i‑au înflorit pe dată niște flăcărui care au luminat spațiul acela care odinioară fusese un hol de primire somptuos. Pe câțiva pereți încă se mai deslușeau fresce care înfățișau tauri înaripați și fenicși cu mers țanțoș. Peste tot erau găuri, în locurile unde, probabil, fuseseră incrustate cândva pietre prețioase.

A făcut un pas în față, mărind puterea flăcărilor, și, dintr‑odată, a bulbucat ochii cât cepele.

Pe zidul din fața ei, fragmentat și șters, era înfățișat mitul creației din tradiția nahidă. Templul lui Suleiman, ridicându‑se deasupra capetelor muncitorilor daev‑i… O femeie cu urechi ascuțite, îmbrăcată cu un chador albastru cu auriu, îngenuncheată la picioarele unui rege‑om.

Uitându‑se, uimită, la frescă, Nahri ar fi putut să jure că siluetele înfățișate acolo au început să se miște și să se schimbe: câteva pete de vopsea lucioasă au devenit un stol de shedu în zbor, conturul tămăduitoarelor nahide acoperite cu voaluri, care amestecau poțiuni, s‑a umplut de culoare.

Parc‑auzea de‑acum, slab, până și zgomotul trupelor în marș, precum și uralele locuitorilor Orașului de bronz care asistau la parada arcașilor care purtau coifurile de ceremonie, împodobite cu pene unduitoare.

Nahri și‑a înăbușit un strigăt de uimire, iar, în clipa aceea, flăcările s‑au ridicat, răsucindu‑se, din palma sa, iar scânteile lor s‑au împrăștiat în încăpere, luminând‑o. Era o izbucnire de magie produsă fără de voia sa, genul acela pe care ajunsese să îl asocieze cu palatul, cu însăși inima regală a nahizilor a căror putere încă mai curgea prin venele ei.

Imaginile de pe ziduri s‑au oprit brusc din mișcarea lor.

Zaynab intrase în cameră și înainta cu grijă printre mormanele de moloz împrăștiate pe podea.

– Cred că locul acesta a fost al familiei mele, a șoptit Nahri, uluită.

Zaynab s‑a uitat de jur‑împrejur, puțin neliniștită, apoi a murmurat:

– Ca să fiu sinceră… Cred c‑ai putea spune asta despre multe locuri din Daevabad.

Și‑a luat o expresie plină de mânie când a văzut că Nahri se uita chiorâș la ea.

– Scuză‑mă că mi‑e greu să fiu diplomată când stau cu frică să nu se dărâme căsoiul ăsta pe mine din clipă‑n clipă! s‑a oțărât prințesa. Acum putem să plecăm, rogu‑te? Tata o să mă facă boccea‑bocceluță și‑o să mă trimită chiar mâine la Malacca dacă nahida lui va fi îngropată de vie sub un morman de cărămizi!

– Nu sunt nahida lui și nu plec de aici până nu‑mi dau seama ce‑i cu locu‑ăsta!

Furnicăturile date de magie tot sporiseră în intensitate, iar căldura umedă a orașului devenise de‑a dreptul apăsătoare între zidurile acelea.

Așa că Nahri și‑a scos vălul, fără să asculte avertismentul lui Zaynab, considerând că era puțin probabil să întâlnească pe cineva pe‑acolo și s‑a cățărat pe unul dintre zidurile dărâmate.

A sărit cu ușurință de pe el, aterizând într‑un coridor lung, acoperit, unde o succesiune de arcade de calcar separau mai multe uși de o grădină interioară neîngrijită. Holul era într‑o stare mult mai bună decât acela de la intrare: podeaua părea proaspăt măturată, iar pereții – tencuiți și decorați cu spirale de vopsea multicoloră.

Blestemând, Zaynab a urmat‑o.

– Dacă nu ți‑am mai zis asta de mult, să știi că te urăsc! i‑a spus, cu năduf, prințesa.

– Știi, pentru o creatură magică, spiritul tău de aventură e de‑a dreptul jalnic! a tachinat‑o, drept răspuns, Nahri.

Zicând acestea, banu nahida a atins unul dintre vârtejurile pictate, o linie albastră șerpuită, care semăna cu un val. Deasupra se zărea conturul negru al unei corăbii. La atingerea ei, valul s‑a ridicat, ca și cum ar fi fost real, și a trimis nava în josul zidu‑ lui, clătinându‑se.

Nahri a zâmbit. Deși era intrigată, a continuat să înainteze, uitându‑se însă prin toate camerele pe lângă care trecea. În afară de câteva rafturi stricate și de niște covoare mucegăite, încăperile erau cu totul și cu totul pustii.

Până când șirul lor a luat sfârșit.

Nahri s‑a oprit pe neașteptate în fața ultimei încăperi. Pereții erau acoperiți cu rafturi înțesate de papirusuri și cărți, până la tavanul înalt. Alte tomuri erau așezate pe podea, în teancuri care se clătinau, gata‑gata să cadă.

Banu nahida a intrat în încăpere înainte să vadă masa de scris care se afla între două astfel de mormane. Deasupra acesteia, cineva stătea aplecat peste niște hârtii: un bărbat ayaanle în vârstă care era îmbrăcat cu o robă vărgată ce îi înghițea cu totul trupul slăbănogit.

– Nu, nu, nu…, a murmurat el în limba ntaran, tăind cu un creion cu mină de cărbune ceea ce Asta n‑are niciun înțeles! Nahri a șovăit. Nu‑și putea închipui ce căuta un cărturar ayaanle într‑o cameră înțesată de cărți dintr‑o clădire dărăpănată, dar omul părea inofensiv.

– Pacea lui Allah fie cu tine! l‑a Bărbatul și‑a ridicat de‑ndată capul.

Ochii lui aveau culoarea smaraldului.

A clipit iute‑iute, apoi a scos un țipăt, ridicându‑se de pe minunata pernă pe care șezuse.

– Razu! a strigat el. Razu!

Apoi a înșfăcat un papirus și l‑a ridicat ca pe o sabie.

Nahri s‑a dat înapoi grabnic, ridicând, la rândul ei, cartea cumpărată de Zaynab.

– Stai acolo! a urlat un avertisment, căci prințesa deja o rupsese la fugă spre ea.

Zaynab avea de‑acum un pumnal în mână.

– Ah, Issa, ce s‑a mai întâmplat acum?

Nahri și Zaynab au tresărit și s‑au întors. Două femei tocmai apăruseră, pe neașteptate, din curtea interioară, de parcă ar fi fost invocate prin magie. Una părea să fie din neamul sahrayn, căci părul îi era roșcat‑închis și lung până la mijloc și purta o gala‑ biyya pătată de vopsea. Cea mai înaltă dintre ele – aceea care vorbise – era bactriană și avea o pelerină strălucitoare, care, în mod clar, fusese croită cu ajutorul magiei și care îi cădea pe umeri ca o mantie de aramă topită. Privirea ei s‑a oprit asupra lui Nahri.

„Din nou ochii aceia verzi! Aceeași nuanță intensă pe care o avuseseră și ochii lui Dara!”

Cărturarul ayaanle – Issa, cum îl numiseră – se uita spre ușă, ținând în continuare papirusul ridicat.

– Arată ca un om, Razu! Jur că nu mă voi mai lăsa luat o dată!

– Nu‑i om, Issa!

Bactriana a făcut un pas înainte. Privirea ei nu se dezlipise nicio clipă de Nahri.

– Este una de‑ale tale, din neamul tău, a șoptit.

Și, când a zis acestea, pe chipul femeii s‑a așternut o expresie de venerație, apoi a îngenuncheat și și‑a împreunat mâinile în semn de respect.

Banu nahida! a

Banu nahida? a repetat Issa.

Nahri vedea că bătrânul încă mai tremura.

– Ești sigură?

– Sunt sigură.

Bactriana a făcut semn spre brățara de fier incrustată cu smaralde pe care o avea la mână.

– Simt presiunea în sălașul meu, l‑a lămurit. Apoi și‑a atins pieptul și a adăugat încetișor.

– Și‑n inima Așa cum simțeam și cu baga Rustam.

– Ah!

Issa a lăsat jos papirusul.

– Vai de mine…! a bălmăjit bătrânul. A încercat să facă o plecăciune.

– Îmi cer scuze, domnița mea! s‑a scuzat el. În timpurile noastre nu poți fi niciodată sigur…

Zaynab gâfâia greu lângă ea, așa că Nahri și‑a întins mâna și i‑a împins brațul cu pumnalul. Nespus de nedumerită, s‑a uitat cu luare‑aminte la cei trei, pe rând.

– Îmi cer scuze…, a început banu nahida, dar s‑a oprit, căci nu‑și mai găsea Dar cine sunteți voi toți?

