Avanpremieră Calea Dragonului, de Daniel Abraham

Posted: Noiembrie 26, 2016 by fansf in Avanpremieră, Fantasy, Noutate, Pagina partenerilor
Etichete:, , , ,

Prin amabilitatea editurii Paladin, un fragment din Calea Dragonului, de Daniel Abraham, traducere de Laura Ciobanu (cartea poate fi comandată cu reducere, de aici).

Calea dragonului

Prolog

Apostatul

 

Apostatul se lipi și mai tare în umbra stâncii și se rugă – nu cuiva anume – ca făpturile care treceau călare pe catâri prin trecătoarea de dedesubt să nu privească în sus. Îl dureau mâinile, iar mușchii picioarelor și ai spatelui îi tremurau de oboseală. Ţesătura subţire a robei de ceremonii fâlfâia în jurul lui în bătaia vântului rece și prăfos. Riscă o privire către cărarea de dedesubt.

Cei cinci catâri se opriseră, dar preoţii nu descălecaseră. Sutanele lor erau mai groase, mai călduroase. Lumina dimineții juca în străluciri de un verde veninos peste străvechile spade pe care le purtau de-a curmezișul spinărilor. Erau făcute de dragoni spadele acelea. Aduceau moartea oricărui om a cărui piele o crestau. Cu timpul, otrava lor îi ucidea până și pe cei ce le mânuiau. Un motiv în plus, își zise apostatul, ca foștii săi frați să-l omoare iute și să se întoarcă acasă. Nimeni nu voia să poarte prea mult timp o asemenea spadă: erau scoase la lumină doar în caz de cumplită nevoie sau de furie ucigașă.

Mda. Măcar era măgulitor că îl luau atât de tare în serios.

Preotul care conducea potera se ridică în șa, mijindu-și ochii în lumină. Apostatul îi recunoscu vocea.

— Ieși afară, fiule, strigă marele preot. N-ai scăpare!

Apostatul simţi un nod în stomac. Își mută greutatea de pe un picior pe altul, gata să coboare. Își înfrână pornirea.

„Probabil“, își zise. „Probabil că n-am scăpare. Dar poate că am.“

Pe cărare, siluetele în sutane întunecate se foiră, se întoarseră, se sfătuiră între ele. Nu putea auzi ce-și spuneau. Așteptă, cu trupul din ce în ce mai amorțit și mai înghețat. Ca un cadavru care n-avusese buna-cuviinţă să moară. Păru să treacă jumătate de zi până când hăitașii de dedesubt își terminară sfatul, deși soarele abia își schimbase poziţia pe cerul albastru, senin. Și apoi, cât să tragă de două ori aer în piept, catârii se puseră din nou în mișcare.

Nu îndrăzni să se clintească, de teamă să nu facă vreo pietricică să se rostogolească pe panta abruptă. Încercă să nu zâmbească. Încet, făpturile acelea care fuseseră odinioară oameni își conduseră catârii în josul cărării, către capătul văii, urmând apoi cotitura largă către sud. Când ultimul dintre ei dispăru, apostatul se ridică, își puse mâinile în șolduri și se minună. Era încă în viață. Până la urmă, nu știuseră unde să-l caute.

În ciuda a tot ceea ce fusese învăţat, a tot ceea ce crezuse până de curând, darurile zeiței-păianjen nu arătau adevărul. Le ofereau slujitorilor ei ceva, da, dar nu adevărul. I se părea, din ce în ce mai mult, că întreaga lui viață fusese o țesătură de minciuni plauzibile. Ar fi trebuit să se simtă pierdut. Devastat. În schimb, i se părea că iese la lumină dintr-un mormânt. Se pomeni zâmbind.

