Avanpremieră Existență, de David Brin

Prin amabilitatea editurii Paladin, un fragment din Existență, de David Brin, traducere de Ona Frantz (cartea poate fi comandată cu reducere, de aici).

Capitolul 1

Eu, Amphorum

Universul avea două jumătăţi uriaşe.

O emisferă de stele sclipitoare îl înconjura pe Gerald în partea dreaptă.

Pământul albastru-cafeniu ocupa cealaltă parte. Căminul, după ce avea să se termine însărcinarea aceea. Curăţatul mizeriei lăsate de o altă generaţie.

Ca un fetus în sacul lui amniotic, Gerald plutea într-o carapace de cristal agăţată în capătul unei bare lungi, la ceva distanţă de staţia spaţială Endurance. Protejată de pulsaţia sa vibrantă, bula aceea era mai mult spaţiu decât staţie.

Aici se putea concentra asupra semnalelor care soseau de la un satelit aflat la sute de kilometri distanţă. O panglică lungă şi îngustă de fibră care se învârtejea departe, deasupra capului său.

Bola^[1]. Arcanul lui. Unealta pe care o folosea pentru însărcinarea curentă.

Bola este braţul meu.

Apucătorul este mâna mea.

Magnetică este pârghia mea de manevră.

O planetă îmi este pivot.

De obicei, mica incantaţie îl ajuta pe Gerald să se concentreze asupra slujbei – aceea de gunoier mai răsărit. „Încă mai există oameni care mă invidiază. Milioane, acolo jos, în pelicula aceea de apă, nori şi ţărmuri.“

Poate că unii priveau în sus chiar în acele momente, în timp ce amurgul zorea mai iute ca sunetul peste aglomeraţia Sumatrei. Apusul soarelui era momentul cel mai potrivit ca să surprindă o imagine fugară a acestei staţii mari şi vechi. De fiecare dată când Endurance se intersecta cu terminatorul – fie la răsărit, fie la asfinţit –, faptul de a şti că o mână de oameni încă mai priveau în sus îl făcea să se simtă conectat cu umanitatea.

„Concentrează-te, Gerald. Asupra muncii.“

Aplecându-se şi întinzându-şi complet braţul drept de-a lungul trupului, încercă din nou să regleze tensiunea acelui cablu care se rotea cu viteză departe, la două mii de kilometri deasupra lui, de parcă ar fi fost propria-i prelungire lipsită de vlagă.

Iar cablul îi răspunse. Semnale de feedback pulsară prin costumul neuro–sens al lui Gerald… dar nu păreau a fi cele potrivite.

„E vina mea“, îşi dădu seama Gerald. Comenzile pe care le trimitea către satelitul firav erau prea rapide, prea nerăbdătoare. De undeva de lângă el, micul Hachi protestă cu un ţipăt strident. Celălalt ocupant al camerei sale gonflabile nu era deloc bucuros.

— În regulă, spuse Gerald, strâmbându-se la mica siluetă, îmbrăcată şi ea într-un costum neuro-sens. Nu te agita. Rezolv eu problema.

Uneori o maimuţă are mai multă judecată decât un om.

„Mai ales când omul arată în halul ăsta de neîngrijit“, îşi spuse Gerald. Îşi surprinsese întâmplător imaginea reflectată şi observase ce pătată îi era îmbrăcămintea elastică – de la diverse băuturi vărsate şi lichide de întreţinere. Obrajii cenuşii îi erau emaciaţi. Faţa îi era infestată, ba chiar bântuită, de sprâncene stufoase, neîngrijite.

„Dacă mă-ntorc în halul ăsta acasă, la Houston, ai mei nici n-au să mă lase să intru. Deşi, cu toată solda mea de zbor cumulată…“

„Hai, concentrează-te!“

Îndârjit, Gerald apăsă scurt de două ori premolarul din stânga-jos şi de trei ori pe cel din dreapta. Costumul îi răspunse cu şocul unui nou jet de Slow Juice printr-o venă din coapsă. Răcoarea, o moleşeală menită a-l ajuta să gândească limpede, i se răspândi prin trup…

…şi timpul parcă se târa.

