Interviu cu Johana Gustawsson, autoarea romanului „Block 46”

La o săptămână după Bookfest, am fost invitat de către Bogdan Hrib la prima ediție a festivalului de literatură polițistă, crime, mystery & thriller „Misterele Bucureștiului”. Cum deja stabilisem cu Bogdan Hrib, directorul editurii Tritonic, să realizez un interviu cu prima autoare străină tradusă de editura Tritonic după o pauză de câțiva ani buni, spre seară, la subsolul Muzeului Național al Literaturii Române, după lansări, discuții, cărți și autografe, plus o plimbare până la Teatrul Național București și înapoi, am stat de vorbă cu autoarea franceză cu origini catalane și soț suedez stabilită la Londra. O discuție fascinantă, deschisă, prietenoasă, nicidecum scorțoasă și plină de miez, cum sunt cele „oficiale”. Ce a ieșit, vedeți în continuare.

1) De ce o poveste cu personaje atât de diferite între ele? Suedezi, francezi, canadieni, englezi și așa mai departe?

Johana Gustawsson: Ei bine, cred că este o imagine a vieții mele. M-am născut în sudul Franței, într-o familie originară din Valencia, însă bunicul avea origini catalane, și m-am îndrăgostit de un suedez și m-am mutat la Londra, iar cei trei fii ai mei sunt născuți la Londra, așa că atunci când… Ei bine, la început lucram pe post de ghost-writer, și-n felul acesta m-a descoperit editorul meu francez, care a remarcat un text al meu și i-a plăcut enorm, așa că mi-a sugerat să scriu un text propriu, că vrea să mă lanseze pe cont propriu, deci îți imaginezi bucuria mea, iar ea mi-a zis că trebuie să scriu o poveste care este despre mine, iar eu am zis că ce-i cu mine, ce pot să scriu despre mine, iar ea mi-a zis să mă gândesc nițel, iar eu nu știam ce să fac, ce să scriu; apoi ea a venit la Londra ca să mă vadă, căci mie mi se născuse primul băiat și nu puteam călători, iar apoi am zis: sunt o franțuzoiacă ce trăiește la Londra alături de un suedez, și ea s-a uitat la mine și mi-a zis: Ei, vezi? E o viziune europeană și noi încă n-am avut așa ceva, și asta ești tu, poți vorbi despre asta, despre modul în care faci față unei culturi care este foarte diferită de a ta, pentru că eu sunt mediteraneană, vorbim mult cu mâinile, vorbim tare și soțul meu e suedez, iar suedezii au un mod foarte diferit de-a se descurca în viață față de noi, lor nu le place să discute despre problemele lor, nu le place să se certe și așa mai departe.

Așa că, da, în principiu, am scris despre ceva care era extrem de asemănător cu persoana care sunt eu și sunt atât de multe lucruri despre care se poate discuta: viziunea mea de cetățean francez față de o cultură scandinavă este de-a dreptul unică și asta îmi transformă stilul, îmi face cărțile diferite, într-un fel, pentru c-a fost o voce și o viziune nemaiîntânite până atunci.

2) Care este punctul central de la care a pornit povestea?

Ei bine, totul a pornit de la bunicul meu. Deci a fost faptul că, în principiu… De fapt, totul a început cu tatăl meu, care suferise un atac de cord, așa că am fost nevoită să călătoresc în sudul Franței fără să știu dacă mai trăia sau nu, iar eu voiam, totodată, să-l facă să răspundă încă o dată la întrebarea de ce un bărbat care era, în mod clar, o ființă omenească fantastică, pentru că fusese să lupte în război pentru libertate, bunicul meu luptase pentru libertate, fusese sculptor în lemn, nu fusese un tip educat, fusese cineva care credea în Republică, în democrație, în egalitatea dintre oameni, și el mersese pur și simplu să lupte pentru toate astea, însă, totodată, nu reușise să fie și un tată pe măsură? Nu avea sens, pur și simplu. Însă atunci când am început să plonjez mai adânc în povestea lui, care reprezintă o parte importantă din istoria Celui De-al Doilea Război Mondial, a ceea ce s-a întâmplat în lagărele de concentrare, mi-am dat seama că nu e de mirare că cineva care fusese acolo rămăsese atât de afectat și îi fusese atât de greu să-și arate iubirea față de un fiu care i se născuse la doi ani după ce se întorsese din război, să aibă grijă de el, căci el rămăsese cu multe cicatrice, profund traumatizat până la finalul vieții. În fiecare noapte țipa cuvinte germane și-a refuzat ca cei doi copii ai săi să învețe germana: spunea că e o limbă rece, că e limba barbarilor, pentru că așa fusese modul de-a percepe, de-a asculta acea limbă, de aceea, în cartea mea, am un personaj, un tip deportat, care repetă în minte niște poezii despre un poet german, pentru a nu fi… să zicem, asociat cu o limbă barbară.

