Lecturi 198: Édouard Louis – O istorie a violenței

Édouard Louis – O istorie a violenței (Histoire de la violence, 2016) 256p., TPB, 12.7×19.7, Litera, 2019, Colecția Clasici Contemporani Litera, Trad. Alexandru Matei, Red. Ovidiu Șerban, 39.9 lei, ISBN 978-606-33-3764-2

Nominalizări: Lambda Literary Award Nominee for Gay Fiction (2019), Europese Literatuurprijs Nominee (2018)

Nota Goodreads: 3.76 (2198 note)

Descrierea editurii: „La doi ani de la publicarea romanului autobiografic „Sfârșitul lui Eddy Bellegueule”, care l-a propulsat pe Édouard Louis în atenția criticilor și a cititorilor din lumea întreagă ca unul dintre cei mai remarcabili tineri scriitori francezi, autorul revine cu o poveste șocantă. În seara zilei de 24 decembrie, când se întorcea acasă după o cină cu prietenii, Édouard întâlnește un necunoscut și îl invită în apartamentul său. Câteva ore mai târziu, într-un act de brutalitate neobișnuită, tânărul magrebian îl violează și încearcă să-l stranguleze. Bazându-se pe această experiență traumatizantă, autorul a făcut un exercițiu îndrăzneț de catharsis literar, nu doar pentru a analiza și a înțelege impulsurile cele mai josnice și mai scandaloase de care ființa umană este capabilă, ci și pentru a explora multiplele fațete ale violenței. Într-un impuls de sinceritate extremă, Édouard Louis depășește bariera pudorii și obține ceva care este la îndemâna a foarte puțini creatori: ne face să simțim și să gândim în același timp. Lipsită de orice reținere, mărturia lui este profund emoționantă și plină de inteligență, ceea ce face din O istorie a violenței, noul său roman autobiografic, una dintre cele mai repre – zentative opere ale timpului nostru.”

Poate ați observat că, de ceva vreme, pe blogul FanSF au început să apară recenzii și articole, știri și noutăți care nu mai au legătură strict cu SF-ul și fantasy-ul. Este o încercare de extindere a domeniului de activitate, pentru a nu mai rămâne doar în zona nișei-nișelor. Știu, unii mi-au reproșat că pentru asta intră sau intrau (unii au renunțat, între timp) pe acest blog, pentru a afla vești legate de SFFH. Ei bine, timpurile se schimbă, iar oamenii se schimbă și ei odată cu ele. Bine, blogul va rămâne în continuare axat în principal pe ceea ce îl definește, adică SF-ul și fantasy-ul, însă nu numai, așa cum am scris și când am schimbat tema de wordpress, nu cum mult în urmă: „Și Fantasy & Horror. Thriller & Mystery. Și Mainstream. Informații. Literatură de calitate, pur și simplu.”

Pornind de la această introducere, aș vrea să mai adaug ceva: încerc să scriu recenzii din care să reiasă, mai ales, ce anume mi-a plăcut la o carte. La urma urmei, o recenzie ar trebui să-l îndemne pe cititor să citească acea carte, nu să-l determine să fugă de ea. Bun, există și recenzii negative, care însă nu știu cui fac un serviciu. Și, mai departe, am să explic de ce-am ales până la urmă să scriu despre această carte, care, sincer să fiu, nu m-a dat absolut deloc pe spate: există cărți bune, dar care au subiecte incomode și, prin urmare, ajung să incomodeze o parte a cititorilor. Adică să nu le fie pe plac, până la urmă. Există cărți cu subiecte nu chiar interesante, însă stilul autorului a cucerit deja cititorii, autorii lor și-au format deja un public fidel, iar aceștia consumă absolut orice scornesc mințile acelor autori – imediat îmi vin în minte Dan Brown, Paulo Coelho sau Eric-Emmanuel Schmidt. Există însă și cărți proaste, pur și simplu, însă am grijă ce aleg să citesc, pe bază de recomandări și de gusturi comune, însă dacă am să încep să citesc una care mi se va părea proastă de la un capăt la altul (de obicei duc orice până la capăt), atunci voi alege să nu mai pierd timpul și scriind despre ea (poate cu excepția unui mini-review pe Goodreads). Și mai există și cărți cu subiecte interesante, însă stilul autorilor le transformă în cărți nu chiar interesante.

Și de două astfel de cărți m-am lovit în ultima perioadă: prima a fost „Apără-ți coroana” a lui Yannick Haenel (despre care am scris, nu demult, pe Bookblog), a doua este tocmai cartea de față, „O istorie a violenței”, scrisă de Édouard Louis, cel care a fost supranumit, după apariția romanului său de debut, „Sfârșitul lui Eddy Bellegueule” (apărut tot la editura Litera, în 2018), „copilul teribil al lumii literare franceze”. Analizându-i stilul, aș spune că pe bună dreptate. Tânărul scriitor Eddy Bellegueule, născut în 1992, cel care s-a transformat, în 2013, în Édouard Louis, are un stil aparte, direct, de impact și la obiect, fără a se feri să-și arate orientarea sexuală (de ținut totuși cont și de faptul că trăiește într-un alt tip de societate, mai deschis, mai tolerant, mai capabil să accepte și să nu judece imediat pe cineva care nu merge odată cu curentul general), însă, totodată, plin de introspecții, de amintiri și de paranteze, lucru pentru care, din ce-mi dau seama, a și ajuns să fie atât de apreciat în lumea literară franceză. Și nu numai, se pare.