Escaladarea a ceea ce mai rămăsese din coasta vestică îl umplu de vânătăi. Îi alunecară sandalele. Se luptă să găsească sprijin pentru mâini și picioare. Dar, odată cu soarele care ajunsese în înaltul cerului, ajunse și el în vârf. Spre vest, munții se înșirau unul după altul și nori mari ca niște talazuri se adunau deasupra lor, furtunile părând un văl cenușiu și moale. Dar dincolo de cele mai îndepărtate trecători zări câmpia. Plată. Depărtarea colora câmpiile într-un albastru-cenușiu, iar vântul de pe culmi îi sfâșia pielea de parc-ar fi avut gheare. Un fulger străluci la orizont. Un șoim țipă de parcă i-ar fi răspuns.

Avea să-i ia câteva săptămâni dacă mergea singur și pe jos. Nu avea nimic de mâncare și, mai rău, niciun pic de apă. În ultimele cinci nopți, dormise în peșteri și sub tufișuri. Foștii lui fraţi și prieteni – oamenii pe care-i cunoscuse și pe care-i iubise toată viața lui – periau cărările și satele dornici să-l ucidă. Pume și lupi feroce vânau pe culmi.

Își trecu o mână prin părul des și aspru, oftă și începu coborâșul. Probabil avea să moară înainte să ajungă în Keshet sau într-un oraș suficient de mare încât să-și piardă urma.

Dar numai probabil.

În lumina ultimelor raze ale soarelui ce apunea, găsi o streașină stâncoasă în apropierea unui pârâu subțire și noroios. Sacrifică o fâșie de piele din sandaua dreaptă și-și fabrică un arc rudimentar pentru aprinsul focului[1], iar când frigul mușcător se lăsă din nou, se ghemui lângă cercul înalt de pietre care ascundea micul său foc. Tufișurile uscate ardeau dând căldură și făcând puțin fum, dar se mistuiau iute. Își intră în ritm, hrănind focul crenguță cu crenguță, nelăsându-l să crească prea mare ca să nu-și dezvăluie adăpostul celor care-l vânau, dar nici să se stingă. Căldura nu părea să-i treacă dincolo de coate.

Undeva departe, se auzi un ţipăt. Încercă să ignore sunetul. Îl durea tot corpul de epuizare și efort, dar mintea, eliberată de distragerile constante ale călătoriei, se puse în mișcare cu o iuțeală periculoasă. În întuneric, memoria îi deveni mai precisă. Senzația de libertate, de posibilitate făcu loc senzaţiilor de pierdere, singurătate și disperare. Acestea, credea el, aveau mai multe șanse să-l ucidă decât felinele ieșite la vânătoare.

Se născuse printre niște dealuri asemănătoare. Își petrecuse copilăria jucându-se cu săbii de lemn și bice făcute din coajă împletită. Simţise vreodată ambiţia de a intra în rândurile călugărilor din marele templu secret? Probabil că da, deși în frigul mușcător al sărmanului său adăpost de piatră îi venea greu să creadă asta. Își amintea cum se uita cu admirație la marele zid de piatră. La santinelele sculptate în stâncă, înfățișând cele treisprezece rase ale umanităţii, atât de roase de ploi și vânturi încât toate – cinnai și tralgi, sudici și pursânge, timzinai și yemmu și înecați – aveau aceleași chipuri lipsite de trăsături și aceiași pumni încleștați. Nu puteau fi deosebiţi. Numai aripile largi și dinţii ca niște pumnale ai dragonului care se înălța deasupra lor se mai distingeau clar. Și sculptate în poarta uriașă de fier, litere întunecate formând cuvinte într-o limbă pe care nimeni din sat n-o știa.

Când a ajuns novice, a aflat ce spuneau. „Supus nu în­­seamnă înfrânt.“ Odinioară crezuse că știa ce înseamnă asta.

Boarea își schimbă direcţia, împrăștiind scântei ca un roi de licurici. O fărâmă de cenușă îi intră în ochi înţepându-l, iar el își frecă faţa cu dosul palmei. Ceva i se stârni în sânge, curenţi din trupul lui răspunzând unui impuls ce nu venea din el. Era zeița, sau cel puțin așa crezuse. Se dusese în fața marii porți împreună cu ceilalţi băieți din sat. Se oferise pe sine – viața și trupul său – și în schimb…

În schimb i se revelaseră mistere. Mai întâi fusese vorba numai de cunoaștere: să scrie suficient cât să poată citi cărțile sfinte, să socotească destul cât să poată ține registrele templului. Citise poveștile despre Imperiul dragonilor și despre căderea lui. Despre zeița-păianjen care venise să aducă dreptatea pe lume.

