Semnal editorial 334: Noutăți de la Editura Herg Benet (II) – Chambers, Caine, Hutchison, McManus, Nureldin

Notă: Cărțile Editurii Herg Benet pot fi achiziționate momentan de pe site-ul librăriei Cărturești (editura nu onorează comenzi pe site-ul propriu): https://carturesti.ro/editura/herg_benet.

La începutul secolului XXII, oamenii de știință au făcut o descoperire care a schimbat complet explorarea spațiului. Cu ajutorul somatoformării, astronauții pot supraviețui mediilor ostile din afara Pământului folosind suplimente biologice sintetice. Pot produce anticongelante pentru temperaturile sub zero grade, pot absorbi radiațiile transformându-le în hrană și își pot ajusta corpul pentru a se adapta diferitelor forțe gravitaționale. Din moment ce fragilitatea corporală nu mai este un impediment, ființele umane sunt în cele din urmă capabile să exploreze exoplanetele care au fost de mult timp considerate capabile să găzduiască noi forme de viață.

Ariadne este un astfel de explorator. Fiind într-o misiune de supraveghere ecologică a patru lumi locuibile aflate la 15 ani lumină de Pământ, ea și colegii ei de echipaj intră în torpoare în timpul tranzitului și se trezesc de fiecare dată cu alte caracteristici amplificate. Dar pe măsură ce se schimbă atât la nivel de formă, cât și de-a lungul timpului, viața de acasă de pe Pământ se schimbă și ea. Confruntați cu probabilitatea de a se întoarce pe o planetă care i-a uitat pe cei care au plecat din rândul lor, Ariadne începe un jurnal al extraordinarului și al pericolelor călătoriei, în speranța că va mai fi cineva acasă care să îi asculte.

Continuă lectura

Lista cu dorințe Gaudeamus 2020 (în poze)

Anul acesta este „un pic” altfel, așa că toate evenimentele, inclusiv marile târguri, s-au mutat online. Însă, ca în fiecare an, las și eu o mică listă cu ce cărți mi-aș fi dorit să obțin de la Gaudeamus 2020, cu mențiunea că am să încerc să mă rezum la maximum 3 cărți pentru fiecare editură. Sper să-mi și iasă.

Așadar, în ordine alfabetică:

EDITURA ART

EDITURA ARTHUR

Iarna lui Brian

EDITURA BLACK BUTTON BOOKS

EDITURA BOOKLET FICTION

EDITURA CORINT

Este posibil ca imaginea să conţină: nor, text care spune „C.S. FORESTER SARLDO ROMAN PUBLICAT INIȚIAL CU TITLUL GREYHOUND PĂSTORUL CEL BUN „Forester ACUM ÎNTR-OECRANIZARE DESUCCES,C TOMHANKS TOM HANKS ÎNROLUL PRINCIPAL. FORESTER C.S. CORINT FICTION CORINT FICTION”


Houdini: Marea evadare de Kerri Manisalco, Editura Leda Edge – Delicatese  Literare

EDITURA CRIME SCENE PRESS

EDITURA CRUX PUBLISHING

img-book
img-book

EDITURA CURTEA VECHE

S.T.A.G.S.
Splendidul mistreț
H(a)ppy

EDITURA GRAFIC ART

EDITURA HECATE

EDITURA HERG BENET

EDITURA HUMANITAS

EDITURA HUMANITAS FCTION

EDITURA LEBĂDA NEAGRĂ

Pachetul, Thriller psihologic - Sebastian Fitzek
AVENTURILE UNUI CĂLĂTOR NAIV, între mișcare și izolare - Jan Cornelius

EDITURA LITERA

Pamantul fagaduintei
Apeirogon
O viata regasita
Vanatoarea de vrajitoare
Orasul Semilunii. Casa Pamantului si a Sangelui
India. O scurta istorie

EDITURA NEMIRA

EDITURA PALADIN

EDITURA PANDORA M

EDITURA PARALELA 45

EDITURA POLIROM

EDITURA PREDA PUBLISHING

Transfer de putere - Vince Flynn

EDITURA RAO

EDITURA STORIA BOOKS

EDITURA TREI

EDITURA TRITONIC

EDITURA UNIVERS

Spumele negre 1
Rusalka - Editura Univers

EDITURA VELLANT

Semnal editorial 159 + Fragment în avanpremieră: Paul Gabor – Rapel

Prefață de Doru Căstăian


“Îmi promit că voi închide ochii. Nu pot, mă atrage marginea halatului care se ridică, amenințător, peste genunchi. Trei palme. Trei distanțe care mă tulbură, mă turbează. Piele tânără care te înfometează și îți colonizează definitiv instinctele. Pierd noțiunea locului în care mă aflu, vreau să uit de ce am venit. Firele de praf care plutesc printre fâșiile de lumină intrate pe sub jaluzea stau să explodeze. Se mișcă pentru a lua hârtiile de pe birou, picioarele se desfac puțin. Un centimetru. Acel centimetru blestemat, absurd, care te preschimbă într-o secundă în pacient pe viață al psihologilor de carieră. Verdele-fistic devine pendulă și se mișcă stânga-dreapta, mi se închid pleoapele, genunchii ei mi se plimbă de câteva ori pe lângă față, miroase a fir de iarbă ucis prematur de cuțitul mașinii de tuns.”

Paul Gabor: A folosi doar cuvinte și a te plimba printre fraze e foarte simplu, chiar elementar pentru cineva care și-a propus să-și construiască din acest lucru o pasiune. A scrie nu e doar o etalare a unui pepene pe tarabă, a unui obiect pe care îl așezi în fața cititorului și îi lași acestuia misiunea de a-și chinui ochii printre pagini. Este și o participare activă într-un ceremonial ludic, cognitiv, într-un dans al neuronilor care poate să-și schimbe ritmul de la un fragment la altul. A scrie, cel puțin pentru mine, este o încercare permanentă de a răpi cititorul din marsupiul comod în care se adăpostește, de a-i excita curiozitatea, imaginația și spiritul de aventură, este un efort perpetuu de a-l obliga să pășească împreună cu mine într-un tango pe care nu l-a mai schițat până astăzi. Sunt gălățean. Nu știu să pescuiesc, dar îmi place muntele. Ador microfonul de radio pentru care m-aș întoarce și mâine în țară, scriu cu furie de cele mai multe ori, cu deznădejde și nostalgie, cu convingerea că foaia de hârtie va avea în cele din urmă forța pe care cuvintele o pierd când sunt lansate în eter, scriu cu speranța că oamenii vor regăsi ulița aceea, pierdută, care duce către raftul bibliotecii. Și mai cred că oamenii sunt condamnați să fie buni. Sau măcar să moară încercând.

ISBN: 978-606-763-288-0

Data apariției: iunie 2020

Număr de pagini: 232

Format: 13×20 cm

Tip copertă: broșată

Colecție: Radical din 5

FRAGMENT

Clape

Când se lasă seara în noiembrie, când ploile acoperă totul și se confundă nuanțele de întuneric, un clopot gălăgios își întinde umbra peste omenirea afonă care bate cu furculițele în pahare. Oamenii lovesc tigăi nefericite în care s-au prăjit ouă de găină sau își ating palmele de coapse încercând să emuleze dansuri africane la apus. Clopotul vrea s-o cuprindă, să o îngrămădească și să-i astupe gura, să o acopere pentru totdeauna, să-i pună lumii peste față o pătură de iarbă grasă, deasă, impermeabilă, o fâșie de pământ care să-i închidă răcnetele pentru vecie, oamenii să nu-și mai astupe urechile cu căușele palmelor, greierilor să nu le mai fie frică să țârâie noaptea, bufnițele de fier forjat care mă pândesc de pe gardul vecinului să nu mă mai amenințe. Știu, am început cu fraze lungi și plictisitoare care alungă ochii din pagină și îi trimite să privească prin geam, acolo unde degetele amestecă aburul și desenează necontenit câini cu căciuli de bumbac trase peste urechi.

Limba aceea de bronz a clopotului care atinge peretele interior, perfect turnat, gata să arunce cu partituri în sufletele chinuite ale oamenilor care dorm încă, mă obsedează. Mă lovește în fiecare dimineață ca mugetul unei vaci bătrâne ce se vrea scoasă pe câmp. E trist că o bucată de fier îngrozește timpanul și te aruncă din pat. Nu am timp să mă spăl. Ies din casă cu un gust amar în gură. Cafeneaua e deschisă, aceeași blondă somnambulă dintotdeauna agață ceașca și o trântește sub jetul fierbinte, negru. Ritual matinal, grotesc. O privesc. Sunt amorțit de somn. Îi văd mâna stângă cum se introduce discret în decolteu, stânjenită de privirile clienților, și scarpină pielea pentru câteva secunde. Îi ordon minții să se retragă și să-și aducă aminte de ceva frumos, melodios dacă se poate.

Legat cu funii, negru ca o pisică fugărită dintr-o mină cu tăciuni, cu clapele moi, de abanos și lapte, pianul se leagănă deasupra orașului. Bolovănos. Amenințător. Didactic. Nu știu cum a reușit să iasă de sub clopotul gigantic. Se face răcoare. Parcă se-nvelește cerul cu mentă. Miroase a apă și a tunete. Se prăvălesc peste noi ierni evadate din frigidere. Dorm florile cu pistilul amețit de-atâta ceață și frunzele sunt gata să se scufunde în coșmaruri. Un Steinway bătrân, de pe vremea războiului. Rușii lingeau vodcă de pe picioarele lui și se culcau sub el, ferindu-se de gloanțe. Curbe cu capac, un monstru greoi cu pedale ruginite. Îmi place cum își împrăștie notele peste oameni, cum îi dezmiardă în diminețile friguroase, lipsite de tandrețe. Biciuști sonore. Șrapnel în Si bemol.