Cum spuneam, chiar dacă pe mine stilul nu m-a prins, asta nu înseamnă că îi consider cartea una slabă. Înțeleg și motivul pentru care alții îl apreciază, înțeleg și faptul că subiectul cărții de față, unul extrem de șocant, în speță, este unul care prinde: tentativă de viol și de omor, rușine post-tentativă, mers la poliție, teama de-a se transforma într-un paria, într-o victimă neajutorată atât în fața polițiștilor, cât și în cea a prietenilor și a rudelor. Păi, cum așa, un tânăr plin de viață și de fibră, cu capul pe umeri, să invite un necunoscut de culoare la el în apartament, să-l lase să-și facă mendrele cu el, să-l lase să-i fure telefonul și el doar să-l dojenească, să încerce să-i găsească scuze, că e și el amărât, săracul, că poate n-a vrut să-i fure telefonul, că poate nu-i place că-l violează și tot așa? Păi până unde poate merge sentimentul de rușine, de culpabilitate și de găsire de scuze și care e punctul în care trebuie să spui stop! acum nu mai este în regulă?

Însă nu despre asta este vorba, de fapt, în toată povestea. Autorul nu începe să se victimizeze, să se lamenteze și să strige după ajutor în gura mare. Nu, el încearcă și reușește destul de bine să realizeze un exercițiu de imaginație, lăsând deoparte, de multe ori, de-a lungul poveștii, descrierea experienței traumatizante propriu-zise, cazul în sine al maghrebianului care l-a violat, extrapolând și încercând să analizeze, în schimb, ce îi determină pe anumiți indivizi cu aspect pașnic și caractere aparent liniștite să o ia la un moment dat razna și să comită fapte de o violență extraordinară. Ce declic se petrece în mintea lor în acel moment și ce-i împinge să scoată pistolul, cuțitul și așa mai departe și să le facă rău tocmai celor care s-au comportat frumos cu ei, care i-au tratat ca pe niște egali? Și uite așa, mergând în urmă, în copilăria și-n tinerețea nu chiar plăcute de care tânărul Eddy Bellegueule a avut parte (de-a lungul căreia, și el, autorul, a comis mici găinării, jafuri și măgării), se ajunge la o istorie a violenței.

M-am așteptat la altceva, recunosc. Mai ales după vâlva care s-a creat la noi în jurul primului volum al tânărului autor francez. Poate ar fi trebuit să încep cu acel volum. Cine știe? Cred că am să-l citesc și pe acela, să văd ce se întâmplă și acolo. Poate că stilul are să mă prindă, până la urmă, și am să înțeleg că asta e literatura adevărată. Deși nu neapărat. Poate că or să înceapă să-mi placă și autorii francezi de mainstream, nu doar cei de romane polițiste. Din nou, cine știe? Poate că am să ajung la concluzia că e suficient un artificiu tehnic, cum a fost modul ingenios în care autorul s-a detașat de povestea oribilă, lăsând-o pe sora lui să povestească mare parte a întâmplării (Clara, sora lui, îi povestește soțului ei ce-a pățit Édouard, protagonistul, luând parcă de pe umerii acestuia povara și amintirea îngrozitoare, pentru a nu-l mai sili pe el să mai treacă o dată prin acea întâmplare marcantă), și, astfel, să-i mai dau o șansă autorului. Am relatat la rece, am așteptat să treacă timpul, să nu scriu dintr-un impuls. La cald, mi s-a părut o poveste insuficient exploatată. La rece, am ajuns să cred că s-ar fi putut obține mult mai mult de la ea, dar că, totodată, Édouard Louis este un autor de urmărit. Și, ca o concluzie, cred că un cititor se poate educa în timp. Că gusturile unui cititor se schimbă și se educă de-a lungul timpului. Citind, citind și iar citind, chiar dacă viața e scurtă și nu ai timp să citești tot ce apare și nici măcar tot ce vrei să citești din ceea ce apare, îți educi gusturile. Și dacă vrei să și scrii despre cărți, trebuie să fii un cititor educat.

Celor care suferă orice formă de abuz din partea altora nu trebuie să le fie rușine că au fost abuzați. Rușine ar trebui să le fie celor care le-au abuzat, care au profitat de bunătatea, de naivitatea sau de neputința victimelor. Și cei care au curajul să ridice capul, să treacă peste sentimentul de culpabilitate (fals indus) și de rușine și să aibă tăria de-a se plânge unui prieten, unei rude, polițiștilor, medicilor care îi îngrijesc sau psihologilor care îi vor trata, dacă se ajunge până acolo, merită să fie aplaudați pentru acest curaj. Cu atât mai mult atunci când ajung și să scrie o carte despre o astfel de experiență traumatizantă, care te marchează pe viață, cum a procedat Édouard Louis.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.