Lecturi 204: Stefan Ahnhem – Al nouălea mormânt

Stefan Ahnhem – Seria Fabian Risk II: Al nouălea mormânt (Fabian Risk II: Den nionde graven, 2015) 640p., TPB, 13×20, Litera, 2019, Colecția Buzz Books, Trad. Dana-Ligia Ilin, Red. Ovidiu Șerban, 49.9 lei, ISBN: 978-606-33-3931-8 

Nota Goodreads: 3.73 (1849 note)

Descrierea editurii: „În cea mai friguroasă zi a anului, ministrul suedez al justiţiei dispare fără urmă pe drumul dintre parlament şi propria maşină. În aceeaşi noapte, o celebritate daneză găseşte un străin care se ascunde în casa ei de la nord de Copenhaga. Cadavrul său este descoperit nu după mult timp. Curând sunt găsiţi alţi morţi, tuturor cadavrelor lipsindu-le diferite părţi ale corpului. Pe măsură ce inspectorul criminalist Fabian Risk şi omologul său danez Dunja Hougaard încearcă să pună cap la cap informaţiile existente, sunt târâţi într-o conspiraţie mai teribilă decât şi-ar fi putut imagina.”

Nu știu de ce a ales autorul să publice/scrie mai întâi un sequel, apoi un prequel, cert este că i-a ieșit figura. E drept că pare ușor confuză întreaga poveste cu ordinea în care au apărut/trebuie citite romanele, adică ar trebui citit mai întâi acest volum, apoi cel care a apărut primul, „Victimă fără chip” (despre care am scris, mai pe larg, pe Bookblog), deoarece acțiunea din „Victimă fără chip” se petrece la un an după cea din „Al nouălea mormânt” și adesea se fac referiri la acțiunea din acest din urmă volum, însă dacă se întâmplă să apară ambele volume la un interval rezonabil între ele, atunci nu se pierde nimic din farmec. Din contră, e o idee interesantă, nu știu dacă se va transforma și-ntr-o modă, însă nu cred că ar fi un lucru rău. Vă dau un exemplu: Lee Child a început să scrie povești cu Jack Reacher prin 1998, iar celebrul său personaj, avea pe-atunci vreo 45 de ani. Douăzeci și ceva de ani mai târziu, Jack Reacher ar trebui să fie un gigant cocârjat de vreo 65 de ani, care în niciun caz nu s-ar mai putea bate cu cinci vlăjgani deodată și să-i mai și înfrângă. Însă se pot scrie povești interconectate, în același univers, fără să trebuiască să se respecte o anumită cronologie. E drept că necesită atenție, dar nu e imposibil. Cum nu ar fi imposibil nici pentru un cititor ceva mai atent să stabilească legăturile și să-și amintească măcar chestiunile de bază.

În cazul acestor prime două volume ale seriei Fabian Risk, norocul a făcut să primesc la citit primul volum, „Victimă fără chip”, la o bucată respectabilă de timp după ce-a apărut la noi, adică tocmai prin luna august. Așa că am citit toate cele trei volumele (adică inclusiv „Minus optsprezece grade”, despre care voi scrie cât de curând, și profit de această ocazie să felicit editura Litera, care s-a întrecut pe sine și a scos trei volume de peste șase sute de pagini într-un interval de vreo 7 luni, dacă nu mă înșel, deci se poate) între 14 august și 3 octombrie, ieri, data la care am terminat volumul trei. Deci poveștile îmi sunt încă proaspete în minte și îmi mai aduc aminte niște detalii. Nu toate, e drept, căci nu stau excelent cu memoria și sunt destule personaje, plus că poveștile sunt extrem de ramificate și de complexe, așa că numai dacă te-apuci să-ți faci fișe de lectură ajungi să le reții și să le menționezi pe toate.