3) Care sunt scriitorii și scriitoarele care te-au inspirat  să începi să scrii? Ai scriitori preferați care te inspiră, în ale căror opere găsești idei interesante, pe care să le folosești și tu?

În primul rând, când am început să scriu literatură polițistă, am fost inspirată de Agatha Christie, pentru că pe ea am citit-o prima oară. Am citit-o foarte devreme. Totul este despre psihologie, e ca un joc, de fapt, când o ai pe Agatha Christie ai un grup de oameni și oricare dintre ei ar fi putut comite crima, iar unul dintre ei chiar a comis-o, ceea ce e un joc al minții, cum se spune în engleză, și de aceea ador scrierile Agathei Christie, pentru că, în același timp, are jocurile acestea de logică, așa cum e cazul în romanele cu Miss Marple sau Poirot, atenția aceasta la detalii, la cel mai mărunt detaliu, așa că și eu însămi, păstrând nivelul, încerc să mențin atenția la detalii când creez o intrigă, încerc să creez un joc pentru cititor, astfel încât cititorul să poată ghici ce se întâmplă.

4) Însă, cu toate astea, știm, sau credem că știm cine este criminalul.

Da, exact, însă, de fapt nu știi, de aceea îmi place să cred că mi-am făcut bine treaba când am scris această carte. De aceea zic că Agatha Christie m-a inspirat, în primul rând. Însă am citit și foarte mulți scriitori scandinavi, precum autori din anii șaptezeci, sau Henning Mankell, deci ei au fost, în principiu, întemeietorii curentului nordic noir, însă am citit și câțiva autori americani. Am descoperit-o pe Mary Higgins Clark, cred că aveam vreo zece ani, dar nu mai rețin titlul, cred că se numea „La nuit de renard” în franceză, parcă a câștigat și un premiu (Notă: Este vorba despre „A stranger is Watching”, apărută și la noi, cu titlul „Străinul care stă la pândă”, am descoperit acest lucru când transcriam interviul), premiul pentru cel mai bun roman în Franța, în 1986, sau 1983, așa că atunci am început să citesc romane polițiste, apoi au urmat și alți autori scandinavi, după care o autoare americană, nu-mi mai aduc aminte numele, dar personajul ei principal se numește Kay Scarpetta (Notă: aici am completat-o eu, autoarea se numește Patricia Cornwell, evident, apărută și la noi). Da, o ador pe Patricia Cornwell, personajele ei sunt absolut minunate, iar asta se întâmpla în timpul examenelor… da, în timpul unor examene, în adolescență, iar eu nu mă puteam abține să nu-i citesc cărțile, și cred că personajele sale erau atât de veridice, încât mi se păreau reale, și de aceea consider că după ce am citit cărți de genul ăla, sau Agatha Christie, sau l-am cunoscut pe Wallander al lui Henning Mankell, acele personaje te conving că dacă vrei să scrii cărți memorabile, atunci trebuie să creezi personaje memorabile, puternice, de care să-ți aduci aminte, să te îndrăgostești de ele, să devii dependent, să vrei să ieși la o pauză de cafea cu ele, ca să discutați împreună despre ceva, să beți ceva împreună, de aceea le imprim atâta empatie și personajelor mele, ca să le fac cât mai reale, cu calități și cu defecte.