Bactriana s‑a ridicat în picioare. Părul ei negru, cu șuvițe argintii și aurii, era strâns într‑o plasă sofisticată de dantelă, iar chi‑ pul îi era atât de ridat, încât, dacă ar fi fost om, Nahri ar fi bănuit că avea vreo șaizeci de ani.

– Eu sunt Razu Qaraqashi, s‑a prezentat. Pe Issa deja l‑ai văzut, iar ea este Elashia, a adăugat, atingându‑i cu afecțiune umărul femeii sahrayne. Suntem ultimii robi ai ifriților din Daevabad. Elashia s‑a strâmbat când a auzit‑o, iar Razu și‑a plecat capul.

– Iartă‑mă, iubirea mea!

S‑a uitat iarăși la Nahri și a lămurit‑o:

– Elashiei nu‑i place să fie numită „roabă”!

Nahri s‑a străduit să‑și ascundă uimirea. Încet, și‑a lăsat puterile să lucreze. Nu era de mirare că se crezuse singură: în toată clădirea aceea dărăpănată băteau doar două inimi, a ei și a lui Zaynab. Trupurile djinn‑ilor din fața ei erau complet mute. Așa cum fusese și al lui Dara.

„Pentru că nu‑s trupuri adevărate, de om!” și‑a dat seama Nahri, amintindu‑și ce știa despre blestemul robilor.

Ifriții îi uciseseră pe djinn‑ii capturați și, pentru a‑i elibera, nahizii invocau, chemau la viață, alte forme, alte trupuri care să le găzduiască sufletele redobândite. Nahri nu știa însă prea multe despre acest proces magic, pentru că însăși ideea de robie îi înspăimânta atât de tare pe djinn‑i, încât arareori vorbeau despre ea, ca și cum până și simpla rostire a cuvântului „ifrit” i‑ar fi putut aduce cuiva o soartă care era considerată de ei toți mai rea decât moartea.

O soartă căreia însă cei trei din fața ei îi supraviețuiseră cu toții! Nahri a deschis gura, chinuindu‑se să spună ceva.

– Ce faceți aici? a fost tot ce a izbutit să‑i întrebe, în cele din urmă.

– Ne ascundem, a spus Issa, cu Nimeni din Daevabad nu ne mai vrea prin preajmă după ce s‑a întâmplat cu afshin‑ul! Lumea se teme c‑o să ne pierdem mințile și c‑o să‑ncepem să ucidem persoane nevinovate folosind magia ifrită. Am crezut că bimaristan‑ul* acesta va fi cel mai sigur loc pentru noi.

Nahri a clipit, nedumerită.

– Aici a fost cândva un bimaristan, un spital? s‑a mirat banu nahida.

Issa și‑a mijit ochii strălucitori.

– Nu se vede? a întrebat‑o bătrânul, arătând, într‑un mod de neînțeles, spre ruinele din Unde credeai că tămăduiau strămoșii tăi?

Razu a făcut repede un pas în față.

– Ce‑ar fi să veniți cu mine să gustați ceva răcoritor? a între‑ bat ea cu Nu am prea des oaspeți din familia regală a Daevabadului.

A zâmbit când a văzut cum tresărea Zaynab.

– Nu te teme, prințesa mea! a liniștit‑o. Deși nu e de mare folos, ești deghizată nespus de frumos!

*Bīmārestān (farsi), „spital” (n. red.).

În timp ce cuvântul bimaristan încă îi mai răsuna, parcă, în urechi, Nahri a urmat‑o de îndată pe Razu. Curtea interioară era în aceeași stare jalnică precum restul clădirilor, cu rădăcini de plante care se întindeau peste mozaicul spart, albastru și galben‑verzui precum limetele, dar toată paragina aceea avea ceva fermecător.

Trandafirii negri se întinseseră peste tot, iar tulpinile lor pline de spini se împleteau în jurul unei statui de shedu, care se prăbușise cu multă vreme în urmă, umplând aerul cu mireasma lor. Două păsărele se îmbăiau, scoțând triluri melodioase, într‑o fântână crăpată, în spatele căreia niște arbori umbroși își coborau crengile până la pământ.

– Nu te supăra pe Issa! a îndemnat‑o Razu, plină de voioșie. Bunele lui maniere cam lasă de dorit, dar este un cărturar strălucit, care a dus o viață extraordinară. Înainte de a fi capturat de ifriți, a colindat secole la rând pământurile Nilului, a cercetat bibliotecile de acolo și a trimis la Daevabad copii după scrierile învățaților egipteni.

– Pământurile Nilului? a întrebat Nahri cu interes.

– Într‑adevăr!

Razu a întors capul spre ea.

– Așa e… și tu ai crescut În Alexandria, nu?

– La Cairo, a corectat‑o Nahri, simțind aceeași împunsătură a dorului în inimă.

– Iartă‑mi greșeala, rogu‑te! Nu sunt sigură că pe vremea mea exista vreun Cairo, a spus Razu, cu un aer meditativ. Dar de Alexandria am auzit. De toate Alexandriile!

A clătinat din cap, apoi a continuat:

– Câtă deșartă vanitate a avut tânărul Alexandru să numească atâtea orașe după sine! Oștirile lui îi îngroziseră cu desăvârșire pe bieții locuitori ai Bactriei.

Zaynab și‑a înăbușit un strigăt de uimire.

– Vrei să spui că tu ai trăit în același veac cu Alexandru cel Mare? a întrebat‑o.

De data aceasta, zâmbetul lui Razu a devenit și mai enigmatic.

– Într‑adevăr! a încuviințat. Anul acesta, la celebrarea gene‑ rației noastre, voi face două mii trei sute de ani. Când am fost luată de ifriți, nepoții lui Anahid încă mai stăpâneau Orașul de bronz, Daevabadul.

– Dar… asta nu‑i cu putință! a șoptit Nahri, gâfâind. Pentru un rob al ifriților.

– Ah, îmi închipui că ți s‑a spus că toți ne‑am pierdut mințile după câteva veacuri, din cauza sclaviei! s‑a dumirit bactriana.

Apoi Razu și‑a ridicat o sprânceană. să‑și arate îndoiala.

– Ca mai toate lucrurile din viață, adevărul e ceva mai… încâlcit, a adăugat Iar situația mea a fost una neobișnuită.

– Cum așa?

– Ei bine, eu, una, m‑am oferit singură unui ifrit, i‑a mărturisit, izbucnind în râs. Eram o drăcoaică neascultătoare care se dădea în vânt după basmele despre comori Ne‑am băgat singuri în cap, noi doi, c‑aveam să descoperim tot felul de tezaure legendare, dacă ne‑am fi putut recăpăta puterile avute înainte de Suleiman.

– Te‑ai oferit singură ifritului? s‑a minunat Zaynab, părând de‑a dreptul indignată.

Nahri începuse să simtă totuși o oarecare afecțiune față de acea pungășoaică necunoscută atrasă de dezgroparea comorilor, de parcă ar fi fost, cumva, înrudite.

Razu a încuviințat cu o înclinare a capului.

– Era un văr mai de departe, a explicat bactriana. Un nebun căpos care refuza să i se supună lui Suleiman, dar care mie îmi plăcea la nebunie.

A ridicat din umeri și a adăugat:

– Relațiile dintre triburile noastre erau puțin cam… neclare pe‑atunci.

Și‑a ridicat apoi palma, lăsând să se vadă că era brăzdată de trei linii negre.

– Dar s‑a dovedit a fi o prostie, a completat. Mi‑am trimis stăpânii să alerge după comorile închipuite pe care eu și vărul meu plănuiam să le luăm după dezrobirea mea. Când săpam cu cel de‑al treilea stăpân al meu într‑un mausoleu vechi, construcția s‑a prăbușit, omul meu a murit și inelul mi‑a rămas îngropat în nisipul deșertului.

Zicând acestea, a pocnit din degete și dintr‑un coș aflat la rădăcina unui arbore de mahon s‑a desfășurat un sul de mătase care a alcătuit un leagăn, mare ca un hamac. Le‑a făcut semn lui Nahri și Zaynab să se așeze.

– Au trecut două mii de ani până când m‑a găsit un alt djinn. El m‑a adus la Daevabad și iată‑mă‑s aici, nevătămată.

S‑a posomorât însă.

– Nu l‑am mai văzut niciodată pe vărul meu ifrit. Cred că, în cele din urmă, a fost prins de vreun nahid sau de vreun afshin.

Nahri a tușit puțin.

– Îmi pare rău! a murmurat banu nahida. Razu i‑a dat un ghiont ușor.