Dar să revenim la oile noastre: în „Victimă fără chip”, a cărui acțiune se petrece începând cu 30 iunie 2010, Fabian Risk a lăsat în urmă Stockholmul și poliția de acolo, în urma unui scandal răsunător, și-a luat frumușel familia, pe Sonja, soția, și pe cei doi copii, Mathilda și Theodor, și s-a întors în orașul natal, Helsingborg, pe coasta vestică a Suediei, la o aruncătură de băț de vecinii cu care suedezii se împacă precum șoarecele și pisica: Danemarca. Orașe înfrățite sunt Helsinborg și Helsingor, între care feribotul ce traversează strâmtoarea Oresund nu face mai mult de 25 de minute. Cunosc acest lucru, precum și multe lucruri legate de dispunerea geografică a localităților menționate în poveștile lui Ahnhem datorită jobului pe care-l practic în afară de tradus. Iar în Helsingborg, Fabian Risk dă peste un ucigaș decis să-i măcelărească toți foștii colegi de clasă. Crimele sunt atroce și pline de imaginație, se vede că autorul s-a ocupat de ecranizarea celebrelor povești cu Wallander imaginate de Henning Mankell și cred că, între ele, nu i-a scăpat niciun segment din la fel de celebra franciză Saw.

În „Al nouălea mormânt”, a cărui acțiune se petrece începând cu 15 decembrie 2009, ne întoarcem la Stockholm și aflăm detalii din culisele cazului care l-a lăsat pe Fabian Risk fără serviciu, dezonorat și înfrânt, dar și cu doi colegi morți. Nu, nu e spoiler, toate aceste detalii se regăsesc presărate prin tot volumul „Victimă fără chip”, așa că n-am de ce să mă jenez. De jenat, ar trebui să mă jenez dacă v-aș spune cine e criminalul și de ce adună organe de pe la victime, dar nu e cazul, mă abțin. Așadar, ne întoarcem un an în trecut și dăm peste un Fabian Risk pus pe fapte mari, detectiv ambițios, bățos, încăpățânat și chiar inconștient, la cum se-aruncă cu capul înainte, singur precum Chuck Norris în „Lupul singuratic”, decis să afle el cine-i criminalul și de ce-și chinuie acesta victimele cu o asemenea cruzime. Acuma, ce mi-a plăcut în mod deosebit la acest volum doi și m-a făcut să înțeleg pe undeva comparația cu Stieg Larsson a fost latura politică, sensibilă și murdară, a acestei povești. Căci politica și politicienii alcătuiesc o latură destul de importantă a subiectului acestui volum, deși, din fericire, ies destul de șifonați din această poveste. Nu zic mai mult.

Zic doar că nu prea înțeleg de ce autorul alege să insereze câte două anchete în fiecare volum, când la fel de bine ar fi putut scrie două serii separate, dedicate celor două personaje principale: Fabian Risk, în Suedia, și Dunja Hougaard, în Danemarca. Material ar fi destul și parcă poveștile ar ieși ceva mai aerisite. Parcă anchetele Dunjei au întrucâtva de suferit, din cauză că cele de care se ocupă Risk au întâietate și sunt ceva mai complexe. Iar cele două personaje principale rareori se întâlnesc, mai mult tangențial, găsindu-se doar câteva clipe față-n față. Însă, mă văd nevoit să recunosc că problemele cu care se confruntă aceste două personaje în viețile lor personale reprezintă sarea și piperul operei lui Ahnhem. Rămâne să le descoperiți și singuri, gata, nu vă mai povestesc mai multe.

În opinia mea, ca poveste polițistă cu criminali odioși și extrem de inteligenți, „Victimă fără chip” îi este superioară lui „Al nouălea mormânt”. Însă „Al nouălea mormânt” pare și mai ambițios, mai ramificat, mai întins ca arie geografică (un fel de Fabian Risk goes international) și mai alambicat, de n-am reușit să ghicesc mai nimic cale de cinci sute de pagini. Stăteam și mă holbam la păpușa aia sinistră de pe copertă și mă tot întrebam ce-i cu ea? Pe cine supraveghează ea cu ochiul ei ăla roșu de Terminator pus pe fapte rele? Ce-i cu prelevarea de organe? De ce sunt sechestrate victimele și lăsate să agonizeze zile întregi? Ce fel de om poate comite asemenea atrocități? Ce i s-o fi întâmplat în trecut, de i s-a scrântit mintea într-un asemenea hal? Și, întrebarea cea mai importantă: scriitorii care își imaginează astfel de scene, de povești și de criminali, nu cumva au și ei o mică problemă a lor? Ei zic că nu. Să-l întreb oare pe Ahnhem ce-l determină să descrie astfel de orori când ne vom întâlni, la un interviu, duminică, 6 octombrie, când autorul va fi prezent la București, la Librăria Humanitas Cișmigiu (mai multe despre eveniment/întâlnirea cu autorul, aici)? Voi ce ziceți?

