Semnal editorial 107 + Fragment în avanpremieră: Cristina Alger – Soția bancherului

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni şi text

Fragment în avanpremieră

ANNABEL

Matthew Werner întârziase. Soția lui, Annabel, stătea singură pe veranda apartamentului lor din Geneva, îmbrăcată cu o rochie neagră de seară și cu haina de blană pe care Matthew i-o cumpărase când se mutaseră în Elveția. O coafeză de pe Cours de Rive îi prinsese părul castaniu într-un coc. Pantofii ei, niște chestii rotunde cu tocuri de doisprezece centimetri pe care o vânzătoare dintr-un magazin de pe strada Rhone o convinsese să le cumpere împotriva oricărui simț practic, îi făceau bătături în tălpi. În cabina de probă, pantofii făcuseră ca picioarele lui Annabel să pară imposibil de lungi și de subțiri. Două panglici negre de satin porneau de la călcâi și se încolăceau în jurul gleznelor și al pulpelor, dând impresia unei balerine pe poante. În New York, s-ar fi putut opri în fața unei vitrine în care era expusă o asemenea pereche de pantofi, dar nu ar fi intrat în magazin. Nu i-ar fi cumpărat. Mult prea scumpi, deloc practici. În general, în New York, Annabel purta pantofi cu talpă joasă sau cu tocuri mici, cu vârf rotunjit, potriviți pentru a sta în picioare o zi întreagă. În New York, Annabel muncea. Mergea cu metroul, nu cu o mașină cu șofer. Nu își cheltuia banii pe pantofi care o costau salariul pe o săptămână. Aici, la Geneva, semna chitanța înainte să se deranjeze să privească prețul. 

Acasă, își dăduse seama că abia putea merge cu ei. Privindu-se în oglindă, se gândise că panglicile de pe gleznă aveau un aer teatral. Nu știa sigur dacă arată ca soția unui bancher sau ca o curtezană. Toate celelalte soții își făceau cumpărăturile la magazinul de unde ea își cumpărase pantofii. Toate arătau la fel, se îmbrăcau la fel și jucau tenis împreună. Uneori, Annabel avea impresia că nu primise manualul cu instrucțiuni atunci când ajunsese la Geneva: Cum să fii soție de bancher. Majoritatea erau politicoase, dar distante. După o primă invitație la prânz, Annabel nu mai auzise de ele. Erau destul de politicoase la evenimentele firmei, desigur, dar părea că înțeleseseră, așa cum o făcuse și ea, că e altfel decât ele. Annabel decisese că e mai bine așa. Cele mai multe dintre celelalte soții nu voiau decât să vorbească despre spectacolele de modă din Paris și despre casele lor de la țară, precum și despre ultima lor escapadă de weekend în Sardinia. Și se aranjau pentru orice, chiar și pentru o gustare obișnuită de weekend. Desigur, uneori i-ar fi plăcut să fie acceptată. Dar, de cele mai multe ori, Annabel se mulțumea să rătăcească singură printr-un muzeu, să stea într-o cafenea cu o carte bună și să se culce devreme. Balurile de caritate și dineurile cu ținută obligatorie nu i se potriveau. Și urâse dintotdeauna tenisul. 

Pantofii fuseseră atât de scumpi, încât nu concepea să nu îi poarte. Măcar o dată. Spera să pară cel puțin la fel de scumpi precum erau. Matthew adora să o vadă în lucruri scumpe. Acesta era motivul pentru care lucra atât de mult, susținea el. Îi plăcea să se laude cu ea. „Îmi place să te răsfăț“, îi spunea. 

Deocamdată Annabel își desfăcu panglicile și-și eliberă picioarele din robie. Le ascunse sub coapsele subțiri pentru a le menține calde. Se simțise tentată să își aprindă o țigară pentru a se liniști puțin, dar se opri. Matthew s-ar fi supărat. Din ce știa el, Annabel nu se mai atinsese de țigări de la New York. Ținea un pachet ascuns în spatele cărților sale de artă din camera de zi. Matthew nu le privea niciodată, așa că nu exista riscul ca Annabel să fie descoperită. Arta nu-l interesa pe Matthew, decât în cazul în care un client ar fi investit în ea și atunci ar fi reprezentat doar atât: o investiție. Annabel își mai permitea câte o țigară – uneori două la rând –, numai atunci când Matthew era plecat noaptea. În ultimul timp, asta se întâmpla des.