Aici, în locul acesta, s-au vărsat rezervele strategice de nopți polare ale lumii. Zeii albului își caută prada. Ghioceii se năpustesc de sub calotă. Și cad fulgi. Tone de fulgi albi, păstoși, se grăbesc să-și ocupe locul. Peste pian. Peste celulele noastre încâlcite. Îmi intră-n gură și mi se îngrozesc papilele. Trăgătorii de elită ucid în masă cu intermezzo-uri, se ascund în poduri și așteaptă să iasă oamenii din case. Îmi place să ating polurile, să se încălzească. Au formă de sân și cred că ar cânta dacă ar fi așezate pe scaunul pianului. De ce nu? Doi poli cântând la patru mâini un concert pentru o sală plină de bețivi, cu capetele legănându-se în ritmul unui vas imens de croazieră. Acolo, sub pian, m-am întrebat de mii de ori ce-aș face dacă m-aș mai rătăci încă o dată pe planeta asta. Probabil că aș deveni grădinar. Aș sădi lalele și ridichi albe, le-aș freca cu insistență și le-aș vinde mai apoi gospodinelor nerăbdătoare din piață.

Nu m-aș complica să caut sensuri. Deloc. O ciorbă de piranha mi-ar plăcea să mănânc dacă aș mai avea o viață, sigur că da. Să ne lovim în dinți cu reciprocitate și duioșie, să-nvăț de la vietățile astea violente cum e să fii regele unduitor al Amazonului. Am savurat și eu de mii de ori picioarele pianului și ascultam smerit cum mi se spunea să nu mai alerg după femei de neatins, temătoare, să nu mai aștept ani de zile până când mă voi putea spovedi între pliurile unui furou de dantelă albă. Nu ascult. Lăcrimez doar pentru mine, neștiut, neauzit. Nu am voie să scriu lucruri, doar să le spun. Rar. Cu mare grijă, să nu ating abisuri, să nu intru în găurile negre ale sufletului și să le dau de la mine o fantă de lumină prin care să comunice.

Și eu, ca mulți alții, am nevoie de muzică, de note, de arcușurile viorilor, de șuierul perfid al flautului, de pieile întinse pe tobele care îmi intră în corp ca să-mi trezească simțurile. Îmi este rău, nu mai suport vocile din jur și pe cei care îmi atacă intimitatea fără milă, fără să realizeze că sunt bestii și își amestecă dorințele cu spaimele mele. Urăsc total, fără rezerve, cu furie oarbă. Îi urăsc pe cei care mă insultă auditiv, îi urăsc pe răgușiți, pe cantautorii de ocazie cu șampon în păr, i-aș schingiui fără milă pe baritonii care trec la trei dimineața pe sub balcon, urlând capodopere fiziologice din coșul pieptului. Am nevoie de clapă, de degetele lui Bach și de o cafea cu lapte când încă sunt în așternuturi. Înșiruirea aceea magică de lemne în alb și negru mă face să dorm liniștit, mă trezește în zorii zilei și îmi dă o stare pe care nici măcar o liotă de zâne cu zâmbetul pe buze nu ar putea să mi-o inducă. Pare coloana vertebrală a unei pisici pe care o mângâi și toarce ca răsplată, e ca șira spinării unei femei dezbrăcate, uitată în patul tău de câteva nopți încoace. Îmi așez degetele pe vertebre și le rotesc. Apăs cu forță. Unele scrâșnesc. La fel cum face cortina când e trasă pentru ca spectacolul să poată începe. Altele cântă și îi cerșesc creierului un fir subțire de extaz, înainte ca alămurile să-și facă apariția. Nu se mai poate face nimic dacă se rotește prea mult șira spinării. Se uită după soare, îl caută și i se închină, oblojindu-și cu mare grijă unghiurile rupte din prea multă venerație.

Îmi plac orgasmele mute, totale, cele care desfac corpul și-l presară cu sodă caustică, ochii care înfioară maltratându-mă când mi se înfig în cornee și unghiile care pătrund în adâncimea cărnii, trepidațiile translucide ale pielii. Mă uimește capacul pianului, felul cum lovește asurzitor corpurile care își pierd și ele bagheta, admir pleoapele care uită să se mai zbată ca două molii leneșe, topite de căldură, unghiile care sfârtecă lenjeria patului fără pudoare, paharul care se odihnește cu fundul pe clape.

Mi se lipesc genele, aud mașinile pe stradă și claxoanele impertinente ale nefericiților care nu țin seamă de somnul celorlalți. Ei nu fac altceva decât să alerge către locurile de muncă. Anoste, reci, birouri cu jaluzele albe pe care se plimbă muștele nestingherite. Într-un colț al biroului au doar un cactus firav ce așteaptă cu emoție să-i înflorească țepii o dată la șapte ani, un filtru de cafea nespălat de luni de zile și telecomanda de la aerul condiționat. De ce vă grăbiți? Sunteți prizonierii metrilor pătrați în care se sinucid visurile, speranțele, în care mor în fiecare dimineață promisiunile făcute cu o zi înainte. Prizonieri nefericiți ai propriilor ținte pe care nu le veți atinge niciodată.

Pianul atârnă deasupra noastră. A tuturor. Dar voi nu-l ascultați, îi vibrează corzile degeaba. Se întoarce în aer de pe o parte pe cealaltă și își mută umbrele pe fețele noastre. Ați devenit insensibili la ploaia de sunete, ați dispărut de multă vreme din propriile voastre vieți și ați lăsat în urmă o stepă din care mai răsar doar cuie ruginite gata să muște din tălpile neatente ale călătorilor. Eu nu aș muri atât de mult, nici atât de repede. Aș căuta să mai aflu câte ceva despre viață. Uite, de pildă, sunt foarte interesat de felul în care scriitorii mint cu nerușinare și fac povești în care totul este fermecător, în timp ce în sufletele lor e iarnă, invidie și multă mizerie.

Simt cum surzesc. Preludiul îmi curge doar mie în auz și vrea să-mi penetreze creierul, să se instaleze acolo, înăuntru, ca un chiriaș grăbit să-și desfacă valiza și să-și pună rufele la spălat. Am avut noroc să găsesc pianul acesta suspendat peste oraș, o ființă destul de ciudată printre vietățile care mă înconjoară. Am vrut să-l cumpăr, dar se retrage de fiecare dată când îi fac o ofertă. Nu vrea să audă. Ține mult la libertatea lui și îmi pot imagina că nu lasă pe oricine să-l atingă.

Îi admir pe cei care nu găsesc în sunete decât o furtună penibilă de stridențe. Goi, dezbrăcați de orice armonie, înveliți doar în sărăcia mută a unei săli părăsite de teatru. Sunt prea săraci, au duhul prea uscat, ca un sâmbure vidat învelit în poleială scumpă, plimbat de colo până colo. Cu toate astea, sunt fericiți. Se mulțumesc cu puțin. Nu rod din rădăcinile pătrate ale suferinței. Reușesc să se desprindă de căutări și de întrebări care le-ar încâlci prea tare existența. Îi invidiez pentru că ei nu cunosc pericolul în care te poți introduce când lași claviatura unui pian să te răscolească, nu cunosc arsura tăișului unei clape, nici forța falangei care lovește octava acută. Aerul din cameră devine marțial, înțepenește pe loc orice dorință de a te amesteca cu portativele vulgare pe care le auzi zilnic în jur.

Mă trezesc în fiecare dimineață cu pianul cu coadă deasupra capului și citesc biografiile celor care au compus pentru mine. Le vreau, îmi place să mă hrănesc cu miile de pagini cu solfegii. Să mi le notez de-a lungul venelor și să le pot recupera de acolo oricând. Vreau lângă mine o targă cu compozitori. Să-i resuscite ploaia și umbra bătrânului Steinway. Mă simt fictiv când realizez câtă muncă se află în spatele lor, mă regăsesc transparent, gol pe dinăuntru, pierd spontan din greutate și aș putea fi ridicat în acele clipe la cer dacă cineva m-ar împinge cu degetul. Din podea ies mii de tuburi adânci în care vreau să intru și să ascult sunetele care vin de la capătul celălalt, din fundul pământului. Dar nu se poate. Doar în capul meu se unesc cu aria pianului, iar eu mă îmbăt de la prima oră a dimineții.

Ce pot fi acele tuburi? Doar niște urme ale uriașilor care păzeau planeta de furtuni și dezastre, de gâlceava dinozaurilor în miez de noapte și aveau grijă ca femeile să nu fie străpunse prea adânc de armele primilor vânători? Ascult sunetele care ies acum din măruntaiele pământului: note groase, înfricoșătoare, catran acustic turnat peste sufletul hipersensibil al unui căutător de armonii terestre. Bach nu le-a auzit. Era prea ocupat să se inspire din alte partituri. Ale lui nu se legaseră încă de ițele nevăzute ale magmei. Am introdus capul sub prima clapă, în primul tub. Acolo am văzut o grămadă de stele care dănțuiau și gemeau. Strălucirea din ochii lor nu mai avea aceeași intensitate ca a stelelor de sus. Ochii le erau luminițe palide, de far obosit, cu care ne anunțau pe noi, trăitorii pe scoarță, că moartea se află prin apropiere. Un joc perfid în care unii trăiesc neatent, iar salvatorii lor uită să mai arunce colacul la timp.

