Semnal editorial 321: Noutăți sau în curs de apariție la editura Litera (II) – Ruști, Jean, Mantel, Tartt, van Llewyn, Redondo, Napolitano, Natt och Dag, Simonson, Cellini

PAVEL NEDELCU • BOGDAN RĂILEANU • IULIA MICU

LUCIAN MÎNDRUȚĂ • MIHAI ENE • COSMIN LEUCUȚA

DOINA RUȘTI • TUDOR GANEA • ALLEX TRUȘCĂ

MIHAIL VICTUS • OCTAVIAN SOVIANY • IULIA PANĂ

RADU GĂVAN

Teme variate, personaje inedite, treisprezece autori – în penumbra misterioasă a întâmplărilor care nu mor.

„Când aluneci accidental într-un teritoriu necunoscut, mintea începe să deseneze o hartă, iar tu ești dintr-odată stăpânul unei secret, al imperiului de dincolo de zid. Un ciclu s-a încheiat, cea de-a douăsprezecea lună a rămas în urmă, așa că pășești încrezător în cea de-a treisprezecea, imaculată, ca orice timp fabulos. Dincolo de convenționalul douăsprezece se află țara tuturor posibilităților. Ganea privește prin geamul subțire, Soviany călătorește în timp, iar Mihai Ene probează un dandy smoking. Pe cărarea cețoasă, Pavel ridică steagul avangardei, Trușcă se retrage într-un icon, iar, din postul său de observație, Victus consemnează, privind nedumerit spre taxiul Iuliei Pană. Pentru Leucuța lupa rămâne de bază, Răileanu îl contemplă pe Saramago, în timp ce, alături de el, Iulia Micu trasează o nouă stradă și Mîndruță zâmbește sardonic, jucându-se cu un telefon, pe care, luând-o în serios, Găvan îl descrie meseriaș. În ceea ce mă privește – stau de vorbă cu dl K. Iarăși. Doina Ruști

Continuă lectura

Semnal editorial 312: În curs de apariție la editura Litera, în colecția Buzz Books (IV) – Michaelides & Harris

Toate comenzile care conțin acest titlu se vor livra începând cu 10 iulie 2021

Edward Fosca e un ucigaș. În privința asta, Mariana n-are nici o îndoială. Dar Fosca e intangibil. Profesor de tragedie greacă la Cambridge, chipeș și charismatic, este adorat de colaboratori și de studenți deopotrivă – mai cu seamă de membrele unei societăți secrete cunoscute drept Fecioarele.

Mariana Andros este o psihoterapeută strălucită, dar aflată la limita echilibrului interior, care devine obsedată de grupul Fecioarelor atunci când o membră a acestuia, prietenă de-a lui Zoe, nepoata ei, este găsită moartă la Cambridge.

Ea însăși absolventă a acelei universități, Mariana bănuiește că dincolo de frumusețea idilică a clopotnițelor și turnurilor, dincolo de tradițiile străvechi se ascunde ceva sinistru. Și ajunge la convingerea că, în pofida alibiului său, Edward este vinovat de crimă. Dar de ce și-ar ucide profesorul una dintre studente? Și de ce revine el mereu la riturile asociate Persefonei, fecioara arhetipală, și la călătoria ei în lumea subterană? Când e găsit un alt cadavru, obsesia psihoterapeutei de a dovedi vinovăția lui Fosca scapă de sub control, amenințând să-i distrugă credibilitatea și cele mai apropiate relații. Însă Mariana este hotărâtă să-l oprească pe ucigaș cu orice preț, chiar și acela al vieții sale.

Autorul bestsellerului internațional Pacienta tăcută le oferă cititorilor un thriller literar captivant care împletește mitologia greacă, psihologia, obsesia și crima.

Continuă lectura

Semnal editorial 223 + Fragment în avanpremieră: Max Seeck – Vânătoarea de vrăjitoare

Nu este disponibilă nicio descriere.

Soția unui autor de bestselleruri este ucisă. Anchetatorii o găsesc așezată la masa din sufrageria reședinței luxoase dintr-o suburbie a orașului Helsinki, în rochie neagră de seară și cu un rânjet sinistru pe față.

La început, pare că un psihopat reconstituie cumplitele crime din trilogia Vânătoarea de vrăjitoare a soțului victimei. Însă coordonatoarea investigației, Jessica Niemi, își dă curând seama că nu e vorba despre un singur ucigaș, ci, mai degrabă, despre zeci de persoane care cred într-o formă sinistră de vrăjitorie, îi cunosc fiecare mișcare și sunt întotdeauna cu un pas înaintea ei.

Când cadavrele încep să se adune, Jessica știe că nu se vor opri până nu vor obține ceea ce doresc. Iar când trecutul ei întunecat iese la iveală, ea își dă seama că trebuie să lupte cu propriii demoni în timp ce încearcă cu disperare să-i prindă pe ucigași înainte ca aceștia să facă următoarea victimă.

Vânătoarea de vrăjitoare are toate ingredientele unui roman captivant: sadism, schizofrenie și ocultism; seducție, umilință și brutalitate; fidelitate necondiționată și trădare șocantă.

„Un thriller consistent, intens, plin de suspans. Romanul lui Max Seeck este sumbru și cu o intrigă sinuoasă – momentele de revelație sunt de fiecare dată vii ca niște scene de film și cu impact uriaș. Seeck deține o abilitate stranie de a produce dezvăluiri menite să accelereze pulsul cititorului pe măsură ce face conexiunile, în același timp cu detectivul din carte. Măiestria lui în privința ritmului, plănuirea atentă a intrigii și preferința pentru capitolele scurte, rapide – toate acestea se combină pentru a crea un thriller alert, puternic.“

Booklist

Traducere din limba engleză și note

DANA-LIGIA ILIN

Nu este disponibilă nicio descriere.

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

1

Vântul a prins putere şi colţurile casei uriaşe din sticlă şi beton amprentat stârnesc şuierături. Pocnetele ritmice de pe acoperiş au devenit tot mai dese, iar trosnetele slabe seamănă cu ale unui foc de tabără. Viteza incredibilă cu care dispare acum grămada de dune albe din curtea interioară arată forţa rafalelor. Maria Koponen îşi leagă strâns jerseul în talie şi priveşte întunericul prin ferestrele cât un perete întreg. Se uită la marea îngheţată – care în această perioadă a anului seamănă foarte mult cu un câmp imens, neted –, apoi la cărarea croită cu plugul până la ponton, luminată de lămpi înalte până la genunchi.

Maria strânge cu degetele picioarelor covorul gros care acoperă aproape în întregime podeaua mare. E cald în casă, ca într‑un cocon. Cu toate acestea, Maria se simte neliniştită, şi până şi cele mai mărunte nemulţumiri îi par neobişnuit de supărătoare în această seară. Ca afurisitele alea de lămpi din curte, care tot nu funcţionează cum trebuie.

Maria se trezeşte din visare când îşi dă seama că muzica s‑a oprit. Merge până dincolo de şemineu, la un corp de bibliotecă enorm, pe care colecţia de aproape patru sute de înregistrări a soţului său este aranjată pe cinci rânduri. Cu timpul, Maria s‑a obişnuit cu faptul că în casa lor muzica nu vine de la un smartphone. Discurile sună mult, mult mai bine. Asta i‑a spus Roger cu ani în urmă, când ea a poposit pentru prima oară în faţa colecţiei. Atunci erau peste trei sute de albume, cu o sută mai puţine decât acum. Faptul că numărul înregistrărilor a crescut lent, comparativ vorbind, în timpul existenţei lor comune, o duce pe Maria cu gândul la cât de mult a trăit Roger înainte de apariţia ei. Fără ea. Maria nu fusese decât cu un bărbat înaintea lui Roger: o idilă de liceeni, care a dus la o căsătorie timpurie şi s‑a încheiat când l‑a cunoscut pe scriitorul celebru. Spre deosebire de Roger, Maria n‑a gustat niciodată viaţa de celibatară. Uneori îşi doreşte să fi avut şi ea ocazia să trăiască pe bâjbâite, iresponsabil, să se găsească pe sine, cu aventuri de o noapte. Libertate. Pe Maria n‑o deranjează absolut deloc faptul că Roger este cu şaisprezece ani mai în vârstă decât ea. Însă un gând a început s‑o sâcâie: că într‑o bună zi s‑ar putea pomeni că simte un neastâmpăr, din cele care nu pier până ce nu te‑ai scufundat de suficiente ori în necunoscut. Şi Roger a avut deja ocazia să trăiască asta în viaţa dinaintea ei. Acum, dintr‑odată, în această noapte de februarie cu viscol, pe care Maria şi‑o petrece umblând singură de colo colo prin casa uriaşă de pe ţărm, pentru prima oară vede acest lucru ca pe o ameninţare. Un dezechilibru care ar putea să încline periculos corabia relaţiei lor, dacă ar fi să ajungă în ochiul unei furtuni.

