Semnal editorial 70 + Fragment în avanpremieră: Gene Wolfe – Vrăjitorul

Titlu: Vrăjitorul

Autor: Gene Wolfe

Traducere din limba engleză de Dan Doboș

Colecţie: Fantasy Masters

Domenii: Fantasy

Continuarea cărții „Cavalerul”

Descriere:

Cunoștințele pe care le dobândești contează prea puțin. Importante sunt faptele tale. 

După ce a învățat tainele celor șapte lumi ale universului și secretele magiei, puștiul răpit de Aelfi și devenit acum Sir Able se întoarce în Mythgathr și caută să restaureze ordinea printre locuitorii acestui tărâm. Nimeni nu se mai îndoiește de statutul lui de cavaler și, mai iscusit la vorbe și mai înțelept, descoperă că prezența sa aici nu este întâmplătoare .

Cred că e important să învățăm să deosebim răul de bine;

dar ca să fii capabil să faci o asemenea deosebire, trebuie să plătești un preț.

Fiecare lucru își are prețul lui. 

Fragment

Capitolul 2

’STA E PI’ICA?

— Ăsta nu cumva e câinele lui Sir Able?

— De ce întrebi?

— El e. L-aș recunoaște dintr-o mie. Salut, măi, Gylf, bătrâne prieten. Îți amintești de mine?

Gylf a mârâit.

— Domnița Idnn mi-a spus că băiatul care pretinde că l-a văzut murind pe Sir Able are calul și câinele lui, dar ăsta nu e calul lui Sir Able.

— Este cel pe care i l-a dat tatăl ei, a spus Toug.

— Ah! Așa se explică! Tu ești băiatul.

— Dar tu te crezi bărbat?

— Bineînțeles.

— Păi, dacă tu ești bărbat, la fel sunt și eu.

Îmboldindu-și calul cu călcâiele și trăgând de hățuri, Toug și-a apropiat armăsarul alb de calul negru al noului- venit.

— Vrei să ne luptăm călare sau pe jos?

— Vrei să te înfrunți cu mine?

Străinul n-a rânjit, dar a părut extrem de aproape de-a o face.

— O să fii ucis.

— Călare sau pe jos?

— Călare să fie, a zis celălalt, de data asta rânjind de-a binelea.

Tăișul lăncii primitive a lui Toug a nimerit din plin fața străinului, doborându-l din șa. Gylf a tăbărât asupra lui imediat, iar cel căzut n-a reușit să-și ferească gâtul de colții câinelui.

— Nu! a strigat Toug.

Gylf, care se mărise și devenise mai întunecat, s-a micșorat imediat la dimensiunile sale normale, apoi s-a dat înapoi.

— ’mesc. Nou-venitul s-a ridicat și a început să scuipe sânge; fața și gâtul îi erau și ele năclăite.

— Te ’og. Îți cer ca să nu m’ lași fără ca’ în pustietatea ’sta. Nu mai am dreptul la Răsărit de Lună…

A scuipat sânge din nou.

— Ridică-te și dă-mi sabia aia, i-a poruncit Toug.

Străinul a făcut întocmai, abia ținându-se pe picioare. Toug i-a dat-o însă înapoi.

— Poți să-ți păstrezi calul, sabia și tot ceea ce ai. Pradă unui gând de moment, Toug a adăugat: Cu excepția mâncării. Dă-ne jumătate din ce ai.

Străinul l-a aprobat din cap. Ţinându-se cu o mână de nasul care îi sângera abundent, a deschis o desagă și a scos din ea o pâine coaptă de două ori, o bucată de brânză învelită într-o pânză albă, fasole și carne uscată. A desfăcut brânza și a scos un pumnal încrustat cu aur.

— Nu trebuie să tai aia, i-a zis Toug. Păstreaz-o pentru tine, iar mie dă-mi carnea, jumătate de pâine și jumătate din fasole.

Odată făcut schimbul, Toug a înghesuit prada în coburul în care stătuse Mani.

— Acum spune-mi cine ești.

— Mumele meu e Zvon. Zunt ’cutierul lui Zir Able. Am fost… Chiar a murit?