După prima încercare, în zilele imediat următoare, am coborât de mai multe ori prin tuburi. Se deschidea pământul cu ușurință când îl atingeam, îl mușcam ușor în spatele genunchiului pentru a mă primi și mă plimbam legat la ochi deasupra prăpăstiilor din adâncuri. Mi-am strâns coarda de piciorul pianului și am coborât primii metri. Mintea îmi transmitea temeri noi. Am agățat cu putere bucata de nylon și mi-am proptit vârful bocancului în peretele tubului. Ce mi se va întâmpla mai departe dacă voi coborî în întuneric? Câștig distanțe? Le voi pierde? Poate să dispară aroganța mundană, pot oare să rămână instinctele la suprafață?

Coboram atent, cu nările umflate, cu auzul dilatat, pentru a mă feri de pericole. Mă țineam de iarba crescută în perete. Era tânără, fragedă, cu firele subțiri. Înșelătoare. Mi-am dorit dintotdeauna să intru în universul celuilalt, să găsesc o ființă care să nu-și mai protejeze cu atâta forță nebuloasele și să mă lase să cad în ea. Cobor în tuburi, sub clape. Miroase a necunoscut. Ochii abisului nu mint, încep să mă obișnuiesc cu ei. Cu felul în care m-au avertizat de la bun început să fiu foarte grijuliu la coborâre.

Lecturi 232: Dot Hutchison – Trandafirii de mai

Dot Hutchison – Colecționarul II: Trandafirii de mai (The Collector II: Roses of May, 2017) 304p., TPB, 13×20, Herg Benet, 2019, Colecția Herg Benet Passport, Trad. Cristina Nemerovschi, 31.46 (34.95) lei, ISBN: 978-606-763-252-1

Nominalizări: Goodreads Choice Nominee for Horror 2017

Nota Goodreads: 4.01 (21294 note)

Descrierea editurii: „La patru luni după explozia care a avut loc în Grădină, un loc unde tinere cunoscute ca Fluturi erau ținute prizoniere, polițiștii Brandon Eddison, Victor Hanoverian și Mercedes Ramirez încă se mai confruntă cu urmările cazului terifiant: le ajută pe supraviețuitoare să-și reia viețile, afară, în libertate. Cu iarna aflată pe sfârșite, Fluturii au în față zile mai lungi și calde în care să încerce să se vindece. Dar, pentru polițiști, schimbarea anotimpurilor înseamnă un singur lucru înfricoșător: siguranța că undeva, prin țară, o altă tânără va fi găsită moartă în biserică, cu gâtul tăiat, cu cadavrul înconjurat de flori. Sora Priyei Sravasti a fost victima aceluiași criminal, cu ani în urmă. Acum, ea și mama ei își schimbă locuința la câteva luni, căutând un nou început. Când ea se va nimeri în calea criminalului, vânătoarea va deveni inevitabilă, imposibil de amânat. Criminalul va putea fi descoperit doar cu ajutorul Priyei – oare dorința ei disperată de a avea o finalitate pentru trauma suferită o va face să-și riște viața?” Continuă lectura

Lecturi 226: Simone St. James – Fetele din Idlewild

Simone St. James – Fetele din Idlewild (The Broken Girls, 2018) 416p., TPB, 13×20, Herg Benet, 2019, Colecția Herg Benet Passport, Trad. Laura Nureldin, 33.26 (36.96) lei, ISBN: 978-606-763-266-8

Nominalizări: Goodreads Choice Awards Nominee for Mystery & Thriller 2018

Descrierea editurii: „Vermont, 1950. Există un loc pentru fetele pe care nimeni nu le vrea – cele care cauzează tot felul de probleme, cele nelegitime, cele mult prea deștepte pentru binele lor. Se cheamă Conacul Idlewild. Iar în micul orășel în care se află, umblă zvonuri că internatul ar fi bântuit. Patru colege se împrietenesc pe fundalul acestor șoapte înfricoșate, iar prietenia lor înflorește tot mai mult, până ce una dintre ele dispare…

Vermont, 2014. Oricât de mult ar încerca, jurnalista Fiona Sheridan nu se poate desprinde de circumstanțele morții surorii sale mai mari. Cu douăzeci de ani în urmă, trupul ei a fost găsit pe terenul abandonat care fusese cândva curtea internatului Idlewild. Și, deși iubitul surorii ei a fost judecat și condamnat pentru crimă, Fiona nu-și poate învinge suspiciunea că a fost ceva în neregulă la acest caz.

Când Fiona află că Idlewild urmează să fie restaurat de o persoană anonimă, decide să scrie un articol despre asta. Dar, în timpul renovărilor, o descoperire șocantă va face legătura între pierderea surorii ei și secrete menite să rămână pentru totdeauna ascunse – și o voce care nu poate fi redusă la tăcere…”

O poveste polițistă cu fantome, în care nu polițiștii rezolvă cazul/cazurile, ci o ziaristă freelancer. Cam așa s-ar putea rezuma, foarte pe scurt, această excelentă poveste. Spun excelentă din mai multe motive. În primul rând, este de sine stătătoare. Glumesc, desigur, nu m-ar deranja foarte tare dacă autoarea canadiană ar merge mai departe cu povestea Fionei Sheridan, la care voi reveni ceva mai târziu. În al doilea rând, povestea îți dă cu adevărat fiori. Poveștile cu fantome au acest dar asupra mea, de când am făcut abuz de filme asiatice cu fantome albăstrii în timpul facultății. Suspansul e bine dozat, acțiunea nu este extrem de alertă, însă cele două povești, cea de acum, din prezent, ancheta desfășurată de Fiona, și cea din trecut, din 1950, cu acel superb surprins parfum de epocă al acelor ani, a fetelor din Idlewild, au darul să te facă să dai pagină după pagină, capitol după capitol, curios să afli cine e criminalul, de ce-a ucis, ce e cu fetele acelea chinuite (frânte, cum le numește titlul original al cărți), cine-i fantoma, e ea sau nu reală și multe altele.

Așadar, într-un conac cu aspect înfricoșător sunt trimise fetele cu probleme. Sau care cauzează probleme. Roade ale adulterului părinților, ale unor aventuri ilicite, despre care nu trebuie să afle lumea, ele sunt trimise la pensiune/școală aceasta pentru a fi educate, îmblânzite, strunite, departe de ochii lumi. În mijlocul unui codru des se află un conac bântuit. Acesta se numește Idlewild. Lumea nu crede că ar fi bântuit, însă nu a venit nimeni acolo ca să studieze fenomenul poltergeist. Doar femeile și fetele care locuiesc acolo știu foarte bine că fantoma Mary e cât se poate de reală. Și că e suficient de vicleană cât să profite exact de cele mai negre și mai ascunse temeri ale bietelor fete care, la origine, în pofida faptului că afișează mai tot timpul o falsă bravadă, nu vor decât să fie iubite.

Una și-a văzut unchiul întors din război cum încerca să se sinucidă. Alta era gata să se înece pe plajă, incident în care un rol important l-a jucat și mama ei. Alta a fost pipăită când era mică de un coleg mai mare de la școală, dar mama ei i-a ordonat să-și țină gura, că sigur a fost vina ei și că ce vor zice tatăl ei și vecinii. Alta, ei bine, alta vine direct dintr-un lagăr de concentrare al naziștilor, însă nu vrea nimeni să o adopte și e un fel de ciudata școlii. Toate sunt fete chinuite și toate vor același lucru: să plece de acolo cât mai repede. Căci nu sunt de ajuns traumele îndurate în trecut, mai trebuie să fie traumatizate și de-o fantomă răuvoitoare ce bântuie holurile acelei clădiri sinistre. Și totul culminează cu dispariția franțuzoaicei care fusese în lagărul nazist.

Șase decenii mai târziu, după ce conacul stătuse mulți ani închis închis și căzuse pradă intemperiilor, văduva unui afacerist putred de bogat cumpără conacul și începe să-l restaureze. Nimeni nu știe de ce s-a găsit ea să vină să facă afaceri tocmai în Vermont, unde și-a înțărcat dracu’ copiii, și, mai ales, de ce-a început tocmai cu acest conac despre care se vorbește c-ar fi fost (și încă mai este) bântuit. Dar na, sunt banii ei, așa că nu i se opune nimeni. Fiona Barton, fiica lui Malcolm Sheridan, cel mai celebru ziarist al epocii sale, acum deprimat și îngropat în hârțoage, vizitat doar de fiica sa, când și când, se zbate să scoată adevărul la iveală. Motivul pentru care-a ajuns tatăl ei așa: cu douăzeci de ani în urmă, sora Fionei fusese sugrumată și abandonată de iubitul ei tocmai pe maidanul plin de gunoaie din fața conacului Idlewild. Acesta fusese judecat și condamnat la închisoare pe viață, însă nimeni nu a aflat motivul pentru care a comis acea crimă.

Iar de la deschiderea conacului pleacă întreaga poveste. De acum și de atunci. Căci Fiona, care are și ea niște demoni în spate și-și cară cu greu sacul cu probleme acumulate de-a lungul vremii, nu doar că vrea să sape în trecutul cazului de crimă căreia i-a căzut victimă sora iubită, ci și-n trecutul tenebros al conacului Idlewild. Cine erau acele fete, de ce se aflau acolo, de ce a dispărut tânăra franțuzoiacă, a fugit ea cu un iubit sau a fost asasinată mișelește și aruncată cine știe pe unde? Pas cu pas, martor cu martor, secrete întunecate încep să iasă la iveală. Nimeni nu e cine pare a fi, toți au câte ceva de ascuns, inclusiv tatăl polițistului care este iubitul Fionei, inclusiv babele în care s-au transformat frumusețile acelea chinuite din anii cincizeci.