– Nu trebuie să‑ți ceri iertare! i‑a spus. Negreșit, eu, una, am avut mai mult noroc decât Issa ori Elashia: puținii stăpâni pe care i‑am avut nu mi‑au făcut niciodată vreun rău. Dar, când m‑am întors, lumea mea nu mai era, toți străbunii mei se mutaseră în tomurile de istorie, Bactria aceea pe care o știusem eu devenise o poveste chiar și pentru neamul meu. Mi‑a fost mai simplu s‑o iau de la capăt în Daevabad. Cel puțin, până de curând.

A clătinat din cap.

– Dar ce tot bat eu câmpii cu trecutul…! s‑a dojenit. Ce vă aduce aici, Luminățiile Voastre?

– Nesocotința, a mormăit Zaynab.

– Nu… nu știu nici eu însămi prea bine, i‑a mărturisit Nahri. Treceam pe aici și am simțit…

S‑a întrerupt.

– Am simțit magia acestui loc, una care mi‑a amintit de palat, a continuat banu nahida.

S‑a uitat de jur‑împrejur, mânată de curiozitate.

– Aici chiar a fost cândva un bimaristan, un spital? s‑a minunat.

Razu a dat din cap, încuviințând.

– A fost, a aprobat.

Apoi a pocnit din nou din degete și au apărut o carafă fumurie de cleștar și trei pocale în care le‑a turnat celor două un lichid de culoarea norilor.

– Mi‑am petrecut aici un timp ca pacient când n‑am mai putut să fug de unul dintre datornicii mei.

Zaynab a luat, cu prudență, o gură din băutura aceea și a scuipat‑o grabnic înapoi în pocal, cu un gest nedelicat.

– Ah, nu‑i îngăduit să bem așa ceva! a exclamat.

Curioasă, Nahri a gustat și ea, apoi a tușit din cauza tăriei băuturii care i‑a ars gâtlejul.

– Ce‑i asta? a iscodit‑o pe bactriană.

– Băutura preferată a strămoșilor tăi, a lămurit‑o gazda lor.

Razu i‑a făcut apoi cu ochiul.

– Cu tot blestemul lui Suleiman, daev‑ii din vremea mea nu‑și pierduseră de tot neatârnarea, a adăugat.

Indiferent ce fel de băutură va fi fost soma aceea, Nahri a început să se simtă mai relaxată.

Zaynab părea că era gata‑gata s‑o rupă la fugă, dar ea, una, se simțea din ce în ce mai bine pe măsură ce asculta tot mai multe povești despre trecutul de răufăcătoare al lui Razu.

Bactriana a privit ruinele bimaristan‑ului cu un aer meditativ.

– A fost un loc uimitor, chiar și într‑un oraș atât de încărcat de magie precum Daevabadul, i‑a mărturisit. Nahizii cred că au tămăduit aici mii de bolnavi și totul mergea ca pe roate. Asupra mea fusese aruncat blestemul de a fi cuprinsă de disperare și am fost tratată undeva, acolo.

Zicând acestea, a arătat cu capul spre una dintre aripile dărăpănate ale spitalului, apoi a sorbit din pocal.

– Ne îngrijeau foarte bine! a povestit mai departe. Un pat, un acoperiș, o masă caldă…? Păi cum, mai‑mai că merita să te‑mbolnăvești, zău așa!

Nahri s‑a lăsat pe spate, sprijinindu‑se în mâini, gândindu‑se la toate cele auzite. Cunoștea foarte bine spitalele, căci de multe ori se strecurase în cel mai faimos din Cairo – bimaristan‑ul vechi și maiestuos din Qalawun – să fure leacuri și colindase prin el, închipuindu‑și că avea să se numere, într‑o bună zi, printre medicii și studenții care îi umpleau coridoarele înalte.

A încercat să‑și imagineze cum arătase locul acela pe vremea când fusese plin de nahizi, cu zeci de tămăduitori care își cercetau notele și își examinau pacienții. Probabil că fusese o comunitate deosebită.

„Un bimaristan nahid!” s‑a minunat.

– Mi‑ar plăcea să am așa ceva, a spus Nahri încetișor.

Razu a zâmbit și și‑a ridicat pocalul spre ea, în semn de încuviințare.

– Sunt prima care o să sară să te ajute, dacă vei dori să‑l refaci! a încredințat‑o bactriana.

Zaynab tot bătuse din picior, nerăbdătoare să plece cât mai iute, iar de‑acum se ridicase.

– Nahri, trebuie să mergem! a avertizat‑o ea, arătând spre Soarele dispăruse în spatele zidurilor bimaristan‑ului.

Nahri i‑a atins ușor mâna lui Razu.

– Am să încerc să mă întorc, i‑a făgăduit. Voi trei… sunteți în siguranță aici? Aveți nevoie de ceva?

Cu toate că Razu și tovarășii săi erau mai capabili decât ea să‑și poarte de grijă, Nahri simțise, dintr‑odată, nevoia de a ocroti acele trei suflete dezrobite de familia sa.

Razu i‑a strâns mâna.

– Nouă ne e bine! a asigurat‑o. Dar chiar sper că vei reveni! Mi se pare că locul acesta te place.

Semnal editorial 77 + Fragment în avanpremieră: Daniel O’Malley – Nume de cod: Tura

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Traducere de Alexandra Fusoi.

„Trupul pe care-l porți a fost cândva al meu.”

Așa începe scrisoarea pe care Myfanwy Thomas o ține în mână atunci când se trezește într-un parc londonez înconjurată de cadavre care poartă mănuși din latex. Fără să aibă habar cine e, Myfanwy trebuie să urmeze instrucțiunile pe care i le-a lăsat fostul eu pentru a-și descoperi identitatea și a-i găsi pe agenții care vor s-o distrugă.

Curând află că e o Tură, un membru de rang înalt al unei organizații secrete numite Checquy, care se luptă cu numeroasele forțe supranaturale din Marea Britanie. De asemenea, descoperă că și ea posedă o abilitate rară, posibil letală.

În misiunea ei de a afla care membru din Checquy a trădat-o și de ce, Myfanwy întâlnește o persoană cu patru trupuri, o aristocrată care îi poate pătrunde în vise, o instituție secretă unde copiii sunt transformați în luptători letali și o conspirație mai mare decât și-ar fi putut închipui vreodată.

Înțesat de personaje deopotrivă fascinante și fantastice, Nume de cod: Tura e un thriller ingenios, plin de suspans și umor, care marchează debutul ambițios al unui tânăr scriitor extrem de talentat.

„Impresionant! […] Umorul sec, răsturnările de situație surprinzătoare și intriga bine meșteșugită fac din acest roman un câștigător.” PUBLISHERS WEEKLY

„Absolut convingător și captivant – foarte bine gândit și adesea ilar. […] Până și acest critic istovit, care îmbătrânește și care suferă de deficit de atenție, a fost dat pe spate.” LEV GROSSMAN, autorul romanului Magicienii

„O combinație inedită de Harry Potter, Vânătorii de fantome și Războiul lumilor, acest roman e îndrăzneț și ingenios, plin de spori, mâzgă și suspans – și are trei eroine cutezătoare (dintre care două împart același trup!).” KATHERINE NEVILLE, autoarea romanului The Fire

„Nume de cod: Tura are de toate – puteri secrete, organizații misterioase, cotloane întunecate, savanți excentrici și o rață care poate vedea viitorul. […] Vă spun cu mâna pe inimă că a trecut ceva timp de când nu m-am mai bucurat așa de un roman paranormal. […] Atât de bun e!” JAMES FLOYD KELLY, wired.com

Daniel O’Malley a absolvit Michigan State University și a obținut diploma de master în istorie medievală la Ohio State University. A revenit în Australia, țara sa natală, unde acum lucrează pentru guvern, fiind purtătorul de cuvânt al agenției care investighează accidentele de transport. Aflați mai multe pe www.rookfiles.com