Toug a încuviințat din cap, după care l-a întrebat:

— Păi și ce faci aici?

— Îl caut.

Pentru o clipă, a părut că Svon ar fi vrut să mai spună ceva, dar în loc s-o facă a scuipat din nou sânge.

Toug și-a dat seama că nasul celuilalt era spart.

— Dar de ce n-ai fost și tu cu el, așa cum am fost eu?

— Aș fi vrut să fiu. Aș fi murit cu el. Am vrut…

— Doar că n-ai făcut-o, l-a întrerupt Toug în timp ce descăleca. Stai jos. Am să te bandajez în timp ce-mi povestești. Ai ceva cu care să te leg?

Svon a găsit o cămașă de schimb pe care au tăiat-o în fâșii.

— M-a ’bandonat, a zis Svon în timp ce Toug îi înfășura un bandaj peste nas. E zubărat pe mine, ’ar nu-l învinuiesc. Şi eu sunt zubărat pe mine.

— Îhî, a mormăit Toug, încercând să strângă cât mai bine bandajul, deși vedea că asta îl împiedică pe celălalt să vorbească limpede.

— Mai bine m-ar fi bătut, dar n-a ’ăcut-o. M-a ’pins în pădure și m-a lăsat cu ’ervi’orul său. Deribil tip!

— Mi-ai văzut pisica?

— Ceh săh văt?

— Pisica mea, a repetat Toug. De fapt, e pisica domniței Idnn, dar eu aveam grijă de ea. E un motan foarte mare, negru cu ochi verzi. Nu l-ai văzut cumva?

— Nu, a răspuns Svon. N-am băzut nicio pi’ică.

— Gylf ar trebui să știe. Unde s-a dus motanul, băiete? Înapoi la stăpâna lui?

Fără ca Svon să-l poată vedea, Gylf a negat din cap.

— Şi a plecat în pădure așa, de unul singur? l-a întrebat Toug pe Svon. Sir Able, vreau să zic.

Svon a încuviințat.

— Doa’ a plecat și ne-a ’ăsat. Pentru un moment a părut că ezită, apoi a continuat. Îl cu’oști ’ine?

Toug s-a oprit o clipă din a-l bandaja pe celălalt ca să se gândească la întrebare; nici cerul întunecat și nici iarba unduitoare și maronie nu l-au inspirat să dea un răspuns. Într-un târziu, a zis:

— N-am fost alături de el prea multă vreme, dar simt că-l cunosc mai bine decât pe cei mai mulți dintre oameni. O dată am vorbit destul de mult, pe vremea când fugeam de bandiți. Mă rog, așa credeam atunci, înainte să ajungem în Aelfrice. Şi… au mai fost niște lucruri. Eu n-am putut să vorbesc o vreme, dar el a rezolvat problema asta.

— E vră’itor. Ştiai nasta?

— Mi-a zis soră-mea, a ridicat Toug din umeri.

— Şi are dreptate. Ducele m-a fă’ut ’ervitorul său ca să mă ’edepsească cred. Oricum, Zir Able m-a ’lestemat dup’ ce a ’lecat. Dup’ ce ne-a ’bandonat pe servitorul lui și pe mine. ’Nălțimea Sa m-a ’at lui Zir Able, bar Zir Able m-a ’at unui monstru ’nvizibil.

— Ce? a întrebat Toug, oprindu-se brusc în timp ce tăia altă fâșie de cămașă pe care s-o folosească drept bandaj.

— Mo’stru ’nvizibil. E ’ici, dar nu-l bezi. Nu mă crezi?

— Nu, a răspuns Toug scurt.

— ’Pun adevărul.

— Susții deci că există un monstru pe care nu-l putem vedea și care e aici cu noi, ascultând ce vorbim?

Svon a tresărit, simțind bandajul care i se strângea în jurul gâtului.

— Câinele ăla ’roia să mă omoare, nu? Guf sau cum l-o chema, câinele lui Zir Able.

— Desigur.

— Se dransformă-n altceva în timp ce atacă. Tre’ să fi vă’ut și tu.