Povestea e construită cu migală, poveștile de fapt sunt construite cu migală, personajele capătă treptat-treptat profunzime, îți devin, pe rând, ba simpatice, ba antipatice, iar tainele capătă noi și noi dimensiuni, de ajungi să-și rozi până la urmă unghiile și să-ți dorești să se termine mai repede paginile, ca să afli cine ce-a comis și de ce. I-am reproșat autoarei, spre final, o coincidență de-a dreptul uluitoare și faptul că ar fi putut renunța cu totul la latura supranaturală. Ei bine, și aceasta capătă importanță, un rol în poveste, la final. Am zis pe Goodreads că aș mai citi povești scrise de ea, dozează bine misterul, construiește cu rigurozitate poveștile și nu creează personaje din cale-afară de antipatice, care să întreprindă acțiuni stupide, ce au de multe ori darul să scadă din credibilitatea poveștii. Patru stele meritate din plin și speranța că vom mai auzi la noi de această autoare.

Lista cu dorințe pentru Gaudeamus 2019

Editura Art

Inima cedează ultimaCartea iluziilor

Rămâi cu mine Cartea albă

 

Editura Arthur

Regele Arthur III: Cavalerul Strâmb Croit Regele Arthur IV: O lumânare în bătaia vântului

O istorie secretă a Țării Vampirilor II: Cartea fetiței-vampir Povestea fără sfârșit

Animale fantastice și unde le poți găsi | de Newt Scamander Quidditch - O perspectivă istorică

Harry Potter și piatra filosofală (ed. ilustrată) Mică enciclopedie a României pentru copii | 2019

Editura Black Button Books

Editura Corint

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni, oameni în picioare, costum şi text Este posibil ca imaginea să conţină: 2 persoane, text

Este posibil ca imaginea să conţină: nor, cer, în aer liber şi text Este posibil ca imaginea să conţină: text

Este posibil ca imaginea să conţină: 7 persoane, oameni în picioare, text şi în aer liber Este posibil ca imaginea să conţină: 4 persoane, oameni în picioare şi text

 

Editura Crime Scene Press

 

Editura Crux Publishing

img-book

 

Editura Curtea Veche

Idioata Oameni normali

 

Editura GraficArt

Asterix și goții (vol. 3) Seria Garfield #3. Garfield: mai mare, mai grozav

Editura Herg Benet

 

Editurile Humanitas & Humanitas Fiction

 

Editura Litera

Este posibil ca imaginea să conţină: cer, în aer liber şi apă Este posibil ca imaginea să conţină: text

Nebuni și muritori Fetița din scrisoare

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie. Eclipsa

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie. Este posibil ca imaginea să conţină: cer

 

Editura Nemira

 

Editura Paladin

Cronicile din Amber #2. Mâna lui Oberon Un străin în Olondria

Este posibil ca imaginea să conţină: text Este posibil ca imaginea să conţină: text

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie. Este posibil ca imaginea să conţină: text

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni şi text Este posibil ca imaginea să conţină: text

 

Editura Paralela 45

 

Editura Polirom

 

Editura Rao

Este posibil ca imaginea să conţină: text

 

Editura Storia Books

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Este posibil ca imaginea să conÅ£ină: 1 persoană, text Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

 

Editurile Trei & Pandora M

Este posibil ca imaginea să conţină: text Este posibil ca imaginea să conţină: 2 persoane, text

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Este posibil ca imaginea să conţină: text Este posibil ca imaginea să conţină: text

Este posibil ca imaginea să conţină: text Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

 

Editura Tritonic

 

Editura Univers

 

Editura Vellant

 

Editura YoungArt

Băieții din strada Pál Lungul drum al Aumei

 

Semnal editorial 111 + Fragment în avanpremieră: Simone St. James – Fetele din Idlewild

Fragment în avanpremieră

Barrons, Vermont

Octombrie 1950

Katie

Prima dată când Katie Winthrop văzu Idlewild Hall, aproape că îi veni să plângă. Stătuse pe bancheta din spate a Chevroletului tatălui ei, privind printre umărul îmbrăcat în costum gri al tatei și cel acoperit de o bluză de mătase al mamei, iar când porțile mari și negre se iviseră în capătul Șoselei Old Barrons, simțise cum ochii i se umplu de lacrimi.

Porțile erau deschise, ceva ce avea să afle că se întâmpla rar. În tăcere, tata intrase cu mașina pe aleea lungă, neasfaltată, iar ea se holbase la clădirea care se înălța în fața lor: sala principală, înaltă de trei etaje și atât de lungă încât nu-și dădea seama cât de mult se întinde, cu șiruri de ferestre arcuite care păreau șiraguri de dinți, întrerupte doar de porticul care marca ușa de la intrare. Era august, iar aerul era greu și fierbinte, încărcat de umezeala ce aducea promisiunea ploii. Pe măsură ce se apropiau, devenea tot mai puternică senzația stranie că aveau să pătrundă prin fălcile clădirii, iar Katie înghiți în sec, străduindu-se să-și țină spatele drept în fața construcției care părea să crească în rama parbrizului.

Tata opri mașina și, preț de o clipă, nu se auzi decât zgomotul motorului. Idlewild Hall era nemișcată și întunecată, fără niciun semn de viață. Katie își privi mama, însă femeia avea capul întors în partea cealaltă și se uita în gol pe geamul din dreapta al mașinii; deși Katie era așa de aproape încât distingea detaliile fondului de ten pe care mama și-l aplicase pe obraz cu un burețel, nu-i spuse nimic.

Îmi pare rău, ar fi vrut dintr-odată să zică. Vă rog, nu mă obligați să stau aici. Nu pot. Îmi pare așa de rău

— Îți iau eu bagajele, spuse tata.

Asta se întâmplase cu doi ani în urmă. De-acum, Katie se obișnuise cu Idlewild– cu holurile lungi și îmbâcsite care miroseau a mucegai și transpirație, cu ferestrele care, iarna, lăsau să pătrundă curenți de aer înghețat, cu damful umed al terenului de hochei care era verde indiferent de anotimp, cu uniformele care nu se schimbaseră de când fusese inaugurată școala, în 1919.

Katie era genul de fată care se făcea rapid ascultată de celelalte: brunetă, dominatoare, frumoasă, puțin cam agresivă și neînfricată. Nu era chiar populară, dar fusese nevoită să-și folosească pumnii doar de două ori; de fiecare dată câștigase cu ușurință.  Știa că o imagine bună face jumătate din luptă, iar ea se folosise de asta fără milă. Nu era ușor să supraviețuiești într-un internat plin de fete de care oamenii se descotorosiseră, însă, după ce-și înghițise lacrimile de la început, Katie devenise o adevărată maestră.

Își vedea părinții de două ori pe an – o dată vara și o dată de Crăciun –și nu le spusese niciodată că-i pare rău.

În cămin – Clayton Hall – erau câte patru fete în fiecare cameră. Niciodată nu știai cu cine ajungi să stai. Una dintre primele colege de cameră ale lui Katie, o fată lățoasă din New Hampshire care susținea că se trage dintr-o vrăjitoare adevărată de la Salem, avea obiceiul de a mormăi încontinuu când citea din manualul de Latină, rozându-și cu sârg pielița degetului mare – ceva atât de enervant, încât Katie credea că ar putea constitui un motiv serios de crimă. Vrăjitoarea din Salem plecă și în locul ei veni o fată cu picioare lungi și cu părul creț, al cărei nume Katie nu reușea niciodată să și-l amintească și care își petrecea cele mai multe nopți chircită în patul ei, plângând în tăcere cu fața ascunsă în pernă. Asta până când Charlotte Kankle, care era enormă și veșnic furioasă, coborâse din patul de deasupra și îi spusese Nu mai plânge, pentru numele lui Dumnezeu, că altfel le pun pe fetele astea să te țină și te pocnesc pânăți dă sângele pe nas. Nimeni nu o contrazisese. Fata plângăcioasă tăcuse după aceea și, câteva săptămâni mai târziu, plecase.

Între timp, Charlotte Kankle se mutase în josul holului – după ce se bătuse cu Katie, iar Katie câștigase –și acum avea niște colege de cameră aici, în 3C, care nu păreau chiar un dezastru; până și ea trebuia să recunoască asta. Idlewild era ultima redută a școlilor-internat, locul unde părinții își ascundeau rușinea, eșecul și fetele recalcitrante. Pitit în adâncul pădurilor din Vermont, avea doar o sută douăzeci de eleve: fiice nelegitime, fiice din prima căsătorie, fiice ale servitoarelor, fete imigrante, fete neascultătoare sau care nu erau în stare să învețe. Cele mai multe se băteau între ele și erau veșnic bănuitoare unele cu celelalte, dar, în mod ciudat, Katie simțea că fetele astea erau singurele care o înțelegeau. Erau singurele care nu făceau decât să ridice din umeri, plictisite, când le povestea de câte ori fugise ea de acasă.

Într-o noapte, după ora stingerii, se ridică în pat în capul oaselor și scormoni pe sub pernă după pachetul de țigări pe care îl ascunsese acolo. Era octombrie, iar ploaia rece, de toamnă, stropea fereastra mare și singuratică din camera de cămin.

Bătu în patul de deasupra ei:

— CeCe.

— Ce-i?

