Otessa Moshfegh – Un an de odihnă și relaxare (A Year of Rest and Relaxation, 2018) 304p., TPB, 12.7×19.7, Litera, 2020, Colecția Clasici Contemporani Litera, Trad. Călin-Andrei Popa, Red. Mariana Petcu, 49.9 lei, ISBN: 978-606-33-5719-0
Nominalizări: Wellcome Book Prize Nominee for Shortlist (2019), Goodreads Choice Award Nominee for Fiction 2018
Nota Goodreads: 3.68 (70.366 note)
Descrierea editurii: „Naratoarea din Un an de odihnă și relaxare ar trebui să fie fericită, nu-i așa? E tânără, zveltă, drăguță, proaspăt absolventă a Universității Columbia, cu o slujbă lejeră la o galerie de artă nonconformistă, locuiește într-un apartament din Upper East Side din Manhattan, plătit, la fel ca restul nevoilor sale, din banii moșteniți. Dar există o gaură neagră și absurdă în inima ei, și nu doar din cauza pierderii părinților sau a felului în care iubitul ei de pe Wall Street o tratează ori a relației sadomasochiste cu cea mai bună prietenă a sa, Reva. Este anul 2000 într-un oraș bogat și plin de posibilități; ce-ar putea merge atât de anapoda?
Un an de odihnă și relaxare este un răspuns viguros la această întrebare. Povestind cum a petrecut eroina sa un an sub influența unei combinații cu adevărat nebunești de medicamente menite să o vindece de alienarea acestei lumi, Ottessa Moshfegh ne arată cât de rezonabilă, chiar necesară, poate fi alienarea. Deopotrivă tandru și amuzant, nemilos și plin de compasiune, romanul prezintă eforturile unei tinere de a se proteja de metehnele lumii, cufundându-se într-o lungă hibernare cu ajutorul uneia dintre cele mai nepricepute psihoterapeute din analele literaturii și a melanjului de medicamente pe care aceasta i le prescrie.”
Oare câți dintre noi, ajunși la maturitate, cu copii și joburi solicitante, care probabil ne fac să cădem seara frânți de oboseală, nu am visat la o lungă vacanță, cât mai lungă, chiar și de un an, în care să nu mai trebuiască să facem nimic, ci doar să spunem stop la toate, să fugim de cotidian, de joburi, de autobuze, înghesuială, forfotă și agitație, și să rămânem doar cu noi înșine, cu gândurile noastre? Să ne luăm, așa cum își ia protagonista acestei povești, care rămâne nenumită pe parcursul întregii cărți, un așa-zis an sabatic: un an în care punem totul pe pauză.
Personajul principal, așa cum o spune și descrierea cărții, ar trebui să fie fericit și să ducă o viață plină de împlinire: are un corp superb, este frumoasă, are un job ușor la o galerie de artă în care expun cei mai nonconformiști artiști și ea nu trebuie să-și bată prea tare capul cu expozițiile și ar putea trăi lejer cu banii moșteniți de la părinții decedați mult prea devreme. Are un apartament bine plasat în New York, însă nu prea are prieteni.
În afară de Reva, o tânără ce are și ea problemele ei personale, deși încearcă să o facă pe tipa dârză și independentă. Însă spoiala de fericire a protagonistei e repede îndepărtată de decizia ei de a-și da demisia (în stil mare) de la galeria de artă la care lucra și de a se retrage în culcușul ei din apartamentul cel confortabil, pentru „a se odihni”, cum se exprimă ea. Căci a cuprins-o o oboseală, o lehamite de viață cum nu am mai întâlnit poate la niciun personaj literar de o bună bucată de vreme încoace. Spaimele și angoasele se strâng în pragul ușii ei și somnul pare că îi dă târcoale când ți-e lumea mai dragă. Și tot ce își dorește este să doarmă. Ore peste ore, zile întregi dacă se poate, și să nu mai iasă afară decât până la magazinul egiptenilor din colț, de unde să își cumpere două cafele și să își ia ceva de-ale gurii.