Maria ridică acul pick‑upului, prinde cu vârfurile degetelor discul şi îl strecoară cu grijă în coperta de carton, de pe care un artist tânăr cu jachetă cafenie din piele întoarsă şi eşarfă în carouri alb cu negru priveşte direct spre aparatul de fotografiat, sigur pe sine şi morocănos. Blonde on Blonde al lui Bob Dylan. Maria pune discul la locul lui şi ia altul, la nimereală, de la capătul colecţiei aranjate alfabetic. Peste o clipă, după un pârâit scurt, vocea dulce, plină de căldură, a lui Stevie Wonder răsună din difuzoare.

Şi apoi Maria vede iar. De această dată, cu colţul ochiului. Lampa din grădină aflată cel mai aproape de ţărm dispare o clipă. Şi revine.

Se întunecă doar pentru o fracţiune de secundă, aşa cum făcuse un pic mai devreme. Maria ştie că elementele luminoase din abajur au fost înlocuite înainte de Crăciun. Îşi aminteşte bine, pentru că ea a fost cea care a plătit factura dezgustător de umflată a electricianului. Şi iată motivul pentru care această chestiune măruntă stârneşte în ea o iritare neobişnuită.

Maria înşfacă telefonul şi tastează un mesaj pentru Roger. N‑are habar de ce simte nevoia să‑şi deranjeze soţul cu o astfel de chestiune, mai ales când ştie că în acel moment el este pe scenă, adresându‑se cititorilor. Poate că motivul este un acces trecător de singurătate, amestecat cu un strop de nesiguranţă şi gelozie nejustificată. Maria priveşte o clipă mesajul trimis, aşteptând ca săgetuţele din partea de jos să devină albastre, dar nu devin. Roger nu se uită la telefon.

În acel moment, acul începe să sară: What I’m about to. What I’m about. What I’m… Vocea lui Stevie Wonder pare nesigură din cauza porţiunii extirpate din sentimentul frumos. Unele dintre discurile lui Roger sunt în stare aşa de proastă, încât nu merită să fie păstrate. Chiar nimic nu funcţionează ca lumea în casa asta afurisită? Şi apoi Maria simte cum se revarsă peste ea un val de frig. Înainte să aibă timp să asimileze ceea ce tocmai şi‑a dat seama, se uită la uşile glisante şi vede ceva care nu are ce căuta acolo. O clipă, contururile se potrivesc cu ale imaginii sale reflectate. Dar apoi silueta se mişcă, transformându‑se într‑o entitate distinctă.

Lecturi 251: Stefan Ahnhem – X feluri de a muri

Stefan Ahnhem – X feluri de a muri (Fabian Risk V: X sätt att dö, 2019) 544p., TPB, 13×20, Litera, 2020, Colecția Buzz Books, Trad. Dana-Ligia Ilin, Red. Mihaela Serea, 34.93 (49.9) lei, ISBN 978-606-33-6358-0

Nota Goodreads: 4,01 (732 note)

Descrierea editurii: „La căderea nopţii, o barcă pneumatică iese din portul Råå. La bord se află un individ care poartă o sabie ascunsă la spate, sub haine. Misiunea lui a fost hotărâtă de zaruri: cineva trebuie să moară. Cine anume, nu ştie încă.

Timp de patru săptămâni, poliţia din Helsingborg s-a ocupat de investigarea complexă a unor crime aparent fără legătură, pe care poliţiştii le cred, în sfârşit, rezolvate. Dar când este descoperită o nouă victimă, ei sunt nevoiţi să accepte că tot ceea ce cred că ştiu este greşit.

X feluri de a muri, cel de-al cincilea roman din seria Fabian Risk, începe din momentul în care acţiunea s-a oprit în Motivul X. Stefan Ahnhem continuă să dezvolte în forţă construcţia sa epică de investigaţie şi universul în plină expansiune din jurul lui Fabian Risk şi al colegilor lui, iar cititorul este invitat să se alăture cursei finale împotriva omului cu zarurile.”

Disclaimer: nu citiți volumul cinci fără să fi citit volumul patru, căci, deși o parte dintre cazurile din volumul patru, foarte multe la număr, par a fi rezolvate la final, cele două volume sunt strâns legate între ele atât prin cazul „ucigașului cu zarurile”, cât și prin cazul urmărit de Fabian Risk până în pânzele albe. Chiar dacă primele trei volume pot fi citite individual și în ce ordine doriți voi, ei bine, recomandarea mea, după ce le-am parcurs pe toate, este să vă faceți un bine și să le citiți în ordinea în care le-a scris autorul. Nu sunt doar cazuri, sunt situații de familie, evenimente, personaje ale căror povești se continuă de la un volum la altul și e păcat să pierdeți din farmec sărind peste vreun volum.

Așadar, o scurtă recapitulare a volumului precedent, apoi trec la treabă: cadavrul unui băiețel de imigranți este descoperit înghesuit într-o mașină de spălat; un pedofil își face de cap pe străzile Helsingborgului; o femeie se simte hărțuită în propria casă, apoi este ucisă pe stradă; neonaziștii ultranaționaliștii atacă adăposturi de imigranți și o hărțuiesc pe Irene-Lilja, una dintre partenerele de anchetă ale lui Fabian Risk; șefa lor are probleme cu alcoolul; fiul lui Fabian Risk a rămas cu o traumă de pe urma unor întâmplări teribile și abia acum începe să i se destăinuie tatălui său, după îndelungi rugăminți și insistențe; fiica lui Fabian și-a revenit după ce-a fost împușcată, însă pare complet schimbată; soția lui Fabian a rămas și ea cu sechele, însă încearcă totuși să-și mențină familia întreagă; Fabian însuși a pornit pe urmele celui mai perfid și mai alunecos criminal pe care l-a întâlnit în toată cariera lui; și ce poate fi mai greu de prins decât un criminal ale cărui mișcări sunt hotărâte de o serie de zaruri, devenind, astfel, complet impredictibil și deci imposibil de prins?

Iar, acum, la treabă și să vedem ce se întâmplă în acest volum cinci:

Ahnhem încheie în nota binecunoscută povestea începută în volumul precedent, cea cu urmărirea omului cu zarurile și a criminalului cel viclean din umbră, pe urmele căruia a pornit la finalul nici nu mai știu cărui volum Fabian Risk, la indicațiile colegului care mai degrabă „a fost sinucis”, decât s-a sinucis el.

Dunja Hougaard se ascunde în continuare de Kim Sleizner, șeful Serviciului Omoruri din Copenhaga, care nu numai c-a rămas la fel de viperă și de nemernic, punând tot timpul interesele sale personale mai presus decât cele ale jobului și ale subordonaților său, ci pare că a luat-o și el cu totul razna, înnebunit de faptul că nu poate pune mână pe „curviștina” care i-a dat cu tifla și pare că și-a luat zborul cine știe pe unde, punând la cale răutăți la adresa lui.

Fiul lui Fabian Risk e arestat după ce vine în Danemarca pentru a depune mărturie împotriva membrilor bandei Smiley, cei care omorau oameni ai străzii nevinovați și îi mai și filmau.

Fabian Risk și echipa sa urmăresc nu unul, ci doi psihopați extrem de alunecoși, iar aici îmi vin în minte atât crima de pe iaht, în strâmtoarea Oresund (excelent ilustrată pe copertă), cât și incredibila planificare a uciderii unui tip obsedat de fitness în propria baie.

Dar, cum ziceam, o nebunie de carte, pe care abia așteptam să o citesc și pe care am dat-o gata în trei seri în care doar faptul că trebuia ca a doua zi să-mi duc băiatul la școală m-a împiedicat să o las din mână și să o continui abia în seara următoare.

E drept că Stefan Ahnhem exagerează uneori, înghesuind prea multe cazuri într-un singur roman, amestecându-le și uitând uneori de câte unul cale de câteva sute de pagini, pentru ca apoi să se întoarcă la el chiar când îți era lumea mai dragă și urmăreai cu sufletul la gură urmărirea unui alt psihopat ce-și făcea de cap pe străzile micuțului orășel Helsingborg, unde se pare că există un soi de academie de criminali în serie dezgustători și grețoși, altfel nu îmi explică de ce s-au înghesuit atât de mulți în acea zonă. E drept și că uneori ucigașul cu zarurile capătă abilități aproape paranormale în stăruința și norocul lui extraordinare când zarurile îi dictează vreo faptă ieșită din comun și trebuie să omoare în cine știe ce mod elucubrant vreo victimă.

