Semnal editorial 304 + Fragment în avanpremieră: Tony Mott – Ultima vară otrăvită

Ar putea fi o imagine cu cer, monument şi text care spune „MYSTERY TONY MOTT AI treilea volum din seria Gigi Alexa Ultima vară otrăvită Ai grijă cu cine bei un pahar! Nu cumva să ie cel din urmă!”

Ultima vară otrăvită

Al treilea volum din seria Gigi Alexa

Ai grijă cu cine bei un pahar! Nu cumva să fie cel din urmă!

Pentru Gigi Alexa 2020 nu e un an perfect. Nici măcar pe aproape. Parcă nu-și găsește locul în actuala ei relație cu un medic ginecolog și gândul de a începe un doctorat în Olanda e din ce în ce mai puternic. Dar la Brașov o nouă crimă o readuce în echipa investigatorilor condusă de Matei Vălean, mai vechiul ei… prieten. Iar călătoria la Groningen îi pune în brațe trei dosare nerezolvate, aparent fără nicio legătură între ele. Deși ancheta de la poalele Tâmpei bate pasul pe loc, cu piste false și încurcături birocratice, Gigi pare că zărește un element comun al tuturor crimelor. Și jocul devine periculos, pentru că ucigașul este aproape, foarte aproape. 2020 nu a fost cel mai bun an pentru nimeni. Dar la Brașov oare cine va scăpa cu viață?

Un nou roman marca Tony Mott,  o Gigi Alexa aflată la o mare răscruce, un Brașov în plină pandemie, o intrigă cu nenumărate răsturnări de situații, dialoguri rapide și acțiuni neașteptate. O bucurie pentru cititorul de mystery & thriller. De înghițit pe nemestecate!

Bogdan Hrib

Volumul se poate precomanda pe libris.ro din 24 mai 2021 și se va livra după lansarea de la Brașov din 8 iunie 2021

Colecția Mystery & thriller

Format 13 x 20 cm

274 pagini

ISBN 978-606-749-541-6

Iunie 2021

Preț 39 lei

Capitolul 2

Adriana Moga, Brașov, 23 mai 2020

            Oamenii au continuat să se bucure, să se întristeze, să plângă și să râdă, atât cât au putut. Mulți au făcut din fricile lor arme cu care i-au atacat pe cei din jur. Dar viețile celor mai mulți dintre ei au mers înainte, chiar dacă au fost limitați să stea înăuntru.

            Îndemnul de a nu ieși din casă se auzea încă în unele seri din mașinile de poliție, când dădeau ture prin oraș. Claxonul acela înfundat și urletul „pentru siguranța dumneavoastră, rămâneți în casă” creau și mai multă panică.

            Dana Baciu împlinea 30 de ani și a vrut să marcheze cumva momentul, a chemat-o în vizită pe cea mai bună prietenă și au desfăcut o sticlă cu șampanie. Apoi pe a doua.

Continuă lectura

Semnal editorial 220 + Fragment în avanpremieră: Dănuț Ungureanu – Ia-le viețile, Angel! & Octave von Broda – Ne vom întâlni de Crăciun

Prezentare:

Umblăm după un băiat care înoată în lume ca peștele prin apă. Îi găsim numai urmele, din când în când, urmele unei lighioane scăpate din iad. Firește că nici noi nu suntem îngeri.

Nu ne urăște, nu se teme, nu ne îndrăgește. Ne bagă în seamă doar cum cercetezi vremea, când pleci de-acasă. Dacă stă să plouă, iei o umbrelă. Dacă e soare, îți pui ochelari fumurii. Dacă bate vântul, ridici gulerul hainei.

Foamea l-a chinuit până a putut să țină cuțitul, să-și taie singur felii din orice și-a dorit. El trebuia să se ivească pe lume. Când lași un morman de gunoi să sporească, după o vreme el prinde viață. Ceva rău crește acolo.

Până la urmă însă, o să-l găsim. Anchetele, ca toate șaradele, au haz doar cât îți bați capul cu ele. Și mai ales dacă nu iei regulile prea în serios…

Colecția Mystery & thriller

Serie de autor

Format 13 x 20 cm.

ISBN: 978-606-749-510-2

252 pag

Noiembrie 2020

Pret 35 lei

FRAGMENT

Pare că a venit, în sfârșit, ziua cea mare. Lui Roemeen i-ar fi ușor să se ducă la unul din gardieni și să-l avertizeze cu privire la cele ce urmează. Ar fi separați, iar pe el l-ar duce de unul singur în celulă, chiar dacă nu l-ar crede. Paza bună trece primejdia rea.

Dar mâine? Dar restul zilelor? E de-ajuns să te arăți slab o dată, ca să stârnești haita de hiene. Te halesc în câteva secunde și nici nu spală vasele.

Apoi, nu așa merg lucrurile. Noi suntem dintr-o lume, a noastră. Gardienii – din alta, a lor. Cele două lumi se întrepătrund, însă nu se amestecă.

Roemeen își întinde nonșalant ciolanele în soarele generos. Inspiră cu voluptate aroma șesului care se întinde dincolo de zid. În turnul de pază, unul din oamenii înarmați îl urmărește invidios. Regulamentul nu-i dă voie să să se întindă și el.

Deținutul pornește hotărât spre intrarea clădirii, înregistrând tot ce se petrece în jurul său, micile schimbări în grupurile tradiționale, vorbele, gesturile. Când mai are vreo cinșpe metri până la ei, frățiorii Destani, care până acum șezuseră pe vine, cum or fi obișnuiți pe la ei, prin Albania, se ridică încet.

Lui Ilir abia a început să-i mijească o mizerie de mustață, de care pesemne se arată mândru fiindcă își tot trece limba peste ea. Agim, primul născut, e mai mare cu vreo zece anișori.

– Destani, vorbește Roemeen, nu prea tare, să nu-l audă gardianul cel mai apropiat.

Tânărul își umflă pieptul strâns într-un maieu gen Bruce-Willis-greu-de-ucis, evidențiind rezultatele orelor de tras la fiare.