Minciuna, spuneau ei, n-are putere înaintea ei.

Firește, verificase asta. Îi crezuse, dar tot verificase. Îi mințea pe preoți pur și simplu ca să vadă dacă se putea. Alegea lucruri pe care numai el le știa: numele clanului tatălui său, felurile de mâncare preferate ale surorii lui, propriile-i vise. Preoții îl biciuiseră când mințise, îl cruțaseră când spusese adevărul și nu se înșelaseră absolut niciodată. Certitudinile lui deveniseră mai puternice. La fel și credința. Când marele preot îl alesese să fie ridicat la rang de novice, fusese sigur că-l așteptau vremuri măreţe, pentru că așa-i spuseseră preoții.

După ce coșmarul iniţierii sale se sfârșise, simţise puterea zeiței-păianjen în propriul sânge. Prima oară când surprinsese pe cineva mințind fusese ca și cum și-ar fi descoperit un al șaselea simț. Prima oară când vorbise cu vocea zeiței simţise cuvintele impunând credința, de parcă ar fi fost făcute din foc.

Și acum pierduse graţia divină și era posibil ca nimic să nu fie adevărat. Poate că nu exista niciun loc numit Keshet. El unul credea că există, credea cu atâta ardoare, încât își riscase viața în încercarea de a fugi într-acolo. Dar nu fusese acolo niciodată. Însemnele de pe hartă puteau fi mincinoase. De fapt, era posibil să nu fi existat nici dragonii, nici imperiul, nici vreun mare război. Nu văzuse niciodată oceanul; poate că nici nu exista așa ceva. Știa numai ceea ce văzuse, auzise și simțise.

Nu știa nimic.

Dintr-o pornire violentă, își înfipse dinţii în palmă. Sângele îi ţâşni din rană și-l adună în căușul mâinii. În lumina slabă a focului, părea aproape negru. Negru, cu mici puncte mai întunecate. Unul dintre puncte dădu la iveală piciorușe. Păianjenul se târî prostește dând ocol palmei. Încă unul i se alătură. Îi privi: trimiși ai zeiței în care nu mai credea. Încet, cu grijă, își înclină mâna deasupra micului său foc. Unul dintre păianjeni căzu în flăcări și picioarele lui subţiri ca firul de păr se chirciră într-o clipă.

— Ei, zise el. Puteţi muri. Măcar atâta știu.

[1]  Metodă de aprindere a focului bazată pe fricțiune. Se folosesc două bucăți de lemn, una plată, iar cealaltă lungă și ascuțită la un capăt și se aprinde focul prin căldura generată de fricțiune în punctul de contact dintre cele două (n. t.).

Copyright Editura Paladin

Posted by Liviu

 

Anunțuri
Comentarii
  1. milosdumbraci spune:

    e YA sau pt public matur? Fragmentul ar putea înclina spre ambele…
    Și să precizăm, pt cei care au apreciat The Expanse, că Daniel Abraham e jumătate de James Corey.

    Apreciat de 1 persoană

  2. dreamingjewel spune:

    Sigur, traducătorul nu e poate cel mai obiectiv când e vorba de cărțile pe care le-a tradus, dar mie asta mi-a plăcut foarte mult. De fapt mi-a plăcut mai întâi în calitate de simplu cititor și când am auzit că o are editura m-am rugat să mi-o dea mie la tradus. Și e tare mișto să traduci o carte care îți place. Mă simt norocoasă ori de câte ori mi se întâmplă.

    Apreciat de 2 persoane

  3. […] un fragment din Calea Dragonului de Daniel Abraham, traducere de Laura […]

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s