Semnalele de feedback de la bola din depărtare aveau acum timp să ajungă la destinaţie. Se simţi mai integrat în filamentul de treizeci de kilometri, care continua să se învârtească greoi pe o orbită superioară. Impulsuri de curent electric care vibrau puternic acolo sus se traduceau aici jos sub forma unor gâdilături slabe, străbătându-i lui Gerald încheietura palmei, urcându-i în braţ şi umăr, coborând pieziş prin spinare şi mai departe până la degetul mare de la piciorul stâng, unde parcă îşi săpau un loc de sprijin. Când împinse, satelitul-cablu din depărtare îi răspunse aplicând o forţă care se opunea câmpului magnetic planetar.

Operare la distanţă. Într-o eră a inteligenţei artificiale tot mai sofisticate, unele însărcinări continuau să necesite, ca pe vremuri, prezenţa unui pilot uman. Chiar dacă era unul plutitor într-o bulă, la mare distanţă de zona unde se desfăşura activitatea propriu-zisă.

„Ia să intensificăm puţin curentul. Să ne mai scadă puţin viteza de rotaţie.“ O gâdilătură în degetul de la picior reprezenta un impuls electric de câteva sute de amperi scuipat dintr-un capăt al cablului de prindere rotitor, sporind atracţia magnetică. Uriaşul cablu se rotea acum ceva mai lent peste peisajul înstelat.

Hachi – conectat în apropierea lui – chiţăi cârcotaş din propria-i plasă de fibre susţinătoare. Era mai bine aşa, deşi micul capucin încă nu era convins.

— Ia mai slăbeşte-mă, bombăni Gerald. Ştiu ce fac.

Însă modelul dinamic creat de computer îi dădea dreptate lui Hachi. Continua să prevadă dificultăţi la prindere când vârful cablului de prindere ajunse să se întâlnească pentru scurt timp cu… ce-o fi fost bucata aceea de gunoi spaţial care apăruse în raza vederii lui Gerald.

Încă o comandă prin apăsare pe dinte, şi noaptea îl înconjură pe de-a-ntregul, simulând ceea ce ar fi văzut dacă s-ar fi aflat acolo sus, la sute de kilometri deasupra lui, în vârful cu mişcare accelerată al priponului, acolo unde se zărea mai limpede sclipirea stelelor. De la altitudinea aceea superioară, Pământul părea un disc mult mai mic, care ocupa doar un sfert de cer.

Acum tot ceea ce era de auzit, de simţit ori de văzut ajungea la el prin cablul robotic. Lasoul lui. O liană pe care putea să se legene, atârnat de o constelaţie îndepărtată.

„Maimuţa… tot maimuţă.“

Cablul deveni trupul lui Gerald. O gâdilătură electrică de-a lungul coloanei vertebrale – ca o briză aducătoare de lapoviţă – era şuvoiul de radiaţii Van Allen, prins în fâşii magnetice care produceau un sfârâit letal pe înălţimea orbitală medie, de la nouă sute de kilometri până pe la vreo treizeci de mii, fără întrerupere.

„Triunghiul Bermudelor din spaţiul cosmic.“ Nicio biată fiinţă omenească nu putea supravieţui pe tărâmul acela mai mult de o oră. Astronauţii din misiunile Apollo acumulaseră jumătate din doza de radiaţii alocată pe viaţă în timpul celor câteva minute în care sprintaseră prin centură către calmul şi siguranţa relativă a Lunii. Costisitorii sateliţi de comunicaţie sufereau mai multe stricăciuni când traversau pur şi simplu acele altitudini medii decât într-un deceniu petrecut mai sus, pe blajina orbită geostaţionară.

După perioada atât de scurtă a îndrăzneţelor misiuni lunare – şi după era Zheng He, încă şi mai scurtă –, niciun astronaut nu se mai aventurase dincolo de centura de radiaţii. Preferau să se pitească în siguranţă, dincolo de limita atmosferei, lăsând roboţii să exploreze sistemul solar. Aşa se face că Gerald era Tipul de Departe! Cu bola lui pe post de braţ şi cu apucătorul pe post de pumn, reuşea să ajungă până dincolo. Să pătrundă foarte puţin în vâltoare. Nimeni altcineva nu mai ajungea atât de sus.

^[1] Un fel de armă (folosită tradiţional pe continentul american) realizată dintr-o funie sau o fâşie de piele rezistentă, cu greutăţi la fiecare capăt, care se aruncă şi se înfăşoară pe picioarele vitelor în alergare, imobilizându-le.

Copyright Editura Paladin

Posted by Liviu