Toug a tăcut.

— Cre’ că nu-i un câine ’bișnuit, chiar dacă e mare. L-am băzut cum se dransformă.

Svon a așteptat ca Toug să spună ceva, dar acesta a preferat să tacă.

— Vrei să afli dacă e vreun ’onstru cu noi? Răspunsu’ e da. Da’ nu e monstrul meu, cel pe care mi l-a dat Zir Able. E mon’trul tău.

Toug a privit lung la Gylf și apoi la Svon.

— Aș vrea să știu mai multe despre al tău. De ce nu e aici?

— ’iindcă am dălărit repede. Poate alerga la ’el ca un cal. Dar nu multă breme. Când mă opresc, chiar și o zi, mă ’ăsește. Am ’cercat să mă duc acasă când m-a ’bandonat Zir Able. Ţi-am zis de asta?

— Nu cred, a răspuns Toug în timp ce inspecta cu atenție ceea ce făcuse, ștergându-se pe mâini cu ultima fâșie din cămașă.

— Mergeam spre ’ord, a explicat Svon. Zir Able trebuia să ’ucerească și să păzească o trecătoare. Când m-a ’bandonat, zervitorul lui a zis că a bontinuat să meargă, da’ că e zigur că Zir Able se va întoarce. M-am ’ândit că Zir Able a renunțat la trecătoare, da’ n-a fost ’devărat.

— Numele lui era Pouk? Svon s-a întors ca să privească spre Toug.

— De unde știi?

— Era și sora mea cu el? Sora mea, Ulfa.

Svon a început să clatine din cap, dar s-a oprit repede ducându-și mâna la nas.

— Cam doare.

— Te cred, dar nu pot să fac nimic mai mult. Era și sora mea cu el?

— Nu. Eram doar Zir Able, eu, zervitorul. Şi mon’trul, și câinele. Am crezut că a ’ămas cu zervitorul. Ceea ce ar bi bost bine. Nu ’oiam să-mi amintesc de Zir Able. Nu eu ’l părăsisem. El mă ’ărăsise pe mine, așa că am ’ornit spre casă. Dacă ar bi avut nevoie de mine, mi-ar fi trimis ’orbă. Așa m-am gândit. ’ultă vreme a mers mon’trul cu mine. L-am atins o ’ată. Cred că l-am a’ucat de un braț și mi s-a ’ărut că ating un jarpe din Mythgarthr.

— Sau un dragon, a sugerat Toug.

— ’sta e! ’sta e exact! Atunci mi-am dat seama că tre’ să mă-ntorc. M-am grăbit, pricepi? ’cercat să merg ’epede, ’ar nu așa de ’epede ca să omor calul. O v’eme, m-am ținut în fața lui, ’ar s-a întors pe ’esimțite. Eram în munți ș’acolo sunt matahale mari, matahale care ’ocuiesc în pe’teri. Tre’ să le fi văzut.

— Te referi la uriași? N-am văzut niciunul, a zis Toug clătinând din cap.

— Fiii Fu’iei? Nu la fel de mari ca ei, dar foarte mari. Cre’ că ăl mai mare pe care l-am ’ăzut era uite-așa mai ’nalt ca un om, a zis Svon depărtându-și mâinile cam la un metru una de alta.

— Înțeleg.

— Le-am dat daruri și m-am ’pretenit cu ei. Oricum, așa am cre’ut. De cum au apărut stelele, l-am auzit în jurul taberei. A fost un strigăt în depă’tare. A bărut că pleacă, ’ar ’nainte de zori s-a întors. Mon’trul i-a prins și i-a omorât. I-am auzit cum cad în jurul meu și pe urmă cum trosneau niște oase undeva lângă mine.

Svon a tăcut pentru o vreme.

— Așa c-ai încercat să fugi călare.

Svon a încuviințat, fără să-și miște însă prea mult capul.

— ’nainte să mă prindă. Acum am ’tâlnit-o pe domnița Idnn, care conduce un grup de ’emei. Mi-a spus că ta’ăl ei e în față cu niște ’oldați și cu ei călărește un băiat-bă’bat care l-a vă’ut murind pe Zir Able. Nu l-am găsit pe ’aron și pe soldații lui și am încercat s-o tai pe de-a ’reptul acolo unde cotea drumul.