Fragment în avanpremieră
1
Dragă Tu,
Trupul pe care‑l porți a fost cândva al meu. Cicatricea de pe interiorul coapsei stângi se află acolo pentru că, atunci când aveam nouă ani, am căzut dintr‑un copac și mi‑am străpuns piciorul. Plomba de la măseaua din stânga sus e rezultatul amânării vizitei la dentist timp de patru ani. Dar probabil că ție nu‑ți pasă prea mult de trecutul acestui trup. La urma urmelor, îți scriu această scrisoare ca s‑o citești în viitor. Probabil că te întrebi de ce ar face cineva așa ceva. Răspunsul e și simplu, și complicat. Răspunsul simplu e că știam că va fi necesar.
Răspunsul complicat s‑ar putea să dureze ceva mai mult timp.
Știi numele trupului în care te afli? Este Myfanwy. Myfanwy Alice Thomas. Aș spune că ăsta‑i numele meu, dar acum tu ai trupul, așa că bănuiesc că o să folosești și numele. Lumea are obiceiul să‑i pocească pronunția, dar mi‑ar plăcea să știi măcar cum să‑l spui. Nu susțin pronunția galeză tradițională, așa că pentru mine w este mut, iar f este accentuat. Așadar, mif‑an‑i. Simplu. De fapt, dacă stau să mă gândesc, rimează cu Tiffany.
Înainte să‑ți înșir povestea, trebuie să fii conștientă de câteva lucruri. În primul rând, ai o alergie gravă la înțepăturile de albină. Dacă te înțeapă și nu iei măsuri imediat, o să mori. Țin pe‑aproape chestiile alea ca niște stilouri‑injectoare‑cu‑epinefrină, așa că găsește unul dintre ele înainte să ai nevoie. Trebuie să fie unul în geantă, unul în torpedoul mașinii și câte unul în cam toate sacourile care sunt acum ale tale. Dacă te înțeapă vreo albină, scoate capacul chestiei ăleia, înfige‑l în coapsă și apasă. Ar trebui să fii în regulă. Vreau să spun că o să te simți ca naiba, dar n‑o să mori.
În afară de asta, n‑ai restricții alimentare și nici alte alergii, și ești în formă destul de bună. În familie există o tradiție de cancer de colon, așa că trebuie să faci controale regulate, dar încă n‑a apărut nimic. A, și nu ții deloc la băutură. Dar probabil că nu e cazul să afli asta încă. Sunt lucruri mai importante care să te îngrijoreze.
Din fericire, o să ai portofelul meu și, împreună cu el, toate cardurile alea mici de plastic, care sunt vitale pentru supraviețuirea în lumea electronică de azi. Permisul de conducere, cardurile de credit, cardul de sănătate, cardul de bibliotecă, toate îi aparțin lui Myfanwy Thomas. Mai puțin trei dintre ele. Iar acestea trei sunt, pentru moment, cele mai importante. O să găsești acolo un card de debit, un card de credit și un permis de conducere pe numele Anne Ryan, un nume care n‑o să aibă nicio legătură cu tine. Numărul personal de identificare pentru toate acestea este 230500. Asta‑i data mea de naștere, urmată de vârsta ta. Ești nou‑născută! Ți‑aș sugera să retragi imediat niște bani din contul lui Anne Ryan, să te duci la un hotel și să te cazezi sub numele ei.
Probabil că ești deja conștientă de această etapă următoare, pentru că, dacă citești scrisoarea asta, înseamnă că ai supraviețuit câtorva amenințări imediate, dar ești în pericol. Doar pentru că tu nu ești eu nu înseamnă că ești în siguranță. Împreună cu trupul ăsta, ai moștenit și anumite probleme și responsabilități. Du‑te și găsește‑ți un loc sigur și apoi deschide a doua scrisoare.
A ta,
Eu
Stătea tremurând în ploaie, privind cum dispar sub potop cuvintele din scrisoare. Din păr i se scurgea apă, buzele aveau gust sărat și o dureau toate. Sub lumina palidă a unui felinar aflat în apropiere, scotocise prin buzunarele gecii, căutând
vreun indiciu despre cine era, unde se afla și ce se petrecea. În buzunarul interior găsise două scrisori. Primul plic era adresat, simplu, Ție. Al doilea avea doar cifra 2 scrisă pe el.
Scutură supărată din cap și ridică privirea spre furtună, uitându‑se la fulgerul ramificat de pe cer. Bâjbâi în alt buzunar, iar degetele i se strânseră pe o formă voluminoasă. O scoase și văzu o cutie de carton lungă și îngustă care se îmbiba cu apă și se deforma. Pe o etichetă de farmacie era o denumire chimică lungă și numele Myfanwy Thomas. Strânse degetele și simți plasticul dur al stiloului cu epinefrină, apoi puse cutia la loc în buzunar.
Deci sunt Myfanwy Thomas, își zise ea cu amărăciune. N‑am parte nici măcar de luxul de a nu ști cum mă cheamă. N‑am
ocazia să încep o viață nouă. Oricine o fi fost Myfanwy Thomas, a reușit să mă bage într‑o groază de belele. Își trase nasul
și și‑l șterse cu mâneca. Se uită împrejur. Un fel de parc. În jurul luminișului, sălciile își plecau crengile lungi, iar ea stătea
într‑un loc care fusese o pajiște, dar devenea rapid o groapă plină de noroi. Luă o hotărâre, își trase picioarele din clisă
și păși cu grijă peste cercul de cadavre împrăștiate în jurul ei. Erau toate nemișcate și toate purtau mănuși de latex.
Când ajunse la ieșirea din parc, își strângea brațele în jurul corpului și era udă leoarcă. Aducându‑și aminte avertismentul
din scrisoare, fusese prudentă, cercetând împrejurimile în căutarea vreunui atacator ascuns printre copaci. Deasupra ei
bubui un tunet, iar ea tresări. Cărarea o scosese din parc, iar acum se holba la peisajul din fața ei. În mod clar, parcul era în mijlocul unui soi de zonă rezidențială — înainte se afla un șir de case în stil victorian. Fără îndoială, erau drăguțe, se gândi ea mohorâtă, dar nu era în dispoziția necesară ca să le aprecieze așa cum meritau. La niciuna dintre ferestre nu se vedeau lumini și începuse să bată un vânt rece. Totuși, miji ochii spre capătul drumului și distinse o strălucire puternică în depărtare, care promitea vreun fel de complex de afaceri. Oftând, porni în direcția aceea, vârându‑și mâinile la subraț ca să le oprească din tremurat.
După o vizită la un bancomat și un apel făcut dintr‑o cabină telefonică destul de degradată, stătea pe bancheta din spate
a unui taxi, fiind transportată spre un hotel de cinci stele. Se uită în urmă în câteva rânduri, verificând dacă o urmăresc alte mașini, și o dată îi ceru șoferului să întoarcă în drum de două ori. Nu se petrecu nimic suspect, deși taximetristul îi aruncă priviri ciudate în oglindă. Când ajunseră în cele din urmă la hotel, mormăi ceva despre un iubit care o urmărește, iar șoferul dădu din cap înțelegător, zăbovind cu privirea pe chipul ei. Studenții la discipline hoteliere care fuseseră încărcați cu serviciul la poartă în schimbul de noapte fură la înălțimea pregătirii și nici nu clipiră când îi deschiseră ușa unei femei ude fleașcă. Trecu prin holul splendid, lăsând o dâră de picături de apă pe pardoseală.
Recepționera impecabil îmbrăcată și coafată (la trei dimineața! Ce soi de robot monstruos era femeia asta?) își înăbuși politicos un căscat și abia deschise ochii când persoana care se prezentase șovăitor drept Anne Ryan se cază fără rezervare sau bagaje. Băiatul de serviciu nu prea reuși să pară treaz, dar reuși s‑o conducă în cameră și să mânuiască în locul ei chestia cu cardul. Iar ea neglijă să‑i dea bacșiș, dar bănui că înfățișarea ei extenuată o să‑i câștige iertarea în această privință.
Se dezbrăcă și respinse ideea de a face baie plecând de la premisa că s‑ar putea să adoarmă în apă și să se înece într‑o
uitare cu mireasmă de flori. Făcu un duș, în schimb. Văzu vânătăi enorme înflorindu‑i pe trup. Gemu de durere când se
lăsă pe vine ca să ia săpunul, apoi își termină dușul, se înveli într‑un halat mare și pufos și se împletici în dormitor. Prinse
o mișcare cu coada ochiului și se holbă la străina din oglindă.
Se uită automat la chip, care era dominat de doi ochi vineți amenințători. Fir‑ar al naibii! își zise ea. Nu mă mir că taximetristul a crezut povestea cu iubitul periculos. Părea că încasase două lovituri zdravene, iar albul ochilor era injectat din cauza lacrimilor. Buzele erau jupuite și roșii, și usturau tare când le linse.
— Cineva a încercat să te zvânte în bătaie, îi spuse fetei din oglindă.
Chipul care o privea de‑acolo era îngust, și deși nu era frumos, nu era nici urât. Sunt greu de descris, se gândi. Trăsături greu de descris, cu păr negru până la umeri. Hmm. Descheie halatul și se uită cu un ochi critic la trup.