– Care-i treaba, rumânu cacat? Ilir se borșește într-o neerlandeză aproximativă, rezervată mai degrabă comunicării cu paznicii decât cu pârnăiașii de prin curte, ca să-i arate că nu dă doi bani pe renumele lui de dur.

„Roemeen” i se zice de multă vreme individului cu dantură integrală de oțel, dinainte să nimerească aici, la Sainte-Agathe. Și, firește, tot ce-i scris în dosar ajunge iute la urechile cui e cel mai tare din pușcărie, angajat ori pensionar. Tocmai de-aia, albanezul mucos nu vrea să-i rostească porecla, care ar suna ca un fel de rang.

– Taci, găoază, îi răspunde Roemeen, în aceeași limbă amestecată, scuipând într-o parte. Nu vorbesc cu tine, copil de muci. Agim, bărbate, cu tine am ceva.

Și rânjește, dezvelind treizeci de colți scânteietori, care-au băgat spaima în floarea pușcăriilor belgiene. Cei aflați la mai puțin de trei, patru metri, se dau un pas în spate. Cei mai de departe, simțind că se petrece ceva, se apropie. Răfuieli se petrec destule, într-un fel sau altul, însă asta promite să fie ceva de soi, un fel de finală la categoria grea.

– Ce vrei? spune Agim cu un soi de blândețe, care numai pe unul bătut în cap ar putea să-l înșele.

Roemeen își dezbracă bluza încet, ca un stripper, îngăduindu-le tuturor să-i evalueze brațele subțiri, dar vânjoase, acoperite cu tatuaje de Rahova. Beciul, nu cartierul.

Agim Destani râde sincer, imitat de câțiva din public.

– Ne-ai adus nește oscioare pentru câini? Ori vrei la mâncare, rumânu?

Alte râsete.

– Nu vreau de mâncare, Agim, urmează Roemeen calm. Vreau să rezolvăm ce cauți tu, între noi, ca bărbații. Nu mai împinge în față copilul ăsta jegos, fără pulică în nădragi. Poate pățește ceva.

Atâția ani prin pușcării i-au adus, pe lângă liniște, niște simțire bună să citească oamenii simpli, naivii, băietanii fără judecată. Iarăși a socotit bine.

Ilir scoate un muget și-l dă la o parte pe frate-său, care, ca forță, nu i se poate împotrivi. E de două ori mai solid.

– Tu… tu… eu… eu…

Și nu mai continuă, din cauza spumelor care-i umplu gura, dând pe dinafară la colțurile buzelor. Bagă în schimb mâna în buzunarul pantalonilor, dând la iveală periuța de dinți. Un sclav dintre deținuții pe care se bizuie a frecat-o nopți în șir de muchia unei plinte dure, transformând-o într-un șuriu primitiv, dar parșiv.

Roemeen a așteptat asta.

Totul se petrece în câteva secunde, fără mișcări bruște, fără zbierete care să atragă atenția gardienilor. De sus, omul cu pușca nu vede decât doi deținuți înjurându-se pesemne printre dinți, una din acele mici, nenumărate altercații pentru care nu se face gaură-n cer și nu merită să risipești un cartuș, mai ales dacă-l tragi în aer.  

Autor: Octave von Broda

Titlu: Și ne vom întâlni de Crăciun

Colecția: Cașmir (roman de dragoste)

ISBN: 978-606-749-511-9

Format: 13 x 20 cm

172 pagini

27 lei

Din 17 noiembrie 2020 în librării, precomandă pe libris.ro – Cărți cu autograf


Prezentare


Ea locuiește la București, el la New York. S-au întâlnit anul trecut, la Viena. Între timp, pandemia a lovit lumea și sentimentele lor sunt separate de peste 7.000 de kilometri și de apartenența la două lumi foarte diferite. Matthew este profesor universitar și nu crede în nimic, Estera lucrează ca editoare de carte și a fost crescută într-un mediu foarte religios. Vor reuși să se reîntâlnească până de Crăciun, așa cum îți doresc? Poate fi Brașovul locul care îi va aduce din nou împreună?

Semnal editorial 185 + Fragment în avanpremieră: Tony Mott – Toamna se numără cadavrele

Este posibil ca imaginea să conţină: plantă, copac, în aer liber şi natură, text care spune „R TOAMNA SE NUMĂRĂ CADAVRELE RRASOV TONY MOTT”

Toamna este un anotimp frumos.
Dar și periculos, mai ales în Brașovul în care trăiește Gigi Alexa. O altă poveste semnată de Tony Mott, care adaugă seriei un nou anotimp după Iarna crimelor perfecte.

O poveste într-o nouă cheie, un alt stil și o altă perspectivă. Neașteptată. Un roman polițist după toate regulile genului, plus aromă locală. De citit și de savurat! Bogdan Hrib

Gigi Alexa, înconjurată de vechii ei colegi și prieteni, își caută un nou partener? Politia e pusă în fata unor cazuri lipsite de sens și logică? Un asasin în serie se ascunde pe străduțele turistice ale Brașovului? Ar putea fi chiar cel de lângă tine? Gigi Alexa e prinsă într-un vârtej al vieții și al morții care nu pare să-i mai dea nicio șansă. Și totuși?

Toamna se numără cadavrele (fragment)

seria Gigi Alexa, cartea a doua


Capitolul 2 – UNU

Luna e ca un ac încovoiat. Când te uiți prin SkyView, ți-o arată plină, iar stelele există și dacă nu se văd. Cu telefonul, stelele se văd chiar și dincolo de nori, dacă ar fi, dar nu sunt, noaptea e senină. Ți le arată și dincolo de ziduri. Femeia ridică telefonul în direcția pădurii și vede constelația Leului. Îi place mult să o privească. Desenul de pe ecran arată un leu majestuos. Și-a descărcat aplicația când au fost Perseidele, la mijlocul lui august, tocmai pentru că nu se vedea nimic pe cer, așa că i-a plăcut să le vadă brăzdând ecranul. Și-a imaginat că e aproape același lucru, chiar dacă nu putea să le prindă cu ochiul liber, ele erau acolo și cădeau. Și-a pus o dorință. Ar fi vrut să aibă un copil și, dacă ar fi fost un băiat, i-ar fi plăcut să îl cheme Rasalas. E o stea din Constelația Leului.


