Avanpremieră Lavondyss, de Robert Holdstock

Posted: Noiembrie 27, 2016 by fansf in Fantasy, Noutate, Pagina partenerilor, Premii SFFH
Etichete:, , , , ,

Prin amabilitatea editurii Paladin, un fragment din Lavondyss, de Robert Holdstock, în traducerea lui Mircea Pricăjan (cartea poate fi comandată cu reducere, de aici).

Lavondyss

[Gaberlungi]

Peste Dealul Gorganelor, luna arunca o lumină puternică asupra câmpiilor acoperite de zăpadă şi făcea peisajul hibernal să pară că străluceşte palid. Deşi era un loc lipsit de viaţă şi de trăsături recognoscibile, formele câmpiilor erau clare, delimitate de umbrele întunecate ale stejarilor care le mărgineau. În depărtare, dinspre acea umbră care înconjura pajiştea numită Buturugi, silueta fantomatică începu să se mişte iar, urmând o potecă tainică peste câmpuri, apoi cotind la stânga, la adăpostul copacilor. Rămase acolo, abia vizibilă pentru bătrânul care o urmărea de la Ferma Stretley; îl urmărea la rândul ei. Purta o mantie închisă la culoare, și îşi ținea gluga trasă peste faţă. Începu iarăși să meargă, apropiindu-se de casă, lăsând pădurea întunecată în spate. Mergea gârbovită, încercând poate să se apere de gerul din preajma Crăciunului. În urma ei, în zăpada abia așternută, rămânea un făgaş adânc.

Stând la poarta fermei, aşteptând momentul despre care acum ştia că va veni sigur, Owen Keeton îşi auzi nepoata plângând. Se întoarse spre faţada întunecată a casei şi ascultă. Suspinele se stinseră imediat; un vis, poate. Apoi copila tăcu.

Keeton străbătu grădina înapoi pe unde venise, intră în casa încălzită şi tropăi ca să-şi scuture zăpada de pe ghete. Intră în salon, scormoni lemnele din foc cu vătraiul de fier până când flăcările crescură la loc, după care se duse la fereastră şi aruncă o privire spre drumul principal care ducea la Shadoxhurst, cel mai apropiat sat. Undeva, foarte departe, se auzea încet un zvon de colinde. Când se uită în treacăt la ceasul de deasupra vetrei își dădu seama că ziua de Crăciun începuse deja de zece minute.

Răsfoi cartea de legende şi eresuri care stătea deschisă pe masă. Scrisul era foarte citeț, paginile groase şi hârtia de calitate; ilustraţiile, complet color, erau desăvârşite. Iubea cartea aceea şi voia să i-o dea nepoatei sale în dar. Imaginile cu cavaleri şi eroi îl inspirau; numele şi locurile de sorginte galeză îi trezeau nostalgia pentru locurile şi vocile pierdute ale tinereţii sale petrecute în munţii din Ţara Galilor. Poveștile pline de eroism îi umpluseră mintea cu larma bătăliei, cu strigăte de luptă, cu foşnetul copacilor şi trilul păsărilor din luminișurile pădurilor bântuite.

Acum mai era ceva în carte, ceva scris în spaţiile albe din jurul tipăriturii: o scrisoare. Scrisoarea lui către copilă.

Dădu paginile la începutul acelei scrisori, acolo unde începea capitolul dedicat lui Arthur, regele britanilor. Citi cuvintele grăbit:

Draga mea Tallis,

Sunt un om bătrân care-ţi scrie într-o noapte friguroasă de decembrie. Mă întreb dacă îţi va plăcea zăpada la fel de mult cum îmi place mie. Şi dacă regreţi, la fel de mult ca mine, felul în care te poate ţine prizonier. În zăpadă rămân amintiri străvechi. Vei afla asta la timpul cuvenit, întrucât eu ştiu acum de unde vii…

 

Un lemn trosni în vatră şi pe Keeton îl străbătu un fior, în ciuda focului şi a hainei groase pe care o purta. Se uită ţintă la peretele dincolo de care grădina acoperită de zăpadă dădea spre câmpiile de unde venea spre el silueta aceea ameninţătoare. Deodată, simţi nevoia urgentă de a isprăvi scrisoarea. Era un fel de panică. Îi strângea inima şi stomacul ca într-o menghină, iar mâna care se întinse după stilou tremura. Ticăitul ceasului crescu în intensitate, dar se împotrivi pornirii de a întoarce ochii spre el, pentru a urmări curgerea timpului, atât de puţin timp, atât de puţine minute…

Trebuia să termine scrisoarea. Cât mai repede. Se aplecă asupra paginii şi începu să înghesuie cuvintele pe marginea îngustă:

Noi aducem nălucile la viaţă, Tallis, şi nălucile stau grămadă la hotarul celor văzute. Sunt înţelepte în feluri care compun înţelepciunea pe care încă o împărtăşim cu toţii, dar am uitat-o. Totuși, pădurea suntem noi şi noi suntem pădurea! Vei afla asta. Vei afla nume. Vei simţi mirosul acelei ierni străvechi, cu mult mai aprigă decât ninsoarea asta slabă de Crăciun. Şi atunci când o vei face, vei păşi pe o cărare veche şi însemnată. Eu am început să o străbat primul, până când m-au abandonat…

 

Continuă să scrie, întorcând paginile, umplând marginile, unindu-şi gândurile către pruncul adormit cu vorbele poveștii, creând o legătură care va fi preţioasă pentru ea, cândva în viitor.