5) Și totuși, cred că unii scriitori, cum ar fi, de exemplu, Patricia Cornwell, aveau câteva clișee, precum, în final, aproape de fiecare dată, criminalul, ucigașul, începea un joc de-a șoarecele și pisica cu personajul principal.

O, da, dar asta pentru că așa scria ea, așa se scria pe atunci, în anii nouăzeci, și foarte puțini renunțau la ele. Unul ar fi Thomas… Harris, da, Thomas Harris, Robert Harris scria cu totul altceva, dar da, și ei scriau genul ăsta de povești, cu excepția poveștii din „Tăcerea mieilor”, care a fost ceva cu totul și cu totul diferit. Da, în anii nouăzeci erau câteva clișee, însă atunci când le citeam, nu vedeam aceste clișee, nu le observam, poate pentru că eram foarte tânără și mă bucuram de ele, cu toate că erau destul de întunecate, iar crimele erau foarte dure. Dar pentru o cititoare tânără, ca mine… Ei, și n-am citit de-atunci o carte de-a ei. Cred că am citit cinci sau șase romane de-ale ei, apoi l-am descoperit pe Harlan Coben, la începutul anilor 2000, când citeam deja în engleză, îmbunătățindu-mi astfel limba engleză

6) Ce te-a determinat să începi să scrii ficțiune și, mai ales, romane polițiste?

Hmm… ei bine, e o chestie amuzantă, pentru că atunci când am început să scriu, când am început să scriu acest prim roman, am știut de la început că va fi crime. Eram o mare consumatoare de crime, dar cred că prima mea dragoste, cărțile care m-au învățat cum să scriu povești minunate sunt cele (bine, noi nu le zicem chiar așa) de „literatură albă”, literatură generală, citeam Balzac și foarte multă poezie, așa că după ce le citeam, sau după ce citeam 30 de pagini dintr-o astfel de carte, trebuia să-mi iau doza, eram la fel ca o dependentă, dintr-un roman crime. Deci chiar înainte să merg la culcare, după ce citeam cartea de literatură generală, trebuia să citesc și vreo 30 de pagini dintr-un roman crime. Era o dependență, eram dependentă de aceste jocuri ale minții, și cred că, atunci când a sosit vremea să scriu o asemenea poveste, nici măcar n-am stat pe gânduri, am știut de la început că vor fi niște criminali, o anchetă, totul a venit în mod automat, într-un mod foarte bizar, și cred că am scris, pur și simplu, ceea ce aș fi vrut să citesc.

7) Te întreb pentru că odată ce-ai abordat subiectul acestui prim roman, pornind de la povestea bunicului tău, ai fi putut scrie o biografie, un jurnal, literatură generală, pur și simplu. Ai fi putut câștiga și un premiu Goncourt, de ce nu?

Sigur, da, chiar așa, ce prostie din partea mea, ar fi trebuit să mă gândesc la Goncourt. Ei bine, nu, autorii de crime nu câștigă premiul Goncourt, au și ei premiile lor, însă nu se gândesc la Goncourt. Dar a fost un scriitor, Nicholas Mathieu, care a scris un roman polițist, bine, de fapt, noir, mai bine zis, care a câștigat apoi Goncourt…

8) Și Pierre Lemaitre, dar care n-a câștigat premiul pentru romanele sale polițiste, ci pentru un roman de război.

Da, exact. Am avut mereu ideea de-a amesteca două genuri. Chestia comică este că m-am distrat teribil când am scris părțile istorice. E ceva profund, să te scufunzi cu totul, de aceea și cititorii mei spun că atunci când citesc părțile despre trecut, simt cum pătrund în această lume, ceea ce e minunat, sincer.

9) O întrebare poate mai neobișnuită și sper să nu fie percepută ca spoiler, dar: De ce sunt omorâți copii și nu adulți? Acest lucru este destul de neobișnuit printre scriitorii de crime, nu?