Aici se potrivesc o grămadă de adjective care încep cu litera S, își zise încruntată. Scundă. Sfrijită. Sâni mici. Genunchi scorojiți (deși probabil că asta era doar ceva temporar). Își aminti ceva din scrisoare și își pipăi interiorul coapsei stângi. O micuță cicatrice întărită. De când a căzut din copac și și‑a străpuns piciorul ăsta când avea nouă ani, se gândi. Trupul nu arăta foarte în formă, dar părea, din fericire, scutit de celulită. Picioare rase. Un epilat în zona inghinală conservator și recent. Mai ieșiseră la iveală și alte vânătăi, dar nu ascundeau faptul că nu deținea un corp deosebit de atrăgător. Cred că m‑aș putea descurca mai bine de‑atât, își zise ea. N‑o să fiu în stare să ajung la nivelul Sexy, dar aș putea reuși să mă descurc cu Drăguță. Dacă am un buget suficient de mare. Sau măcar niște cosmetice cu care să‑mi fac treaba.
Privirea i se mută de pe trup la reflexia camerei din spatele ei. Și iată‑l, un pat imens cu perne pufoase, o pătură care părea foarte moale și cearșafuri albe așa de apretate, că le‑ai fi putut folosi să sculptezi. Era aproape exact ce‑i trebuia. Ce bine ar fi fost dacă avea și o… Avea! O bomboană pe pernă! Ei bine, dacă era și o bomboană pe pernă, atunci merita să se împleticească peste covorul uriaș ca să ajungă până acolo. Covorul era moale și ar fi putut lesne să se prăbușească pe el, dar gândul la bomboana de pe pernă era de‑ajuns s‑o îmboldească înainte. Târându‑și picioarele, șontâcăi și reuși să adoarmă fără să moară înecată cu bomboana.
Avu vise derutante, deși mai târziu, când se trezi, se întrebă dacă erau derutante doar pentru că oamenii pe care‑i visase
erau din vremurile de dinainte de amnezie. Dar chiar și în timp ce visa era derutată. Săruta pe cineva, dar nu‑l putea vedea. Nu putea decât să‑l simtă și să se înfioare. Iar când limba lui îi pătrunsese în gât, nu intrase în panică.
Apoi era așezată la ceai într‑o încăpere plină de ferigi, cu podeaua cu dale albe și negre. Atmosfera era încinsă și umedă, iar în fața ei ședea o doamnă mai în vârstă, îmbrăcată în veșminte victoriene. Doamna sorbea gânditoare din ceașcă și o țintuia cu ochii ei ciocolatii calmi.
— Bună seara, Myfanwy! Îți cer scuze că‑ți tulbur somnul, dar mă simt obligată să‑ți mulțumesc.
— Să‑mi mulțumiți?
— Myfanwy, să nu crezi că nu înțeleg ce‑ai făcut pentru mine, zise cu răceală doamna. Îmi displace să‑ți fiu datoare, dar, mulțumită ție, a fost înlăturată o amenințare la adresa mea și a familiei mele. Dacă se întâmplă să‑ți pot întoarce vreodată
serviciul, presupun că sunt nevoită s‑o fac, oricât de supărător ar fi. Ceai?
Îi turnă o ceașcă lui Myfanwy și bău dintr‑a ei. Myfanwy gustă șovăitor și se trezi că‑i place.
— E delicios, spuse ea politicos.
— Mulțumesc! veni replica neatentă.
Femeia se uita curioasă împrejur.
— Ți‑e bine? E ceva ciudat…
Vocea i se stinse, iar ea o cercetă gânditoare pe Myfanwy.
— Mintea ți‑e diferită. Ți s‑a întâmplat ceva; e aproape ca și cum…
Se ridică brusc, dărâmându‑și scaunul, care se preschimbă în abur, și se dădu înapoi de lângă masă. Plantele se zbătură,
trăgându‑se în jurul ei.
— Cine ești? Nu înțeleg. Nu ești Tura Thomas, și totuși ești!
— Myfanwy Thomas și‑a pierdut memoria, îi explică femeia mai tânără cu glas egal, cu detașarea aceea bizară a viselor.
Eu sunt cea care s‑a trezit.
— Ești în trupul ei, zise tărăgănat doamna.
— Da, răspunse Myfanwy fără tragere de inimă.
— Ce neplăcut! spuse doamna în vârstă oftând. O tură care nu‑și aduce aminte cine este.
Se lăsă tăcerea.
— O tâmpenie.
— Îmi pare rău! zise Myfanwy, apoi se simți caraghioasă
că‑i cerea scuze.
— Da, bine. Lasă‑mă o clipă. Trebuie să mă gândesc.
Femeia în vârstă se plimbă de colo‑colo câteva minute, oprindu‑se din când în când să miroasă florile.
— Din nefericire, domnișoară, n‑am timp să cântăresc toți factorii aici. Am și eu problemele mele și nu te pot ajuta activ,
aici sau în lumea reală. Orice mișcări neobișnuite din partea mea ne‑ar pune pe amândouă în pericol.
— Nu‑mi datorați ceva? întrebă Myfanwy. Thomas v-a ajutat.
— Tu nu ești Thomas! se răsti doamna, iritată.
— Nu cred că o să se întoarcă să‑și recupereze datoriile, spuse Myfanwy sec.
Doamna în vârstă cedă.
— Un punct de vedere corect. Dar nu pot decât să‑ți păstrez secretul. N‑o să fac nicio mișcare împotriva ta și nici n‑o să
spun nimănui ce ți s‑a întâmplat. Tot restul e la latitudinea ta.
— Asta‑i tot? întrebă Myfanwy neîncrezătoare.
— E mai mult decât îți dai tu seama, și ar putea fi foarte important. Acum trebuie să plec, iar tu ai face bine să te trezești.
Plantele din jurul lor se zbătură din nou și începură să se retragă. Din tavanul de sticlă de deasupra începu să se lase
întunericul.
— Hei, stați o clipă! spuse Myfanwy, iar doamna păru surprinsă.
Ridică o sprânceană, iar întunericul care se răspândea în încăpere se opri deasupra capetelor lor.
— N‑o să fiți de mai mult ajutor?
— Nu, răspunse doamna în vârstă cu oarecare uimire.
Ședea din nou la masă.
— Categoric nu ești Myfanwy Thomas, observă ea în timp ce‑și turna încă o ceașcă de ceai. O seară bună!
— O seară bună! răspunse Myfanwy.
Doamna ridică din nou din sprânceană, iar Myfanwy simți cum roșește. Era clar că ar fi trebuit să spună altceva, și simți plutind o amintire vagă — o bucățică din memoria ei pe moarte.
— O seară bună… doamnă?
Doamna încuviință din cap.
— Ei bine, se pare că n‑ai uitat totul.
Se trezi și bâjbâi pe lângă pat după întrerupător. Ceasul îi spuse că era ora șapte dimineața. Deși era extenuată, n‑avea nicio șansă să adoarmă la loc. Pur și simplu îi goneau prin cap prea multe întrebări. Care era treaba cu visele? Trebuia să le ia în serios?
I se părea o idee necinstită să acorde mai multă importanță visului cu discuția decât celui cu sărutul profund. Totuși, visul
cu discuția fusese incredibil de intens. Credea oare că visele sunt mesaje ale subconștientului? Era ușor înclinată să le respingă, considerând că e vorba de creierul ei care cernea prin deșeurile gândurilor în timp ce dormea, dar nu era foarte sigură.
Și, în definitiv, cine era Myfanwy Thomas asta? O turturea? Asta nu era un soi de pasăre? Era clar că visul putea fi pus la îndoială, ținând cont că nu lucra în ture. Lipsa penelor, se gândi ea sarcastic, era doar un indiciu. Așa cum stăteau lucrurile, habar n‑avea de nimic. Câți ani avea? Era măritată? Niciun inel pe vreun deget; nicio urmă nebronzată incriminatoare. Avea serviciu? Nu se gândise să verifice balanța conturilor mai devreme. Fusese prea ocupată să nu moară înghețată. Avea familie? Prieteni? Cu un oftat și apoi câteva gemete de durere, se rostogoli din patul ei confortabil și își târî picioarele prudent până la masa unde‑și aruncase geaca. Genunchii juliți o usturară când se aplecă, iar pieptul o durea dacă respira prea adânc. Era cât pe ce să golească buzunarele când îi căzură ochii pe telefon și pe meniul de alături.
— Bună ziua, sunt camera cinci‑cinci‑trei.
— Da, bună dimineața, doamnă Ryan! spuse o voce rafinată și, din fericire, lipsită de îngâmfare. Cu ce vă pot ajuta?
— Ăăă, aș vrea să comand micul dejun. Aș putea căpăta cafea, niște clătite cu afine, niște suc de portocale, niște pâine
prăjită, niște marmeladă și două fripturi crude?
Uluitor, nu urmă nicio tăcere stupefiată; glasul de la celălalt capăt al firului acceptă vesel să le trimită pe toate în cameră.
— Am nevoie de fripturi pentru ochi; am avut un accident, se simți ea obligată să explice.
— Bineînțeles, doamnă Ryan, ajungem imediat.
Mai întrebă și dacă hotelul poate să‑i spele rapid singurul rând de haine, iar vocea de la telefon promise să trimită imediat pe cineva să le ia.
— Mulțumesc! spuse ea privind pe fereastră.
Furtuna încetase peste noapte, iar acum cerul era senin. După câteva minute se abătu spre ușile care dădeau pe balcon. Era pe punctul să le deschidă când se auzi o bătaie discretă la ușă. Ține minte, își spuse, cineva te‑a bătut de te‑a rupt și cineva încă te mai urmărește. Aruncă o privire pe vizor și văzu că era un tinerel timid în uniformă de hotel, cu un coș gol de rufe. Observă dâra de haine mototolite și umede care ducea până la baie și‑și alungă paranoia. Sunt dispusă să risc de dragul hainelor curățate. Deschise ușa, îi mulțumi tânărului și, roșind, își strânse în grabă hainele distruse și le puse în sacul care aștepta. Apoi, simțindu‑se vinovată pentru hamalul căruia nu‑i dăduse niciun ban aseară, îi dădu acestuia un bacșiș generos.
Se uita la jurnalul de știri de dimineață și se minuna de lipsa informațiilor despre cadavre într‑un parc când sosi micul