Normal că CeCe era trează. Katie știa asta deja din felul în care respira.

— Vreau să-ți spun o poveste cu fantome.

— Serios?

Se auzi un zgomot înfundat când CeCe se lăsă peste marginea patului ei și se aplecă să se uite dedesubt, la Katie.

— E despre Mary Hand? întrebă ea.

— Vai, nu, veni o voce din celălalt pat suprapus aflat în încăpere. Nu mai suport încă o poveste despre Mary Hand.

— Roberta, șșșt. O s-o trezești pe Sonia, spuse CeCe.

— Sunt trează, zise Sonia de sub plapumă, din patul aflat sub cel al Robertei. Nu pot să dorm dacă trăncăniți atâta.

Când era pe jumătate adormită, accentul ei franțuzesc era și mai pronunțat.

Katie scoase o țigară din pachet. Toate cele patru fete din cameră aveau cincisprezece ani – de multă vreme, la Idlewild se obișnuia ca fetele de aceeași vârstă să fie puse laolaltă, pentru că cele mai mari le hărțuiau pe cele mici dacă erau cazate în aceeași cameră.

— Mary Hand este în manualul meu de Latină, zise ea. Uitați-vă.

Scoase cartea – veche de câteva zeci de ani și mucegăită– de sub pat, împreună cu o mică lanternă. Lanternele erau interzise la Idlewild, o regulă pe care absolut fiecare fată o încălca. Ținând pe loc fasciculul luminos, răsfoi iute cartea până când ajunse la pagina căutată.

— Vezi?

CeCe se dăduse jos din pat. Dintre toate patru, avea cei mai mari sâni; oarecum jenată, se înfășurase într-o pătură.

— Ah, zise ea, cu ochii la pagina pe care Katie o lumina cu lanterna. Am și eu asta în cartea de gramatică. În fine, ceva asemănător.

— Ce este?

Curioasă, Roberta coborî și ea din celălalt pat de deasupra; gambele subțiri i se ițeau de sub cămașa de noapte rămasă mică, iar pe spate îi atârna părul blond-castaniu, împletit într-o coadă lungă. Ateriză pe podea fără zgomot și se uită peste umărul lui CeCe. Katie îi auzi răsuflarea întretăiată.

Pe marginea paginii, în spațiul alb, îngust, cineva scrisese cu un creion Am văzut-o pe Mary Hand de la fereastra camerei 1G, Clayton Hall. Se îndepărta mergând pe câmp. Miercuri, 7 august, 1941. Jenny Baird.

Când se uită la acea notiță, Katie simți că o ia cu amețeală, simți o împunsătură de frică pe care, însă, nu o lăsă să se vadă. Toată lumea știa de Mary Hand, dar, cumva, cuvintele scrise acolo o făceau să pară reală.

— Nu e o glumă, nu?

Nu era o întrebare, ci o afirmație.

— Nu, nu e o glumă, spuse CeCe. Mesajul din cartea mea de gramatică zice Toaleta de la etajul trei, capătul coridorului vestic. Am văzut-o pe Mary acolo. Și e din 1939.

— Este un mesaj, spuse Sonia, care se cocoțase pe vârfuri și se uita peste umărul Robertei.

Ridică din umeri și se retrase:

— Și eu le-am văzut. Cred că aici n-au schimbat niciodată manualele, continuă ea.

Katie dădu foile mucegăite ale manualului de Latină. Pe prima pagină scria că primise bun de tipar în 1919, anul în care se deschisese Idlewild. Încercă să-și închipuie școala așa cum era atunci: o clădire nou-nouță, cu uniforme noi, cu manuale noi. Acum, în 1950, Idlewild era o mașină a timpului, un loc în care părea că nu se auzise despre bombe atomice sau despre emisiunea The Texaco Star Theater, difuzată la televizor. Într-un mod ciudat, părea absolut normal ca generațiile de fete de la Idlewild să le transmită informații urmașelor lor pe marginile manualelor, de-a lungul listelor de bătălii din Revoluția Americană și a formulei chimice a tincturii de iod. Profesoarele nu se uitau niciodată în aceste cărți și nici nu le aruncau. Dacă voiai să previi o viitoare elevă despre Mary Hand, cărțile astea erau cea mai bună metodă de a o face.

Prin fereastra de la 1G din Clayton Hall. Katie scăpără un chibrit și își aprinse țigara.

— N-ar trebui să faci asta, zise Roberta, fără convingere. Susan Brady o să simtă mirosul, iar tu o s-o pățești.

— Susan Brady doarme, răspunse Katie.

Susan era supraveghetoarea etajului trei și își lua foarte în serios rolul, ceea ce însemna că nu o plăcea nimeni. Katie stinse lanterna și toate patru rămaseră pe întuneric. Roberta aruncă o pernă pe podea și se așeză pe ea, cu spatele sprijinit de comoda îngustă. În tăcere, Sonia se duse la fereastră și o întredeschise, lăsând fumul să iasă pe acolo.

— Deci, i se adresă CeCe lui Katie. Tu ai văzut-o?

Katie ridică din umeri. Acum își dorea să nu fi deschis subiectul; le cunoștea pe fetele astea, dar încă nu atât de bine cât să aibă încredere în ele. Faptul că recitise mesajele scrise cu creionul în cartea ei de Latină o tulburase. Adevărul-adevărat era că nu știa exact ce i se întâmplase, și-ar fi dorit să fie ceva la fel de simplu ca vederea fantomei de la Idlewild în baie. La momentul respectiv i se păruse real, dar, acum, i se părea imposibil să descrie în cuvinte acea experiență. Înghiți nodul din gât și încercă să devieze discuția:

— Chiar credeți că a fost elevă aici? le întrebă ea pe celelalte fete.

— Eu așa am auzit, spuse Roberta. Mary Van Woorten, din echipa de hochei pe iarbă, zice că Mary Hand a murit într-o noapte de iarnă, când s-a rătăcit și a rămas încuiată pe dinafară.

— Asta trebuie să se fi întâmplat cu ani în urmă, spuse CeCe, apoi se băgă în pat lângă Katieși propti pernele de tăblie. Am auzit că bate la geamuri noaptea, când încearcă să intre. Că le imploră pe fete să iasă și s-o urmeze, dar, dacă faci asta, mori.

CeCe era cea mai veche colegă de cameră a lui Katie și, totodată, cea despre care știa cele mai multe lucruri, pentru căCeCe era ca o carte deschisă. Era fiica nelegitimă a unui bancher bogat, făcută cu una dintre cameriste și plimbată dintr-un internat în altul aproape toată viața ei. În mod uimitor, CeCe nu-și ura tatăl și avea chiar o relație apropiată cu maică-sa, care acum era menajera unei familii din Boston. Îi povestise toate astea lui Katie încă de la prima lor întâlnire, când își agățase în cuier jacheta cu emblema școlii și își pusese la loc crosa de hochei.

— Câteodată o auzi cântând pe teren, când bate vântul printre copaci, adăugă Roberta. Un cântec de leagăn, sau cam așa ceva.

P-asta n-o știa Katie:

— O auzi?

Roberta ridică din umeri. Era la Idlewild doar de câteva luni, în timp ce fetele celelalte se aflau aici de cel puțin un an; Sonia, de trei. Roberta era deșteaptă, cu alură și preocupări sportive, dar nu vorbea prea mult. Nimeni nu știa nimic despre viața ei de acasă. Katie nu-și dădea seama cum de ajunsese tocmai aici, dar din tristețea pe care o vedea adesea în ochii Robertei– tristețea aceea a însingurării, a omului care privește lumea din spatele unui zid, ceva obișnuit la fetele de la Idlewild–își imagina că există, totuși, un motiv.

— Eu, una, n-am auzit-o niciodată, și merg la antrenament de patru ori pe săptămână, spuse Roberta, apoi se întoarse spre Sonia, ca de obicei. Sonia, tu ce crezi?

Dacă CeCe era cel mai ușor de înțeles, Sonia era un mister. Palidă, slabă, tăcută, intrând și ieșind pe nesimțite din mulțimi și găști, părea cu totul ieșită din comun, până și pentru o fată de la Idlewild. Imigrase din Franța și, după război, multe fete se pomeniseră fără tată sau fără un frate sau cu bărbați care se întorseseră acasă zdrobiți după ce fuseseră ținuți prizonieri de război; așa că nimeni nu-i pusese întrebări. Dintre toate, ea era veterană la Idlewild.

Sonia părea deplin mulțumită de propria companie, de parcă lumea din mintea ei i-ar fi fost de ajuns. Nu se știe din ce motive, Roberta, care era vivace, în formă și grațioasă, se lipise de Sonia, așa că erau mai mereu împreună. Se potriveau atât de bine, încât Katie ajunsese să-și dorească și ea așa o prietenie. Ea nu simțise niciodată că s-ar potrivi cu cineva. Mereu avusese admiratoare, niciodată prietene.

Sonia îi prinse privirea lui Katie și ridică din umeri, un gest care, chiar și de sub cămașa de noapte albă și simplă, părea atât de relaxat și de european.

— N-am ce face cu fantomele, spuse ea cu accentul acela dulce și melodios, deși, ca toată lumea, am auzit și eu că poartă o rochie neagră și văl, ceea ce pare o ținută ciudată dacă ești afară, în zăpadă.

Nu-și dezlipi ochii de Katie și remarcă mica ei tresărire:

— Ai văzut ceva, așa-i?

Katie se uită la țigara uitată între degete.

— Am auzit-o, spuse ea.