— Așa și eu, a zis Toug.

— Te-am ’ărit și am ’enit până aici. Tu ești cel de’pre care mi-a zis domnița Idnn?

— Da, a mărturisit Toug cu tristețe. Da, sunt sigur că de mine e vorba.

— L-ai vă’ut murind? I-ai vă’ut cadavrul? Toug a negat din cap.

— A căzut în mare.

— ’ici? ’sta nu e posibil.

— Nu știi tu ce e posibil și ce nu, doar crezi că știi! a exclamat Toug întinzând mâna după frâiele calului și încălecând, iar în minte i-au venit amintiri despre Disiri și despre grifon. În fiecare zi se întâmplă lucruri pe care nu le crezi posibile. Ţi-a spus cumva domnița Idnn unde urmează să ne luptăm cu uriașii?

— Mi-a spus, a încuviințat Svon care se ridicase destul de încet unde fusese așezat. Nu boți conta pe mine în ’uptă. Mi-e teamă să sunt prea slă’it acum.

— Fă și tu ce poți, l-a sfătuit Toug, convins că asta aș fi spus și eu. Mă duc până acolo să mă uit la ei. Pe urmă am să-l găsesc pe Sir Garvaon și pe lordul Beel și-am să le spun…

S-a oprit văzându-l pe Mani care ieșise dintre ierburile înalte și-l privea acum cu atenție.

— Scuză-mă, a spus, trebuie să plec.

— ’sta e pi’ica? a dorit să știe Svon în timp ce Mani a sărit îndeajuns de sus ca să-și înfigă ghearele în sacul agățat de șaua lui Toug. Domnița Idnn a zpus că a ’ierdut una. Ai de gând să i-o duci înapoi?

— Nu acum. Am să mă asigur că nu pățește nimic. Iar tu poți să-ți vezi de drumul tău. Faci cum vrei.

Rămas singur, Svon a scos o ploscă de apă de la șaua calului său și s-a așezat din nou pe jos. Pâinea coaptă de două ori era tare și uscată, dar nu fără aromă. Cu ajutorul înghițiturilor de apă a reușit să o mănânce și chiar să o savureze, iar brânza pe care i-o lăsase Toug era mai mult decât bună. Rănile pe care i le făcuseră colții lui Gylf păreau că-l ard, iar nasul (din care încă îi curgea un firicel de sânge ce-i năclăia bandajul) îl durea și mai rău. Pentru o vreme, pâinea și apa i-au distras însă atenția în mod binecuvântat de la durere.

Semnal editorial 68 + Fragment în avanpremieră: Brandon Sanderson – Cuvinte despre lumină, vol. II: Poarta Jurământului

Titlu: Cuvinte despre lumină (#2). Poarta jurământului

Autor: Brandon Sanderson

Traducere din limba engleză de Ana-Veronica Mircea

Colecţie: Fantasy Masters

Domenii: Fantasy

Cartea a doua din „Arhiva luminii de furtună”

De același autor au mai apărut:

Cuvinte despre lumină (#1). Câmpiile sfărâmate

Cartea întâi din „Arhiva luminii de furtună”:

Calea regilor. Volumul 1

Calea regilor. Volumul 2

Premiul David Gemmell Legend

Toate poveștile spuse au mai fost istorisite.

Ni le spunem nouă înșine, așa cum au făcut toți oamenii care au existat vreodată. Și toți oamenii care vor exista vreodată. Singurele lucruri noi sunt numele. 

Câmpiile Sfărâmate cunosc încă o bătălie, posibil confruntarea finală. Cu riscul unui nou legământ cu Pustiitorii, parshendii sunt hotărâți să-și învingă vechii dușmani. Descoperirea lui Shallan i-ar putea salva pe toți, însă eforturile ei par sortite eșecului. 