De pe verandă, Annabel auzea zgomotul tramvaielor și al roților trăsurilor pline de turiști pe piatra cubică. De obicei, găsea aceste sunete liniștitoare. Nu și astăzi. Era prea agitată. Aruncă o privire către cerul de un gri-metalic și se întrebă când va începe să ningă. Se anunțase o furtună de câteva zile. Îl voia pe Matthew acasă. Fără el, apartamentul lor aducea mai mult a hotel decât a cămin. Un hotel de lux, dar tot un hotel. Era încă mobilat cu aceleași canapele de culoarea cărbunelui, cu pernele de mătase cu țesătură indoneziană și cu mesele de sticlă cu care apartamentul fusese închiriat. Șic, dar corporatist. Era, la urma urmei, una dintre locuințele deținute de Swiss United și închiriate angajaților mult sub prețul pieței. Unul din marile avantaje ale slujbei lui Matthew. Annabel adăugase câteva mici retușuri personale în ultimii doi ani – un tablou de-ale ei atârnat în camera de zi, o impresionantă panoramă urbană a Florenței, pe care i-o dăruise lui Matthew ca să îi reamintească de luna lor de miere. Cărțile ei umpleau rafturile. Cu toate că Matthew îi spusese că nu era necesar, își adusese lenjerii de pat de la New York, așternuturi albe, imaculate, cu margini de un gri-cenușiu, cu un W brodat pe fiecare pernă, și prosoape asortate. O făceau să se simtă cât de cât acasă. Inițial, pusese fotografii peste tot: pe mesele laterale, ascunse pe rafturi, deasupra șemineului. Annabel și Matthew sărutându-se în spatele taxiului în carouri pe care îl închiriaseră să îi ducă la nunta lor în Tribeca. Ei doi gătind homari într-o casă de pe plaja din Montauk, pe care o închiriaseră cu o vară înainte să plece. Annabel, la prima deschidere a galeriei, înconjurată de prieteni. Acum ascunsese majoritatea fotografiilor. La început, crezuse că pozele îi vor alina dorul de casă. Se întâmplase tocmai invers. Când se uita la ele, se simțea teribil de singură. Așa că într-o noapte, în timp ce Matthew era la birou, ea bău o sticlă de vin, înfășură toate fotografiile în folie protectoare și le puse pe ultimul raft din dulap. 

Încercase să le înlocuiască cu fotografii mai recente din viața lor de acum, din Geneva, dar nu avea multe. Matthew călătorea atât de mult în timpul săptămânii, încât în weekend rămânea acasă încercând să se odihnească sau mergea la sala de antrenament. Uneori, Matthew mai vizita câte un client dintr-un loc interesant – Madrid sau Berlin ori sudul Franței – și Annabel îl însoțea. Însă erau călătorii în interes de serviciu, iar Annabel nu îl prea vedea pe Matthew pe parcursul lor. Merseseră la Veneția pentru cea de-a treizecea aniversare a lui Annabel, dar Matthew își petrecuse mare parte a călătoriei vorbind la telefon cu un client isteric, prins într-un divorț urât. Annabel se rătăcise singură prin oraș și fotografiase doar o gelaterie pe care prietenul ei, Julian, îi recomandase să o viziteze și un stol de porumbei din Piazza San Marco. Fuseseră la schi de multe ori, de obicei în Zermatt, unde Swiss United avea o cabană pe care o punea la dispoziția angajaților băncii aflați în poziții-cheie, dar colegii lui Matthew erau tot timpul acolo. Cei mai mulți dintre ei erau schiori experimentați care, asemenea lui Matthew, doreau să încerce pârtii dificile sau helischiul. Nedorind să fie un ghimpe în coaste, Annabel îl lăsa pe Matthew, rezervându-și o lecție de schi pe pârtiile ușoare sau ghemuindu-se în fața focului, cu o carte în mână. Nu avea rost să faci o asemenea fotografie.