Să fiu sinceră, cred că povestea merge mult în urmă, pe vremea când eram însărcinată cu primul copil; pe măsură ce dezvoltam povestea, mă gândeam la cele mai negre temeri ale mele, într-un fel, și cred că cea mai neagră temere, acum că am trei copii, nu unul, ar fi să-mi pierd copilul. Cred că n-ar putea exista o durere, o suferință mai mare decât să-ți pierzi copilul. Deci da, când am creat povestea… se întâmplă foarte des, într-un mod aproape cathartic, aș putea spune, să-ți inserezi propriile temeri interioare, să-ți exorcizezi temerile prin aceste scrieri.

10) Nu cumva e o formă de tortură?

Ăă, poate că este. Am o minte foarte vizuală, pentru că, atunci când scriu, văd scenele în fața ochilor, le văd pe măsură ce le scriu. Așa că atunci când scriam despre acei băieți, cum erau îngropați în Hampstead… eu însămi locuiesc în Hampstead, chiar vedeam cum acei băieți erau îngropați, acoperiți cu pământ… părul lor plin de țărână, o imagine de-a dreptul înfricoșătoare.

11) Și totuși, criminalul spune că îi eliberează… pentru că sunt copii care provin din familii cu probleme.

Da, exact, îi salvează, și acesta e modul în care gândesc criminalii, au un mod de-a vedea lucrurile, în care realitatea este complet distorsionată. Ei consideră că victimele trebuie salvate, că vor să fie salvate. Și de aceea, criminalii cred în propria lor realitate, pe care și-au creat-o ca să-și explice faptele. Iar pentru unii, e chiar mai rău, ei chiar vor să ucidă.

12) De ce personaje principale cu totul diferite? Există totuși prea mulți detectivi bărbați alcoolici și divorțați?

O, da, exact asta mi-am zis și eu. Nu mai voiam alții în plus. (Eu: Deși îți place totuși să citești astfel de povești). Da, îi ador pe Jo Nesbo și personajul său, Harry Hole, îi ador, pur și simplu, însă am vrut să fac altceva. Mi-am zis că voi oferi o voce sexului meu, femeilor, deoarece cred că noi, femeile, suntem extrem de capabile, suntem organizate, avem chestia aia, emoția puternică, și cred că ne putem descurca cu astfel de situații foarte bine. Și iată, Emily Roy a fost inspirată de un profiler femeie foarte celebru din Africa de Sud. Nu știu dacă ai auzit de celebrul caz al lui Oscar Pistorius (Eu: Ba da, e cel care și-a omorât iubita). Da, exact. Ei bine, ea este mătușa lui Oscar Pistorius. A activat ca profiler în anii nouăzeci și a fost cel mai celebru profiler din Africa de Sud. Nici nu mai știu câți criminali au fost condamnați cu ajutorul ei. Africa de Sud are o mulțime de criminali în serie. Da, sunt foarte mulți. Și acești criminali trec granița interrasială, ceea ce se întâmplă extrem de rar, de obicei, ucid albi, negri, copii, nici măcar nu au tipare, ceea ce e cu atât mai înspăimântător, iar ea a arestat o mulțime de criminali. Era extrem de respectată în cadrul poliției, ținând cont că era femeie, însă avea o viziune mistică în această privință, de exemplu, când sosea la locul unei crime, îl putea simți pe criminal, zicea că vede ceva negru, o gaură (Eu: la fel cum vezi în CSI)… Da, exact. Ea era exact așa, simțea sufletul ucigașului în serie, avea un fel nițel mistic de-a trata, de-a rezolva cazurile, însă era, de asemenea, și foarte experimentată, înzestrată, doar a arestat atâția tipi, la urma urmei.

Deci, în principiu, am citit o carte despre ea, scrisă de unul dintre scriitorii noștri specialiști din Franța în astfel de povești, Stéphane Bourgouin (Micki Pistorius une femme sur la trace des serial killers), apoi Bourgouin a dat publicității câteva casete video cu ea, căci o filmase în 1992 sau 1994, și am putut-o vedea. Iar când am văzut-o, m-am gândit: trebuie să scriu despre un personaj exact ca ea. Doamna aceea avea aspectul unei profesoare englezoaice: avea o fundă exact ca a mea, era îmbrăcată cam cum sunt eu acum, o coafură cum erau coafurile în anii nouăzeci, și vorbea exact cum ți-o descriu, ziceai că se pregătea să meargă să le predea elevilor, însă era, de fapt, un profiler feroce, redutabil, era senzațională. Am zărit o putere în ea pe care am vrut s-o recreez într-o femeie, mi s-a părut fascinant să văd un asemenea contrast la un om, chiar nu te așteptai ca o femeie ca ea să facă treaba pe care o făcea ea. Așa am creat-o pe Emily.