dejun și fu așezat cu grijă în fața ei, determinând un nou bacșiș disproporționat. Se așeză, scotoci prin buzunarele gecii și scoase plicul etichetat cu grijă 2. Doar uitându‑se la el și se simțea ușor iritată de femeia care‑l scrisese, femeia care o pusese în situația asta. O să mă uit la el imediat, se hotărî ea. După ce beau niște cafea. Îl puse deoparte, își luă portofelul și ciuguli niște pâine prăjită în timp ce se uita la carduri. Erau două permise de conducere, unul dintre ele confirmând că într‑adevăr era Myfanwy Alice Thomas. Adresa nu‑i trezi niciun fel de amintire, deși observă intrigată că părea să fie mai degrabă o casă decât un apartament. Îi descria părul ca fiind castaniu, ochii, albaștri, iar vârsta, 31 de ani. Se uită la poză cu dezaprobare. Trăsături banale, palidă, cu sprâncene care aveau voință proprie.
În portofel mai erau câteva carduri de credit și de debit, și o notiță scrisă de mână, care spunea: Apreciez ce încerci să faci,
dar nu ești tocmai genul de persoană care‑și poartă inima în portofel.
— Foarte distractiv, își zise. Se pare că înainte să‑mi pierd memoria credeam că sunt destul de amuzantă.
Cercetarea celorlalte buzunare scoase la iveală un pachet cu batiste, un telefon mobil cu bateria descărcată și un permis
de trecere cu o clemă pe el. Petrecu vreo câteva minute cercetând fără succes acest ultim obiect, care era gros cât patru carduri de credit și avea pe el doar o fotografie mohorâtă și un cod de bare. În cele din urmă, lăsă deoparte geaca și bău o gură zdravănă de cafea foarte bună. Era cel mai potrivit moment să citească o scrisoare de la ea însăși. Nu putea decât să spere că aceasta era mai lămuritoare decât cea de dinainte. Ei bine, măcar asta era tipărită, nu scrisă de mână.
Dragă Tu,
Ai observat că nu‑ți spun Myfanwy? Și asta, din două motive. Primul, consider că ar fi oarecum nepoliticos să‑ți impun numele meu, și al doilea, ei bine, e prea bizar. Vorbind de chestii bizare, presupun că te întrebi cum am ajuns să scriu scrisorile astea, cum am știut că o să fie necesare.
Te întrebi cum de știu viitorul.
Păi, am vești proaste pentru tine. Nu sunt mediu. Nu pot să văd ce urmează. Nu pot să prezic numerele la loto de diseară, ceea ce e chiar păcat, pentru că ar fi extraordinar de util. Dar în ultimul an am fost abordată de câteva persoane care susțineau că‑mi pot vedea viitorul. Străini fără legătură între ei. Unii dintre ei știau că au din când în când străfulgerări premonitorii, în timp ce alții nu puteau nici măcar să explice de ce au venit la mine pe stradă. Avuseseră vise, viziuni, presentimente. La început, am bănuit că nu erau altceva decât nebuni oarecare, dar, pe măsură ce se tot întâmpla, a devenit tot mai greu să nu‑i iau în seamă.
Așa că știu de ceva vreme că o să te trezești stând în ploaie, fără să‑ți aduci aminte cine ești. Știam că o să‑ți vii în fire înconjurată de morți care poartă mănuși. Știam că o să zacă pe jos după ce au fost „doborâți violent”, după cum a spus o bătrână remarcabil de țăcănită care mi‑a vorbit pe stradă la Liverpool.
Mă întreb dacă ești făcută din bucăți ale mele. Sau ești o persoană cu totul nouă? Nu știi cine ești, de asta măcar pot să fiu sigură, dar ce a mai dispărut? Presupun că n‑ai de unde să știi că Jane Eyre este cartea care‑mi place cel mai puțin de pe lumea asta. Sau că orice carte scrisă de Georgette Heyer e preferata mea. Îmi plac portocalele. Îmi plac produsele de patiserie.
— Îți plac clătitele? se întrebă fata din camera de hotel, mușcând din minunăția umplută cu afine. Mie clar îmi plac. Ar fi
trebuit să spui.
Ca să spun adevărul, toată chestia asta mi se pare îngrijorătoare. Am o viață ordonată și confortabilă. E o idee
neconvențională, dar am reușit să fac lucrurile să meargă. Și acum nu pot decât să pun lucrurile cap la cap, din ce mi s‑a spus.
1. Știu că o să‑mi pierd memoria. N‑am nicio idee de ce, dar o să încerc să fiu pregătită și să‑ți ușurez cât se poate situația.
2. Știu că tu sau eu o să fim atacate, o să luptăm și o să învingem. Pun rămășag că ultima parte e a ta. Eu sunt foarte bună la capitolul organizare, dar nu mă lupt. Ochii vineți sunt probabil ai mei, totuși. Ăsta‑i genul de lucruri care par să mi se întâmple mie.
3. Știu că bărbații care m‑au atacat purtau toți mănuși de latex, ceea ce e foarte important. Știu că nu pare mare lucru, poate o perversiune întâmplătoare. Tu nu înțelegi semnificația, dar eu, da, și o să‑ți explic, dacă vrei. În momentul ăsta nu trebuie să știi decât că o persoană în care ar trebui să pot avea încredere a decis că trebuie să fiu înlăturată. Nu știu exact cine. Nu știu de ce. S‑ar putea să fie din cauza unui lucru pe care încă nu l‑am făcut.
Nu pot fi sigură că o să citești scrisoarea asta; nu pot să fiu nici măcar sigură că o să citești prima scrisoare. Am pus exemplare în toate hainele și gecile pe care le am, ca să mă asigur că le vei avea la îndemână când ai nevoie de ele. Nu pot decât să sper că știința mea limitată despre viitor o să‑ți fie utilă și că o să obții și o perspectivă proprie.
Și că o să port o haină când se întâmplă.
În orice caz, trebuie să înfruntăm faptele. E o alegere pe care trebuie s‑o faci, pentru că eu n‑am s‑o fac pentru tine. Poți să renunți la viața mea și să te duci să‑ți clădești o viață nouă. Dacă asta alegi, atunci va trebui să pleci din țară, dar trupul ăsta vine însoțit de o grămadă de bani — mai mult decât suficienți ca să‑ți asiguri o viață confortabilă. Am lăsat instrucțiuni despre cum să‑ți creezi o nouă identitate și o listă cu nume și fapte pe care le poți folosi ca să te aperi. N‑o să fie niciodată o viață complet sigură, dar o să fie pe cât de sigură pot să ți‑o asigur eu, o persoană care știe cum să se pregătească.
Sau poți hotărî să preiei viața mea. Poți să afli de ce ai fost trădată. Am mai spus că viața mea a fost bună, și așa și e. Trupul în care te afli a fost destul de privilegiat ca să aibă avere, putere și cunoștințe pe care oamenii obișnuiți nici nu le visează. Poți să ai și tu toate lucrurile astea, dar alegerea asta o să fie periculoasă. Dintr‑un motiv oarecare, a fost comisă o nedreptate împotriva amândurora. O nedreptate împotriva ta, pentru că tu n‑ai făcut nimic, și o nedreptate împotriva mea, pentru că nu pot să cred că o să fac ceva ca s‑o merit.
Deci asta‑i alegerea pe care trebuie s‑o faci. Necinstit? Categoric. Dar tot trebuie s‑o faci. În plic sunt două chei, și ambele sunt pentru casete de valori de la banca Mansel de pe Bassingthwaighte Street din City; 1011‑A conține materialele de care ai nevoie ca să pleci și 1011‑B te instalează în viața mea. Nu te‑aș învinovăți, indiferent ce decizie ai lua.
Nu‑ți doresc decât tot binele. Orice faci, ai grijă până deschizi caseta. Ține minte, te vor moartă.
A ta,
Myfanwy Thomas
Puse scrisoarea pe masă, luă ceașca de cafea și se duse la ușa balconului. Ezită, dar apoi își alungă temerile. Nu m‑a urmărit nimeni, își zise. N‑o să fie lunetiști care să mă aștepte să ies. Revino‑ți! Deschise ușa și ieși în lumina dimineții. Era o zi frumoasă. De jur împrejurul ei se aflau camere de hotel în care lumea mânca aproximativ aceeași mâncare ca și ea, și balcoane unde se bucura de aceeași strălucire a soarelui de iarnă târzie și privea același abur care ieșea din piscina încălzită (și complet pustie). Dar își imagină că era probabil singura persoană care era pe punctul de a decide cine avea să fie.
Păi, domnișoară Thomas, povestea ta e foarte convingătoare, medită ea. Ai încercat în mod deliberat să mă ațâți să pornesc într‑un soi de căutare a dreptății. Nu mi‑ai dat detalii despre viața pe care o moștenesc. Vrei să fiu curioasă. Și, deși tot n‑am idee cine sunt, se pare că am o predilecție pentru intrigă.
Nu știu dacă mi se trage de la tine, își zise ea, dar am destul bun‑simț ca să‑mi dau seama că mica ta misiune ar însemna să alerg după cai verzi pe pereți. Și nu sunt nici pe departe intrigată de promisiunea de „avere, putere și cunoștințe pe care oamenii obișnuiți nici nu le visează”. Mă auzi pe undeva, prin străfundul creierului ăstuia? Dacă da, atunci ascultă aici: nu te da mare, scumpo. Viața ta nu mă atrage absolut deloc.
Ridică privirea spre nori, la care nu‑și aducea aminte să mai se fi uitat vreodată. Bău cafeaua și, deși știa că e bună și îi plăcea cu lapte și zahăr, nu‑și aducea aminte să mai fi băut vreodată cafea. Își putea aminti mișcările de care avea nevoie ca să înoate în stil fluture, deși nu‑și aducea aminte să fi intrat vreodată într‑o piscină. Erau foarte multe amintiri de clădit și experiențe de care știa că o să se bucure.