Când veniseră prima oară în Geneva, plănuiseră să stea aici doi ani. Doi ani pentru a strânge niște bani, ca mai apoi să se întoarcă în New York, să își cumpere un apartament și să încerce din nou să își întemeieze o familie. Pe atunci Annabel avea doar douăzeci și opt de ani; Matthew, treizeci și trei. Aveau timp. Va fi ca o aventură, spunea el. O vacanță prelungită. Veneția, Praga, Paris, Bruges: atât de multe locuri romantice la distanța unui zbor scurt sau a unei călătorii cu trenul. Aveau la îndemână cea mai bună artă din lume. Annabel își putea dezvolta abilitățile lingvistice. Franceza ei era bună, dar un pic învechită. Germana ei – o limbă utilă în afacerile din lumea artei – era modestă și avea nevoie de îmbunătățire. Matthew avea să o învățe să schieze. Ar fi putut să ia lecții de gătit sau să urmeze un curs despre vinuri. Putea mânca fondue. Pentru că era vorba doar de doi ani, Annabel nu își căutase un job. Obținerea unui permis de muncă ar fi durat luni întregi. Ar fi fost un proces complicat pentru cineva care nu lucra pentru o corporație globală. Oricum, Matthew avea să lucreze destul de mult pentru amândoi și prefera ca ea să nu muncească. Voia ca ea să fie liberă când era și el liber. Nu îi cerea să renunțe definitiv la muncă. Era doar pentru o perioadă. Totul era temporar. 

Nu erau numai lucruri rele, desigur. Unele erau minunate. Apartamentul uriaș. Frumusețea meleagurilor elvețiene. Uneori, Matthew se întorcea acasă fericit și Annabel își reamintea de ce se îndrăgostise atât de rapid de el. O scotea la cină într-un loc select. Era atent și grijuliu. O făcea să râdă. Se uitau la apusul soarelui peste lacul Geneva și vorbeau despre un spectacol de artă pe care ea își dorea să îl vadă, despre o carte pe care o citea. Își aminteau de prietenii lor rămași în New York. Aprindeau lumânări pe terasă, beau vin și jucau Scrabble. În astfel de nopți, în care Matthew nu era prezent doar formal, ci se afla acolo cu adevărat, Annabel credea că ar putea învăța să iubească Geneva. Dorul ei de casă se stingea, înlocuit de un sentiment de calm și de apreciere pentru frumusețea și istoria locului. 

Și mai era și problema banilor. Annabel nu își dorea nimic în New York; Matthew câștiga acolo mai mult decât visase vreodată Annabel, care crescuse într-un orășel mic, muncitoresc, din nordul statului New York. Dar aici, conturile lor bancare se umflau incredibil de repede. În fiecare lună, intra mai mult. Banii îl făceau pe Matthew mândru și, la rândul ei, Annabel era mândră de el. Și ea descoperise că îi plăcea să aibă bani. Brusc, lucrurile pe care nu se gândise vreodată să le cumpere i-au devenit disponibile. Pantofii, de exemplu. Un prânz select, luat de una singură, într-o zi de miercuri. Mersul la un salon de coafură de câte ori își dorea. Banii făceau totul mai uşor, un sentiment pe care Annabel nu îl mai încercase niciodată. Nu se mai uita la prețuri sau la extrasele de cont. Era mai mult decât suficient. 

Odată cu banii, s-au înmulțit și cadourile. Matthew fusese întotdeauna generos, era unul dintre lucrurile pe care Annabel le adora la el. Nu era vorba de extravaganță. Matthew era grijuliu. Nu uita să-i facă surprize. În majoritatea dimineților, îi scria bilețele pe care le ascundea în locuri în care ea le putea găsi cu siguranță. Devenise micul lor joc. Le găsea în poșetă, lângă filtrul de cafea, în oglinda ei compactă, lipite de frișca din frigider. Odată, găsise două bilete la Opera Metropolitană ascunse în portofel. Erau pentru reprezentația din seara următoare; Matthew lipsea din oraș. „Ia-l pe Marcus“, scrisese el pe notița atașată biletelor, referindu-se la colegul preferat al lui Annabel de la galerie, care iubea opera mai mult decât orice. 