Între timp, Kaladin trebuie să-și dea seama dacă datoria față de rege este și datoria față de el însuși. Pe fundalul unei lumi fără speranță și al unor revelații tulburătoare, singura cale de urmat e cea dreaptă.

Așa cum nu mă tem de un copil cu o armă pe care n-o poate ridica, n-o să mă tem niciodată de mintea unui om care nu gândește.

Fragment

I-10

Szeth

Szeth-fiu-fiu-Vallano, Făr’adevăr din Shinovar, stătea în vârful celui mai înalt turn din lume, contemplând Sfârșitul Tuturor Lucrurilor.

Sufletele oamenilor pe care-i omorâse pândeau în umbră. Îi vorbeau în șoaptă. Dacă se apropia mai mult, urlau.

Urlau și când închidea ochii. Se deprinsese să clipească pe cât de puțin posibil. Își simțea ochii uscați în orbite. Asta ar fi făcut… orice om cu mintea întreagă.

Ascuns printre piscurile munților, cel mai înalt turn din lume era perfect pentru acea contemplare. Dacă n-ar fi fost legat de o Piatră a Jurământului, dacă ar fi fost cu totul alt om, ar fi rămas acolo. În singurul loc de la Răsărit unde pietrele nu erau blestemate, unde îți era îngăduit să calci pe ele. Locul ăla era sacru.

Strălucitor, soarele își trimitea razele într-acolo, alungând umbrele și estompând urletele atât de mult cât era cu putință. Urlătorii își meritaseră moartea, firește. Ar fi trebuit să-l ucidă pe Szeth. „Vă urăsc. Urăsc… pe oricine.“ Glorie interioară, ce sentiment straniu!

Nu-și ridica privirea. Nu voia s-o întâlnească pe a Zeului Zeilor. Dar era un sentiment plăcut să stai în bătaia soarelui. Nu existau nori, ca s-aducă întunecime. Locul se afla deasupra lor. Urithiru domina până și norii.

Turnul masiv era pustiu; un alt motiv pentru care îi plăcea. O sută de caturi, toate de forma unor inele, și fiecare mai larg decât cel de deasupra sa, pentru a oferi un balcon scăldat în soare. Numai partea dinspre răsărit era plată și abruptă, așa că, privind de departe, turnul crea impresia că fusese retezat cu o Cristalsabie imensă. Ce formă stranie!

Stătea pe marginea aceea, chiar în vârf, cu picioarele legănându-i-se deasupra unui hău cât o sută de caturi masive, la care se adăuga înălțimea muntelui. Sticla scânteia pe suprafața netedă a acelei laturi plate.

Ferestre de sticlă. Îndreptate spre răsărit, către Obârșie. Când vizitase pentru prima oară locul – chiar după ce fusese exilat din țara lui de baștină – nu înțelesese cât de ciudate erau acele ferestre. Pe atunci, încă mai era obișnuit cu furtunile blânde. Ploaie, vânt și meditație.

În ținuturile blestemate ale mergătorilor pe piatră, lucrurile stăteau cu totul altfel. Acolo abundau sângele, moartea și țipetele. Şi… și…

Respiră. Sili aerul să-i intre și să-i iasă din trup și se ridică în picioare pe marginea parapetului din vârful turnului.

Se luptase cu o imposibilitate. Cu un bărbat cu Lumină de Furtună, cu un om care cunoștea furtuna din trup. Asta însemna… probleme. Cu ani în urmă, Szeth fusese izgonit pentru că dăduse alarma. O alarmă falsă, așa i se spusese.

Îi spuseseră că nu mai există Pustiitori.

I-o garantaseră chiar spiritele pietrelor.

Puterile celor de demult nu mai există.

Cavalerii Radianți au fost înfrânți.

Noi suntem tot ce-a mai rămas.

Tot ce-a mai rămas… Făr’adevăr.

— N-am fost credincios? strigă el, ridicându-și în sfârșit fața către soare.

Vocea i se izbi de munți și de sufletele lor fantomatice, stârnind ecouri.

— Nu m-am supus, nu mi-am ținut jurământul? N-am făcut ceea ce mi-ai cerut?

Omorurile, asasinatele. Clipi din ochii obosiți.