Semnal editorial 96 + Fragment în avanpremieră: Peter V. Brett – Tronul de Cranii

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, text

Tronul de cranii

Peter V. Brett

Fragment în avanpremieră 

VÂNĂTOAREA

333 D.Î., TOAMNA

 

Jardir se trezi la asfințit, cu mintea încețoșată. Zăcea pe un pat de la miazănoapte, cu o singură pernă în locul multora mai mici. Așternutul era aspru, incomparabil cu mătasea cu care se obișnuise. Camera era circulară, cu ferestre din sticlă acoperite cu glife de jur împrejur. Un soi de turn. Pământul neîmblânzit se întindea spre amurg, și nu îl recunoscu. 

Unde în Ala mă aflu? 

Durerea îl străbătu când se mișcă, însă durerea îi era tovarăș vechi, când îmbrățișat, când uitat. Se ridică în șezut, cu picioarele rigide hârșâind când se atinseră. Dădu pătura la o parte. De la coapsă la gleznă era acoperit de ghips. Degetele de la picioare, umflate în nuanțe de roșu, mov și gălbui, se ițeau la capete, aproape, însă imposibil de atins. Avu o tentativă să le îndoaie, ignorând durerea, și fu mulțumit de recompensa unei scurte tresăriri. 

Își aminti de brațul rupt pe când era copil și la neajutorarea săptămânilor de vindecare. 

Se întinse imediat spre noptieră după coroană. Chiar și pe timp de zi exista suficientă magie în ea pentru a vindeca niște oase rupte, mai ales dacă fuseseră deja repuse la loc.

Nu întâlni decât aerul. Jardir se întoarse și se uită lung, înainte să își dea seama ce se petrece. Trecuseră ani de când își permisese o distanță mai mare de o lungime de braț față de coroană și suliță, însă acum lipseau amândouă. 

Amintirile îi reveniră deodată. Lupta din vârful muntelui cu Par’chinul. Felul în care fiul lui Jeph se transformase într-un nor de fum când îl lovise Jardir, numai ca să redevină solid o clipă mai târziu, apucând sulița cu o forță neomenească și răsucindu-i-o din strânsoare. 

Apoi Par’chinul se întorsese și o aruncase de pe stâncă, de parcă ar fi fost doar o coajă roasă de pepene. 

Jardir își linse buzele crăpate. Gura îi era uscată și vezica plină, însă ambele necesități fuseseră anticipate. Apa de lângă pat era dulce și, cu un oarecare efort, reuși să folosească oala de noapte pe care degetele sale o găsiră pe podea, chiar sub pat. 

Pieptul îi era bandajat strâns, iar coastele i se loveau unele de celelalte când se mișca. Peste bandaje, fusese îmbrăcat într-un halat subțire, de culoare cafenie. Poate că era ideea Par’chinului de glumă bună. 

Nu exista o ușă, ci doar o scară care ducea spre cameră. Ținând cont de starea lui, puteau să fie și gratii de închisoare. Nu erau alte ieșiri și nici treptele nu continuau. Se afla în vârful turnului. Camera era mobilată sărăcăcios. O masă pe post de noptieră. Un singur scaun. 

Pe scară se auzi un zgomot. Jardir îngheță, ascultând. O fi fost el deposedat de coroana și de sulița lui, însă anii în care absorbise magie prin ele îi refăcuseră trupul, aducându-l atât de aproape de imaginea lui Everam pe cât era posibil pentru un muritor. Avea văz de șoim, miros de lup și auz de liliac. 

– Ești sigur că te descurci cu el? spuse Prima Soție a Par’chinului. Am crezut că te ucide pe stânca aia. 

– Nicio grijă, Ren, zise Par’chinul. Nu îmi poate face rău fără suliță. 

– Ba da, pe timp de zi, răspunse Renna. 

– Nu cu ambele picioare rupte. Mă descurc, Ren. Sincer. Mai vedem, Par’chinule.

Se auzi un plescăit de buze când fiul lui Jeph îndepărtă o nouă rundă de proteste ale femeii cu un sărut. 

– Am nevoie de tine în Văiugă, să ții lucrurile sub control. Acum, înainte să înceapă să suspecteze ceva.

 – Leesha Paper deja suspectează, zise Renna. Și n-a ghicit rău până acum. 

– Nu contează, cât rămân doar bănuieli, spuse Par’chinul. Tu fă mai departe pe neștiutoarea, indiferent ce spune sau ce face. 