– E de păstrat, îi spusese Marcus atunci când Annabel îi arătase biletele. 

Recent, darurile deveniseră mai generoase. O geantă pe care ea se oprise să o privească în vitrina unui magazin. O pereche de cercei pe care îi observase la soția unui coleg. Săptămâna trecută, un tablou pe care Annabel îl admirase la Art Basel. Era o piesă mică de Marshall Cleve, un artist mai puțin cunoscut din Maine. Annabel petrecuse zece minute bune uitându-se la el într-o tăcere meditativă. Reprezenta o serie de linii albastre în buclă care aminteau de Brice Marden, unul dintre pictorii preferați ai lui Annabel. Brice Marden la mare. Genul de pictură pe care l-a încercat și ea în micul ei studio din Montauk, cu un succes moderat. 

– Ți-ai amintit, îi spusese ea atunci când Matthew i-l dăruise, strângând-o în brațe. 

– Trebuia să îl ai, replicase Matthew. Îl adori. Am văzut-o în ochii tăi din clipa în care te-ai uitat pentru prima dată la el. 

– Nu pot să îmi explic de ce. Nu știu multe despre artist. Pur și simplu sunt atrasă de el.

– Atunci, asta e dragostea, nu? O conexiune. Electricitate. O simți în ființa ta. Eu asta am simțit când te-am văzut prima dată. Încă o simt când te văd. Annabel l-a tras pe Matthew spre ea. 

– Da. Asta e dragostea. 

– Îți aduci aminte cum obișnuiam să trec prin fața galeriei tale în fiecare dimineață, doar ca să te pot privi pe fereastră? Annabel a râs. 

– Marcus credea că te uiți după el.

– Mi-au trebuit două săptămâni ca să capăt încrederea să intru și să îți vorbesc. Și m-am documentat înainte. Despre artiștii pe care îi reprezentai. Am fost bun, nu-i așa? 

– Ai dărâmat cataloagele de pe ghișeul de la intrare și ai vărsat cafea peste recepționer. Dar da, ai fost bun. 

– Încă sper că vei uita partea aia. 

– E partea care îmi place cel mai mult. E drăguț să vezi un bărbat chipeș cum se pierde cu firea. 

– Erai foarte intimidantă atunci. Cu părul scurt, îmbrăcată toată în negru și cu tatuajul de pe încheietură, chiar sub brățările pe care obișnuiai să le porți. Doamne, ce sexy erai! 

– Și acum nu mai sunt? Ai grijă, domnule! 

– Ești și mai sexy acum. Mai sexy pe zi ce trece. 

– Îți este dor de părul scurt? 

Matthew ridicase capul și o privise atent. 

– Uneori, răspunsese el schițând un zâmbet. Dar îmi place și așa. E elegant lung. Ți se potrivește. 

Apoi o sărutase, dar se retrăsese mai repede decât și-ar fi dorit ea.

– Vreau să ai acest tablou, îi spusese pe un ton serios. Știu la cât de multe ai renunțat ca să fii aici, cu mine. Știu că îți este dor să fii înconjurată de opere frumoase de artă. Unul dintre motivele pentru care am acceptat această slujbă a fost să îți pot cumpăra opere de artă. Ca să poți deține piesele pe care le iubești. Propria ta galerie. 

Annabel se oprise. Ceva din felul în care el rostise cuvintele nu părea în regulă. Ei îi plăcea să fie galeristă. Deținerea operelor de artă era plăcută, desigur, dar nu putea substitui un loc de muncă. 

– E foarte grijuliu din partea ta, dar nu am nevoie de ea în casa noastră. Sincer. Sper că nu a fost extrem de costisitor. 

– Nu a fost, îi răspunsese el, cu toate că Annabel bănuise că minte. Sincer, rama este cea care valorează cel mai mult. Vreau să ții minte asta. Dacă pățesc vreodată ceva… 

– Nu spune astfel de lucruri. 