Dacă o să încerce să mă omoare cineva, atunci vreau să fiu undeva, departe, și vreau să cheltuiesc cât de mulți bani mi‑ai
lăsat moștenire. O să compensez cu bun‑simț curajul care ți‑a lipsit ție. Se întoarse în cameră, luă un pix și încercui hotărât 1011‑A.
Stătea întinsă în pat cu o friptură peste fiecare ochi, gândindu‑se ce avea să facă mai departe. Erau câteva lucruri care
trebuiau rezolvate. Întâi, cum să ajungă la bancă fără să atragă atenția (și, ulterior, pumnul) vreunui psihopat cu un fetiș pentru mănușile chirurgicale? În al doilea rând, unde voia să se ducă după ce deschidea ușa spre noua ei viață? Prima problemă părea relativ simplă. În panica din seara de dinainte, scosese o sumă destul de mare de bani. Cu siguranță suficient cât să închirieze o mașină cu șofer care s‑o ducă la bancă. În ceea ce privea a doua problemă, ei bine, cu toate greșelile ei evidente, domnișoara Myfanwy Thomas nu i se părea o mincinoasă. Se aștepta să găsească tot ce‑i trebuie în cutia 1011‑A. Thomas spusese că o să fie instrucțiuni și sfaturi despre cum să‑și clădească o nouă viață. Firește, mai rămânea întrebarea dacă nu cumva Myfanwy Thomas nu decisese să ia averea pe care susținea că o deține și să fugă ea însăși din țară înainte să‑și piardă memoria. Ar fi putut preîntâmpina amnezia și s‑ar fi putut bronza pe vreun balcon din Borneo dacă ar fi avut curaj. Deci ce s‑o fi oprit?
Probabil că a fost numărul de preziceri pe care le‑a primit, se gândi ea. Dar ce fel de om crede niște „medii” oarecare de pe stradă? Și dacă Thomas era sigură că atacul va avea loc, era la fel de sigură și că eu o să scap cu viața ei. Thomas era prea timidă ca să‑și schimbe soarta, dar eu n‑o să fiu!
Plină de o siguranță bruscă, își dădu deoparte cu grijă fripturile de pe ochi și cercetă rezultatul în oglindă. Umflătura se
retrăsese, dar vânătăile erau negre și perfect conturate. Aveau să treacă zile întregi până să se șteargă, iar durerea era în continuare o problemă. Se îndreptă spre baie ca să‑și curețe zeama de carne de pe față și din păr, oprindu‑se doar cât să ia un Toblerone din minibar.
Trei sferturi de oră mai târziu, se urcă într‑o mașină care o aștepta și se lăsă dusă confortabil în City. Hainele erau curate,
părul mirosea mai degrabă a flori decât a carne crudă și era cu mintea preocupată de ce avea să facă de‑acum încolo cu viața ei. În mod clar, ea și Thomas erau persoane diferite. Mă rog, era recunoscătoare pentru ce îi fusese lăsat, iar fata care trăise în corpul ei putea să se odihnească în pace. Cuprinsă de o toană, îi ceru șoferului să treacă pe lângă câteva dintre principalele puncte de interes din Londra. Când trecură prin Trafalgar Square și pe lângă catedrala St. Paul, privi cu ochii mijiți. Știa locurile, dar numai ca și cum ar fi citit despre ele sau le‑ar fi văzut în poze.
Mașina neagră și lungă opri lin în fața băncii, iar șoferul încuviință amabil din cap când i se ceru să aștepte. Mă întreb
dacă și Thomas avea același gust pentru lux. Dacă nu, e păcat, pentru că‑și putea permite. După micul dejun, își verificase
balanța conturilor pentru toate cardurile la un bancomat din hotel și rămăsese încântată de numărul zerourilor care apăruseră. Dacă asta era averea despre care vorbise Thomas în scrisoare, atunci avea s‑o ducă foarte confortabil. Dacă mai era și altceva, atunci avea să fie o viață excesiv de bună. Coborî din mașină și urcă treptele, privind discret în jur în căutarea celui mai vag semn că ar fi urmărit‑o cineva. Nevăzând nici urmă de mănușă sau de persoană care să se uite în direcția ei, se destinse și intră.
Va trebui să‑mi găsesc un nume, presupun. Categoric n‑o să folosesc Myfanwy Thomas dacă încerc să scap de trecut. Și nu‑s deosebit de încântată nici de Anne Ryan. Probabil că e riscant să iau vreo hotărâre înainte să știu ce a pus la cale Thomas. S‑ar putea să existe un pașaport sau așa ceva. Deși mi‑a plăcut întotdeauna numele Jeanne.
Sau cel puțin cred că mi‑a plăcut întotdeauna.
Încă gândindu‑se la asta, urmă semnele, luă liftul până la sala unde se aflau cutiile de valori, deschise ușile groase de lemn și se îndreptă spre recepționeră.
— Bună dimineața, sunt Anne Ryan! spuse ea, arătând permisul de conducere.
Recepționera se ridică, încuviințând din cap. Purta mănuși de latex. Și, înainte ca femeia care fusese înainte Myfanwy Thomas să apuce să scoată vreo vorbă, recepționera se răsuci și o pocni în față.
Zbură înapoi, cu durerea erupându‑i în ochi, și scoase un șuierat ca de tren. Printre stelele care‑i pluteau în ochi zări trei
bărbați intrând în încăpere și închizând ușile în urma lor. O înconjurară, iar unul dintre ei se aplecă peste ea cu o seringă hipodermică în mână. Cuprinsă brusc de furie, își ridică piciorul și‑l pocni tare între picioare. Țipând, bărbatul se îndoi de
durere, iar ea îi trase un pumn, lovindu‑l puternic în bărbie. Bărbatul se împletici înapoi și intră într‑unul dintre ceilalți,
iar ea se ridică de jos, cu dinții dezgoliți și panica începând s‑o cuprindă când își dădu seama că habar n‑are cum să se bată. Totuși, anumite lucruri erau clare. Îl îmbrânci pe bărbatul pe care‑l lovise rău, trimițându‑l, împreună cu prietenul lui, în zid. Cel de‑al treilea bărbat și femeia se traseră în spate, aproape părând că ezită s‑o atingă. Observă că și bărbații purtau mănuși de latex. Femeia îi aruncă o privire întrebătoare bărbatului rămas în picioare.
Profitând, sări spre femeie, gândindu‑se că ar fi ținta mai ușoară. Nu păreau să aibă arme, și până acum numai femeia
păruse dispusă s‑o lovească. Totuși, în loc să se izbească de victima ei, se trezi aruncată și prinsă într‑un fel de strânsoare
dureroasă. Fusese doborâtă de niște experți. Îmi pare rău, Thomas! Se pare că m‑ai supraestimat. Unul dintre bărbați veni și o lovi zdravăn. Durerea o zgâlțâi, iar ea se trase în strânsoarea femeii. Javra se împinse ușor în brațul ei și avu senzația că mai multe oase erau pe punctul de a se rupe. Apoi o pocni bărbatul.
— Nemernicilor! țipă ea.
Primul bărbat șchiopătă spre ea, ținând seringa în mână. O cuprindea durerea și, când femeia îi smuci din nou brațul,
izbucni agonia. Închise ochii și urlă. În toată lumea nu mai exista decât urletul, acoperind orice altceva, chiar și durerea.
Aerul îi era împins afară din plămâni și nu mai simțea și auzea nimic altceva în afara vocii ei. Când deschise ochii și trase aer în piept, își dădu seama că nu o mai ținea nimeni. În schimb, pe podea zăceau patru oameni, zvârcolindu‑se necontrolat.
Ce dracu’ s‑a întâmplat adineauri? Ce‑am făcut?
Se împletici gâfâind, dar refuză să se prăbușească. Privi în jur, așteptând să mai intre și alții, dar nu apăru nimeni. Nici
măcar personalul băncii? se întrebă nedeslușit, însă se pare că ușile erau destul de groase ca să înăbușe tot zgomotul luptei. Primul ei instinct era să fugă, dar apoi fu cuprinsă de o hotărâre formidabilă. Existența ei până în acest moment fusese stranie, e drept, dar luase decizii pe baza informațiilor pe care le adunase. Acum, nu mai putea avea încredere în nimic din ceea ce crezuse că înțelege. Orice presupuneri vagi făcuse despre cine era sau ce i se întâmplase lui Myfanwy Thomas erau în mod vădit profund greșite. Erau mult mai multe decât bănuise ea, și voia să știe totul.
Cu grijă, căută prin buzunarele recepționerei, făcând tot ce putea ca să nu dea atenție zvârcolirilor tot mai slabe. Nimic. O
cercetare fugitivă a biroului scoase la iveală un sertar cu chei numerotate, fiecare aflată în câte un compartiment. Găsi cheile care se potriveau cu cele pe care le avea deja și, pășind peste oamenii de pe podea, intră în încăperea unde se aflau cutiile de valori. Cu un icnet, descoperi o femeie fără cunoștință, având un ecuson care arăta că ea este recepționera. Presupun că au lăsat‑o inconștientă, își zise Myfanwy șovăitor. Cum de m‑au găsit? Și cum de au ajuns așa de repede?
Păși peste angajata băncii, cercetă cu privirea șirurile de sertare imense până le găsi pe cele potrivite și băgă cheile în cele două încuietori. Fu tentată o clipă să se răzgândească, dar o privire aruncată peste umăr la trupurile de pe podea o făcu să se hotărască. Încleștă fălcile și deschise cutia 1011‑B.
Înăuntru erau două valize. O deschise pe prima și văzu mai multe obiecte împachetate în folie cu bule. Se întoarse spre a
doua valiză, o deschise și se dădu înapoi surprinsă. Valiza era plină de teancuri de plicuri, toate numerotate cu scrisul de
mână inconfundabil al lui Myfanwy Thomas.