De atunci se uită pe cer în fiecare seară, știe că e important să-ți exprimi dorința și să crezi în ea suficient. Și să se gândească intens, ca și când ar avea băiețelul deja.
Sughite. O pomenește cineva.

Strada e pustie și se vede Poarta Șchei în capăt. Ea urcă pe aleea de deasupra stadionului și o ia pe Lacea. Cimitirul eroilor e slab luminat, poate că ar fi bine dacă ar fi niște lămpi care ar lumina pietrele? Biserica Sfânta Parascheva e pe dreapta, clădirea se scaldă într-un galben lăptos, dar în curtea cu morminte e întuneric. Doar a mai trecut pe aici și nu i s-a întâmplat niciodată să audă sau să vadă ceva ciudat.


Pașii bărbatului din spatele ei sunt purtați de vânt, sunetul lor pare și mai pregnant din cauza ecoului. E sigură că e un bărbat după ritmul în care calcă. El vede cum îi strălucește părul în lumina felinarelor, de parcă ar prinde viață de fiecare dată când trece pe lângă un stâlp. Coama de păr blond și creț se transformă într-o aureolă, apoi pălește, până când luminează din nou la următoarea sursă de lumină. O însoțește până acasă.
În clipa în care ea se oprește, el se ascunde după o mașină. Ea întoarce capul și nu vede nimic, a ezitat până când a făcut asta, parcă a început să joace un joc.


Oare de ce nu pune cheile în buzunarul cu fermoar al genții? Iar le caută. Ea se sprijină cu umărul stâng de poartă și scotocește cu ambele mâini. A nimerit peste telefon, apoi i-a dat drumul la loc, ar putea să lumineze cu el în poșetă, poate că le-ar găsi mai ușor.


Liniștea bruscă o avertizează că ceva s-a schimbat. Pașii nu se mai aud. O pală de vânt îi ridică ușor rochia, aerul e ceva mai rece. Copacii din pădurea de deasupra foșnesc și i se face pielea de găină, simte din cap până în picioare frigul brusc. Dă să se întoarcă, dar bărbatul îi cuprinde mijlocul cu o mână, o trage cu spatele spre el, iar cu mâna dreaptă îi acoperă fața cu un material rece și urât mirositor. Încearcă să țipe, dar deschiderea gurii o costă, cârpa îi umple gura și sunetele sunt din ce în ce mai slabe. Simte o mână pe gât, încearcă să se zbată. Cheile zdrăngănesc în mâna străină, gâtul îi e liber din nou. Are impresia că se va prăbuși, dar, odată ce au intrat în curte, parcă se simte mai ușoară. Plutește, aproape că dansează, doar că muzica nu se aude.


E atât de întuneric încât nu se mai vede nici măcar o stea.

Lansare de carte: „Reziliență”, de Bogdan Hrib, la The Coffee Factory

Editura Tritonic vă invită la o nouă lansare de carte: romanul mystery & thriller „Reziliență”, de Bogdan Hrib.

Evenimentul va avea loc la „The Coffee Factory”, blvd. Regina Elisabeta nr. 54, București, sâmbătă 25 iulie, ora 10:10.

Invitați: Teodora Matei, Monica Ramirez, Dănuț Ungureanu și Bogdan Hrib.

Angajat să elucideze moartea fiicei unei important baron local, Stelian Munteanu este prins într-o complicată pânză de păianjen cu grave implicații geopolitice. Împreună cu experimentatul Tony Demetriade și tânăra Anabella Păduraru, poliția britanică și serviciile secrete românești investighează o serie de evenimente care par să ducă spre o criză fără precedent în Estul Europei. Personaje noi și vechi, răsturnări de situație, politică, corupție, iubiri și trădări, mistere aparent imposibil de rezolvat – toate se amestecă cu doze potrivite în acest nou roman semnat de Bogdan Hrib.

Lecturi 238: Bogdan Hrib – Reziliență

Bogdan Hrib – Reziliență (2020) 356p., TPB, 13×20, Tritonic, 2020, Colecția Mystery & Thriller, 34 (43) lei, ISBN 978-606-749-471-6

Descrierea editurii: „Angajat să elucideze moartea fiicei unei important baron local, Stelian Munteanu este prins într-o complicată pânză de păianjen cu grave implicații geopolitice. Împreună cu experimentatul Tony Demetriade și tânăra Anabella Păduraru, poliția britanică și serviciile secrete românești investighează o serie de evenimente care par să ducă spre o criză fără precedent în Estul Europei. Personaje noi și vechi, răsturnări de situație, politică, corupție, iubiri și trădări, mistere aparent imposibil de rezolvat – toate se amestecă cu doze potrivite în acest nou roman semnat de Bogdan Hrib.” Continuă lectura

Semnal editorial 153 + Fragment în avanpremieră: Marc Voltenauer – Cine a ucis-o pe Heidi?

O anchetă a inspectorului Andreas Auer.

Traducere din limba franceză de Claudia Dionise.

Marc Voltenauer, născut în 1973 la Versoix, este un autor elvețian de romane mystery & thriller.

„Prințul romanului polițist recidivează… Voltenauer înnegurează pistele pentru a menține suspansul pe parcursul unei povești eminamente elvețiene.”
Le Matin Dimanche,

Despre carte:
Un asasin ucide un politician în timpul unei reprezentații la Opera din Berlin. Următoarea sa destinație: Geneva. Apoi: Gryon. Este momentul în care în pașnicul sat încep să se producă evenimente dramatice, iar inspectorul Aeur trebuie să le facă față.

Personajul lui principal este inspectorul Andreas Auer, șeful poliției din micul sac de munte, pitoresc și destinație turistică (ski) Gryon.

Romanul a luat premiul POCKET 2019 pentru roman polițist în limba franceză.

FRAGMENT

 

„… pe măsură ce ne înălțăm, aerul devine mai iute și respirăm cu nesaț mirosurile puternice ale pășunilor și ale ierburilor alpine.”