– Da, nu-i deloc greu. Îmi place să-i fac în ciudă. 

– Nu irosi prea mult timp cu asta, o sfătui Par’chinul. Trebuie să protejezi Văiuga, dar nu te face remarcată. Încurajează-i pe oameni, dar lasă-i să ducă ei greul. Când pot, ajung și eu, însă doar să te văd. Nimeni altcineva nu trebuie să știe că trăiesc. 

– Nu-mi place, spuse Renna. Soțul și soția nu ar trebui să fie separați. Par’chinul oftă. 

– Nici mie, Ren. Dar am pariat totul pe asta și nu-mi permit să pierd. Ne revedem curând. – Da, spuse Renna. Te iubesc, Arlen Bales. 

– Te iubesc, Renna Bales, răspunse Par’chinul. 

Se sărutară iar și Jardir auzi pași repezi când ea coborî scările turnului. Par’chinul, în schimb, începu să urce. 

O clipă, Jardir se gândi să se prefacă adormit. Poate c-ar fi putut afla ceva sau l-ar fi putut surprinde. 

Clătină din cap. Sunt Shar’Dama Ka. E prea josnic pentru mine să mă ascund. Îi voi întâlni privirea Par’chinului și voi vedea ce a rămas din omul pe care-l cunoșteam. 

Se ridică în capul oaselor, acceptând durerea din picioare. Când intră Par’chinul, avea chipul senin. Par’chinul purta haine obișnuite, la fel ca atunci când se întâlniseră pentru prima dată: o cămașă de bumbac alb, șters, și niște pantaloni uzați. Peste piept avea aruncată cureaua unei genți din piele, ca de mesager. Avea picioarele goale, iar mânecile cămășilor și marginile pantalonilor erau suflecate, arătând glifele tatuate pe piele. Părul lui de culoarea nisipului fusese ras, iar fața pe care și-o amintea Jardir era de nerecunoscut sub toate însemnele.

Chiar și fără coroană, Jardir simțea puterea acelor simboluri, însă aceasta venea cu un cost. Par’chinul arăta mai degrabă ca o pagină dintr-unul dintre manuscrisele sacre despre glife, decât ca un bărbat. 

– Ce s-a întâmplat cu tine, prietene? Nu voise să rostească vorbele cu voce tare, însă ceva îl determinase să o facă. 

– Ai tupeu să mă numești astfel după ce ai făcut, răspunse Par’chinul. Nu mi-am făcut eu asta, ci tu. 

– Eu? întrebă Jardir. Eu am luat cerneală și ți-am profanat trupul cu ea? Par’chinul clătină din cap. 

– M-ai lăsat să mor în deșert, fără arme și fără niciun ajutor, și știai că mai degrabă mi-aș fi pus singur capăt zilelor decât să-i las pe alagai să pună laba pe mine. Trupul meu era singurul lucru care-mi rămăsese pentru glife. 

Cu acele cuvinte, toate întrebările lui Jardir despre supraviețuirea Par’chinului primiră răspuns. Cu ochii minții, își văzu prietenul singur în deșert, însetat și însângerat, luptându-se cu alagai-ii cu mâinile goale. 

Era o imagine glorioasă. 

Evejah interzicea tatuarea cărnii, însă mai interzicea multe alte lucruri pe care Jardir le permisese, de dragul Sharak Ka. Voia să-l condamne pe Par’chin, însă gâtul i se strânse când își dădu seama că omul spunea adevărul. 

Jardir se cutremură, străbătut de un fior de îndoială. Lucrurile se întâmplau doar după voia lui Everam. Fusese inevera ca Par’chinul să trăiască și să îl reîntâlnească. Zarurile spuseseră că oricare dintre ei ar fi putut fi Izbăvitor. Jardir își petrecuse viața luptând să devină demn de acel titlu. Era mândru de ce realizase, însă nu putea nega că ajin’pal-ul său, curajosul străin, ar fi putut avea mai multă onoare în ochii Creatorului. 

– Te joci cu ritualuri pe care nu le înțelegi, Par’chinule, spuse. Domin Sharum este pe viață și pe moarte, iar victoria a fost a ta. De ce n-ai acceptat-o și nu ți-ai luat locul la conducerea Primului Război? 

Par’chinul oftă.

– Moartea ta nu înseamnă victorie, Ahmann. 