Grupul Editorial Corint la Bookfest 2019

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Grupul Editorial Corint vă invită la cea de-a XIV-a ediție a Salonului Internațional de Carte Bookfest, care se va desfășura în perioada 29 mai – 2 iunie, în pavilionul B2 de la Romexpo.

Intrarea este liberă.

Bookfest reprezintă acel moment al anului în care sunt lansate cele mai așteptate titluri ale anului, iar acest an nu face excepție.


În cel de-al 25-lea an de existență a Grupului Editorial Corint, v-am pregătit lansări cu invitați excepționali, ateliere interactive, spectacole de știință distractivă, tombole și concursuri cu premii-surpriză, precum și lansarea noii colecții Corint Future.

Reducerile pregătite pentru pasionații cititului sunt pe măsura așteptărilor, iar Ziua Copilului este sărbătorită cu mare fast la standul Corint Junior. Astfel, în primele două zile ale târgului – miercuri, 29 mai și joi, 30 mai – veți putea beneficia de o reducere de 50% la orice titlu din colecțiile Corint, urmând ca în zilele viitoare reducerile să fie surprinzătoare.

Programul evenimentelor poate fi consultat mai jos:

Miercuri, 29 mai, ora 11:00

Atelier de activități distractive si educative cu Zmeișorii, Corint Junior

 

Joi, 30 mai, ora 11:00

Prietenul din viitor de Camille DeAngelis, Corint Junior

Atelier interactiv cu actorul Salex Iatma

 

Joi, 30 mai, ora 13:00

Atelier educativ cu Playouth pe tema Astronomia și spatiul, Corint Junior

 

Joi, 30 mai, ora 17:00

Adevărata călătorie a lui Zahei de Marius Oprea, colecția Corint Istorie Autori Români

Invitați: Teodor Baconschi, Marius Oprea. Moderator: Florin-Răzvan Mihai, coordonatorul colecției Corint Istorie Autori Români

 

Vineri, 31 mai, ora 11:00

Max Einstein. Experiment de geniu de James Patterson și Chris Grabenstein, colecția Corint Junior

Spectacol de știință distractivă cu Profesorul Trăsnit de la Fun Science

 

Vineri, 31 mai, ora 18:00

Democrația sub asediu, volum coordonat de Armand Goșu și Alexandru Gussi, colecția Corint Istorie Autori Români

Invitați: Mihai Maci, Igor Munteanu, Alexandru Gussi, Armand Goșu. Moderator: Florin-Răzvan Mihai, coordonatorul colecției Corint Istorie Autori Români

 

Sâmbătă, 1 iunie, ora 11:00

Călătorie în timp în compania unui hamster de Ross Welford, colecția Smart Age, Corint Junior

Lansare în prezența autorului și sesiune de autografe. Invitați: Ross Welford, Ana Barton. Moderator: Cătălin Strat, director editorial Corint Junior

 

Sâmbătă, 1 iunie, ora 13:00

Jurnal nediplomatic (1998-2001) de Ioan Grigorescu, colecția Corint Istorie Autori Români

Invitați: Sanda Vișan, Carmen Movileanu, Mircea Neacșa, Cornel Codiță, Jon Grieg. Moderator: Florin-Răzvan Mihai, coordonatorul colecției Corint Istorie Autori Români

 

Sâmbătă, 1 iunie, ora 15:00

Lansarea colecției Corint Future: Hello, World! de Hannah Fry și Națiunea Spam de Brian Krebs

Invitați: Cristina Bazavan, Julia Nagy, Adrian Mihălțianu, Ana Antonescu. Moderator: Ada Roseti, coordonatoarea colecției Corint Future

 

Sâmbătă, 1 iunie, ora 17:00

Jurnal de Ion Rațiu, volum 3

Invitați: Indrei Rațiu, Stejărel Olaru, Ion M. Ioniță, Teodor Baconschi. Moderator: Florin-Răzvan Mihai, coordonatorul colecției Corint Istorie Autori Români

 

Duminică, 2 iunie, ora 11:00

Eveniment dedicat colecției Smart Age, Corint Junior. Invitat: Cătălin Striblea. Moderator: Cătălin Strat, director editorial Corint Junior

 

Duminică, 2 iunie, ora 12:00

Decernare premii Concurs de Eseuri Corint Junior

 

Duminică, 2 iunie, ora 13:00

China cea de taină de Marina Almășan

Invitați: Marina Almășan, Isticioaia Budura, Zhao Lei, Monica Pop, Adrian Fetecău, Bogdan Stanoevici, Mihai Pocorschi. Moderator: Flori Mihalache, director PR Editura Corint

 

Duminică, 2 iunie, ora 15:00

Mihai Caraman. Un spion român în Războiul Rece de Florian Banu

Invitați: Florian Bichir, Constantin Corneanu, Alin Spânu, Florian Banu. Moderator: Florin-Răzvan Mihai, coordonatorul colecției Corint Istorie Autori Români

Este posibil ca imaginea să conţină: 4 persoane, text

 

Vă așteptăm la standul Corint!