Heidi, Johanna Spyri

Prolog

Gryon, vineri, 5 aprilie 2013

La volanul bătrânului său BMW, Andreas înlănțuia virajele, sfidând limitele impuse de drumul sinuos. La ieșirea dintr-o curbă, mașina șterse marginea prăpastiei. Nu-i păsa dacă ar fi fost luat de radar, dar un accident nu l-ar fi ajutat cu nimic. Se hotărî să încetinească. Radioul încă mai difuza cântecul lui Mylène Farmer, À quoi je sers. Refrenul pătrunzător îl făcea să vibreze pe dinăuntru, ca un ecou al propriei stări:

Mais mon Dieu de quoi j`ai l`air

  Je sers à rien du tout

  Et qui peut dire dans cet infer

  Ce qu`on attend de nous, j`avoue

Ne plus savoir à quoi je sers

Sans doute à rien du tout

Nimic. Andreas nu era bun de nimic, incontestabil. Tocmai fusese sunat de la spital. Ezitase să răspundă, lăsase să sune de câteva ori. Îi era teamă de ce era mai rău. Dar nu voiseră să-i spună nimic prin telefon. Doar să vină imediat. Continuă lectura

Lansările editurii Tritonic la Gaudeamus

STAND TRITONIC

Vineri 22 noiembrie

16.30 – Colecția SF & FANTASY – lansarea romanului JOD. Secretul discurilor, autor Andreea Tănăsescu. Participă: Andreea Tănăsescu, Ana Munteanu și Rebeca Cojocaru, editor Tritonic. 

17.30 – Colecția STUDII DE SECURITATE – lansarea volumului Analiza în intelligence: de la artă la știință, autor Irena Chiru, prezentarea celor mai recente volume ale colecției. Participă: Irena Chiru și Bogdan Hrib, editor Tritonic.

18.15 – Colecția ȘTIINTE POLITICE – lansarea volumului Ispita idealului. Despre lumile perfecte și cele ideale, autor Adrian Miroiu. Participă: Adrian Miroiu și Bogdan Hrib, editor Tritonic.

19.00 – Colecția COMUNICARE-MEDIA – Aniversare 20 ani: prezentarea volumelor Teatrul american la Hollywood, autor Monica Frunzaru, Y: Popular Culture, autor Andreea Mitan, Managementul informației în media, autor Raluca Petre, Eminescu orator. Strategii retorice în publicistică, autor Daniel Ciurel, Epistemologia comunicării. Știință, sens și metaforă, autor Mihaela-Alexandra Tudor. Participă: autorii, Pompiliu Alexandru și Bogdan Hrib, editor Tritonic.

Sâmbătă 23 noiembrie

Este posibil ca imaginea să conţină: text

12.00 – Colecția CAȘMIR – lansarea romanului Sună-mă mâine!, de Lucian-Dragoș Bogdan, prezentarea volumului colectiv Castele de nisip, coordonat de Teodora Matei și Lucian-Dragoș Bogdan, prezentarea volumului Seducția apei (ediția a II-a), autor Monica Ramirez. Participă: Teodora Matei, Monica Ramirez, Anamaria Ionescu, Dănuț Ungureanu, Daniel Timariu, Lucian-Dragoș Bogdan și Rebeca Cojocaru, editor Tritonic.

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

14.30 – Colecția LIT – prezentarea volumului de povestiri Kaleidoskop, autor Andra Samson. Participă: Andra Samson și Rebeca Cojocaru, editor Tritonic.

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni şi text

15.30 – Colecția SF & FANTASY – lansarea romanului Tenebre. Miercuri (seria Tenebre 3), autor Daniel Timariu, prezentarea romanului Elysium (seria Protectorii 3), prezentarea volumului colectiv Sub apa dragonului strâmb, coordonatori Teodora Matei și Lucian-Dragoș Bogdan, prezentarea volumului colectiv East of a Known Galaxy, volum coordonat de Daniel Timariu și Cristian Vicol. Participă: Rodica Bretin, Anamaria Ionescu, Monica Ramirez, Cătălina Fometici, Teodora Matei, Lucian-Vasile Szabo, Dănuț Ungureanu, Liviu Surugiu, Cristian Vicol, Daniel Timariu și Lucian-Dragoș Bogdan. 

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

16.15 – Colecția MYSTERY & THRILLER – lansarea romanului Legea Talionului (seria Sergiu Manta 3), autor Anamaria Ionescu, prezentarea volumului colectiv NOIR de Timișoara, coordonat de Daniel Timariu, prezentarea romanului Protocol 9 (seria Emma Moss 1), autor Monica Ramirez. Participă: Anamaria Ionescu, Monica Ramirez, Teodora Matei, Cătălina Fometici, Daniel Timariu, Lucian Dragoș Bogdan, Ciprian Baciu, Cristian Vicol, Lucian-Vasile Szabo și Bogdan Hrib, editor Tritonic.

17.00 – SERIA DE AUTOR Dănuț Ungureanu, lansarea romanului Experimentul Păpușa. Participă: autorul și Bogdan Hrib, editor Tritonic.

18.00 – Colecția MYSTERY & THRILLER – lansarea volumului Vacanțele unei dive. Crime și alte mistere investigate de Stella Marian-Harrington, autor Lucia Verona, prezentarea romanelor din serie: Crima de la jubileu, Crime la festival, Moartea vine la premieră. Participă: Lucia Verona și Bogdan Hrib, editor Tritonic. 

19.00 – Colecția COMUNICARE-MEDIA, lansarea volumului Jurnalismul convergent, autor Rodica Melinda Șutu. Participă: Rodica Melinda Șutu, Mihai Radulescu, Cristian Pantazi, Marian Voicu, Cristian Citre și Bogdan Hrib, editor Tritonic.

Duminică 24 noiembrie

12.00 – Colecția ISTORIE – lansarea volumului CONFESIUNI Dan. A Lăzărescu, volum îngrijit de Radu Țoancă. Participă: Radu Țoancă, Robert Șerban și Bogdan Hrib, editor Tritonic.