Dar acestea sunt rolurile ficțiunii, nu, să ne distreze și să ne țină în suspans? Iar când acțiunea frenetică și cazurile morbide sunt țesute peste povești de viață ale unor personaje de ale căror fapte și soartă chiar ajunge să-ți pese, pe care le reîntâlnești cu drag într-un nou volum, întrebându-te ce-au mai făcut între timp, ce-au mai pățit și ce vor mai pătimi de aici înainte, dacă Fabian își va salva căsnicia, dacă șefa lui va scăpa de problema sticlei, dacă Irene-Lilja va scăpa cu mințile întregi, dacă… dacă… dacă…, ei bine, eu zic că scopul autorului, acela de-a construi o poveste suficient de interesantă (dublată de un comentariu echilibrat legat de problemele cu care se confruntă societatea suedeză în prezent) cât să te facă să dai pagină după pagină și să aștepți ca pe ace un nou volum, a fost atins.

PS: povestea din „X feluri de a muri” încheie ciclul aventurilor „ucigașului cu zarurile” și ale ucigașului din umbră care a băgat groaza în partea de sud-est a Suediei, însă asta nu înseamnă că s-au terminat și aventurile lui Fabian Risk, ale echipei sale, ale familiei sale sau ale Dunjei Hougaard (Doamne, ce mă voi bucura când Sleizner va primi ceea ce merită!). Mai multe, în volumul/volumele următor/următoare. Recomandată!

Semnal editorial 189 + Fragment în avanpremieră: Stefan Ahnhem – X feluri de a muri

Traducere din limba engleză și note: DANA‑LIGIA ILIN

La căderea nopţii, o barcă pneumatică iese din portul Råå. La bord se află un individ care poartă o sabie ascunsă la spate, sub haine. Misiunea lui a fost hotărâtă de zaruri: cineva trebuie să moară. Cine anume, nu ştie încă.

Timp de patru săptămâni, poliţia din Helsingborg s-a ocupat de investigarea complexă a unor crime aparent fără legătură, pe care poliţiştii le cred, în sfârşit, rezolvate. Dar când este descoperită o nouă victimă, ei sunt nevoiţi să accepte că tot ceea ce cred că ştiu este greşit.

X feluri de a muri, cel de-al cincilea roman din seria Fabian Risk, începe din momentul în care acţiunea s-a oprit în Motivul X. Stefan Ahnhem continuă să dezvolte în forţă construcţia sa epică de investigaţie şi universul în plină expansiune din jurul lui Fabian Risk şi al colegilor lui, iar cititorul este invitat să se alăture cursei finale împotriva omului cu zarurile.

X feluri de a muri este romanul poliţist cel mai plin de acţiune pe care l-am citit în ultimii ani. E atât de captivant şi de terifiant, încât uneori a trebuit să mă întrerup din citit… X feluri de a muri este un thriller desăvârşit şi perfect conceput, cu o intrigă impecabilă şi un suspans care se construieşte treptat… Intensitatea creşte de la început până la sfârşit, şi eşti atât de absorbit de acţiune încât ajungi să te uiţi constant peste umăr, încercând să te ascunzi de omul cu zarurile.“

Litteratursiden, Danemarca

„Ahnhem continuă la aceleaşi cote înalte cu care ne-a obişnuit, iar acest thriller în ritm alert este absolut remarcabil.“

BTJ, Suedia

„Felul în care Ahnhem îşi construieşte acţiunea este intens şi genial… Cu adevărat palpitant. Scriitura lui Stefan Ahnhem îţi taie respiraţia.“

Bogfidusen, Danemarca

Este posibil ca imaginea să conţină: text care spune „SERIE PUBLICATĂ'ÎN 27DE ȚĂRI AHNH3M X FELURI DEA MURI SERIA FABIAN RISK MURI A A DE FELURI LITERA buzz BOOKS”

1

Încuietoarea uşii din blocul cu trei niveluri aflat vizavi de gara din Klippan părea să nu fi fost unsă de douăzeci de ani. Prin urmare, uşa nu se închisese cu totul şi a fost deschisă uşor, fără cod, cheie sau violenţă.

Leo Hansi fusese pe cale să renunţe. Dar când s‑a strecurat în hol fără să aprindă lumina, s‑a simţit încrezător, pentru prima oară în câteva ore, că acea noapte, absolut ultima înainte să se apuce, în sfârşit, cu seriozitate de schimbarea vieţii sale, ar putea, la urma urmei, să iasă bine. Nici nu‑şi mai amintea când avusese o noapte bună, iar această noapte de iunie care se îndrepta cu iuţeală spre zori, fusese până în acel moment una dintre cele mai rele.

Până în acel moment, fusese pe teren, muncind din greu timp de şase ore încheiate. Verificase una după alta casele de pe Bjersgårdsvägen, Fredsgatan şi Vallgatan şi nu reuşise să pună mâna decât pe un cărucior de copil destul de nou şi o bicicletă roz pentru copii, ceea ce spunea destul despre cât de jos ajunsese. Să fure de la copii şi de la părinţi de bebeluşi. Ce putea să fie mai jalnic?

Laolaltă, puteau să‑i aducă cel mult cinci sute de kronor, adică mai puţin de o sută pe oră. Dacă puneaila socoteală benzina, o pauză de cafea şi absenţa plăţii pentru orele suplimentare, lucra în pierdere, şi dintr‑odată revenirea la facultate, un împrumut acordat studenţilor şi obţinerea unei diplome de licenţă păreau singura perspectivă rezonabilă.

Grătarul Weber a fost cel care l‑a convins, după toţi aceşti ani, că gata, nu mai merge aşa. Că trebuia să facă ceva cu propria viaţă, ceva adevărat, care să conteze şi nu se reduce la furişarea prin grădini din cartierele mărginaşe, spargerea de ferestre şi furtul unor maşini mediocre.

Grătarul era de dimensiunile unei bucătărioare în aer liber şi alimentat cu gaz, desigur, ceea ce, din punctul de vedere al mediului era, indiscutabil, cea mai proastă variantă. Însă, judecând după Jeepul 4×4 de pe alee, criza climatică gata să se abată asupra planetei nu era ceva de care să se sinchisească proprietarii. N‑ar fi fost surprins dacă ei n‑ar fi pus pe grătar nimic altceva decât carne roşie. Friptane zdravene, cu o amprentă de carbon enormă, pentru digerarea cărora stomacul lor avea să aibă nevoie, probabil, de săptămâni întregi. Ticăloşii ăştia probabil că erau şi dintre cei care merg oriunde cu avionul.

Date fiind toate astea, n‑a simţit nici o umbră de vinovăţie când i‑au căzut ochii pe grătarul strălucitor care stătea neancorat pe terasa de lemn din grădină. Nou, ar fi costat cel puţin treizeci de mii, aşa că ar fi trebuit să poată căpăta pe el câteva mii, poate cinci.

Problemele au început când a pus piciorul pe terasă, sub forma a două spoturi puternice. Brusc, a fost ca şi cum ar fi fost interogat la Guantànamo. Însă asta n‑a fost partea cea mai rea. Adevărata pacoste a fost afurisitul de câine care s‑a trezit şi a început să latreca turbat, trezindu‑şi în cele din urmă stăpânii, care, fireşte, i‑au dat drumul afară potăii.

Singurul lucru mai rău decât cei care poluează mediul erau câinii. Nu numai că se răhăţeau peste tot, puţeau ca nişte pubele îmblănite şi, de cum îl vedeau, ţineau morţiş să latre de parcă de asta atârna viaţa lor. N‑avea importanţă cât de mici erau, sau dacă era în miezul zilei, sau dacă erau legaţi pe partea cealaltă a străzii. De cum dădeau ochii cu el, îşi ieşeau din minţi.

Cel puţin ajunsese înapoi la dubiţă şi o pornise de la a doua încercare, lucru care de obicei nu se întâmpla.

Era uimit că reuşise s‑o ţină aşa atâţia ani. În special dacă ne gândim la evoluţia cartierelor mărginaşe. Nu erau decât câţiva ani de când nu era nevoie decât să izbeşti cu o piatră o fereastră, şi intrai. În ziua de azi, în toate blestematele de case era câte o alarmă care îţi făcea urechile să ţiuie, sau un câine îmbăloşat.

De asemenea, mai mulţi oameni aveau seifuri, în care păstrau tot ceea ce înainte fusese uşor de furat. Nici televizoarele nu mai meritau să fie luate. În ziua de azi dura aşa de mult până să le dai jos de pe perete, încât până să ajungă în dubiţă erau deja depăşite.

Totuşi, apartamentele erau altă mâncare de peşte. Oamenii care trăiau în apartamente continuau, cine ştie de ce, să se simtă în siguranţă şi nu credeau că au nevoie de alarme. Unii erau chiar destul de naivi ca să‑şi lase uşa de la intrare descuiată. Cu un dram de noroc, puteai să‑ţi vâri braţul şi să scotoceşti în voie prin buzunarele jachetelor şi paltoanelor, căutând chei şi portofele.