ŢIPETE.

— Dacă întreg Şamanatul se înșală, asta ce poate însemna? Ce poate însemna, dacă m-au izgonit din greșeală?

Însemna Sfârșitul Tuturor Lucrurilor. Sfârșitul adevărului. Însemna că totul era lipsit de sens, că jurământul lui n-avea noimă.

Însemna că ucisese fără motiv.

Se lăsă să cadă pe lângă turn, cu hainele albe – care simbolizau acum pentru el atât de multe – fluturându-i în vânt. Se umplu cu Lumină de Furtună și se Ancoră către miazăzi. Trupul îi zvâcni într-acolo, căzând de-a lungul cerului. Putea călători astfel doar pentru scurtă vreme; Lumina lui de Furtună nu dura mult.

Din pricina prea multelor imperfecțiuni ale trupului. Cavalerii Radianți… despre ei se spunea… se spunea că se pricepeau la asta mult mai bine… la fel ca Pustiitorii.

Avea destulă Lumină ca să se desprindă de munți și să coboare într-un sat de la poalele dealurilor. Acolo oamenii lăsau adesea sfere pentru el, ca ofrandă, fiindcă-l credeau un soi de zeu. Se putea hrăni cu Lumina aceea pentru a merge mai departe, până găsea un alt oraș și mai multă Lumină de Furtună.

Îi trebuiau câteva zile ca s-ajungă acolo unde dorea, dar avea să găsească răspunsuri. Sau, lăsând răspunsurile pe mai târziu, un om pe care să-l ucidă.

De data asta, avea să-și aleagă singur următoarea victimă.

De data asta unul ales de el însuși.

Avanpremieră Brandon Sanderson – Cuvinte despre lumină, vol. 1: Câmpiile sfărâmate

Soldaţii raportau că sunt pândiţi de la distanţă de un număr înfricoşător de mare de iscoade parshendi. Am observat o nouă schemă de apropiere a lor de tabere pe timpul nopţii, urmată de o retragere rapidă. Nu pot presupune decât că duşmanii noştri îşi pregătesc o strategie care să pună capăt războiului.

— Din jurnalul personal al lui Navani Kholin, Jeseses 1174

„Studiul vremurilor de dinainte de Hierocraţie e frustrant de greu“, scria în carte. „Pe timpul guvernării Hierocraţiei, Biserica Vorină deţinea un control aproape absolut asupra părţii estice a Rosharului. Falsificările pe care le-a răspândit şi le-a transmis apoi din generaţie în generaţie s-au întipărit în conştiinţa societăţii. Şi, mult mai grav, s-au făcut copii modificate după textele antice, împăcând istoria cu dogma hierocratică.“ Continuă lectura

Ce citește Liviu 100: Daniel Abraham – Calea dragonului

8752885 Calea dragonului

Daniel Abraham – Calea dragonului (The Dagger and the coin I: The Dragon’s Path, 2011) 540p., HC, 14×21, Paladin, 2016, Colecția Fantasy Masters, Trad. Laura Ciobanu, Red. Iulia Pomagă, Ioana Tudor, 33 lei, ISBN 978-606-8673-17-2

Nota Goodreads: 3.78 (14769 Note)