Interviu cu Johana Gustawsson, autoarea romanului „Block 46”

La o săptămână după Bookfest, am fost invitat de către Bogdan Hrib la prima ediție a festivalului de literatură polițistă, crime, mystery & thriller „Misterele Bucureștiului”. Cum deja stabilisem cu Bogdan Hrib, directorul editurii Tritonic, să realizez un interviu cu prima autoare străină tradusă de editura Tritonic după o pauză de câțiva ani buni, spre seară, la subsolul Muzeului Național al Literaturii Române, după lansări, discuții, cărți și autografe, plus o plimbare până la Teatrul Național București și înapoi, am stat de vorbă cu autoarea franceză cu origini catalane și soț suedez stabilită la Londra. O discuție fascinantă, deschisă, prietenoasă, nicidecum scorțoasă și plină de miez, cum sunt cele „oficiale”. Ce a ieșit, vedeți în continuare.

Este posibil ca imaginea să conţină: text

1) De ce o poveste cu personaje atât de diferite între ele? Suedezi, francezi, canadieni, englezi și așa mai departe?

Johana Gustawsson: Ei bine, cred că este o imagine a vieții mele. M-am născut în sudul Franței, într-o familie originară din Valencia, însă bunicul avea origini catalane, și m-am îndrăgostit de un suedez și m-am mutat la Londra, iar cei trei fii ai mei sunt născuți la Londra, așa că atunci când… Ei bine, la început lucram pe post de ghost-writer, și-n felul acesta m-a descoperit editorul meu francez, care a remarcat un text al meu și i-a plăcut enorm, așa că mi-a sugerat să scriu un text propriu, că vrea să mă lanseze pe cont propriu, deci îți imaginezi bucuria mea, iar ea mi-a zis că trebuie să scriu o poveste care este despre mine, iar eu am zis că ce-i cu mine, ce pot să scriu despre mine, iar ea mi-a zis să mă gândesc nițel, iar eu nu știam ce să fac, ce să scriu; apoi ea a venit la Londra ca să mă vadă, căci mie mi se născuse primul băiat și nu puteam călători, iar apoi am zis: sunt o franțuzoiacă ce trăiește la Londra alături de un suedez, și ea s-a uitat la mine și mi-a zis: Ei, vezi? E o viziune europeană și noi încă n-am avut așa ceva, și asta ești tu, poți vorbi despre asta, despre modul în care faci față unei culturi care este foarte diferită de a ta, pentru că eu sunt mediteraneană, vorbim mult cu mâinile, vorbim tare și soțul meu e suedez, iar suedezii au un mod foarte diferit de-a se descurca în viață față de noi, lor nu le place să discute despre problemele lor, nu le place să se certe și așa mai departe.

Așa că, da, în principiu, am scris despre ceva care era extrem de asemănător cu persoana care sunt eu și sunt atât de multe lucruri despre care se poate discuta: viziunea mea de cetățean francez față de o cultură scandinavă este de-a dreptul unică și asta îmi transformă stilul, îmi face cărțile diferite, într-un fel, pentru c-a fost o voce și o viziune nemaiîntânite până atunci.

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, stând jos şi interior

2) Care este punctul central de la care a pornit povestea?

Ei bine, totul a pornit de la bunicul meu. Deci a fost faptul că, în principiu… De fapt, totul a început cu tatăl meu, care suferise un atac de cord, așa că am fost nevoită să călătoresc în sudul Franței fără să știu dacă mai trăia sau nu, iar eu voiam, totodată, să-l facă să răspundă încă o dată la întrebarea de ce un bărbat care era, în mod clar, o ființă omenească fantastică, pentru că fusese să lupte în război pentru libertate, bunicul meu luptase pentru libertate, fusese sculptor în lemn, nu fusese un tip educat, fusese cineva care credea în Republică, în democrație, în egalitatea dintre oameni, și el mersese pur și simplu să lupte pentru toate astea, însă, totodată, nu reușise să fie și un tată pe măsură? Nu avea sens, pur și simplu. Însă atunci când am început să plonjez mai adânc în povestea lui, care reprezintă o parte importantă din istoria Celui De-al Doilea Război Mondial, a ceea ce s-a întâmplat în lagărele de concentrare, mi-am dat seama că nu e de mirare că cineva care fusese acolo rămăsese atât de afectat și îi fusese atât de greu să-și arate iubirea față de un fiu care i se născuse la doi ani după ce se întorsese din război, să aibă grijă de el, căci el rămăsese cu multe cicatrice, profund traumatizat până la finalul vieții. În fiecare noapte țipa cuvinte germane și-a refuzat ca cei doi copii ai săi să învețe germana: spunea că e o limbă rece, că e limba barbarilor, pentru că așa fusese modul de-a percepe, de-a asculta acea limbă, de aceea, în cartea mea, am un personaj, un tip deportat, care repetă în minte niște poezii despre un poet german, pentru a nu fi… să zicem, asociat cu o limbă barbară.

3) Care sunt scriitorii și scriitoarele care te-au inspirat  să începi să scrii? Ai scriitori preferați care te inspiră, în ale căror opere găsești idei interesante, pe care să le folosești și tu?

În primul rând, când am început să scriu literatură polițistă, am fost inspirată de Agatha Christie, pentru că pe ea am citit-o prima oară. Am citit-o foarte devreme. Totul este despre psihologie, e ca un joc, de fapt, când o ai pe Agatha Christie ai un grup de oameni și oricare dintre ei ar fi putut comite crima, iar unul dintre ei chiar a comis-o, ceea ce e un joc al minții, cum se spune în engleză, și de aceea ador scrierile Agathei Christie, pentru că, în același timp, are jocurile acestea de logică, așa cum e cazul în romanele cu Miss Marple sau Poirot, atenția aceasta la detalii, la cel mai mărunt detaliu, așa că și eu însămi, păstrând nivelul, încerc să mențin atenția la detalii când creez o intrigă, încerc să creez un joc pentru cititor, astfel încât cititorul să poată ghici ce se întâmplă.

4) Însă, cu toate astea, știm, sau credem că știm cine este criminalul.