– Atunci, recunoști că eu sunt Izbăvitor? întrebă Jardir. Dacă așa este, atunci înapoiază-mi sulița și coroana, pleacă-ți capul și să încheiem. Toate vor fi uitate și vom putea înfrunta abisul lui Nie unul lângă celălalt, din nou. 

Par’chinul pufni. Își puse geanta pe masă și vârî mâna înăuntru. Coroana lui Kaji strălucea până și în întunericul tot mai apăsător, iar cele nouă geme scânteiau. Jardir nu se putu împiedica să nu o râvnească. Dacă ar fi avut picioare pe care să se poată sprijini, ar fi sărit după ea. 

– Coroana e chiar aici. Par’chinul roti cercul ascuțit pe un deget, ca pe o jucărie de copil. Dar sulița nu îți aparține, cel puțin până nu mă decid să ți-o dau. Am ascuns-o unde nu o poți găsi, chiar și cu picioarele întregi. 

– Cele două obiecte sacre trebuie să fie împreună, zise Jardir. Par’chinul oftă iar. 

– Nimic nu e sacru, Ahmann. Ți-am mai spus o dată că Raiul e o minciună. Ai amenințat că mă ucizi din cauza acelor cuvinte, însă asta nu le face mai puțin adevărate. Jardir deschise gura să răspundă și cuvinte mânioase i se formară pe buze, însă Par’chinul îl întrerupse, prinzând coroana într-o strânsoare puternică și ridicând-o. Glifele de pe pielea lui pulsară de lumină, iar cele de pe coroană începură să sclipească. 

– Asta, spuse Par’chinul despre coroană, este o bandă subțire făcută din craniu de demon al minții și din nouă coarne, îmbrăcate într-un aliaj glifat de aur și argint, echilibrat cu pietre prețioase. Este o capodoperă a artei glifelor și nimic mai mult. Zâmbi. 

– Cam așa cum era și cercelul tău, adăugă apoi. Jardir tresări, ridicând mâna să își atingă lobul acum gol. 

– Vrei să îmi răpești nu doar tronul, ci și Prima Soție? Par’chinul râse. Un sunet autentic, pe care Jardir nu îl mai auzise de ani buni și de care nu putea nega că îi fusese dor.

 – Nu sunt sigur care dintre ele ar fi o povară mai mare, spuse Par’chinul. Nu le doresc. Am o soție, iar printre oamenii mei una este de ajuns.

Jardir își simți buzele întinse de un zâmbet și îl lăsă să transpară. 

– O Jiwah Ka plină de merite este un sprijin, nu doar o povară, Par’chinule. Provocarea este ca noi să fim bărbați mai buni, iar asta este adevărata luptă. Par’chinul încuviință. 

– Adevărat.

 – Atunci, de ce mi-ai furat cercelul? întrebă Jardir. 

– Îl păstrez, câtă vreme te afli sub acoperișul meu, spuse Par’chinul. Nu îmi permit să chemi ajutoare.

 – Poftim? spuse Jardir. Par’chinul își înclină capul, iar Jardir simți privirea fiului lui Jeph pătrunzându-i în suflet, așa cum făcea și a lui Jardir când avea darul văzului prin coroană. Cum reușea Par’chinul fără coroană pe cap? 

– Nu știi! spuse Par’chinul și, după o clipă, râse ușor. Îmi dai mie sfaturi despre căsnicie, când propria ta nevastă te spionează! Batjocura din tonul lui îl înfurie pe Jardir, care se încruntă, deși dorea să își păstreze calmul. 

– Ce înseamnă asta? Par’chinul vârî mâna în buzunar și scoase cercelul. Era un cerculeț simplu, de aur, cu o bilă glifată delicat atârnată de el. 

– În interior se află o bucățică de os de demon, iar cealaltă parte a ei se află în urechea soției tale. Îi permite să audă tot ce faci. Dintr-odată, multe enigme își găsiră rezolvarea în mintea lui Jardir. Cum de părea soția lui să îi cunoască fiecare plan și secret. Multe dintre informațiile sale veneau de la zaruri, însă alagai hora vorbeau adesea în cimilituri. Ar fi trebuit să își dea seama că vicleana Inevera nu s-ar fi putut baza doar pe previziuni. 

– Știe că m-ai răpit? întrebă Jardir. Par’chinul clătină din cap.

 – I-am blocat puterea. Nu te va putea găsi înainte să terminăm aici. Jardir își încrucișă brațele. 