Scutură țigara pe o medalie de merit pe care o boboacă o uitase acolo, apoi strivi filtrul cu degetul mare.

— Ai auzit-o? întrebă CeCe.

Katie trase aer în piept. Cumva, când vorbea despre Mary Hand se simțea ca și cum ar fi împărtășit un secret de familie. Era una să spui povești cu fantome pe întuneric, și cu totul altceva când îți deschideai vestiarul înaintea orei de sport și simțeai cum ceva îl închide la loc. Mereu erau lucruri mărunte, cum ar fi senzația că ești urmărit, sau o zonă rece de pe un hol, lucruri despre care nu erai sigur că s-au întâmplat și din pricina asta te simțeai prost să aduci vorba despre ele. Dar asta fusese altceva, iar Katie simțea nevoia să o spună cu voce tare.

— S-a întâmplat în poieniță, pe aleea care duce dincolo de sala de mese.

Fetele încuviințară, tăcute. Principalele clădiri de la Idlewild erau dispuse în forma unui U pătrățos în jurul unei poieni cu pomi răzleți, neîngrijiți, și cu alei pietruite, năpădite de buruieni.

— Mie mi-e frică de bucata aia de alee. Aia dinspre grădină, spuse CeCe.

Și lui Katie îi era frică acolo. Nimănui nu-i plăcea grădina, deși programa includea ore săptămânale de grădinărit. Atunci, fără tragere de inimă, erau obligate să sape în pământul acela umed și cu miros de putregai. Până și profesoarele ocoleau pe departe grădina.

— Mă pitisem să fumez o țigară după cină și am ieșit de pe alee, să nu mă vadă doamna Peabody–știți că și ea fumează acolo, deși n-are voie. Eram sub arțarul cel mare și am simțit ceva, pur și simplu. Cineva era acolo.

CeCe se aplecă în față, fermecată:

— Dar n-ai văzut nimic?

— Am auzit o voce, spuse Katie. Era… chiar nu mi s-a părut. Era acolo, chiar lângă mine, de parcă cineva ar fi stat lângă urechea mea, așa de clar am auzit-o.

Și acum își amintea acel moment, de sub arțar; cum stătea în picioare pe un strat de semințe uscate, cum îi căzuse din mână țigara și i se ridicase părul de pe ceafă când o voce vorbise de undeva, din spatele urechii ei drepte. Idlewild era un loc vechi, iar frica de aici era și ea veche. Până în acel moment, Katie crezuse că înțelege frica, dar când vorbise vocea aceea, reușise să înțeleagă o frică mai veche și mai mare decât și-ar fi putut imagina.

— Deci? Ce-a spus? o îmboldi Roberta.

Katie își drese glasul:

— Stai locului, răspunse ea.

— Oh, Doamne, zise CeCe, încet.

În mod ciudat, Katie nu se uită la ea, ci la Sonia. Sonia stătea pe podea, sprijinită de zidul de sub fereastră, cu picioarele ei subțiri îndoite și cu genunchii strânși la piept. Era complet nemișcată, la adăpostul umbrelor, iar Katie nu-și dădea seama dacă Sonia se uita la ea sau nu. Undeva, departe, se trânti o ușă, iar în plafon se auzi curgând ceva, ca apa de la un robinet.

— De ce? o întrebă Sonia, cu accentul franțuzesc parcă atenuat. De ce ți-a spus asta?

Katie ridică din umeri așa de violent, încât mușchii i se răsuciră dureros; asta deși era întuneric și celelalte fete nu-i puteau vedea reacția.

— Nu știu, răspunse ea repezit, înainte să apuce să-și tempereze vocea. Am auzit o voce. Asta-i tot ce știu.

Mințea, mințea. Dar de unde putea să știe o fantomă veche despre așa ceva?

Stai locului. Nu putea să vorbească despre asta. Cu nimeni. Nu încă.

— Ce-ai făcut? întrebă Roberta.

Asta era o întrebare mai ușoară:

— Am fugit, dracului, cât m-au ținut picioarele.

Numai CeCe se sprijini de tăblia patului și țâțâi din buze dezaprobator când auzi răspunsul neacademic. Pentru o fiică nelegitimă, fusese crescută foarte bine. Dar cedă:

— Și eu aș fi fugit. Eu am văzut un băiețel odată. La Ellesmere.

Ellesmere era numele de familie al tatălui ei bogat, nume pe care CeCe nu-l primise.

— Mă jucam în curtea din spate într-o zi, în timp ce mama lucra. M-am uitat în sus și era un băiețel la una dintre ferestrele de la etaj. Se uita la mine. I-am făcut cu mâna, dar el nu mi-a răspuns. Când am întrebat-o pe mama despre asta, când am întrebat-o de ce băiețelul nu avea voie să iasă la joacă, s-a uitat ciudat la mine. Mi-a zis că am avut vedenii și că ar trebui să nu mai vorbesc niciodată despre băiețelul acela, mai ales în fața celor din familia Ellesmere. Nu l-am mai văzut. Mereu m-am întrebat cine era.

— Bunica mea îmi povestea despre fantoma din podul ei, spuse Roberta. Muta toate mobilele de pe acolo și făcea un scandal de nedescris. Zicea că erau nopți când stătea în pat și nu făcea decât s-o asculte cum târăște cufere și comode pe podea. Mama îmi spunea mereu că bunica e doar o bătrânică dornică de atenție, dar într-o vară am stat două săptămâni în casa aia și am auzit și eu. Exact cum spunea ea – mobilă mutată de colo-colo și zgomotul făcut de cineva care tot ridica vechiul lampadar cu picior de alamă și-l punea la loc, încontinuu. A doua zi dimineață am întrebat-o pe bunica dacă e fantoma bunicului cea care face asta; ea s-a uitat în ochii mei și mi-a zis: „Nu, dragă. E ceva mult mai rău.“

Tăcu preț de câteva clipe:

— Nu m-am mai dus acolo niciodată. Bunica a murit anul trecut, de Crăciun, iar mama a vândut casa.

— Dar tu, Sonia? întrebă CeCe. Tu ai văzut vreodată o fantomă?

Sonia își întinse picioarele lungi și se ridică; închise fereastra. Curentul de aer rece venit de afară încetă, dar Katie nu se oprea din tremurat.

— Morții sunt morți, spuse ea. N-am ce face cu fantomele.

Katie îi urmări silueta în semi-întuneric. Răspunsul sunase întrucâtva disprețuitor, dar Sonia nu spusese că nu crede în fantome. Nu spusese că nu văzuse fantome. Nu spusese că fantomele nu există.

Și ea știa, așa cum știau toate.

Ploaia răpăi din nou pe geam. Stai locului, repetă vocea din capul lui Katie. Stai locului. Își strânse brațele în jurul corpului și închise ochii.


Vermont, 1950. Există un loc pentru fetele pe care nimeni nu le vrea – cele care cauzează tot felul de probleme, cele nelegitime, cele mult prea deștepte pentru binele lor. Se cheamă Conacul Idlewild. Iar în micul orășel în care se află, umblă zvonuri că internatul ar fi bântuit. Patru colege se împrietenesc pe fundalul acestor șoapte înfricoșate, iar prietenia lor înflorește tot mai mult, până ce una dintre ele dispare…

Vermont, 2014. Oricât de mult ar încerca, jurnalista Fiona Sheridan nu se poate desprinde de circumstanțele morții surorii sale mai mari. Cu douăzeci de ani în urmă, trupul ei a fost găsit pe terenul abandonat care fusese cândva curtea internatului Idlewild. Și, deși iubitul surorii ei a fost judecat și condamnat pentru crimă, Fiona nu-și poate învinge suspiciunea că a fost ceva în neregulă la acest caz.

Când Fiona află că Idlewild urmează să fie restaurat de o persoană anonimă, decide să scrie un articol despre asta. Dar, în timpul renovărilor, o descoperire șocantă va face legătura între pierderea surorii ei și secrete menite să rămână pentru totdeauna ascunse – și o voce care nu poate fi redusă la tăcere…


„Romanul Fetele din Idlewild este un amestec de mister captivant cu supranatural ce îți dă fiori. De asemenea, este o poveste bună despre prietenie de neclintit, probleme ale adolescenților cu părinții, obsesie și sexism, toate legate într-o intrigă bine strunită, care îmbină două planuri temporale.“ (Associated Press)

„Un roman intens și cu adevărat înfricoșător care leagă ițele gotice ale unei crime vechi de 60 de ani cu secrete cu urmează să fie dezvăluite în prezent… Cu o acțiune captivantă și un decor ce te duce cu gândul la fantome, povestea pe care o spune St. James rămâne să te bântuie – puternică, revelatoare și greu de uitat.“ (BookPage)

„Romanul este atât captivant, cât și tulburător. În cantități egale.“ (HelloGiggles)

„Romanul Fetele din Idlewild are tot ce ți-ai putea dori: crime învăluite în mister, internat de fete bântuit și un secret care se întinde pe mai mult de șaizeci de ani.“ (Bustle)

„Îmbinarea seducătoare de genuri pe care o realizează St. James combină supranaturalul cu misterul, din anii 50 și din zilele noastre… Povestea întunecată este verosimilă în cele mai mici detalii, personajele sunt savuroase, dialogurile sunt vii. Din mâinile lui St. James se poate să fi ieșit un alt roman care să câștige multe premii.“ (Booklist)

„În acest roman care te obligă să dai pagină după pagină, secretele descoperite de Fiona duc la o concluzie teribilă, care are mai puțin de-a face cu paranormalul și mai mult cu diabolicul care face parte din ființa umană.“ (Shondaland.com)