Când termină scrisoarea, folosi batista pentru a absorbi cerneala, apoi închise cartea. O înveli într-o hârtie maro groasă şi o legă cu o bucată de sfoară.

Pe hârtia maro scrise un mesaj simplu: Pentru Tallis; pentru cea de-a cincea aniversare a ta. Din partea bunicului Owen.

Îşi încheie haina şi ieşi iarăși în noaptea friguroasă şi tăcută de iarnă. Rămase în faţa uşii un moment, simţindu-se înfricoșat, tulburat. Silueta cu glugă străbătuse deja câmpiile şi stătea lângă poarta grădinii, privind către casă. Keeton mai pregetă o clipă, după care porni împleticit spre ea.

Doar poarta îi despărţea. Keeton tremura pe sub paltonul gros, cu toate că trupul îi ardea. Capul femeii era acoperit în întregime de gluga lăsată în jos, iar el nu-şi putea da seama care dintre cele trei era. Probabil că femeia îi citi gândul nerostit, pentru că ridică puţin fruntea, întorcându-se pentru a-l privi. Când făcu asta, Keeton îşi dădu seama că până atunci se uitase pe lângă el. O mască albă strălucea de sub gluga de lână.

― Tu eşti, deci… şopti Keeton.

În zare, coborând panta dinspre movilele de pe Dealul Gorganelor, văzu încă două siluete cu glugă. De parcă şi-ar fi dat seama că fuseseră văzute, acestea se opriră şi părură să se topească în albul care acoperea pământul.

― Tocmai începeam să înţeleg, spuse Keeton, aproape cu amărăciune. Începusem să înţeleg. Şi acum mă abandonaţi…

În casă, copila se auzea plângând. Masca Albă se întoarse spre fereastra de la etaj, dar plânsetul se stinse la fel de repede ca mai înainte. Keeton se uită la femeia fantomatică şi nu-şi putu reţine lacrimile care începură să-i înţepe ochii. Femeia se întoarse şi lui Keeton i se păru că-i întrevede puţin faţa prin găurile mici din dreptul ochilor.

― Ascultă-mă, rosti el încet. Vreau să te întreb ceva. Vezi tu, şi-au pierdut deja un fiu. A fost doborât deasupra Belgiei. L-au pierdut şi vor suferi ani la rând. Dacă le iei şi fiica, acum… dacă o iei acum…

Se cutremură, îşi şterse ochii cu mâna şi îşi umplu plămânii cu aer îngheţat. Masca Albă îl privea fără să se clintească, fără a scoate un sunet.

― Dă-le câţiva ani. Te rog! Dacă nu mă vrei pe mine… măcar dă-le lor câţiva ani alături de copilă…

Masca Albă ridică încet un deget la buzele desenate cu cretă pe lemnul care-i acoperea faţa. Keeton observă cât de bătrân era degetul acela, cât de zbârcită era pielea de pe mână, cât de mică era mâna.

Apoi, femeia se întoarse şi fugi de lângă el, cu mantia-i neagră fluturând, aruncând zăpada de sub picioare. La jumătatea distanţei, pe câmp, se opri şi se întoarse. Keeton îi auzi râsul ascuțit. De data asta, alergând, se îndrepta spre vest, către pădurea întunecată, Pădurea Ryhope. Pe Dealul Gorganelor, însoțitoarele ei fugeau şi ele.

Keeton cunoştea bine ţinutul. Își dădu seama că cele trei siluete se vor întâlni la marginea pajiştii Lespezilor Stretley, unde cinci lespezi ogham[1] marcau locul unor morminte străvechi.

Se simţea deopotrivă uşurat şi intrigat, uşurat pentru că Masca Albă îi acceptase cererea; era sigur de asta. Nu aveau să vină după Tallis, nu aveau să o facă pentru mulţi ani. Era sigur de asta.

Era totodată intrigat de Lespezile Stretley şi de femeile-fantomă care se îndreptau într-acolo.

Copila va fi în siguranţă…

Se uită în jur, cu vinovăție. În casă domnea tăcerea.

Copila va fi în siguranţă câteva minute… doar câteva minute… va fi înapoi acasă cu mult înainte ca părinţii lui Tallis să se întoarcă de la slujba de Crăciun.

Lespezile Stretley îl chemau. Îşi strânse haina mai bine, deschise poarta şi începu să-și croiască drum prin stratul gros de zăpadă de pe câmp. Merse pe urmele Măștii Albe şi în scurt timp alerga, curios să afle ce aveau ele de gând să facă pe pajiştea cu lespezi funerare…

[1] Ogham este cea mai veche formă de scriere din Irlanda, datând din jurul secolului al IV-lea d.H.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s