Cu toate acestea, nu puteai să contezi pe mai mult de o uşă descuiată din câteva sute şi, după cum era de aşteptat, toate cele trei uşi de la etajele unu şi doi erau încuiate. Şperaclul său simplu n‑avea nici o şansă înfaţa noilor încuietori solide pe care şi le instalaseră toţi. La ultimul etaj nu erau decât două apartamente, ceea ce‑i scădea şi mai mult şansele.

Prima uşă era încuiată, desigur. S‑a dus la cealaltă şi s‑a uitat la ea.

Asta era ultima noapte pe care avea s‑o petreacă umilindu‑se în acest fel. Se hotărâse. Fie ce‑o fi, asta‑i ultima clădire şi ultima uşă, şi‑a zis pe când punea mâna pe clanţa uşii lui Evert Jonsson, şi n‑a trebuit decât să împingă un pic ca să se deschidă.

După ce şi‑a revenit din surprinderea de a da cu adevărat peste o uşă descuiată, a păşit în întuneric şi a stat câteva secunde înainte să închidă uşurel uşa în spatele lui şi să asculte dacă e vreun zgomot făcut de Evert Jonsson sau, şi mai rău, de un câine. Dar era linişte deplină. Ca şi cum aerul stătuse nemişcat săptămâni în şir şi ajunsese atât de dens, încât i se lipea de faţă. Mai avea şi un miros dulceag, ca de mucegai.

A aprins lanterna şi a îndreptat lumina spre cuier, unde două jachete şi un blazer erau puse frumos pe umeraşe. Dar în afară de un pachet nedesfăcut de Fisherman’s Friend, un nasture de cămaşă rătăcit pe acolo şi un pumn de bonuri vechi de la supermarket, n‑a găsit nimic interesant în nici un buzunar. Dulăpiorul pentru chei de pe perete era la fel de neinteresant. Nu se vedea nici o cheie de maşină sau vreun seif.

A mers mai departe pe coridor şi a încercat să scape de nervozitatea care era din ce în ce mai puternică. Dar, la fel ca aerul, era lipită de el. Ceva nu era în ordine. Ceva care l‑a făcut să se gândească dacă n‑ar trebui să facă stânga‑împrejur şi să meargă acasă ca să‑şi înceapă chiar atunci noua viaţă. Dar n‑avea de gând să se dea bătut aşa de uşor. Un apartament descuiat. Ce pleașcă!

Lecturi 234: Stefan Ahnhem – Motivul X

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Stefan Ahnehm – Motivul X (Fabian Risk IV: Motiv X, 2018) 566p., TPB, 13.7×20, Litera, 2020, Colecția Buzz Books, Trad. Dana-Ligia Ilin, Red. Mihaela Serea, 22.46 (49.9) lei, ISBN 978-606-33-4821-1

Nota Goodreads: 3.82 (986 note)

Descrierea editurii: „În timp ce Fabian Risk veghează asupra fiicei sale, Matilda, împuşcată şi aflată în comă la spitalul din Helsingborg, un băiat refugiat din Siria este ucis în mod brutal, aruncând poliţia oraşului într-o nouă investigaţie complexă a unei crime de natură rasială. Dar nimic nu este atât de clar pe cât ar părea şi, atunci când sunt comise mai multe crime, Lilja, Klippan şi colegii lor de la poliţia din Helsingborg pornesc într-o vânătoare disperată după mai mulţi ucigaşi. În cele din urmă, Fabian este forţat să revină mai devreme la serviciu, chiar dacă ar prefera să se concentreze asupra familiei, iar şeful poliţiei, Astrid Tuvesson, trebuie să-şi scurteze programul în doisprezece paşi pentru alcoolici ca să supravegheze inves tigaţiile paralele, în ciuda faptului că abia a început tratamentul. Între timp, Fabian se luptă cu informaţiile lăsate în urmă de colegul său ucis, Hugo Elvin, şi începe propria anchetă secretă care ar putea să schimbe pentru totdeauna strâns unita echipă de investigaţie.” Continuă lectura

Interviu cu Stefan Ahnhem, autorul seriei „Fabian Risk” (Partea I)

Editura Litera a făcut o mișcare de geniu pe piața de romane nordic noir care apar la noi și a reușit să semneze cu unul dintre cei mai apreciați autori ai momentului și, mai mult, izbutind, în ceva mai puțin de zece luni, chiar nouă, dacă socotesc bine, să scoată nu mai puțin de trei romane ale autorului. Lui Stefan Ahnhem i-a apărut primul roman în 2014, iar de atunci a scris cam un roman pe an. Trei romane de peste șase sute de pagini au apărut anul acesta la noi, toate traduse de Dana-Ligia Ilin: „Victimă fără chip”, „Al nouălea mormânt” și „Minus optsprezece grade” (despre care am scris aici, aici și aici), în excelenta colecție Buzz Books, care începe încet, dar sigur, să-i facă concurență acerbă unei venerabile colecții: Fiction Connection.

Iar într-o dimineață însorită, dar rece de octombrie, la un hotel șic din capitală, am avut onoarea să-l cunosc și să stau de vorbă cu autorul seriei „Fabian Risk”. Prima parte a interviului apare abia acum (știu, m-am mișcat ca un melc, dar au existat niște împrejurări mai deosebite).

Victimă fără chip

1) Cum ai devenit autor de romane polițiste? Ce te-a determinat să renunți la cariera de scenarist și să începi să scrii romane crime?

 Când ești scenarist, gândești și visezi să iei tu deciziile, trebuie să inventezi tu povestea, însă de multe ori povestea e luată dintr-o carte a unui autor, ai o întâlnire cu regizorul, poate și cu un actor, cu un producător, poate și cu un editor, apoi trebuie să te întorci acasă și să încerci să obții cel mai bun rezultat.

Deci după vreo douăzeci de ani, am decis că ar trebui să fiu eu cel care ia deciziile, știi, legat de personaje și de poveste. Am vrut să inventez eu polițistul, să scriu propriile mele povești, universul de fapt. Am lucrat foarte mult cu poveștile cu Kurt Wallander, ceea ce a fost un lucru fantastic, acest autor, Henning Mankell, fiind extraordinar, însă, până la urmă, am ajuns să mă simt mult mai bine scriind propriile mele povești, să iau eu deciziile și să-mi dezvolt propriul scris.

2) Dar am văzut că Mankell a scris paisprezece romane cu Wallander, în schimb sunt mult mai multe episoade. Și chiar există două versiuni ale serialului, inclusiv una făcută de BBC, pe lângă cea suedeză.

Paisprezece romane? Versiunea realizată de BBC a fost făcută doar după cărțile lui Henning Mankell, în timp ce prima mea poveste a fost scrisă după ceea ce era, la vremea aceea, ultima carte. Deci aceea, „Before the Frost”, a fost o adaptare, apoi celelalte trei povești pe care le-am scris au fost în întregime ale mele (Cu același detectiv). Da, cu același detectiv, în același univers de fapt. Noi povești de fapt (Deci, în principiu, ai scris povești noi). Da, erau poveștile mele, dar nu mi s-a menționat numele, pentru că era o nouă poveste de Henning Mankell, iar eu îmi ziceam: E povestea mea. Însă, pe de o parte, trebuia să rămâi în interiorul universului lui Kurt Wallander. Așa că am fost doar plătit ca scenarist, dar nu mi s-a trecut și numele ca scenarist, deși era povestea mea. Așadar, în această privință m-am simțit foarte bine, însă acum pot face absolut totul de unul singur. Și acesta a fost scopul principal.

3) Ce te-a împins să scrii romane crime? Faptul că știai deja cum se scriu asemenea povești?

Da… De fapt, când am început să scriu scenarii de film, mai întâi am scris comedii, precum sitcomuri, apoi mi-am dat seama că urmăream o mulțime de thrillere, așa că le-am spus unor producători din Scandinavia că vreau să scriu un thriller, o poveste de suspans, iar ei mi-au zis: Dar tu ești scriitor de comedii. Iar eu am răspuns: Da, dar vreau să încerc altceva. Așa că am fost nevoit să fac rost de un contact, care m-a ajutat să scriu o adaptare a unui roman de Karin Fossum. Acela a fost primul meu scenariu thriller, ca proiect al carierei mele de scenarist de thrillere. Și imediat m-am simțit ca… acasă. Știam ce trebuie să fac ca să fac povestea să funcționeze. Așa că atunci când am decis că vreau să scriu romane, m-am gândit că știu cum să scriu povești polițiste, așa că de ce să nu încep de acolo?