Și… a sosit vremea recenziei cu numărul 100 pe FanSF. Sincer, nu credeam că voi ajunge vreodată la acest număr, nu când am scris primul articol, acum ceva mai mult de patru ani, despre o carte de Veronica Roth (da, chiar ea, și da, chiar despre „Divergent”), nu când mă descurajasem la un moment dat din cauza reavoinței unora și nu când am devenit conștient că va mai trebui să mai merg ceva ani prin străinătățuri, căci diploma de la facultate nu-mi folosește deocamdată la nimic. Dar am perseverat, încurajat de mulți și de faptul că o parte din cititorii acestui blog consideră că părerea mea, aceea de necritic literar (da, eu consider că trebuie să faci niște studii pe la filologie ca să te poți considera critic literar, nu oricine scrie două articole, aprofundate, e drept, într-o revistă sau la el/ea pe blog, se poate numi critic literar), contează. Și scriu în felul următor: îmi place pentru că, nu-mi place pentru că… Știu, părerea mea este subiectivă, de-asta și rămâne doar o părere; și mai e un lucru: mie nu-mi place să tai în carne vie, ci încerc să evidențiez mai ales părțile bune ale unei lucrări; consider că există destui autori de articole care pot face asta, sau care vor să facă asta, din motive mai mult sau mai puțin obiective; rolul pe care mi l-am asumat este în primul rând să vă conving să citiți o anumită carte pentru părțile sale bune – nu există carte perfectă, așa cum nu există om perfect. Știu, timpul e scurt, la fel și viața, iar banii sunt puțini, așa că trebuie investiți cu mare atenție, de preferat într-o carte bună. Însă la fel ca degetele de la o mână, și gusturile diferă la fel de mult, iar ceea ce-mi poate plăcea mie la o carte, s-ar putea ca altuia să nu-i placă. Iar polemica, zic eu, este sănătoasă pentru cei care înțeleg că nu doar părerea lor e bună, ci și a altora, nu neapărat punctul meu de vedere este bun, ci poate că există și unele diferite, la care eu nu m-am gândit. Continuă lectura

Ce Citește Liviu 94: N. K. Jemisin – Cele o sută de mii de regate

6437061 20825282 17567616 Cele O Sută de Mii de Regate

N. K. Jemisin – Cele o sută de mii de regate (Inheritance Trilogy I: The hundred thousand kingdoms, 2010) 440p., HC, 14.5×21.5, Paladin, 2016, Colecția Fantasy Masters, Trad. Radu Haulică, Red. Ela-Evelina Jianu, Iulia Pomagă, 39 lei, ISBN 978-606-8673-11-0

Premii: Locus pentru roman de debut 2011, David Gemmel Legend Awards 2011

Nominalizări: Nebula 2011, Hugo 2011, World Fantasy 2011, James Tiptree Jr. Honor List 2010, Goodreads Choice Award for Fantasy 2010, William Crawford – IAFA Fantasy Award 2011

Nota Goodreads: 3.79 (29732 Note)

Îmi amintesc că scriam odată într-un articol că ar fi frumos ca toate părțile unei serii, că e ea SF, fantasy sau alt gen, să apară toate odată. Știu, este imposibil din nenumărate motive, de la cele financiare și până la cele de marketing, trecând și pe la timpul de lectură al cititorilor. Un vis irealizabil, desigur. Editurile nu achiziționează întotdeauna întreaga serie, mai ales când aceasta se întinde pe mai mult de trei volume. Motivele sunt iarăși multe, unul dintre ele fiind faptul că și o editură este tot o afacere: scoate profit, merge mai departe, nu scoate profit, se închide, se reorientează, schimbă placa, foaia, știe eu ce. În urmă cu ceva vreme achiziționam părțile unei serii (pentru apariția cărora erau necesari chiar și câțiva ani) și așteptam să le citesc după ce erau scoase integral. O greșeală. Și pentru mine, și pentru editură, și pentru cititori. Editura se bazează pe răspunsul cititorilor, pe reacția acestora, ori, dacă nu primește un răspuns pozitiv, poate considera că acea serie nu va merge. Cine va avea de pierdut? În primul rând, cititorul. În al doilea rând, și editura, care a băgat niște bani într-o carte despre care crede (sau știe) că nu a mers. Al doilea care pierdea eram eu însumi. Ratam startul, nu mă puteam implica în niște discuții despre aparițiile recente pentru că, evident, nu aveam despre ce vorbi. Și mai pierdeam și dintr-un alt motiv: au apărut alte și alte cărți, seriile acelea au fost finalizate, dar nu mai am timp să revin la ele. Și așa am sărit peste Dune, peste Turbion, peste Lumea Inelară, peste Poarta, Temeraire sau chiar și ASOIAF, iar exemplele pot continua. Continuă lectura

Avanpremieră Lavondyss, de Robert Holdstock

Prin amabilitatea editurii Paladin, un fragment din Lavondyss, de Robert Holdstock, în traducerea lui Mircea Pricăjan (cartea poate fi comandată cu reducere, de aici).

