Lecturi 268: Maja Lunde – Istoria apelor

Maja Lunde – Istoria apelor (Klimakvartetten II: Blå, 2017) 344p., TPB, Humanitas Fiction, 2020, Colecția Raftul Denisei, Trad. Ivona Berceanu, Red. Raluca Popescu, 37 lei, ISBN: 978-606-779-705-3

Nota Goodreads: 3,72 (7 457 note)

Descrierea editurii: „2017. Signe a crescut în Norvegia, într-un peisaj sălbatic, cu cascade, râuri învolburate, ghețari milenari și fiorduri adânci. Toată viața a luptat împotriva acelora care încercau să supună forțele naturii, secătuindu-i resursele. A luptat cu atâta înverșunare, încât a renunțat la marea ei dragoste, Magnus, când acesta a trădat principiile pe care credea că le împărtășesc. Iar acum, în toamna vieții, Signe pornește cu velierul ei, Albastru, într-o călătorie plină de primejdii  până la Bordeaux și apoi pe Canal de Garonne, ca să îl sfideze încă o dată pe Magnus. Navigând printre amintiri dureroase, Signe nu știe că, de fapt, Magnus o așteaptă.

2041. David străbate Franța, spre nord, împreună cu fiica sa, Lou. Drumul lor, presărat cu popasuri în taberele de refugiați, este o nesfârșită căutare, într-o Europă aridă, pustiită de război și depopulată. Un incendiu i-a despărțit de ființele cele mai dragi, Anna și August, iar tatăl și fiica au fost nevoiți să-și părăsească orașul mistuit de flăcări. Într-o tabără nu departe de Bordeaux, unde proviziile de apă și resursele de umanitate se împuținează pe zi ce trece, în albia secată a unui canal care străbate un sat-fantomă, un velier îi așteaptă.”

A doua parte a așa-zisului Cvartet al climei, dedicat transformărilor profunde ale planetei sub acțiunea distrugătoare a oamenilor, „Istoria apelor” continuă cu un alt set de personaje și cu o temă diferită, dar și cu o abordare diferită, încercarea autoarei norvegiene de a transmite un mesaj clar lumii: ne vom distruge planeta dacă vom continua în ritmul ăsta și vom culege ce am semănat.

Și nicicând n-a fost mai actuală o poveste de acest gen ca în vara lui 2021: inundații devastatoare în unele locuri, taifunuri ucigașe în altele, tornade în locuri în care nici nu visai că vor avea loc vreodată (una înfiorătoare în Cehia, una mai mică la noi), secetă prelungită în unele locuri, lungi perioade cu temperaturi anormal de reci în anumite zone, în timp ce altele erau pârjolite de temperaturi record (zi după zi, record după record a fost doborât în sudul Europei, dar chiar și în nordul Africii), în timp ce în Canada, un oraș întreg a fost făcut scrum din cauza unor temperaturi duble decât ar fi fost normal în acea zonă.

Nimic nou nu aduce cartea asta în această direcție, că știm cu toții că suntem în găleată și că deja procesul distrugerii planetei a devenit ireversibil! Ei bine, Maja Lunde încearcă (și reușește) să transmită totuși un mesaj lipsit de echivoc întâi cu ajutorul bietelor albine, care, se zice, dacă vor dispărea, ne vor lua și pe noi după ele în maximum cinci ani, apoi cu ajutorul ideilor ce se desprind din acest volum al tetralogiei: ce s-ar întâmpla dacă ploaia ar înceta brusc să mai cadă și-ar ține-o tot așa, ani la rând? Mesajul clar transmis de autoare: ne-ar distruge civilizația. Pentru că nu trebuie să credem că dacă nu mai plouă câțiva ani în sudul Franței, iar noi locuim pe culmile împădurite și răcoroase ale Norvegiei, suntem mai feriți de urgie. Nicidecum, ecosistemul e global, nu zonal, totul se înlănțuie și va afecta, mai devreme sau mai târziu, pe toată lumea.

Este anul 2017 și Signe, o femeie în vârstă de 70 de ani, a obosit să încerce să mai schimbe opinia oamenilor că natura e doar un instrument și că o putem modela cum avem noi chef și ne putem juca la nesfârșit cu ea pentru a ne umple buzunarele. Marea dragoste din tinerețe a trădat-o când s-a lepădat de principiile lor comune care îi aduseseră inițial împreună, mama ei era un artizan al alterării naturii de dragul acumulării de faimă și avere, iar ea a rămas singura iubitoare și protectoare a naturii. Așa că acum, la vârsta senectuții, face un ultim gest simbolic, furând niște bucăți de gheață pe care hulpavii de norvegieni le desprindeau dintr-un ghețar, insulta supremă la adresa mediului și frumuseții nealterate (până atunci) a Norvegiei. Și pleacă pe mare cu ele, în velierul ei drag, ca să le ducă departe. La Bordeaux.

În paralel cu povestea lui Signe, dramatică în sine, se petrece însă o dramă cu mult mai cumplită: este anul 2042, iar omul a cules în sfârșit roadele nepăsării și lăcomiei sale criminale. În sudul Europei n-a mai plouat de nu se știe când, totul e praf și pulbere și uscăciune, iar oamenii, disperați, puțini cât mai sunt, se refugiază încet-încet către nordul Europei, unde se pare că încă mai cad, când și când, stropi din cer. Taberele de refugiați sunt pretutindeni, însă nu se ajunge cu una, cu două în ele, și nici acolo situația nu e deloc roz (să fie oare o trimitere la taberele de refugiați de care e împânzită Europa la ora actuală? Posibil, deși nu mai rețin exact când au început să apară aici cei fugiți din calea războaielor ce zguduie de ceva vreme Orientul Apropiat, în timp ce povestea aceasta a Majei Lunde a apărut în 2017): foamete, mizerie, lipsa groaznică a apei, familii despărțite, etc., etc.

Într-o astfel de tabără din Franța ajung David și fiica sa Lou, după ce s-au pierdut de restul familiei lor, Anna, soția lui David, și August, doar un bebeluș nevinovat. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu Anna și August, nimeni nu știe ce va fi, nimeni nu știe ce se poate face în continuare. Suferința, mizeria și lipsurile sunt la ordinea zilei, în timp ce David și Lou merg zi de zi la cei care administrează tabăra ca să întrebe dacă nu cumva au primit vești despre cei dragi lor.

Dar nu departe de tabără, descoperă un velier într-un canal secat. Și totul se va schimba. De-a lungul poveștii, am tot încercat să fac paralele între poveștile din trecutul nostru apropiat și viitorul nostru (nu foarte) îndepărtat. Am tot încercat să ghicesc cum se vor completa sau cum se vor intersecta cele două povești, a lui Signe și a lui David și Lou. Surpriza cea mare vine la final, desigur, după niscaiva întâmplări care îți fac părul măciucă în cap, însă nu știu dacă autoarea a reușit totuși să mă facă să empatizez cu vreunul dintre personaje. Poate doar cu Marguerite, a cărei dramă teribilă e doar întrezărită. Asta se întâmplă când mesajul e mai puternic decât dramele celor care-l transmit.

PS: abia aștept să citesc următorul volum al seriei, sper să apară cât mai repede și la noi, căci abordează un subiect pe care l-am întâlnit în una dintre cele mai dragi cărți ale copilăriei mele – Przewalski, călător.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.