4) Deci practic acești doi autori te-au inspirat?

Da. Deși cred că întreaga chestie cu scenariile… Când adaptezi o altă carte, ca scenarist, chiar te scufunzi cu totul în ea, îi vezi toate neajunsurile, i le identifici, îți dai seama că asta nu funcționează, că asta nu e credibilă, asta e prea lungă sau prea banală, sau prea plictisitoare și așa mai departe. Și într-un film trebuie să corectezi toate astea. Pentru că într-un film va deveni evident că nu funcționează. Deci în această privință pot spune că am învățat o mulțime de lucruri.

Deci se poate spune că atunci când am început să scriu propriile mele romane, aveam o mulțime de cunoștințe despre ce nu trebuie și ce trebuie să fac și, de asemenea, puteam jongla cu mare lejeritate cu așteptările. Știam când am captat atenția publicului.

5) De ce ai ales să scrii sau să publici primele două volume, „Victimă fără chip” și „Al nouălea mormânt” în această ordine? De ce mai întâi o urmare, o continuare, apoi o poveste ce are loc înainte? Nu spun că ar fi dificil de citit astfel, ci doar că e mai puțin obișnuit…

(Râde) Da… Știi, când am început să scriu „Victimă fără chip”, aveam în minte această idee legată de întoarcerea acasă, cu Fabian întorcându-se în Helsingborg, iar de acolo să înceapă să se petreacă lucruri. Mi s-a părut un început bun (De fapt e un început clasic, cu detectivul care se întoarce în localitatea natală). Da, e foarte clasic. Însă, când am început să lucrez la poveste, am început să mă întreb: De ce s-a mutat? Eu am luat această decizie, e un început bun, dar de ce s-a mutat totuși? E vorba de viața lui, până la urmă. Apoi am aflat că el fugea de Stockholm, deoarece acolo se întâmplaseră niște lucruri. Așa că în timpul procesului de scriere a primului roman, mi-am dat seama că dacă va mai urma și un al doilea, va trebui să aprofundeze ce s-a întâmplat în Stockholm. Ce-a mers greșit în Stockholm? Deși în mod normal scrii poate zece cărți într-o serie, urmează, la un moment dat, și un prequel, când personajul e tânăr.

(Asta ar fi trebuit să fie una dintre întrebările mele viitoare: De exemplu, Lee Child are personajul Jack Reacher, iar acum ar trebui ca acest personaj să aibă în jur de 65 de ani, poate chiar 70, deci nu ar fi chiar în regulă să scrie povești noi cu el, ci să se întoarcă în anumite momente din trecut)

Da, iar la un moment dat mi-am zis că nimeni nu s-a mai gândit ca a doua sa carte să fie un prequel, așa că mi-am spus: Da, hai să facem așa. Deci până la urmă a decurs din prima, n-am urmat un plan inițial. Când lumea mă întreabă în ce ordine ar trebui să le citească, le spun că le pot citi în ce ordine vor, dar cred că cea mai bună ordine ar fi cea în care le-am scris. Cred că e în regulă să te întorci în trecut, căci, până urmă, o jumătate de an e doar o jumătate de an, nu e vorba de o întoarcere în trecut de douăzeci de ani și deja știm niște lucruri. Îmi place acest lucru, la fel cum mi-a plăcut și faptul că Star Wars nu începe cu începutul.

(Da. La fel, consider că Editura Litera, cea care îți publică cărțile la noi, a făcut o mișcare foarte inteligentă publicându-le cu o pauză foarte mică între ele, pentru că dacă le-ar fi publicat la un an sau mai mult distanță unul de altul, am fi început să uităm din detalii)

Da. Din fericire pentru ei, romanele erau deja terminate, așa că au putut să procedeze așa. În Suedia, însă, cititorii au fost nevoiți să aștepte ca eu să le scriu și sunt siguri că le-ar fi făcut o mare plăcere să li se întâmple și lor același lucru, să aibă ocazia să profite, să le poată citi imediat unul după altul, pam-pam-pam! Dar n-au putut, au trebuit să mă aștepte pe mine.

6) Cine te-a inspirat când i-ai creat pe Fabian Risk și Dunja Hougaard?

Fabian a fost… ca un fel de opus al lui Kurt Wallander. La acel moment, lucrasem o groază de timp cu Kurt Wallander, un bătrân morocănos care bea prea mult alcool (O imagine clasică a detectivului). Da, o imagine super-clasică. Un personaj care asculta muzică de operă veche, fără prieteni, fără familie, singur tot timpul, doar muncă, alcool și operă, și eram deja sătul de toate astea. Așa că am hotărât că voi avea un personaj mai tânăr, ajuns la jumătatea vieții, cu familie, cu toate problemele inerente acestui lucru, amator de muzică mai contemporană, care să nu se îndobitocească din ce în ce mai tare. Cred că sursa de inspirație a fost mai degrabă să nu fac ceea cunoșteam deja. Cred că mai degrabă am vrut să creez un om obișnuit, nu un supererou, care să lovească oameni, să tragă cu pistolul, am vrut să am un tip cu sentimente, care să nu fie… De fapt, toți bărbații din cărțile polițiste sunt atât de siguri pe ei, pe ceea ce gândesc, care pun imediat punctul pe i. Iar eu am vrut un personaj principal diferit, care să nu mai fie chiar atât de sigur pe el.

(Și care să rezolve cazul imediat, fără să comită nicio greșeală) Da, exact. Iar eu mi-am zis că vreau un tip care să facă greșeli; el e nițel naiv, vrea să rezolve cazul, firește, cât mai repede posibil, ca să oprească omorurile, iar de-a lungul acestui proces ajunge și să creeze și mai multe probleme, însă are abilități, rezolvă cazurile (cu ajutor din partea colegilor, desigur)… Da, cu o grămadă de ajutor din partea lor. Da, el nu e genul… nu e genul care să stea cu pistolul în mână, se simte rău când îl ține (iar din această cauză își pierde doi colegi în cel de-al doilea roman)… Da, iar acest lucru e foarte greu pentru el, însă pentru mine toată această situație a fost o idee, aproape ca și cum aș fi pus un tip normal într-o asemenea situație.

(Astfel, el devine mai credibil) Da, asta cred și eu. Acum, desigur, după câte-a pătimit și a reușit să supraviețuiască, s-a schimbat. (A evoluat) Da, a evoluat. Iar acum, cu celelalte două cărți pe care le-am terminat, în Suedia… ajuns la finalul celei de-a cincea… a evoluat enorm. Și totul depinde numai de el, nu mai are cine să îl ajute.

7) De ce doi detectivi, cu două cazuri separate, fără vreo mare legătură între ele?

Pentru că eu consider… (Ai fi putut scrie două romane separate, cu cazuri și personaje separate) Da, lucrul acesta ar fi fost cel mai evident de făcut. Dar eu nu vreau să fac lucrul cel mai evident, sunt mulți colegi de-ai mei care fac acest lucru. Ucigașii nu-și iau pur și simplu numere și se pun să aștepte la coadă, așteptându-și rândul: A, mi-a venit rândul, tu ți-ai terminat treaba? (Pot fi doi sau chiar trei în același timp) Exact. (Deși nu sunt chiar atât de mulți ucigași în serie) Nu, în Suedia nu avem nici măcar unul. Absolut niciunul. Dar cred că pentru mine asta a fost partea mai interesantă. Și mai cred și că voiam să lucrez cu Dunja și-n loc să am legătura la care s-ar gândit toată lumea că ar fi trebuit să existe, că aceste cazuri ale lor ar trebui să fie legate, eu le-am legat prin intermediul fiului lui Fabian.

Încerc să le arăt cititorilor mei că atunci când îmi citesc cărțile nu-și pot da seama ce se petrece, nu știi dacă aceste cazuri sunt legate unul de altul, trebuie să citești și vei vedea ce se întâmplă, iar acest lucru e mai interesant când citești despre el. Ai așteptări și vor apărea surprize, va fi suspans și lucrurile se vor rezolva până la urmă. Dar nu știi când anume. (Până la urmă, nu se ajunge la concluzia logică) Da. Așadar, ajungi să fii surprins de final. Deci de fiecare dată când îmi spun că asta ar fi logic, că asta ar face colegii mei… păi, cum ar fi ca eu să n-o fac? Ce s-ar întâmpla dacă eu aș merge în direcția aia, aș face aia… Și dacă-mi place, așa fac. E mai greu, pentru că ai senzația că pășești pe o gheață subțire. E un pic înfricoșător, dar prefer așa. Și cred că, în final, îmi găsesc mai mulți cititori procedând așa. E mai special.

(Nu doar pentru a șoca, ci pentru a face altceva) Exact.

