Imagini pentru david brin existență images

David Brin – Existență (Existence, 2012) 1056p., HC, 14×21, Paladin, 2016, Colecția Science-Fiction Masters, Trad. Ona Frantz, Red, Iulia Tudor, 69 lei, ISBN 978-606-867-338-7

Nominalizări: John W. Campbell Memorial Award 2013, Locus Award for SF Novel 2013, Phantastik Preis 2013

Nota Goodreads: 3.76 (5827 note)

Descrierea editurii: „În viitorul apropiat, omenirea a trecut de câteva ori pe lângă extincție. A fost realizată inteligența artificială, care deocamdată nu pare să reprezinte o ameninţare pentru rasa umană. A avut loc un incident nuclear îngrozitor, dar umanitatea a supraviețuit. Cu fiecare dezastru evitat, șansele de atingere a unui viitor măreț par să crească… până când de pe orbita Pământului este recuperat un obiect extraterestru străvechi care ascunde un adevăr teribil despre natura universului.”

Fantastică poveste a reușit să țeasă David Brin în acest colos de peste o mie de pagini, cât a ieșit în excelenta traducere a Onei Frantz (asupra căreia voi reveni mai spre final). Recunosc că încă nu i-am citit volumele apărute la editurile Pygmalion (acum vreo două decenii) și la Nemira (acum patru sau cinci ani), însă i-am citit „Poștașul”, ediția veche, ba chiar am izbutit să văd și rușinoasa ecranizare a acestuia. Însă aceste volume fac parte dintr-o altă eră, dintr-o altă perioadă a scrierilor sale, fiind complet diferite de preocupările sale din prezent.

„Existență” este o adevărată epopee a ideilor, a conceptelor revoluționare, a extrapolărilor științifice din perioada imediat următoare. Ce descria David Brin în 2012, anul în care a apărut volumul de față, nu e chiar departe. Ochelarii virtuali, rețelele virtuale, implanturile, chiar și mesajele subvocale și mai sunt încă vreo câteva gadgeturi și găselnițe (pe care vă invit să le descoperiți și singuri) sunt deja aici, printre noi, unele în stadiu de prototip, altele deja pe piață, chiar dacă la prețuri exorbitante.

În fine, să aflăm despre ce este vorba: în următoarele câteva decenii, omenirea trece la milimetru pe lângă câteva tipuri de extincții, pe care însă reușește să le evite; are loc un cataclism nuclear, dar nici acesta nu e de ajuns, ba, mai mult, oamenii, cei extrem de bogați, pătura de mijloc și cei extrem de săraci reușesc să ajungă la un soi de înțelegere, pentru a conviețui în pace (și reușesc) și armonie (cât de cât, căci cei bogați devin și mai bogați, alcătuind un soi de club al trilionarilor, iar cei săraci rămân la fel de săraci, numai că nu mai auzi știri despre lume care moare de foame). Iar încrederea în propriile forțe a oamenilor pare să fi ajuns pe noi culmi. Însă un recuperator de deșeuri spațiale găsește pe orbita Pământului un artefact extraterestru… iar restul e poveste.

O poveste atât de complicată, de alambicată, de lungă, de întortocheată și de fermecătoare, încât mi-a luat cam trei săptămâni să o citesc. Pe David Brin n-ai cum să-l citești când ești obosit, stresat, prins cu alte treburi sau cu gândul în altă parte. Cum ți-ai mutat atenția de la poveste, cum ai pierdut șirul. Am reușit să-mi mențin trează atenția de cele mai multe ori. De foarte multe ori, na, ca să fiu fidel realității. Și tot am pierdut șirul la un moment dat.

Povestea are vreo șase personaje principale (plus încă vreo câteva secundare, deloc neglijabile în țesătura deasă a poveștii): Tor Povlov, o jurnalistă de investigații care trece prin multe și care mi s-a părut un personaj extrem de reușit, chiar dacă autorul îl chinuie și-l provoacă la niște aventuri extraordinare, greu de conceput de mintea umană; Hamish Brookeman, scriitor, regizor, producător, e-tropist, investigator, a cărui misiune inițială este deturnată de niște conspirații la nivel înalt. Foarte înalt. Gerald Livingstone, pescuitor de gunoaie, cel care descoperă artefactul extraterestru care va schimba lumea; Lacey Donaldson-Sander, trilionară, al cărei rol ni se dezvăluie foarte târziu în poveste; Hacker, fiul lui Lacey, a cărui aventură cu delfinii modificați genetic mi s-a părut mult prea lungă pentru a-și justifica adevăratul rol în poveste, deși, după cum am aflat ulterior, delfinii de aici au o însemnată legătură cu specia din seria „Uplift”, cea care l-a transformat pe David Brin într-o adevărată vedetă a SF-ului mondial a anilor optzeci (e drept că am aflat că în această monumentală poveste David Brin a introdus articole și povești adunate de-a lungul ultimilor zeci ani premergători apariției „Existenței”); și Peng Xiang Bing, un recuperator de vechituri dintr-un sălaș costier (Oceanul Planetar a crescut enorm, înghițind multe milioane de kilometri pătrați de coaste locuibile și silindu-i pe oameni să-și construiască adăposturi precare exact deasupra vilelor bogătașilor acum scufundate sub metri buni de apă, mai ales în zonele supraaglomerate, care nu le ofereau alte alternative), soț și tată, care descoperă și el, la rândul său, un artefact extraterestru, „infestat cu demon”. Restul este, din nou, poveste.