Da, exact, însă, de fapt nu știi, de aceea îmi place să cred că mi-am făcut bine treaba când am scris această carte. De aceea zic că Agatha Christie m-a inspirat, în primul rând. Însă am citit și foarte mulți scriitori scandinavi, precum autori din anii șaptezeci, sau Henning Mankell, deci ei au fost, în principiu, întemeietorii curentului nordic noir, însă am citit și câțiva autori americani. Am descoperit-o pe Mary Higgins Clark, cred că aveam vreo zece ani, dar nu mai rețin titlul, cred că se numea „La nuit de renard” în franceză, parcă a câștigat și un premiu (Notă: Este vorba despre „A stranger is Watching”, apărută și la noi, cu titlul „Străinul care stă la pândă”, am descoperit acest lucru când transcriam interviul), premiul pentru cel mai bun roman în Franța, în 1986, sau 1983, așa că atunci am început să citesc romane polițiste, apoi au urmat și alți autori scandinavi, după care o autoare americană, nu-mi mai aduc aminte numele, dar personajul ei principal se numește Kay Scarpetta (Notă: aici am completat-o eu, autoarea se numește Patricia Cornwell, evident, apărută și la noi). Da, o ador pe Patricia Cornwell, personajele ei sunt absolut minunate, iar asta se întâmpla în timpul examenelor… da, în timpul unor examene, în adolescență, iar eu nu mă puteam abține să nu-i citesc cărțile, și cred că personajele sale erau atât de veridice, încât mi se păreau reale, și de aceea consider că după ce am citit cărți de genul ăla, sau Agatha Christie, sau l-am cunoscut pe Wallander al lui Henning Mankell, acele personaje te conving că dacă vrei să scrii cărți memorabile, atunci trebuie să creezi personaje memorabile, puternice, de care să-ți aduci aminte, să te îndrăgostești de ele, să devii dependent, să vrei să ieși la o pauză de cafea cu ele, ca să discutați împreună despre ceva, să beți ceva împreună, de aceea le imprim atâta empatie și personajelor mele, ca să le fac cât mai reale, cu calități și cu defecte.

5) Și totuși, cred că unii scriitori, cum ar fi, de exemplu, Patricia Cornwell, aveau câteva clișee, precum, în final, aproape de fiecare dată, criminalul, ucigașul, începea un joc de-a șoarecele și pisica cu personajul principal.

O, da, dar asta pentru că așa scria ea, așa se scria pe atunci, în anii nouăzeci, și foarte puțini renunțau la ele. Unul ar fi Thomas… Harris, da, Thomas Harris, Robert Harris scria cu totul altceva, dar da, și ei scriau genul ăsta de povești, cu excepția poveștii din „Tăcerea mieilor”, care a fost ceva cu totul și cu totul diferit. Da, în anii nouăzeci erau câteva clișee, însă atunci când le citeam, nu vedeam aceste clișee, nu le observam, poate pentru că eram foarte tânără și mă bucuram de ele, cu toate că erau destul de întunecate, iar crimele erau foarte dure. Dar pentru o cititoare tânără, ca mine… Ei, și n-am citit de-atunci o carte de-a ei. Cred că am citit cinci sau șase romane de-ale ei, apoi l-am descoperit pe Harlan Coben, la începutul anilor 2000, când citeam deja în engleză, îmbunătățindu-mi astfel limba engleză

6) Ce te-a determinat să începi să scrii ficțiune și, mai ales, romane polițiste?

Hmm… ei bine, e o chestie amuzantă, pentru că atunci când am început să scriu, când am început să scriu acest prim roman, am știut de la început că va fi crime. Eram o mare consumatoare de crime, dar cred că prima mea dragoste, cărțile care m-au învățat cum să scriu povești minunate sunt cele (bine, noi nu le zicem chiar așa) de „literatură albă”, literatură generală, citeam Balzac și foarte multă poezie, așa că după ce le citeam, sau după ce citeam 30 de pagini dintr-o astfel de carte, trebuia să-mi iau doza, eram la fel ca o dependentă, dintr-un roman crime. Deci chiar înainte să merg la culcare, după ce citeam cartea de literatură generală, trebuia să citesc și vreo 30 de pagini dintr-un roman crime. Era o dependență, eram dependentă de aceste jocuri ale minții, și cred că, atunci când a sosit vremea să scriu o asemenea poveste, nici măcar n-am stat pe gânduri, am știut de la început că vor fi niște criminali, o anchetă, totul a venit în mod automat, într-un mod foarte bizar, și cred că am scris, pur și simplu, ceea ce aș fi vrut să citesc.

7) Te întreb pentru că odată ce-ai abordat subiectul acestui prim roman, pornind de la povestea bunicului tău, ai fi putut scrie o biografie, un jurnal, literatură generală, pur și simplu. Ai fi putut câștiga și un premiu Goncourt, de ce nu?

Sigur, da, chiar așa, ce prostie din partea mea, ar fi trebuit să mă gândesc la Goncourt. Ei bine, nu, autorii de crime nu câștigă premiul Goncourt, au și ei premiile lor, însă nu se gândesc la Goncourt. Dar a fost un scriitor, Nicholas Mathieu, care a scris un roman polițist, bine, de fapt, noir, mai bine zis, care a câștigat apoi Goncourt…

8) Și Pierre Lemaitre, dar care n-a câștigat premiul pentru romanele sale polițiste, ci pentru un roman de război.

Da, exact. Am avut mereu ideea de-a amesteca două genuri. Chestia comică este că m-am distrat teribil când am scris părțile istorice. E ceva profund, să te scufunzi cu totul, de aceea și cititorii mei spun că atunci când citesc părțile despre trecut, simt cum pătrund în această lume, ceea ce e minunat, sincer.

9) O întrebare poate mai neobișnuită și sper să nu fie percepută ca spoiler, dar: De ce sunt omorâți copii și nu adulți? Acest lucru este destul de neobișnuit printre scriitorii de crime, nu?