8) Cum de îți imaginezi aceste povești atât de complicate, pentru că mă văd nevoit să recunosc că habar n-aveam, mai ales în cel de-al doilea roman, „Al nouălea mormânt”, cine-ar fi putut fi criminalul și de ce omoară?

Ei bine… în cazul celui de-al doilea roman a trebuit să facă o groază de muncă de documentare. Știam că va fi vorba despre furtul de organe. (Eu n-am știut, firește, dar tu ai știut, fiind cel care a creionat povestea) Păi, da. Acolo, cea mai evidentă direcție pentru poveste ar fi fost să ai oameni care fură organe de la, să zicem, oameni sărmani, rinichii, inima, ca să le vândă. Acesta ar fi fost modul evident de-a spune povestea. Dar eu n-am vrut să am un mod evident de-a spune povestea. În schimb, am vrut să am o poveste de dragoste, pe cineva care ia organele înapoi, să le înapoieze la locul lor de drept. Și, firește, e nebună, dar și nebunește de îndrăgostită. Așa că se dovedește că trebuie să o spui altfel. Iar pentru mine a fost mai interesant așa. Toate victimele au făcut de fapt ceva rău, au cumpărat organe umane în mod ilegal. Știau că, la un moment dat, vor plăti pentru asta. Deci cred că e mai complicat așa, dar mai cred și că e mult mai bine. Și cred că doi ani mai târziu, unul dintre colegii mei a scris o carte despre furtul de organe în modul obișnuit, clasic.

9) De ce atât de multă violență în poveștile tale? Este specia umană chiar atât de violentă? Chiar sunt oamenii capabili de asemenea acte atroce? Eu chiar am ajuns să-ți compar unele scene cu franciza „Saw”.

Eu încă n-am văzut-o. N-am văzut „Saw”. Cred că e prea înspăimântător pentru mine. (Se va face nu un prequel, nici un sequel, ci un reboot) Aha. Eu nu cred că am o asemenea violență șocantă, dar firește că modul în care reacționezi e foarte personal. (Când am pus această întrebare, aveam în minte o scenă din primul volum, în care un personaj e legat și ars de soare cu ajutorul unei lupe enorme, sau când Fabian are capul prins într-un dispozitiv oribil, care aproape că-i sucește capul cu totul; la astfel de scene mă refer eu) A, da. În cartea aceea există un inventator, care e foarte ingenios (cel cu lupa și soarele).

Cred că întrebarea era de ce am atâta violență în cărți (și dacă oamenii sunt capabili de o asemenea violență). Adică cititorii sau personajele? (Oamenii, în general, sunt ei așa?) Da, cred că da. Nu încerc să descriu realitatea așa cum e ea, eu doar încerc să scriu o poveste bună și sper că citind acea poveste, ea va ajunge să-ți spună ceva despre realitatea ta. Sper. Deci când eu, de exemplu, cu cel de-al treilea roman, în care am introdus chipurile zâmbărețe și personajele acelea care omoară oameni ai străzii în moduri îngrozitoare, nu m-am bazat pe o poveste adevărată (Chiar am văzut asemenea filmări, nu cu crime, ci cu oameni loviți de necunoscuți cu pumnii, cu picioarele și așa mai departe). Da, happy slapping. Totul a fost inspirat de happy slapping, însă, un an mai târziu, în Suedia chiar au omorât un om al străzii. Doi tineri. L-au împușcat și au postat filmarea pe internet. A fost o nebunie, ficțiunea s-a apropiat prea mult de realitate.

În cartea următoare, am un criminal care omoară pe cineva într-un supermarket, luând un cuțit de la raionul de măcelărie și înjunghiind pe cineva în fața tuturor cumpărătorilor. (Pur și simplu) Da, pur și simplu. Genul de crimă comisă la întâmplare, pentru că lasă zarurile să decidă. (Omul-zar din finalul volumului trei) Da, exact. Apoi, o jumătate de an mai târziu, chiar s-a întâmplat. În Suedia, nu chiar în același magazin, deși într-un magazin aparținând aceluiași lanț. Un țicnit a luat un cuțit de la raionul de unde poți cumpăra cuțite și a înjunghiat o femeie gravidă. Însă ea a supraviețuit, la fel și bebelușul, dar a fost ca și cum realitatea mi-a urmărit ficțiunea. (Ești profet sau atacatorul s-a inspirat din povestea ta?) Nu, nu, sper că nu.

Așadar, asta nu-ți răspunde la întrebare, dar cred că rasa umană și evoluția sunt despre violență. Cel mai puternic supraviețuiește (Legea junglei). Cred că o avem imprimată în ADN-ul nostru și cred că… am fost cu toții vânători, la început. O poți suprima, deși… Să zicem că ieși în oraș cu partenera, aveți parte de o cină drăguță la un restaurant, poate că sărbătoriți cinci ani de când sunteți împreună și totul trebuia să fie ceva plăcut. Apoi, la masa de alături stă un alt cuplu, care începe să se certe. Vei înceta să mai discuți cu partenera și vei începe să tragi cu urechea la ei. La problema lor. Toți suntem preocupați de probleme, în loc să ne bucurăm de un moment plăcut. Când șofezi și vezi un accident, te uiți, deși știi că poate vor fi acolo bucăți de trup, ceva oribil (ba chiar unii vor face și poze)… Da, chiar așa. În romanele polițiste este vorba despre viață și moarte și cred că întotdeauna ne vor interesa aceste lucruri, întotdeauna vom avea o latură întunecată, indiferent că vrem sau nu. (E ca în jurnalism, unde scandalul vinde) Da, exact.

10) De ce atât de multe personaje divorțate, pe cale să divorțeze, despărțite de partener sau părăsite? Chiar sunt atât de multe cupluri suedeze nefericite din cauza relației lor? Sau e mai interesant așa?

Asta chiar e o întrebare foarte bună. Nu știu ce să zic. Cred că, în Suedia, ne căsătorim pentru că ne-am îndrăgostit, iar când femeile devin tot mai puternice, au venitul lor și deci își permit să rămână singure, dacă asta vor. Iar dacă dragostea s-a stins, atunci e mai ușor să se despartă. Dacă economia nu e bună și e prea costisitor să trăiești singur, atunci dragostea nu mai el la fel de importantă. Trebuie să rămâneți împreună. Așadar, în Suedia, poți scăpa de toate astea și e mai ușor să divorțezi, pentru că acum nu te mai iubesc și gata. Firește, e un lucru trist, dar cred că acesta ar fi răspunsul.

Cred că indiferent dacă ești sau nu separat sau implicat într-o relație pe termen lung, întotdeauna vor fi și probleme, întotdeauna vei ajunge să te întrebi: Asta trebuie de fapt să fac? Să divorțez sau nu? Pentru că în orice relație se vor ivi și crize, vor apărea părți bune sau rele, deci doar încerc să fiu sincer.

(Pur și simplu mi se pare că sunt prea multe: Fabian, Dunja, Irene…) Fabian nu e divorțat. (Încă) A, toată lumea se așteaptă ca el să divorțeze, deși el nu o vrea (Știu că nu vrea). Păi, am cincizeci și trei de ani, sau voi împlini în curând și o mulțime dintre prietenii mei sunt divorțați, nu toți… Dunja, de exemplu, nu era căsătorită, ei doar locuiau împreună, încă n-aveau copii (el doar a înșelat-o), dar nu era o relație reușită. Astrid Tuvesson, șefa, ei bine, situația ei e diferită, au copii, copiii sunt deja mari, au plecat de acasă, iar ea începe să bea prea mult. Așa că el o părăsește (Deci de aceea a părăsit-o soțul…). Da. Fabian se străduiește din greu (El a făcut greșeli, acum ea face greșeli). Exact. Cred că cele trei exemple alese de tine sunt destul de diferite, dar ceea ce au în comun e faptul că toată lumea are probleme în relație și cred că asta e valabil pentru toată lumea, toată lumea are probleme în relație, așa că se pune întrebarea dacă pot să-și rezolve problemele sau să divorțeze. Nimeni nu e perfect. Există suișuri și coborâșuri și așa mai departe.

Mulțumesc mult și mi-a făcut plăcere să discutăm!