Fetele din Idlewild este o carte inteligentă și minunat de captivantă. M-a ținut prizonieră în povestea contemporană cu fantome până târziu în miezul nopții.“ (Fiona Barton)

„Fascinantă, memorabilă, povestea e minunat scrisă, un stil gotic actual despre cele mai întunecate și ascunse frici ale noastre.“ (Tessa Harris)

„O poveste despre prietenie, răzbunare și izbăvire, care îi va bucura mai ales pe cititorii de proză feminină. Iubirea din plan secund, sau acea fantomă care nu-și găsește liniștea sunt elemente care aduc un plus stilului minunat în care este scrisă.“ (Karen White)

„O poveste tulburătoare despre forța bântuitoare a celor nevăzute.“ (Publishers Weekly)

ISBN: 978-606-763-266-8
Data apariției: octombrie 2019
Număr de pagini: 416
Format: 13×20 cm
Tip copertă: broșată
Colecție: Passport

Lecturi 208: Ruth Emmie Lang – Extraordinarele circumstanțe ale vieții lui Weylyn Grey

Ruth Emmie Lang – Extraordinarele circumstanțe ale vieții lui Weylyn Grey (Beasts of Extraordinary Circumstance, 2017) 384p., TPB, 13×20, Herg Benet, 2018, Colecția Herg Benet Speculativ, Trad. Ana Mănescu, 34.95 lei, ISBN 978-606-763-198-2

Nota Goodreads: 4.21 (10552 note)

Descrierea editurii: „Născut în mijlocul viscolului, orfan și, se pare, crescut de lupi, Weylyn Grey stârnește o curiozitate nemăsurată din partea tuturor celor care îl întâlnesc. Oamenii spun că odată ce Weylyn se avântură în lumea ta, ți-ai dori să nu mai plece. Însă ce îl face să fie atât de diferit? Cum de posedă abilitatea de a transforma viețile celorlalți? Cum de reușește să găsească ― și să creeze ― magie în orice lucru comun? Aceasta este istoria călătoriei lui Weylyn, povestită din perspectiva celor care l-au cunoscut, l-au iubit sau care au fost fermecați de el de-a lungul drumului său.”

Apar uneori cărți la noi, și nu sunt chiar puține, care trec nebăgate în seamă. Cărți care dincolo fac valuri, iar la noi nici măcar nu clintesc suprafața apei. Avem o piață de carte tare imprevizibilă, editorii fiind adevărați kamikaze și apelând adesea la instinct, la inspirație, la ghici, cum s-ar spune, când aleg să publice anumite titluri. De multe ori, cărți cu premii multe, cărți cu note mari sau care s-au vândut în milioane de exemplare pe afară, la noi au rămas, discret, în umbră. Ori au fost insuficient promovate, ori n-au sosit când trebuia, ori publicul nostru are alte gusturi decât publicul de peste hotare, ori… Și-aici îmi vine în minte cazul „Scurta și minunata viață a lui Oscar Wao”, de Junot Diaz, care a luat o căruță de premii (inclusiv Pulitzer și National Book Award) și este considerată de mulți cel mai bun roman apărut în mileniul trei. La noi… liniște și pace, discreție aproape totală și ape liniștite.

Dar de ajuns cu lamentările. Rolul cititorilor ca mine este și să atragă atenția asupra unor astfel de cărți, dacă se poate. Care le-au plăcut și despre care consideră că merită să scrie, ca să împingă lumea să le cumpere și să vorbească mai departe despre ele. Târziu, tare târziu, am ajuns la această mică bijuterie despre care ceva îmi spune că n-a rupt gura târgului la noi, căci n-am prea văzut-o des pe grupurile de cărți. Poate că dacă apărea odată cu ziarul, la chioșc, stăteam altfel de vorbă. Ea însă a apărut la dârza editură Herg Benet, care se încumetă, deși timid, să traducă și titluri SF sau fantasy sau horror, presupusul apanaj al editurilor Nemira (+ Armada) și Paladin. Cu nu foarte mult succes, din păcate, se pare, însă oamenii din spatele editurii se încăpățânează și insistă că publicul iubitor al acestor genuri poate fi educat să-și îndrepte ochii și într-acolo.

„Extraordinarele circumstanțe ale vieții lui Weylyn Grey”, de Ruth Emmie Lang este un basm modern spus prin prisma celor care l-au cunoscut pe… păi, pe extraordinarul Weylyn Grey. Băiat orfan, crescut de lupi în pădure, acesta are darul de-a isca sau potoli furtuni în funcție de dispoziția în care se află. Dacă e furios, începe să plouă sau să ningă, dacă e fericit și are motivația necesară, se poate lua în piept chiar și cu un uragan. În urma lui cresc flori, la propriu, dar oamenii se tem de el. De mic copil, a fost respins și alungat și nu și-a găsit nicăieri locul. A fost adoptat, dar apoi gonit, căci dacă ești bizar, neobișnuit sau altfel, în general, oamenii, slabi de înger și temători față de lucrurile pe care nu și le pot explica, pe care nu le pot accepta, te resping.

Așa a pățit Weylyn Grey toată viața. Singura care l-a acceptat în viața ei a fost Mary Penlore, un pic ciudățică și ea încă de mică, lucru absolut explicabil cu ajutorul traumei de a-și fi pierdut mama la o vârstă fragedă. Ea a fost singura care l-a acceptat pe Weylyn așa cum e el, cu calități și cu defecte, cu bune și cu rele, deși împrejurările i-au despărțit și i-au adus iar împreună, i-au despărțit iar și tot așa.

Un mod foarte ingenios de-a așterne povestea saltă calitatea acestui roman de debut, pe lângă înduioșătoarea poveste în sine: despre Weylyn Grey povestesc cei care l-au cunoscut, de când era mic și până ajunge, matur și cu barba de-un cot, încâlcită și plină de rămurele, să se retragă într-o casă părăsită din mijlocul pădurii, unde doar animalele îi sunt tovarăși (și al căror grai îl și înțelege, am uitat să menționez acest aspect), ca să încerce să-și regăsească sinele pierdut. Să se regăsească pe sine. Și să găsească iubirea. Sau s-o regăsească.

Morala, cum spuneam și pe Goodreads, e că nu trebuie să căutăm tot timpul explicații logice, științifice, plauzibile, pentru toate fenomenele pe care nu le putem înțelege. Există oameni pe pământ dăruiți (sau blestemați, ar spune ei) cu însușiri extraordinare. Un astfel de om este Weylyn Grey. Însă însușirile sale îl transformă într-un paria, multă lume socotindu-l nebun pentru că umblă însoțit de un porc cu un corn în frunte, despre care el însuși crede că stârnește și potolește furtuni. Morala este că ne e greu să acceptăm ce nu înțelegem, dar și că oamenii, chiar și cei mai bizari dintre ei (unii le-ar spune înzestrați), chiar și cei care cred că trebuie să fugă de lume și că e mai bine să rămână singuri, decât să le facă rău celor dragi, au nevoie de iubire, de acceptare și de înțelegere. Doar dacă nu cumva sunt psihopați, ceea ce nu e cazul cu Weylyn Grey.

O superbă poveste despre iubire, acceptare, respingere și înțelegere, despre cât poate suferi o ființă umană din cauza singurătății, chiar dacă natura îl primește cu brațele deschise și plantele și animalele nu-l resping și nu îl judecă, ci-l acceptă așa cum e, cu calități și cu defecte, și despre faptul că, oricât am nega noi, oricât de viteji și de independenți ne-am considera, avem nevoie de comunitate, avem nevoie de ființe asemănătoare cu noi, ca să ne raportăm la ceva. Combinație de basm modern și realism magic țesute peste o poveste puternic ancorată în trecutul recent al Americii, doldora de umor de calitate și de personaje diferite, dar care se aseamănă între ele prin următorul lucru: puternica impresie pe care o lasă asupra lor trecerea lui Weylyn Grey.

Semnal editorial 88: Traduceri în pregătire pentru această toamnă la editura Herg Benet

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, text

Iată care sunt cărțile în pregătire pentru această toamnă în colecțiile de traduceri ale Editurii Herg Benet:

„Trandafirii de mai” de Dot Hutchison, continuarea romanului „Grădina cu Fluturi” (Colecția Passport – traducere de Cristina Nemerovschi)
„La viteză maximă” de Joe Hill – povestiri (Colecția Speculativ – traducere de Alexandru Voicescu)
„Fetele din Idlewild” de Simone St. James (Colecția Passport – traducere de Laura Nureldin)
„Tu” (ediție de film) de Caroline Kepnes – reeditare după serialul Netflix (Colecția Passport – traducere de Anca Zaharia)
„Prietena” de Teresa Driscoll (Colecția Passport – traducere de Ioana Duda)
„Moartea Pământului” de J.H. Rosny Aîné – selecție de literatură speculativă (Colecția Vintage – traduceri de Ștefan Ghidoveanu și Ion Sorin Hobana)

 

Mai multe detalii, în curând.