Iar Alexis (Eu: Ești tu?). Râde. Un pic, da. Ea are un echilibru de blândețe pentru Emily, e cea care echilibrează balanța, care o completează pe Emily. Ea e tot ceea nu este Emily, care e asocială, n-are familie, îi place să umble singură, e un personaj foarte dificil, e foarte înzestrată, însă e și foarte dificilă. (Eu: Poate a văzut prea multe lucruri.) Da, cred că da. (Eu: Poate la mijloc e și bebelușul pe care l-a pierdut.) Da, cu siguranță e și asta. Așa sunt unii oameni. Sunt sigură că a avut o copilărie dificilă, de asta mă voi ocupa în volumul patru. (Eu: Asta era una dintre întrebările următoare, dacă vei săpa mai adânc în trecuturile celor două personaje principale. Căci bănuiesc că n-ai făcut-o în volumul doi sau trei.)

Nu, n-am făcut-o. În volumul doi apar noi personaje, dar nu pot dezvălui mai multe, dar tot îi mai ai pe Alexis, Emily, Backstrom, dar vei da și peste personaje noi. (Eu: Deci nu l-ai abandonat pe Backstrom.) Nu, firește că nu, am și eu două personaje masculine și să renunț la ele? Și-n plus, îmi place Olofsson foarte mult, în ciuda faptului că e atât de incorect politic, dar da, voi săpa mai adânc în trecutul personajelor. Nu-ți pot spune când, căci ar însemna să stric plăcerea lecturii, dar da, vei afla mai multe. Eu, ca cititor, aș dori foarte mult să aflu mai multe detalii, în special pentru că Emily este atât de misterioasă, te tot face să te întrebi ce i s-a întâmplat de a ajuns în halul ăsta.

13) De ce Falkenberg?

Aha. Deci, când a sosit momentul să scriu povestea pe care o aveam în minte, îmi doream enorm de mult să scriu despre Suedia, pentru că, așa cum spuneam la începutul discuției noastre, e vorba despre o poveste spusă de o franțuzoaică despre cum vede ea cultura suedeză, unde e vorba de gheață și înălțimi, așa cum îmi place să glumesc adesea. Deci, în principiu, Falkenberg e locul în care soacra mea are o casă, lângă mare, unde îi place să vină ca să schimbe peisajul, iar soțul meu s-a născut în apropiere, tot pe coasta de vest. Așadar, după ce mi-am cunoscut soțul, am început să mergem des la Falkenberg, de 2-3 ori pe an, așa că m-am îndrăgostit de acel loc. Deci, când a sosit vremea să scriu cartea, mi-am zis că trebuie să scriu despre un loc pe care-l cunosc, de care m-am îndrăgostit, mai ales că nu se mai scrisese despre acel loc, deci m-am gândit c-ar fi locul perfect, spunându-mi, totodată, că e un loc cu care cititorii nu sunt familiarizați, pe care le va fi greu să-l găsească. (Eu: Le e mai ușor scriitorilor să scrie despre locuri pe care le cunosc foarte bine.) Da, le este, chiar le este. Deși ne este foarte ușor să găsim locuri pe Google Maps, nu e același lucru. Mergând acolo, simți vibe-ul, atmosfera, mirosul, oamenii, totul, portul acela micuț, unde este găsită Linnéa, am fost în el în toate anotimpurile, știu cum se reflectă soarele în apă, am văzut marea în toate anotimpurile, pot descrie atâtea lucruri legate de el, cum se pleacă arborii în vânt, deci pentru mine a fost întotdeauna mult mai ușor să scriu despre locuri pe care evident le cunoșteam foarte bine, însă asta nu înseamnă că nu-ți poți pune imaginația la treabă. Cred că-l poți face pe cititor să surprindă esența locului (Eu: Cum e cazul lui Hampstead.)… Da, doar locuiesc acolo, m-am plimbat prin acea pădure, nu știu cât de des, deci da, cred că e mai ușor să-l iei pe cititor de mână și să-i arăți locurile.