Multă poveste, multe speculații, multe articole, multe aventuri. David Brin nu mi se pare cel mai iscusit povestitor din lume, însă e un om de știință care scrie articole de-ți stă mintea-n loc și pe care, culmea culmilor, le-a inserat într-o ficțiune speculativă și le-a potrivit atât de bine, încât zici că în ea ar fi fost cel mai firesc loc în care să se afle. Multă pricepere îți trebuie să cuprinzi adevărata dimensiuni a celor dezbătute în această poveste. Nerecomandată deci începătorilor. Nerecomandată celor care se plictisesc ușor, care vor aventuri nonstop, noradrenalină, personaje care să filosofeze pe marginea ideilor (deși avem și-aici câteva care tocmai asta fac, însă mi s-a părut un lucru extrem de natural din partea lor) și multe explozii.

Recomandat, în schimb, celor care vor subiecte care să le dea de gândit. Am afirmat de multe ori, chiar și în spațiul public, nu numai între prieteni, că nu-mi place genul cyberpunk. Ei bine, „Existență” este un amestec de cyberpunk și hard-SF pe care-l citești cu plăcere. Da, chiar și eu l-am citit cu plăcere. Nu tot timpul, am întâlnit și pasaje care m-au făcut să casc de plictiseală, dar am întâlnit și pasaje, cum sunt cele intitulate „Entropie”, pe care le-am devorat mai ceva ca povestea în sine. De-a dreptul fascinante, ce mai încolo, încoace.

De-a lungul poveștii, avem de-a face nu cu una, cu două sau cu trei revelații, întorsături de situație sau cum vreți să le spuneți. Nu, autorul sare de la una la alta, te învârtește, te amețește, te zăpăcește, te face să te simți satisfăcut că i-ai de cap ideii, că ai prins-o bine în mână și că nu mai are cum să-ți scape și când colo, afli că nici că se putea să te fi înșelat mai tare. Mai ales capitolele dinspre final. Mai ales acelea. Mai ales poveștile lui Tor. Sau ale lui soției lui Peng Xiang Bing. Mai ales… mai ales… mai ales cam toată cartea.

O impresionantă frescă a viitorului de peste câteva decenii a încercat să contureze David Brin în acest mare roman, în care a inclus idei cât pentru o serie întreagă de romane hard-SF (și să nu-i uit și pe autiști, pe delfinii modificați genetic, pe extratereștrii din artefacte, ei înșiși niște studii de caz extrem de interesante, pe neanderthalieni, inteligențele artificiale ce par mai umane decât mulți dintre oameni și chiar și pe delfini; la naiba, până și maimuța care-l ajută pe Gerald la începutul poveștii ar merita câteva rânduri). Să știți că nu mă consider în stare să scriu așa cum ar trebui despre acest volum. Dar sper totuși că am convins măcar câțiva cititori, din aceia care nu se tem de povești colosal de grele, ample, cu multe personaje și idei, cu multe extrapolări științifice, de povești din acelea care nu apar în fiecare an. Poate nici măcar în fiecare deceniu. La fel e și traducerea Onei Frantz. Însă cu traducerile ei extraordinare m-am obișnuit deja, așa că nu mă mai uimește încă una pentru care merita un premiu. Ba da, căci de când am ajuns și eu la rândul meu să traduc, am început să citesc cărțile și cu ochi de traducător, răsucind frazele în gând, cântărind cuvinte, expresii, întrebându-mă eu cum aș fi formulat, eu cum aș fi schimbat, notându-mi sinonime și cuvinte. Iar aici chiar am avut ce nota.

Un citat memorabil, care mi-a rămas în minte: „Suntem ca niște pești dipnoi care se urcă pe țărm la multă vreme după ce continentele au fost revendicate de alții. Clipim năuci și ne holbăm la o plajă care pare devastată. De jur-împrejurul nostru e plin de schelete ale celor care au ajuns aici mai devreme. Dar nu toți cei care au ieșit pe țărm înaintea noastră sunt morți sau plecați. Se văd urme de pași în nisip.”

Reclame