Lavondyss

[Gaberlungi]

Peste Dealul Gorganelor, luna arunca o lumină puternică asupra câmpiilor acoperite de zăpadă şi făcea peisajul hibernal să pară că străluceşte palid. Deşi era un loc lipsit de viaţă şi de trăsături recognoscibile, formele câmpiilor erau clare, delimitate de umbrele întunecate ale stejarilor care le mărgineau. În depărtare, dinspre acea umbră care înconjura pajiştea numită Buturugi, silueta fantomatică începu să se mişte iar, urmând o potecă tainică peste câmpuri, apoi cotind la stânga, la adăpostul copacilor. Rămase acolo, abia vizibilă pentru bătrânul care o urmărea de la Ferma Stretley; îl urmărea la rândul ei. Purta o mantie închisă la culoare, și îşi ținea gluga trasă peste faţă. Începu iarăși să meargă, apropiindu-se de casă, lăsând pădurea întunecată în spate. Mergea gârbovită, încercând poate să se apere de gerul din preajma Crăciunului. În urma ei, în zăpada abia așternută, rămânea un făgaş adânc. Continuă lectura

Avanpremieră Calea Dragonului, de Daniel Abraham

Prin amabilitatea editurii Paladin, un fragment din Calea Dragonului, de Daniel Abraham, traducere de Laura Ciobanu (cartea poate fi comandată cu reducere, de aici).

Calea dragonului

Prolog

Apostatul

 

Apostatul se lipi și mai tare în umbra stâncii și se rugă – nu cuiva anume – ca făpturile care treceau călare pe catâri prin trecătoarea de dedesubt să nu privească în sus. Îl dureau mâinile, iar mușchii picioarelor și ai spatelui îi tremurau de oboseală. Ţesătura subţire a robei de ceremonii fâlfâia în jurul lui în bătaia vântului rece și prăfos. Riscă o privire către cărarea de dedesubt. Continuă lectura

Viitoare apariții SF & Fantasy (și nu numai) IX: Toamnă-Iarnă 2016 – Grupul Editorial Art

Editura Paladin:

David Brin – Existență, 2 vol. (Existence, 2012), hardcover, colecția Science Fiction Masters, traducere de Ona Frantz.

În viitorul apropiat, omenirea a trecut de câteva ori pe lângă extincție. A fost realizată inteligența artificială, care deocamdată nu pare să reprezinte o ameninţare pentru rasa umană. A avut loc un incident nuclear îngrozitor, dar umanitatea a supraviețuit. Cu fiecare dezastru evitat, șansele de atingere a unui viitor măreț par să crească… până când de pe orbita Pământului este recuperat un obiect extraterestru străvechi care ascunde un adevăr teribil despre natura universului.

Fiinţa trasa o imagine – o ideogramă – într-un stil cursiv, cu aspect arhaic. Era un simbol complicat, care conţinea cel puţin douăzeci de trăsături… Deopotrivă minunat de simetrică şi totuşi colţuroasă, ameninţătoare, îi ţintuia privirea şi făcea să-i bubuie inima în piept. Xiang Bin nu cunoştea litera aceea. Dar orice om cu o cât de vagă cunoaştere a limbii chineze ar fi recunoscut radicalul – simbolul-nucleu – pe baza căruia era construit. Pericol! Continuă lectura

Noutăți Editoriale 11 – Grupul Editorial Art, partea I: Editura Paladin (Mai – Septembrie 2016)

Fahrenheit 451

Ray Bradbury – Fahrenheit 451 (Fahrenheit 451, 1953)

Fahrenheit 451 este una dintre cele mai percutante distopii imaginate vreodată. Într-o societate de consum, golită de orice repere valorice, oamenii sunt supuși unei neîntrerupte spălări pe creier, iar arderea cărților devine metafora supremă a pierderii identității. În romanul său, Ray Bradbury imaginează o nouă față a totalitarismului, completând astfel universurile create de George Orwell sau Aldous Huxley. Continuă lectura