De multe ori, locurile din poveștile imaginate de scriitori sunt ele însele personaje principale. Pentru mine, Falkenberg e un personaj, la fel și Londra. Nu știu cum e în română, însă în franceză, Londra e o doamnă, e un personaj în sine: plouă, e ceață, e un personaj, e un vibe în Londra, în timp ce în Falkenberg este nemișcarea.

(Eu: Te-am întrebat pentru că nu e un loc cu mai mult vino-ncoace, Stockholm sau Malmo, e un loc ceva mai neobișnuit.) Chiar este, Falkenberg e o stațiune pentru vacanțe, deci oamenii vin de la Stockholm la Falkenberg ca să vadă marea, e foarte cunoscut, cu plaje multe, și toți din Suedia cunosc Falkenbergul. A fost oarecum la fel cu Fjallbacka din romanele Camillei Lackberg, nimeni nu cunoștea acel loc înainte să-l facă ea celebru. Iar eu am mers să văd Fjallbacka, datorită ei.

14) Ai fost vreodată contactată de un traducător care nu înțelegea anumite aspecte ale cărților tale sau ca să-ți ceară informații cu privire la ele? Pentru că aceste culturi, mai ales cea românească, sunt destul de diferite de ce cunoști tu…

N-am întâlnit traducători care să nu înțeleagă anumite părți. Am avut în schimb conversații, cum am purtat, spre exemplu, cu Claudia (Dionise) despre un anumit cuvânt, o expresie pe care o folosești în discuție, mai ales că o folosim în sudul Franței, așa că pentru ca ea să o poată traduce, trebuie mai întâi să o înțeleagă; ea îmi spunea un cuvânt și-mi oferea un echivalent în engleză și mă întreba dacă eu consider că se potrivește, că e corect, era foarte atentă la detalii, la nuanțe, să se apropie cât mai mult de ce voiam eu să spun; de exemplu, saltelele din blockuri, pe care dormeau deținuții din lagărele de concentrare, erau umplute cu ceva denumite paiasse, paie adică, sau dacă să păstrăm cuvântul block exact așa cum era, dar nu m-a contactat nimeni ca să mă întrebe chestiuni legate de intrigă; ceea ce am avut totuși au fost discuții cu editorul american, care a vrut să mai tai din scenele de sex, pentru că acestea sunt un subiect sensibil, deci, vezi, sunt diferențe legate de cultură.

15) Care este însemnătatea cutiei pe care Emily o îngroapă alături de celelalte la sfârșitul poveștii?

Ah, da, cutiuța. Cutiuța este locul în care Emily își așază ancheta, cazul. Firește, este vorba de o metaforă, care simbolizează modul în care ea se detașează de caz când ajunge acasă, trebuie să se curețe, să-și elibereze mintea, să scape de ancheta în curs: am închis cutia, am închis cazul, nu mă mai gândesc la el, ci la mine, la echipă, la planurile mele, la ce ziar voi citi, la familia mea, este modul ei de-a scăpa de toate. Are un job de care-i este foarte greu să se detașeze, și trebuie să menționeze acel faimos profiler sud-african, care a fost nevoită să divorțeze de soțul ei, pentru că n-a mai putut face față părții sentimentale, n-a mai putut rămâne alături de cineva din cauza atâtor orori pe care le văzuse, la fel cum a pățit bunicul meu în lagărul de concentrare.

16) Aceste personaje principale apar și în cel de-al treilea volum scris de tine? Mai au ele și alte povești de spus?