Lecturi 196: Ben Aaronovitch – Soho în lumina lunii

Ben Aaronovitch – Seria Peter Grant II: Soho în lumina lunii (Rivers of London II: Moon over Soho, 2011) 352p., TPB, 13×20, Herg Benet 2019, Colecția Speculativ Herg Benet, Trad. Alexandru Voicescu

Nota Goodreads: 4.10 (38070)

Descrierea editurii: „Cântecul. Asta remarcă întâi de toate polițistul și ucenicul vrăjitor Peter Grant atunci când examinează trupul lui Cyrus Wilkins, cântăreț de jazz în timpul liber și contabil pentru restul vieții, care aparent a murit de acat de cord în timp ce cânta pe scena Club 666 din cartierul Soho al Londrei. Ritmul vechilor melodii de jazz se ridică din corpul său ‒ un semn clar că ceva la moartea bărbatului nu este natural, ci supranatural. Trup și suflet. Asta este și ceea ce riscă Peter Grant pentru a investiga o serie de decese similare din zona Soho. Cu ajutorul ofițerului său superior, Inspector Șef Thomas Nightingale, ultimul vrăjitor din Anglia, și cu asistența frumoasei fane a lumii jazz-ului Simone Fitzwilliam, Peter descoperă o primejdie magică letală ‒ una care conduce la treptele propriei case și la o promisiune uitată a unui tânăr muzician: talentatul cântăreț de trompetă Richard „Lord“ Grant ‒ altfel cunoscut ca dragul tată al lui Peter.”

Disclaimer: nota de început nu este o dojană, nici un îndemn, nici nimic; este o simplă explicare sau o încercare de explicare a unor lucruri simple, deși ușor triste. Așadar: ne plângem că editurile de la noi care publică în mod constant SF și Fantasy abandonează uneori seriile începute sau nu le scot într-un ritm care să ne satisfacă dorințele; de acord, așa este, ar trebui să se sincronizeze, încet, încet, cu seriile de afară; sau să iasă măcar un volum din serie pe an (ideal ar fi cel puțin două); această discuție (bine, de fapt e mai mult un fel de monolog) are loc în mod constant, fără rezultat, se pare; explicațiile sunt multe, iar la un consens nu cred că se va ajunge prea curând; ideea e în felul următor: nicio editură, oricât i-ar fi de fistichiu sau de excentric sponsorul, patronul, acționarii sau oricine sunt cei care o conduc, nu e atât de nebună sau de sado-masochistă încât să oprească o serie care merge grozav și-i umple sipetele cu gologani; seria este sistată pentru că nu merge și punct. Atât. Nu din cauză că merge grozav și editura nu vrea să țină cont de doleanțele noastre, ci din cauză că merge prost, în pierdere sau deloc. Motivele pentru care merge prost sunt multiple: ori reclama slabă, ori că seria e slabă și gata, ori nu prinde seria la noi (care și-așa avem o piață destul de excentrică, care nu ține cont de fiecare dată de tendințele din alte părți), ori, și aici e cel mai grav, deși și în acest caz există mai multe cauze, nu doar una singură, cititorii consideră că s-au ars de prea multe ori cu serii începute și abandonate, așa că acum așteaptă să apară toată seria (sau măcar trei volume) și abia o cumpără, dacă o mai cumpără și editura n-a abandonat între timp proiectul.

Deci… pentru ca o editură să continue o serie, trebuie să existe un feedback pozitiv de la cititori. Iar acel feedback înseamnă, în primul și-n primul rând, vânzări. Înseamnă ca acel prim volum să se vândă bine spre foarte bine, să iasă bani, pentru ca editura să poată continua proiectul. Să-și poată plăti traducătorul, redactorul, tipografia și salariile angajaților permanenți, cei care ne trimit cărțile spre librării. Da, știu, în calitate de colecționar, am și eu câteva rafturi cu serii începute și lăsate în aer. Da, știu, sunt și eu frustrat din această cauză. Da, știu, primesc tone de cărți, și despre cele mai multe nu mai apuc să scriu, pentru că timpul e prea scurt și proiectele sunt prea numeroase, iar un om are și viață personală, și familie, și serviciu, însă și cumpăr (și am cumpărat, de-a lungul timpului) tone de cărți. Da, știu, e frustrant să ți se spună că seria a fost sistată pentru că primul volum nu s-a vândut suficient de bine sau, în cazul cel mai fericit, că volumul doi va apărea într-un viitor incert, poate la Gaudeamus, poate la anul, poate peste doi ani. Știu, e un cerc vicios din care vom ieși, poate, când și țara va ieși din criză și când vom înțelege că editurile sunt afaceri, nu instituții caritabile. Și când și editurile (cele care n-au înțeles deja) vor înțelege că trebuie să-și respecte cititorii, să nu le vorbească de sus și să le asculte doleanțele, nu să le dea peste nas că ei nu înțeleg ce e valoros și ce nu, care copertă e frumoasă și care nu și să nu mai avem nici oameni de carte care râd de cei care le cumpără cărțile, considerându-i specimene inferioare. Acele specimene inferioare le cumpără cărțile și îi ajută să meargă mai departe.

În fine. Voiam de fapt să vorbesc despre excelenta serie „Peter Grant”, al cărei volum doi, „Soho în lumina lunii” a apărut cu puțin înainte de târgul „Final Frontier” din primăvară, în traducerea lui Alexandru Voicescu, omul multi-funcțional care ține cârma corăbiei numite Editura Herg Benet (și care a scris un celebru articol cu explicații punctuale, preluat, cu acordul lui, inclusiv pe acest blog). Primului volum, „Râurile din Londra” (despre care am scris aici), i-am reproșat abundența prea mare de creaturi care sunt presărate prin toată povestea, ce au darul să amețească un cititor mai puțin atent din cauza numărului prea mare: știme ale apelor, zeități ale râurilor, vampiri, vampiri energetici, vrăjitoare, vrăjitori, creaturi malefice, silfide frumușele, polițiști zeloși și nu prea, învățăcei, smulgători de fețe și multe altele, nu prea mi le mai aduc aminte pe toate (și n-a trecut decât un an). I-am apreciat, în schimb, umorul englezesc de o calitate excelentă, asemuind de prima dată seria cu sora ei un pic mai puțin cultă de peste ocean, „Harry Dresden” a lui Jim Butcher (pe care cred că editura FinalChapter a cam abandonat-o din rațiuni descrise mai sus), însă la fel de bine scrisă și de interesantă ca mod de desfășurare a acțiunii, protagonist și creaturi malefice distribuite în roluri negative.

Volumului doi al seriei apărute la editura Herg Benet i-aș reproșa faptul că intră cam greu în acțiune. Și că n-are decât o smulgătoare de… bijuterii bărbătești și niște misterioși asasini (sau misterioase asasine, cine știe) de jazzmeni pe post de eroi negativi. În rest, numai de bine. Peter Grant, polițistul boboc în ale magiei pe care l-a luat sub oblăduirea sa celebrul vrăjitor Thomas Nightingale (a cărui vârstă incertă pare inspirată de povestea lui Benjamin Button), capătă consistență, dimensiune și importanță din ce în ce mai mare, doar numele său e strâns legat de seria lui Ben Aaronovitch, nu? Așa că e și normal. Un volum în care ni se arată creaturile (mai puține acum) care vor popula universul acestei povești, plus o anchetă al naibii de complicată, iar acum încep să vină și explicațiile, tainele, misterele și întâmplările primejdioase petrecute în tumultuosul trecut al protagoniștilor. Umorul englezesc de calitate e din nou la rang de cinste, la fel și referințele culte, un mare plus pentru această serie urban fantasy. Bonus: o terifiantă scenă din subteranul unei clădiri, bântuit de spirite ce nu-și găsesc pacea și unde un cap vorbitor vrea să i se facă dreptate. Al doilea bonus: o fermecătoare/tragică poveste cu bombe din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Însă ce mi se pare cel mai important este modul în care evoluează protagonistul seriei, aici observându-se, chiar mai clar decât în cadrul primului volum, importanța covârșitoare a trecutului acestuia și, mai ales, al părinților acestora. Doar nu degeaba Peter are ca tată un fost celebru jazzman, în timp ce Thomas Nightingale, inspector-șef al poliției metropolitane londoneze, este ultimul vrăjitor al Angliei. De fapt, aici aș face o corectură: ultimul mare vrăjitor aflat în slujba binelui, căci, aflăm pe parcursul poveștilor, vrăjitorii s-au tot perindat pe la butoane și nu se dau bătuți sub niciun chip. Așa că… să vedem în volumele următoare.

Recunosc cu mâna pe inimă: am început greu volumul. Parcă nu se mișca deloc acțiunea. Sau eram la capătul puterilor, ajuns la finalul unui semestru de grădiniță (fiul meu a terminat grupa mijlocie și-n sarcina mea a picat trezitul și pregătirile de dimineață). Cert este că mi se părea că nu mai începe odată. Un pic mai încolo, însă, a început. Și-am început și eu să înțeleg. Volumul doi este mai așezat, mai închegat și mai interesant decât primul. Cu toate că abia spre final se așază piesele puzzle-ului și începi să-ți dai seama ce treabă au avut una cu alta ițele disparate de până atunci, răbdarea și perseverența merită din plin. Unii cititori s-au grăbit să-i dea trei stele, probabil din aceste considerente. Pe mine m-au satisfăcut și concluzia, și explicațiile, și deznodământul și modul în care au fost rezolvate anchetele. Șocant, dar de efect. Pe ocolite, dar satisfăcător. Seria „Peter Grant” merită o soartă mai bună la noi, nu să se oprească după doar primele două volume. Depinde de noi, de cititori, să o facem să meargă mai departe. Editurile nu pot spera la nesfârșit să vândă zeci de mii de exemplare din cărți vandabile, dar nu toate interesante pentru noi, consumatorii de SFFH, mystery & thriller, iar cu profiturile obținute de acolo să scoată, într-un număr jenant de mic, dat fiind numărul cititorilor-cumpărători, cărțile valoroase (din punctul nostru de vedere).