– Vreau doar să știi. Rama. Valoarea stă în ramă. În regulă? 

– E superbă! exclamase Annabel, căci așa și era. Aprecia o încadrare bună. Și-a trecut degetul de-a lungul muchiei. Era un lemn gros, decorat cu foiță de argint. Modern și rustic în același timp, scotea în evidență nuanțele de albastru-gri ale picturii. 

– Să îl punem deasupra patului, propusese ea. În felul ăsta, când ne vom culca seara, vom visa despre dragoste. 

Tabloul marcase începutul celui de-al doilea an în Geneva. Annabel a lăsat aniversarea să treacă fără să comenteze. În ultimele săptămâni se întreba din ce în ce mai des dacă nu cumva tabloul era o mită, un fel de plată. Pentru că aveau să mai rămână. Matthew începuse să spună că are nevoie de mai mult timp. Pentru ce, ea nu știa sigur. Erau atât de mulți bani! Nu suficienți cât să se retragă sau să cumpere casa de pe plaja din Montauk despre care vorbeau mereu, cea cu pridvoarele curbate și cu magazia din spate transformată într-un studio de artă. Dar aveau mai mult decât visaseră vreodată că ar fi posibil. Așadar, mai mult timp pentru ce? Cât ar fi fost de ajuns? Annabel își spunea că încă puțin timp în Geneva nu contează; pentru ea, acasă însemna locul unde se afla Matthew. Dar adevărul era că începea să conteze. Contase mereu. Geneva nu ar fi însemnat niciodată acasă. Annabel era plictisită, apatică. Îi era dor de serviciu. Voia copii. Își dorea viața înapoi. Nu putea trăi în această realitate suspendată pentru totdeauna. Cel puțin, nu fără să își piardă mințile.

Pentru ca timpul să treacă mai ușor până ce Matthew avea să se întoarcă acasă, Annabel se prefăcea că citește un roman în lumina după-amiezii, dar ochii ei continuau să alunece peste cuvinte și să se fixeze pe telefon. Era un thriller despre o soție care dispărea pe drumul de la serviciu spre casă. Părea genul de carte pe care o citise de un milion de ori înainte, o carte având cuvântul „Fata“ în titlu și un narator pe care nu te poți baza, iar ea tot uita numele personajelor. De ce nu a sunat Matthew? Nu-i stătea în fire. Dacă mai întârzia, va trebui să plece singură la petrecerea familiei Klauser. Annabel nu se simțise niciodată bine acasă la ei, cu personalul lor în uniformă și cu prietenii lor rigizi, majoritatea cu decenii mai bătrâni decât ea. Matthew știa asta și avea grijă când se vorbea despre astfel de lucruri. Nu i-ar fi cerut să meargă singură la petrecere. 

– Dacă Jonas nu ar fi fost șeful meu… obișnuia el să spună spăsit.

Însă nu termina niciodată propoziția. Jonas Klauser nu era doar șeful lui Matthew. Era șeful Swiss United, cea mai mare bancă din Elveția. Era nașul lui Matthew. El era motivul pentru care ei doi se mutaseră în Geneva. Cât timp erau acolo, familia Werner trebuia să se poarte frumos cu familia Klauser. 

– Sunt doar afaceri, spunea Matthew, dar totul devenise o afacere pentru el. 