Foto credit: Thron Ullberg

Lecturi 207: Stefan Ahnhem – Minus optsprezece grade

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană

Stefan Ahnhem – Seria Fabian Risk III: Minus optsprezece grade (Fabian Risk III: Arton grader minus, 2016) 608p., TPB, 13×20, Litera, 2019, Colecția Buzz Books, Trad. Dana-Ligia Ilin, Red. Ovidiu Șerban, 49.9 lei, ISBN 978-606-33-4190-8

Nota Goodreads: 3.94 (1408 note)

Descrierea editurii: „O urmărire în mare viteză cu maşinile se încheie cu o tragedie, în timp ce una dintre maşini plonjează de pe cheiul din portul Helsingborg. Pe scaunul şoferului se află unul dintre cei mai importanţi oameni de afaceri din domeniul IT din Suedia. Primele indicii duc cu gândul la un accident, dar o examinare mai atentă a cadavrului arată că acesta a fost îngheţat. Mai ciudată însă este data morţii: cu două luni înainte de accidentul din port. Au trecut doi ani de la evenimentele din Victimă fără chip. Fabian Risk a profitat de liniştea de la serviciu pentru a se concentra asupra familiei, în timp ce, peste strâmtoare, în Danemarca, Dunja Hougaard a îmbrăcat încă o dată uniforma, de această dată ca poliţist. Când o persoană fără adăpost este omorâtă în mod brutal în bătaie, Dunja nu se poate abţine şi începe o anchetă proprie. Curând, indiciile o poartă în Suedia şi la Helsingborg, unde Risk investighează cazul bizar al milionarului îngheţat.”

A sosit în sfârșit vremea și pentru cel din urmă roman din seria Fabian Risk tradus la noi. Până acum. Urmează și celelalte două, mi-a șoptit un păsăroi (Internetul cel atotcuprinzător) că vor apărea și celelalte două romane scrise până acum de Stefan Ahnhem, „Motiv X” și „X sätt att dö, tot la aceeași harnică editură ce ne-a adus trei cărțoaie ale acestui autor într-un singur an (în nouă sau zece luni de fapt). Ca o paranteză, apoi purcedem la treabă: direct de la însuși autorul am aflat răspunsul unei întrebări care mă măcina încă de când am început să citesc volumul doi al seriei, despre care am scris  nu demult aici: nu, n-a scris mai întâi volumul doi, apoi volumul întâi. Nu, n-a fost intenția lui să înceapă cu un sequel și să continue cu un prequel. A vrut doar să construiască un background, un schelet, un cadru pentru întâmplările ce stau în spatele motivului pentru care Fabian Risk și familia lui s-au întors în Helsingborg, și așa a luat naștere volumul doi al seriei, „Al nouălea mormânt”. N-a fost cu intenție, după spusele lui, dar a ieșit bine, în opinia mea. Un pic tras de păr, cum sunt mai toate poveștile lui, dar nici nu se poate spune că o dă în ridicol.

Lui Stefan Ahnhem îi place să facă lucrurile altfel. Nu încerc să dau spoiler din apropiatul interviu care va apărea pe blog, nu știu exact când. După douăzeci de ani de scris scenarii pentru televiziune, a auzit, văzut și citit multe. S-a săturat de clișee, de detectivi bătrâni, singuri și alcoolici, așa că a vrut să creeze un detectiv mai tânăr. Fără probleme cu alcoolul, dar cu probleme familiale. Probleme prin care mai toți trecem la un moment dat în timpul vieții: discuții în contradictoriu cu partenerul de viață, cu copiii aflați în creștere, cu colegii de muncă sau, de ce nu, cum e cazul (suspect de des) cu criminalii în serie deosebit de ingenioși ce s-au aciuat în Helsingborg, un mic oraș pitoresc ce se învecinează cu un alt oraș la fel de pitoresc, de cealaltă parte a strâmtorii Oresund, care desparte Danemarca de Suedia. Spun suspect de des deoarece Suedia n-a avut niciodată un criminal în serie, și numai în primele trei romane ale lui Stefan Ahnhem apar patru, parcă.

Cu motivații misterioase și trăsnite, nouă, oamenilor normali, venindu-ne greu să le înțelegem. Unui psiholog de talia lui Laszlo Kreizler, eroul lui Caleb Carr din excelentul „Alienistul”, i-ar veni foarte ușor să pun un diagnostic: majoritatea copiilor molestați/traumatizați/chinuiți la vârste fragede au mari șanse să devină, la rândul lor, molestatori și psihopați ceva mai încolo. Aici avem de-a face cu furtul de identitate, în acest volum trei al seriei, un volum la fel de solid ca primele două, dar care parcă devine un pic exagerat pe alocuri.

Nu la fel de exagerat, dar poate la fel de dramatic, dat fiind cine sunt autorii, mi s-a părut cazul de care se ocupă, de cealaltă parte a strâmtorii, în Danemarca, Dunja Hougaard, polițista căzută în dizgrație și rușinos alungată din rândurile poliției din Copenhaga de mizerabilul ei șef răzbunător și perfid, Kim Sleizner (na, că i-am reținut și numele, așa de rău mă dezgustă comportamentul acestui odios personaj): uciderea în bătaie a unor persoane fără adăpost, a căror singură vină e că cerșesc pe străzi și sunt lipsite de apărare. Autorii au tupeul și cruzimea de-a se și filma în timp ce comit aceste atrocități, ba și mai postează pe Internet (pe Dark net, de fapt) aceste filmulețe dezgustătoare.

Lumea se îndreaptă spre colaps, aceasta e senzația pe care o oferă (și) poveștile lui Ahnhem. Spre autodistrugere, căci e clar că cel mai sângeros și mai nemilos prădător e însuși omul. Dacă e în stare să comită astfel de fapte abominabile împotriva unor semeni, atunci e în stare de orice. Poveștile lui Ahnhem, complexe, morbide, ample și antrenante, încearcă parcă să ridice semne de întrebare cu privire la capacitatea noastră de-a supraviețui, ca specie, dacă suntem capabili de asemenea lucruri. Sincer, eu mă îndoiesc.

Dar Ahnhem scrie ficțiune, din fericire, hai să ne culcăm pe urechea asta și să continuăm să credem că ele se întâmplă doar pe hârtie, în imaginația scriitorilor de crime. Și că personajele lui Ahnhem, în frunte cu incredibil de neglijentul Fabian Risk, care-și lasă familia nesupravegheată, își neglijează copiii și nevasta (și nici nu e de mirare ce se întâmplă din acest motiv) ca să poată rezolva cazurile care se ivesc la secția de poliție, unul mai imposibil de rezolvat ca altul, unul mai complex ca altul (cum naiba poate un cadavru înghețat bocnă să comită un accident de circulație? cum poate fi preluată identitatea cuiva? ce-l împinge pe criminal, ce-a pățit, săracul, de-a ajuns să fie capabil de asemenea lucruri?), asta sunt de fapt, doar personaje fictive, imposibil de întâlnit în viața reală. Concluzia e totuși asta: romanele lui Ahnhem, nu cele mai credibile ca premisă și desfășurare, confirmă apariția unui nou autor nordic de crime demn de luat în seamă. Poveștile lui sunt dure și complexe, antrenante și alerte, personajele sunt credibile, chiar dacă uneori comit niște enormități de te lasă mască, iar macabrul atinge cote de-a dreptul alarmante. Și ce le face deosebite, aspect de care mai toți autorii nordici se preocupă îndeosebi, sunt complexitatea, detaliile numeroase pe care autorul le oferă în privința atât personajelor principale, cât și a celor secundare. Mai vreau, dar la anul, deja mi-am consumat rația pe acest an de schingiuiri, mutilări, dezmembrări și răzbunări sângeroase.

Lecturi 204: Stefan Ahnhem – Al nouălea mormânt

Stefan Ahnhem – Seria Fabian Risk II: Al nouălea mormânt (Fabian Risk II: Den nionde graven, 2015) 640p., TPB, 13×20, Litera, 2019, Colecția Buzz Books, Trad. Dana-Ligia Ilin, Red. Ovidiu Șerban, 49.9 lei, ISBN: 978-606-33-3931-8 

Nota Goodreads: 3.73 (1849 note)

Descrierea editurii: „În cea mai friguroasă zi a anului, ministrul suedez al justiţiei dispare fără urmă pe drumul dintre parlament şi propria maşină. În aceeaşi noapte, o celebritate daneză găseşte un străin care se ascunde în casa ei de la nord de Copenhaga. Cadavrul său este descoperit nu după mult timp. Curând sunt găsiţi alţi morţi, tuturor cadavrelor lipsindu-le diferite părţi ale corpului. Pe măsură ce inspectorul criminalist Fabian Risk şi omologul său danez Dunja Hougaard încearcă să pună cap la cap informaţiile existente, sunt târâţi într-o conspiraţie mai teribilă decât şi-ar fi putut imagina.”