– Ce să terminăm? Nu mă vei urma și nici eu pe tine. Ne aflăm în același impas în care ne-am aflat cu cinci ani în urmă, în Labirint.

Par’chinul încuviință. 

– Atunci nu te-ai putut convinge să mă ucizi, iar asta m-a obligat să schimb felul în care vedeam lumea. Să-ți ofer același tratament. Apoi îi azvârli coroana. Din instinct, Jardir o prinse. 

– De ce mi-o înapoiezi? Nu îmi va vindeca rănile? S-ar putea să îți fie greu să mă reții aici fără ele. Par’chinul ridică din umeri. 

– Nu cred că vei pleca fără suliță, însă am secătuit coroana, ca măsură de precauție. Nu multă magie dinspre Miez ajunge atât de sus – arătă cu mâna spre ferestrele care înconjurau camera –, iar soarele curăță camera în fiecare dimineață. Îți va da viziunea, însă doar atât, până nu se reîncarcă. 

– Atunci, de ce mi-o dai? întrebă iar Jardir.

– M-am gândit să discutăm, răspunse Par’chinul. Și vreau să îmi vezi aura în timpul ăsta. Vreau să vezi adevărul cuvintelor mele, forța convingerilor din ele, gravate în propriul meu suflet. Poate atunci vei crede.

 – Să cred ce? întrebă Jardir. Că Raiul e o minciună? Nimic din ce îți este gravat în suflet nu mă poate face să cred asta, Par’chinule. 

Și totuși își așeză coroana pe cap. 

De îndată, camera în care se lăsase întunericul se dezmorți sub viziune, iar Jardir expiră, ușurat, precum orbul din Evejah, căruia Kaji îi redase vederea. 

Prin ferestre, pământul care nu fusese decât umbre și siluete vagi, cu o clipă în urmă, deveni bine definit, luminat de magia care venea dinspre Ala. Toate lucrurile vii aveau o scânteie de putere în miezul lor, iar Jardir vedea acum puterea care strălucea în trunchiurile copacilor, în mușchiul care crescuse pe ele și în fiecare animal care trăia pe crengile și pe coaja lor. Străbătea ierburile câmpiilor și, cu precădere, demonii care bântuiau ținutul și călăreau vânturile. Alagai-ii străluceau ca niște faruri, stârnind în el dorința primordială de a vâna și de a ucide. 

Așa cum îl avertizase Par’chinul, în celula lui se întunecase. Firicele de putere se ridicau spre tavanul turnului, atrase de glifele gravate în ferestre. Scânteiau și prindeau viață, un scut împotriva alagai-lor. 

Dar, deși camera era în penumbră, Par’chinul strălucea mai puternic decât orice demon, atât de puternic, încât ar fi trebuit să-i fie greu să îl privească. Dar nu era cazul. Dimpotrivă, magia era glorioasă ca aspect, bogată, tentantă. Jardir se întinse, prin intermediul coroanei, încercând să atragă atingerea ei către sine. Nu suficient cât Par’chinul să se simtă golit, dar poate suficient cât să-i grăbească vindecarea. Un fir de putere, scurgându-se spre el ca fumul de tămâie. 

Par’chinul își răsese sprâncenele, însă glifele de deasupra ochiului său stâng se ridicară cu o expresie de neconfundat. Aura i se schimbă, arătând mai degrabă surprindere decât ofensă. 

– A, nu! Fă-ți singur rost! 

Dintr-odată, magia se revărsă și fu atrasă înapoi în el.

Jardir își păstră calmul, deși se îndoia că mai conta asta. Par’chinul avea dreptate. Putea citi aura bărbatului, îi putea vedea fiecare sentiment și nu avea nicio îndoială că și prietenul său putea face același lucru. Par’chinul era liniștit, concentrat și nu îi dorea răul. Nu exista nici urmă de înșelăciune în el. Doar oboseală și teama că Jardir ar fi prea rigid ca să se gândească suficient de bine la vorbele lui. 

– Spune-mi din nou de ce mă aflu aici, Par’chinule, zise Jardir. Dacă scopul tău este, într-adevăr, cel pe care mi l-ai pomenit mereu, să scapi lumea de alagai, atunci de ce mi te opui? Eu sunt aproape de îndeplinirea visului tău. 