Se auziră clopotele bisericii. Annabel lăsă jos romanul. Soția lipsea de zece zile, dar lui Annabel nu îi păsa de ce i s-a întâmplat. Nici măcar nu se deranjă să marcheze pagina. Nu mai terminase o carte de mult. Verandele apartamentelor vecine erau goale; era mult prea frig acum ca oamenii să stea afară ca Annabel, chiar și cu lămpi de căldură. Ei îi plăcea frigul. O făcea să se simtă vie, trează. O lovi o rafală puternică de vânt, făcându-i ochii să lăcrimeze. Fulgi de zăpadă porniră să coboare din cerul întunecat. Începea petrecerea. Dacă exista o eroare de comunicare și Annabel trebuia să se întâlnească cu Matthew la familia Klauser, l-ar face să se jeneze din cauză că întârzia. Annabel ura să îl facă pe Matthew să se simtă jenat. În Statele Unite, întârzierile ei i se păreau fermecătoare, parte a atracției boeme de a se întâlni cu o galeristă din centrul orașului în locul unuia dintre tipele simandicoase din Upper East Side cu care Matthew se vedea înainte de Annabel. Blonde focoase, obișnuia Annabel să le numească, după femeile cu picioare subțiri din Rugul vanităților. Matthew, care crescuse în nordul Upper West Side, părea că le cunoaște pe toate. Familiile Lindsey, Bitsie și Kick. Pe cele cu prenume prețioase: Lennox, Merrill și Kennedy. Fete crescute să scrie bilete de mulțumire pe hârtie ştanţată și care ajungeau mereu cât de târziu era la modă, dar nu neglijent de târziu, așa cum Annabel o făcea adesea. Aici, în Geneva, întârzierile ei îl deranjau pe Matthew, mai ales când aveau întâlnire cu persoane de la bancă. Nu era ca și cum ar fi avut vreun motiv de întârziere. Nu avea slujbă. Nu avea copii. Nu avea prieteni, cu excepția lui Julian. Nu putea risca asta. Înapoi pe tocuri.

„O carte de primă mână. Rafinată, îți va opri inima în loc.“
The New York Times Book Review

Lumea finanțelor nu a fost niciodată mai periculoasă, iar viețile private ale celor mai puternici oameni din sistemul bancar, niciodată mai fascinante!

Într-o dimineață de noiembrie, un avion privat, aflat în drum spre Geneva, dispare de pe radar, iar rămășițele lui sunt găsite undeva în Alpi. La bord se afla Matthew Werner, bancher la Swiss United. Văduva lui, tânăra Annabel, rămâne cu un laptop codat și cu o listă de clienți dubioși, dar, mai ales, cu multe întrebări fără răspuns și cu convingerea că moartea soțului ei nu a fost un accident.

Marina Tourneau, jurnalistă de scandal, s-a logodit cu Grant Ellis, moștenitorul unei familii extrem de bogate, așa că nu vrea să mai scrie despre viețile luxoase ale elitei New Yorkului, ci să facă parte din ea. Dar, înainte, vrea să mai cerceteze o singură pistă: a descoperit la Swiss United informații care îi privesc pe unii dintre cei mai importanți oameni din lumea financiară.

Știrea aceasta ar putea să-i aducă lui Annabel răspunsurile mult așteptate, dar Marina nu e hotărâtă să o publice.

„Thrillerele financiare sunt rare. Cristina Alger reușește să ne poarte într-o călătorie incitantă în subteranele lumii bancare pervers de bogate.“
The Times

„Te prinde, te satisface, te captivează – o carte a timpului nostru. Ce scrie aici probabil se întâmplă deja undeva.“
Lee Child

Data apariției 31 oct. 2019
Titlu original The banker’s wife
Colecția Armada
ISBN 978-606-43-0582-4
Cod bară 9786064305824
Autor Cristina Alger
Traducător Tiberiu Enache
Format Paperback
Dimensiuni 130 x 200 mm
Nr. pagini 312
Număr volume 1
Editura Armada

5 gânduri despre &8222;Semnal editorial 107 + Fragment în avanpremieră: Cristina Alger – Soția bancherului&8221;

  1. Deși are și Paladinul colecții de noir, crime etc., nu mă împac deloc bine cu thrillerele în colecția Armada. Cumva, nu cred că aici le e locul. Mi-aș fi dori o colecție mai unitară (SF, Horror, Fantasy, și, hai să zicem, romane de graniță).

    Apreciază

  2. fansf zice:

    Armada este mai degrabă imprint, nu colecție, deci editură separată, care a unit, într-un fel, colecțiile Nautilus și Suspans ale editurii Nemira. Dar înțeleg ce vrei să spui, mulți am crescut cu colecția Nautilus, pe care ajunsesem practic să o identificăm cu editura Nemira, adică cu SF-ul, fantasy-ul și horrorul. Însă la vremuri noi, obiceiuri noi și straie noi.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.