Să fiu sinceră, cred că povestea merge mult în urmă, pe vremea când eram însărcinată cu primul copil; pe măsură ce dezvoltam povestea, mă gândeam la cele mai negre temeri ale mele, într-un fel, și cred că cea mai neagră temere, acum că am trei copii, nu unul, ar fi să-mi pierd copilul. Cred că n-ar putea exista o durere, o suferință mai mare decât să-ți pierzi copilul. Deci da, când am creat povestea… se întâmplă foarte des, într-un mod aproape cathartic, aș putea spune, să-ți inserezi propriile temeri interioare, să-ți exorcizezi temerile prin aceste scrieri.

10) Nu cumva e o formă de tortură?

Ăă, poate că este. Am o minte foarte vizuală, pentru că, atunci când scriu, văd scenele în fața ochilor, le văd pe măsură ce le scriu. Așa că atunci când scriam despre acei băieți, cum erau îngropați în Hampstead… eu însămi locuiesc în Hampstead, chiar vedeam cum acei băieți erau îngropați, acoperiți cu pământ… părul lor plin de țărână, o imagine de-a dreptul înfricoșătoare.

11) Și totuși, criminalul spune că îi eliberează… pentru că sunt copii care provin din familii cu probleme.

Da, exact, îi salvează, și acesta e modul în care gândesc criminalii, au un mod de-a vedea lucrurile, în care realitatea este complet distorsionată. Ei consideră că victimele trebuie salvate, că vor să fie salvate. Și de aceea, criminalii cred în propria lor realitate, pe care și-au creat-o ca să-și explice faptele. Iar pentru unii, e chiar mai rău, ei chiar vor să ucidă.

12) De ce personaje principale cu totul diferite? Există totuși prea mulți detectivi bărbați alcoolici și divorțați?

O, da, exact asta mi-am zis și eu. Nu mai voiam alții în plus. (Eu: Deși îți place totuși să citești astfel de povești). Da, îi ador pe Jo Nesbo și personajul său, Harry Hole, îi ador, pur și simplu, însă am vrut să fac altceva. Mi-am zis că voi oferi o voce sexului meu, femeilor, deoarece cred că noi, femeile, suntem extrem de capabile, suntem organizate, avem chestia aia, emoția puternică, și cred că ne putem descurca cu astfel de situații foarte bine. Și iată, Emily Roy a fost inspirată de un profiler femeie foarte celebru din Africa de Sud. Nu știu dacă ai auzit de celebrul caz al lui Oscar Pistorius (Eu: Ba da, e cel care și-a omorât iubita). Da, exact. Ei bine, ea este mătușa lui Oscar Pistorius. A activat ca profiler în anii nouăzeci și a fost cel mai celebru profiler din Africa de Sud. Nici nu mai știu câți criminali au fost condamnați cu ajutorul ei. Africa de Sud are o mulțime de criminali în serie. Da, sunt foarte mulți. Și acești criminali trec granița interrasială, ceea ce se întâmplă extrem de rar, de obicei, ucid albi, negri, copii, nici măcar nu au tipare, ceea ce e cu atât mai înspăimântător, iar ea a arestat o mulțime de criminali. Era extrem de respectată în cadrul poliției, ținând cont că era femeie, însă avea o viziune mistică în această privință, de exemplu, când sosea la locul unei crime, îl putea simți pe criminal, zicea că vede ceva negru, o gaură (Eu: la fel cum vezi în CSI)… Da, exact. Ea era exact așa, simțea sufletul ucigașului în serie, avea un fel nițel mistic de-a trata, de-a rezolva cazurile, însă era, de asemenea, și foarte experimentată, înzestrată, doar a arestat atâția tipi, la urma urmei.

Deci, în principiu, am citit o carte despre ea, scrisă de unul dintre scriitorii noștri specialiști din Franța în astfel de povești, Stéphane Bourgouin (Micki Pistorius une femme sur la trace des serial killers), apoi Bourgouin a dat publicității câteva casete video cu ea, căci o filmase în 1992 sau 1994, și am putut-o vedea. Iar când am văzut-o, m-am gândit: trebuie să scriu despre un personaj exact ca ea. Doamna aceea avea aspectul unei profesoare englezoaice: avea o fundă exact ca a mea, era îmbrăcată cam cum sunt eu acum, o coafură cum erau coafurile în anii nouăzeci, și vorbea exact cum ți-o descriu, ziceai că se pregătea să meargă să le predea elevilor, însă era, de fapt, un profiler feroce, redutabil, era senzațională. Am zărit o putere în ea pe care am vrut s-o recreez într-o femeie, mi s-a părut fascinant să văd un asemenea contrast la un om, chiar nu te așteptai ca o femeie ca ea să facă treaba pe care o făcea ea. Așa am creat-o pe Emily.

Iar Alexis (Eu: Ești tu?). Râde. Un pic, da. Ea are un echilibru de blândețe pentru Emily, e cea care echilibrează balanța, care o completează pe Emily. Ea e tot ceea nu este Emily, care e asocială, n-are familie, îi place să umble singură, e un personaj foarte dificil, e foarte înzestrată, însă e și foarte dificilă. (Eu: Poate a văzut prea multe lucruri.) Da, cred că da. (Eu: Poate la mijloc e și bebelușul pe care l-a pierdut.) Da, cu siguranță e și asta. Așa sunt unii oameni. Sunt sigură că a avut o copilărie dificilă, de asta mă voi ocupa în volumul patru. (Eu: Asta era una dintre întrebările următoare, dacă vei săpa mai adânc în trecuturile celor două personaje principale. Căci bănuiesc că n-ai făcut-o în volumul doi sau trei.)

Nu, n-am făcut-o. În volumul doi apar noi personaje, dar nu pot dezvălui mai multe, dar tot îi mai ai pe Alexis, Emily, Backstrom, dar vei da și peste personaje noi. (Eu: Deci nu l-ai abandonat pe Backstrom.) Nu, firește că nu, am și eu două personaje masculine și să renunț la ele? Și-n plus, îmi place Olofsson foarte mult, în ciuda faptului că e atât de incorect politic, dar da, voi săpa mai adânc în trecutul personajelor. Nu-ți pot spune când, căci ar însemna să stric plăcerea lecturii, dar da, vei afla mai multe. Eu, ca cititor, aș dori foarte mult să aflu mai multe detalii, în special pentru că Emily este atât de misterioasă, te tot face să te întrebi ce i s-a întâmplat de a ajuns în halul ăsta.