Nu știu de ce a ales autorul să publice/scrie mai întâi un sequel, apoi un prequel, cert este că i-a ieșit figura. E drept că pare ușor confuză întreaga poveste cu ordinea în care au apărut/trebuie citite romanele, adică ar trebui citit mai întâi acest volum, apoi cel care a apărut primul, „Victimă fără chip” (despre care am scris, mai pe larg, pe Bookblog), deoarece acțiunea din „Victimă fără chip” se petrece la un an după cea din „Al nouălea mormânt” și adesea se fac referiri la acțiunea din acest din urmă volum, însă dacă se întâmplă să apară ambele volume la un interval rezonabil între ele, atunci nu se pierde nimic din farmec. Din contră, e o idee interesantă, nu știu dacă se va transforma și-ntr-o modă, însă nu cred că ar fi un lucru rău. Vă dau un exemplu: Lee Child a început să scrie povești cu Jack Reacher prin 1998, iar celebrul său personaj, avea pe-atunci vreo 45 de ani. Douăzeci și ceva de ani mai târziu, Jack Reacher ar trebui să fie un gigant cocârjat de vreo 65 de ani, care în niciun caz nu s-ar mai putea bate cu cinci vlăjgani deodată și să-i mai și înfrângă. Însă se pot scrie povești interconectate, în același univers, fără să trebuiască să se respecte o anumită cronologie. E drept că necesită atenție, dar nu e imposibil. Cum nu ar fi imposibil nici pentru un cititor ceva mai atent să stabilească legăturile și să-și amintească măcar chestiunile de bază.

În cazul acestor prime două volume ale seriei Fabian Risk, norocul a făcut să primesc la citit primul volum, „Victimă fără chip”, la o bucată respectabilă de timp după ce-a apărut la noi, adică tocmai prin luna august. Așa că am citit toate cele trei volumele (adică inclusiv „Minus optsprezece grade”, despre care voi scrie cât de curând, și profit de această ocazie să felicit editura Litera, care s-a întrecut pe sine și a scos trei volume de peste șase sute de pagini într-un interval de vreo 7 luni, dacă nu mă înșel, deci se poate) între 14 august și 3 octombrie, ieri, data la care am terminat volumul trei. Deci poveștile îmi sunt încă proaspete în minte și îmi mai aduc aminte niște detalii. Nu toate, e drept, căci nu stau excelent cu memoria și sunt destule personaje, plus că poveștile sunt extrem de ramificate și de complexe, așa că numai dacă te-apuci să-ți faci fișe de lectură ajungi să le reții și să le menționezi pe toate.

Dar să revenim la oile noastre: în „Victimă fără chip”, a cărui acțiune se petrece începând cu 30 iunie 2010, Fabian Risk a lăsat în urmă Stockholmul și poliția de acolo, în urma unui scandal răsunător, și-a luat frumușel familia, pe Sonja, soția, și pe cei doi copii, Mathilda și Theodor, și s-a întors în orașul natal, Helsingborg, pe coasta vestică a Suediei, la o aruncătură de băț de vecinii cu care suedezii se împacă precum șoarecele și pisica: Danemarca. Orașe înfrățite sunt Helsinborg și Helsingor, între care feribotul ce traversează strâmtoarea Oresund nu face mai mult de 25 de minute. Cunosc acest lucru, precum și multe lucruri legate de dispunerea geografică a localităților menționate în poveștile lui Ahnhem datorită jobului pe care-l practic în afară de tradus. Iar în Helsingborg, Fabian Risk dă peste un ucigaș decis să-i măcelărească toți foștii colegi de clasă. Crimele sunt atroce și pline de imaginație, se vede că autorul s-a ocupat de ecranizarea celebrelor povești cu Wallander imaginate de Henning Mankell și cred că, între ele, nu i-a scăpat niciun segment din la fel de celebra franciză Saw.

În „Al nouălea mormânt”, a cărui acțiune se petrece începând cu 15 decembrie 2009, ne întoarcem la Stockholm și aflăm detalii din culisele cazului care l-a lăsat pe Fabian Risk fără serviciu, dezonorat și înfrânt, dar și cu doi colegi morți. Nu, nu e spoiler, toate aceste detalii se regăsesc presărate prin tot volumul „Victimă fără chip”, așa că n-am de ce să mă jenez. De jenat, ar trebui să mă jenez dacă v-aș spune cine e criminalul și de ce adună organe de pe la victime, dar nu e cazul, mă abțin. Așadar, ne întoarcem un an în trecut și dăm peste un Fabian Risk pus pe fapte mari, detectiv ambițios, bățos, încăpățânat și chiar inconștient, la cum se-aruncă cu capul înainte, singur precum Chuck Norris în „Lupul singuratic”, decis să afle el cine-i criminalul și de ce-și chinuie acesta victimele cu o asemenea cruzime. Acuma, ce mi-a plăcut în mod deosebit la acest volum doi și m-a făcut să înțeleg pe undeva comparația cu Stieg Larsson a fost latura politică, sensibilă și murdară, a acestei povești. Căci politica și politicienii alcătuiesc o latură destul de importantă a subiectului acestui volum, deși, din fericire, ies destul de șifonați din această poveste. Nu zic mai mult.

Zic doar că nu prea înțeleg de ce autorul alege să insereze câte două anchete în fiecare volum, când la fel de bine ar fi putut scrie două serii separate, dedicate celor două personaje principale: Fabian Risk, în Suedia, și Dunja Hougaard, în Danemarca. Material ar fi destul și parcă poveștile ar ieși ceva mai aerisite. Parcă anchetele Dunjei au întrucâtva de suferit, din cauză că cele de care se ocupă Risk au întâietate și sunt ceva mai complexe. Iar cele două personaje principale rareori se întâlnesc, mai mult tangențial, găsindu-se doar câteva clipe față-n față. Însă, mă văd nevoit să recunosc că problemele cu care se confruntă aceste două personaje în viețile lor personale reprezintă sarea și piperul operei lui Ahnhem. Rămâne să le descoperiți și singuri, gata, nu vă mai povestesc mai multe.

În opinia mea, ca poveste polițistă cu criminali odioși și extrem de inteligenți, „Victimă fără chip” îi este superioară lui „Al nouălea mormânt”. Însă „Al nouălea mormânt” pare și mai ambițios, mai ramificat, mai întins ca arie geografică (un fel de Fabian Risk goes international) și mai alambicat, de n-am reușit să ghicesc mai nimic cale de cinci sute de pagini. Stăteam și mă holbam la păpușa aia sinistră de pe copertă și mă tot întrebam ce-i cu ea? Pe cine supraveghează ea cu ochiul ei ăla roșu de Terminator pus pe fapte rele? Ce-i cu prelevarea de organe? De ce sunt sechestrate victimele și lăsate să agonizeze zile întregi? Ce fel de om poate comite asemenea atrocități? Ce i s-o fi întâmplat în trecut, de i s-a scrântit mintea într-un asemenea hal? Și, întrebarea cea mai importantă: scriitorii care își imaginează astfel de scene, de povești și de criminali, nu cumva au și ei o mică problemă a lor? Ei zic că nu. Să-l întreb oare pe Ahnhem ce-l determină să descrie astfel de orori când ne vom întâlni, la un interviu, duminică, 6 octombrie, când autorul va fi prezent la București, la Librăria Humanitas Cișmigiu (mai multe despre eveniment/întâlnirea cu autorul, aici)? Voi ce ziceți?

Lecturi 166: Alex Michaelides – Pacienta tăcută

Alex Michaelides – Pacienta tăcută (The Silent Patient, 2019)368p., TPB, 13×20, Litera, 2019, colecția Buzz Books, trad. Dana-Ligia Ilin, 46.9 lei, ISBN 978-606-33-3606-5

Nota Goodreads: 4.15 (14728 note)

Descrierea editurii: „Viața Aliciei Berenson este aparent perfectă. Pictoriță renumită căsătorită cu un fotograf de modă, ea trăiește într-o casă superbă, cu vedere spre parc, într-una dintre zonele cele mai dorite din Londra. Într-o seară, soțul ei Gabriel se întoarce acasă târziu de la o ședință foto, iar Alicia îl împușcă de cinci ori în față și apoi rămâne tăcută mai mulți ani. Refuzul Aliciei de a vorbi sau de a da orice fel de explicații transformă o tragedie domestică în ceva mult mai teribil, un mister care captează imaginația publică și o face pe Alicia celebră. Prețul tablourilor sale crește astronomic, iar ea, pacienta tăcută, este ascunsă de tabloide și de lumina reflectoarelor la The Grove, un spital psihiatric de maximă securitate din nordul Londrei. Theo Faber este un psihoterapeut care a așteptat multă vreme oportunitatea de a lucra cu Alicia. Hotărârea lui de a o face să vorbească și să dezvăluie misterul motivului pentru care și-a împușcat soțul îl poartă pe un drum plin de primejdii – o căutare a adevărului care amenință să-l distrugă… Pacienta tăcută este un thriller psihologic șocant despre un act de violență extrem al unei femei împotriva soţului ei – și despre un terapeut obsedat de descoperirea motivului din spatele acestui act…” Continuă lectura