Descoperim cu stupoare că o tânără sănătoasă, proaspăt ieșită de pe băncile facultății, nu poate dormi decât cu ajutorul unor cocteiluri de medicamente care pe majoritatea dintre noi i-ar trimite direct la urgențe sau la un centru de dezintoxicare. Așa că apelează la serviciile primei psihoterapeute întâlnite în cale, ca să-și rezolve problemele cu somnul (și pe cele psihice, pentru că e clar că are destule). Din păcate, dă tocmai peste cea mai incompetentă și mai nepăsătoare psihoterapeute a Americii, care, fără a-i verifica istoricul medical și psihiatric și fără a-i face evaluări serioase, îi prescrie, pe bandă rulantă, grămezi de pilule cu denumiri din cele mai periculoase.
Din păcate pentru ea, din fericire pentru noi, cititorii. Căci de aici pornește cu adevărat povestea. Altminteri, fără medicamente, fără dilemele interioare care se ivesc pe parcurs, fără umorul negru iscat de conversațiile cu cea care ar trebui de fapt să o ajute, fără relația abuzivă cu iubitul la care dă fuga ori de câte ori simte nevoia de nițică activitate, dar care o tratează mai mereu ca pe un gunoi, fără gențile și hainele contrafăcute ale prietenei (singura) sale Reva și fără aducerile aminte despre relația (inexistentă) dintre protagonistă și părinții ei (sursa tuturor problemelor sale, până la urmă, îmi închipui eu și dă de înțeles și personajul), ce ar mai fi ieșit?
În niciun caz un roman de Otessa Moshfegh. De ale cărei povești am prins drag de când am citit „Eileen” (despre care am scris pe Bookblog acum ceva vreme), o poveste despre depresii și depresivi, care o cotește în bizar și șochează printr-un final halucinant. Și aici mi-am închipuit că se va ivi ceva anormal, ceva care să surprindă și să schimbe un final care, în mod normal, la câți munți de medicamente băga în el personajul principal, ar fi trebuit să îl reprezinte moartea protagonistei în urma unei supradoze.
Dar m-am luat cu „Eileen” și cu finaluri șocante și am uitat să insist asupra unui aspect de la care pleacă problemele protagonistei poveștii: părinți indiferenți și reci, care nu se gândesc decât la ei sau care nu găsesc sau nu le pasă sau nu vor să găsească un mod de a comunica, de a stabili o relație de apropiere cu copiii lor, creează copii care, ajunși adulți, sunt condamnați să le repete greșelile. Cu consecințe cât se poate de grave. Cum e cazul aici. Inadaptarea la cotidian, la condițiile sociale, depresia, lipsa de încredere în sine însuși și în ceilalți, imposibilitatea de-a stabili o relație cât de cât normală cu cei din jur, cu partenerul de v
iață, cu prietenii cei mai apropiați, chiar și când aceștia insistă să te salveze, toate astea sunt consecințele unor probleme vârâte sub preș și netratate la timp. Iar rezultatul… Rezultatul e tragi-comic. De la un capăt la altul.
Însă e anul 2000, apoi final de an 2000, apoi trec câteva luni din 2001. Și atunci s-a produs declicul, am început să intuiesc finalul. Deloc dezamăgitor, de altfel. Abia aștept să citesc următoarea poveste imaginată de Otessa. Poveștile ei, deși teribil de deprimante, de întunecate și de apăsătoare, au personaje extraordinar de interesante și reprezintă adevărate cazuri clinice, demne de studiat pe îndelete. Recomandată!
„Puteam să mă revolt dacă aș fi vrut. Puteam să-mi vopsesc părul violet, să ajung să fiu exmatriculată de la liceu, să nu mai mănânc, să-mi pun un inel în nas, să curvăsăresc și tot așa. Am văzut alți adolescenți făcând asta, dar eu nu aveam energia necesară să trec prin atâta bătaie de cap. Adevărul e că tânjeam după atenție, dar refuzam să mă umilesc cerând asta. Aș fi fost pedepsită dacă dădeam semne de suferință, știam asta. Așa că eram cuminte. Făceam ceea ce trebuie să fac. Mă revoltam pe tăcute, în gândurile mele. Părinții mei abia dacă observau că exist. Odată, pe când eram la toaletă, i-am auzit cum șușoteau în hol.
– Ai văzut că are două pete pe bărbie? l-a întrebat mama pe tata. Nu suport să mă uit la ele. Sunt așa de roz.
– Dacă îți faci griji, du-te cu ea la un dermatolog, i-a răspuns tata.
După câteva zile, menajera noastră mi-a adus un tub de Clearasil. Era dintre cele colorate.”
FanSF 