– Nu atât de aproape precum crezi, spuse Par’chinul. Iar felul în care procedezi mă dezgustă. Sufoci și ameninți omenirea cu propria ei mântuire, fără să-ți pese de costuri. Știu că krasianilor tăi le place să se îmbrace în alb și negru, însă lumea nu este atât de simplă. Există culoare și o cantitate însemnată de cenușiu. 

– Nu sunt idiot, Par’chinule! 

– Uneori mă întreb, zise Par’chinul, iar aura lui scânteie. Îl umplea de amar că vechiul lui prieten, pe care-l învățase atât de multe și îl respectase mereu, avea asemenea gânduri despre el.

– Atunci, de ce nu m-ai ucis și nu mi-ai luat sulița și coroana? întrebă Jardir. Martorii făcuseră legământ de onoare. Oamenii mei te-ar fi acceptat ca Izbăvitor și te-ar fi urmat spre Sharak Ka. 

Aura calmă a Par’chinului fu străbătută de iritare. 

– Încă nu pricepi, se răsti el. Eu nu sunt Izbăvitor! Nici tu nu ești! Izbăvitor este întreaga omenire, într-un tot, și nu un ins în locul omenirii. Everam este doar un nume pe care l-am dat ideii, nu vreun uriaș din ceruri, care ține la distanță întunecimea spațiului. 

Jardir strânse din buze, știind că Par’chinul vede o flacără străbătându-i aura ca reacție la blasfemie. Cu ani în urmă promisese să-l ucidă pe Par’chin, dacă mai rostea asemenea cuvinte. Acum, aura acestuia îl provoca să încerce. 

Jardir se simți tentat. Nu testase cu adevărat puterea coroanei împotriva Par’chinului, iar cu ea pe cap nu mai era pe cât de neajutorat părea. 

Dar exista și altceva în aura ajin pal-ului său care-l ținu în frâu. Era pregătit de un atac și avea să-l întâmpine, pregătit, însă asupra lui plutea o imagine: alagai dansând deasupra lumii în flăcări. 

Era lucrul de care se temea că urma să se întâmple dacă nu ajungeau la o înțelegere. 

Jardir inspiră adânc, îmbrățișându-și furia și dându-i drumul, odată cu expirația. De partea cealaltă a camerei, Par’chinul nu se mișcase, însă aura lui se dădu înapoi ca un Sharum coborându-și sulița. 

– Ce mai contează, spuse Jardir, într-un târziu, dacă Everam e un gigant din ceruri sau un nume pe care l-am dat onoarei și curajului, care ne întărește pe timpul nopții? Dacă oamenilor le este dat să acționeze toți ca unul, trebuie să existe un conducător.

 – Așa cum un demon al minții își conduce acoliții? întrebă Par’chinul, sperând să întindă logicii lui Jardir o capcană. 

– Întocmai, spuse Jardir. Lumea alagai-lor a fost dintotdeauna o imitație a lumii noastre. Par’chinul încuviință. 

– Da, războiul are nevoie de generali, însă aceștia ar trebui să își servească poporul, și nu invers.

 Acum, fu rândul lui Jardir să ridice o sprânceană.

A patra parte din seria Demon

Tronul de cranii din Krasia e pustiu.

Jardir ar fi trebuit să cucerească întreaga lume cunoscută și să unifice toate popoarele în lupta împotriva demonilor. Dar Arlen Bales, Omul Pictat, i se opune și, după un duel la care onoarea i-a condamnat, amândoi dispar într-o prăpastie.

Odată rămasă fără Mântuitori, lumea recade în haosul luptelor pentru putere, iar forțele Răului proliferează.

În Sud, Inevera trebuie să-și împiedice fiii să se omoare între ei și să se arunce într-un război civil nimicitor, iar în Nord, Leesha și Rojer se străduiesc să-și formeze propriile alianțe care să țină calea krasienilor atunci când se vor întoarce.

Numai Rena Bales poate ști ceva despre soarta celor doi bărbați care ar fi trebuit să salveze omenirea, dar și ea a dispărut.

„Cu un crescendo aproape perfect, cartea asta îți face inima să gonească și adrenalina s-o ia razna.“
Book Frivolity

Data apariției 1 oct. 2019
Titlu original The Skull Throne
Colecția Fantasy
ISBN 978-606-43-0549-7
Cod bară 9786064305497
Autor Peter V. Brett
Traducător Iulia Dromereschi
Format Paperback
Dimensiuni 130 x 200 mm
Nr. pagini 760
Număr volume 1
Editura Nemira