Da, sunt deja în volumele 2 și 3 și cu siguranță vor fi și în volumul 4, pe care voi începe să-l scriu foarte curând. De fapt, planul meu era să scriu două romane doar, nicidecum să încep o carieră de romancieră, însă cu siguranță nu sunt pregătită să o termin cu ele, m-am atașat prea tare de fetele mele, sunt aproape precum copiii mei; în timpul concediului de creștere a gemenilor mei, parcă abia așteptam să încep iar să scriu povești cu ele, parcă erau un vechi prieten cu care abia așteptam să ies în oraș, la o băutură, ceva. Da, chiar vreau să mai petrec timp cu ele. Da, mai vreau să le am aproape. (Eu: Și pe criminali.) Da, și pe criminali, ăsta e genul meu.

17) De ce trecutul este atât de prezent în opera ta? Naziștii în „Block 46”, Jack Spintecătorul în volumul doi al seriei, „Keeper”?

Ei bine, e o întrebare foarte interesantă. Cred în psiho-genealogie, în faptul că ceea ce li s-a întâmplat părinților și bunicilor tăi și secretele pe care le-au păstrat față de tine au un impact asupra ta. Chiar cred asta. Există o carte minunată numită „Un secret”, dar nu-mi mai amintesc numele autorului (ceea ce e cu adevărat neplăcut pentru un autor), care se petrece în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cu un băiat care nu creștea așa cum trebuie, era foarte slab, iar asta se întâmpla deoarece părinții lui nu-i dezvăluiseră un mare secret de familie, dar atunci când află secretul, practic înflorește. Cred că secretele afectează familia, la fel cum s-a întâmplat cu bunicul. Trecutul ne modelează viitorul, ceea ce e fascinant. Criminalii nu se nasc criminali, au fost molestați, deși nu toți, unii sunt mai puternici și așa mai departe. Însă o mulțime de criminali în serie au suferit traume în copilărie. Familia mea a crezut și crede în continuare în Freud și Jung, că trebuie să descoperim rădăcina problemei ca să o putem rezolva. Consider că dacă cineva a ales o anume cale, el a ales-o pentru că așa a fost educat, și că națiunile, popoarele se comportă exact la fel ca indivizii. Provin, de exemplu, din Catalonia, și stau și mă întreb de ce sunt atât de mândri de limba lor? Pentru că ea a fost asuprită secole la rând. Cred că tot ce se întâmplă în istorie are un răspuns în trecut. Și cunoscându-ți trecutul, îl poți accepta, digera. Și trebuie să privești în trecut pentru a accepta viitorul.

18) De ce aceste întorsături de situație (trucuri) la finalul poveștii? Ca să șochezi, ca să fii mai originală? Pentru c-am scris, în recenzia lui „Block 46”, că, până la un anumit punct, chiar aș fi înțeles motivațiile ucigașului.

Nu știu dacă am vrut neapărat să șochez. Din punctul meu de vedere, cred că pur și simplu aceasta a fost calea firească a personajului. E clar, când am început să scriu cartea, mi-am zis că voi folosi și niște întorsături de situație, ca să-mi surprind cititorii. Există totuși o idee care m-a surprins și pe mine, pe care n-am avut-o de la început, a fost o schimbare de planuri, să zicem. Dar e adevărat că, atunci când îmi scriu cărțile, îmi doresc ca cititorii să rămână surprinși: Ce? Hai, chiar așa? Dar nu să vreau să șochez. Bine, șochez poate prin descrierea cadavrelor, a crimelor, lucruri care nu pot fi evitate,  dar vreau mai degrabă să surprind, să-i fac pe cititori să se mire că n-au văzut indiciile, că nu s-au prins etc.

Cred că acum suntem obișnuiți să urmărim o mulțime de seriale polițiste, nu mai e ca înainte; avem cititori foarte antrenați, care rezolvă cazul; deși a apărut un nou curent în Marea Britanie, numit „cozy crime”, gen Agatha Christie, cu indicii la vedere și cazuri ușor de rezolvat.

Referitor la motivațiile criminalului, da, primesc adesea o astfel de întrebare: da, până la un anumit punct, se poate înțelege motivația, ce l-a adus în stare să ucidă atâția copii. Nu spun că ce face el e corect, însă dacă înțelegi povestea lui Erich, înseamnă că ai o anumită calitate: ea se numește empatie.