13) De ce Falkenberg?

Aha. Deci, când a sosit momentul să scriu povestea pe care o aveam în minte, îmi doream enorm de mult să scriu despre Suedia, pentru că, așa cum spuneam la începutul discuției noastre, e vorba despre o poveste spusă de o franțuzoaică despre cum vede ea cultura suedeză, unde e vorba de gheață și înălțimi, așa cum îmi place să glumesc adesea. Deci, în principiu, Falkenberg e locul în care soacra mea are o casă, lângă mare, unde îi place să vină ca să schimbe peisajul, iar soțul meu s-a născut în apropiere, tot pe coasta de vest. Așadar, după ce mi-am cunoscut soțul, am început să mergem des la Falkenberg, de 2-3 ori pe an, așa că m-am îndrăgostit de acel loc. Deci, când a sosit vremea să scriu cartea, mi-am zis că trebuie să scriu despre un loc pe care-l cunosc, de care m-am îndrăgostit, mai ales că nu se mai scrisese despre acel loc, deci m-am gândit c-ar fi locul perfect, spunându-mi, totodată, că e un loc cu care cititorii nu sunt familiarizați, pe care le va fi greu să-l găsească. (Eu: Le e mai ușor scriitorilor să scrie despre locuri pe care le cunosc foarte bine.) Da, le este, chiar le este. Deși ne este foarte ușor să găsim locuri pe Google Maps, nu e același lucru. Mergând acolo, simți vibe-ul, atmosfera, mirosul, oamenii, totul, portul acela micuț, unde este găsită Linnéa, am fost în el în toate anotimpurile, știu cum se reflectă soarele în apă, am văzut marea în toate anotimpurile, pot descrie atâtea lucruri legate de el, cum se pleacă arborii în vânt, deci pentru mine a fost întotdeauna mult mai ușor să scriu despre locuri pe care evident le cunoșteam foarte bine, însă asta nu înseamnă că nu-ți poți pune imaginația la treabă. Cred că-l poți face pe cititor să surprindă esența locului (Eu: Cum e cazul lui Hampstead.)… Da, doar locuiesc acolo, m-am plimbat prin acea pădure, nu știu cât de des, deci da, cred că e mai ușor să-l iei pe cititor de mână și să-i arăți locurile.

De multe ori, locurile din poveștile imaginate de scriitori sunt ele însele personaje principale. Pentru mine, Falkenberg e un personaj, la fel și Londra. Nu știu cum e în română, însă în franceză, Londra e o doamnă, e un personaj în sine: plouă, e ceață, e un personaj, e un vibe în Londra, în timp ce în Falkenberg este nemișcarea.

(Eu: Te-am întrebat pentru că nu e un loc cu mai mult vino-ncoace, Stockholm sau Malmo, e un loc ceva mai neobișnuit.) Chiar este, Falkenberg e o stațiune pentru vacanțe, deci oamenii vin de la Stockholm la Falkenberg ca să vadă marea, e foarte cunoscut, cu plaje multe, și toți din Suedia cunosc Falkenbergul. A fost oarecum la fel cu Fjallbacka din romanele Camillei Lackberg, nimeni nu cunoștea acel loc înainte să-l facă ea celebru. Iar eu am mers să văd Fjallbacka, datorită ei.

14) Ai fost vreodată contactată de un traducător care nu înțelegea anumite aspecte ale cărților tale sau ca să-ți ceară informații cu privire la ele? Pentru că aceste culturi, mai ales cea românească, sunt destul de diferite de ce cunoști tu…

N-am întâlnit traducători care să nu înțeleagă anumite părți. Am avut în schimb conversații, cum am purtat, spre exemplu, cu Claudia (Dionise) despre un anumit cuvânt, o expresie pe care o folosești în discuție, mai ales că o folosim în sudul Franței, așa că pentru ca ea să o poată traduce, trebuie mai întâi să o înțeleagă; ea îmi spunea un cuvânt și-mi oferea un echivalent în engleză și mă întreba dacă eu consider că se potrivește, că e corect, era foarte atentă la detalii, la nuanțe, să se apropie cât mai mult de ce voiam eu să spun; de exemplu, saltelele din blockuri, pe care dormeau deținuții din lagărele de concentrare, erau umplute cu ceva denumite paiasse, paie adică, sau dacă să păstrăm cuvântul block exact așa cum era, dar nu m-a contactat nimeni ca să mă întrebe chestiuni legate de intrigă; ceea ce am avut totuși au fost discuții cu editorul american, care a vrut să mai tai din scenele de sex, pentru că acestea sunt un subiect sensibil, deci, vezi, sunt diferențe legate de cultură.

15) Care este însemnătatea cutiei pe care Emily o îngroapă alături de celelalte la sfârșitul poveștii?

Ah, da, cutiuța. Cutiuța este locul în care Emily își așază ancheta, cazul. Firește, este vorba de o metaforă, care simbolizează modul în care ea se detașează de caz când ajunge acasă, trebuie să se curețe, să-și elibereze mintea, să scape de ancheta în curs: am închis cutia, am închis cazul, nu mă mai gândesc la el, ci la mine, la echipă, la planurile mele, la ce ziar voi citi, la familia mea, este modul ei de-a scăpa de toate. Are un job de care-i este foarte greu să se detașeze, și trebuie să menționeze acel faimos profiler sud-african, care a fost nevoită să divorțeze de soțul ei, pentru că n-a mai putut face față părții sentimentale, n-a mai putut rămâne alături de cineva din cauza atâtor orori pe care le văzuse, la fel cum a pățit bunicul meu în lagărul de concentrare.

16) Aceste personaje principale apar și în cel de-al treilea volum scris de tine? Mai au ele și alte povești de spus?

Da, sunt deja în volumele 2 și 3 și cu siguranță vor fi și în volumul 4, pe care voi începe să-l scriu foarte curând. De fapt, planul meu era să scriu două romane doar, nicidecum să încep o carieră de romancieră, însă cu siguranță nu sunt pregătită să o termin cu ele, m-am atașat prea tare de fetele mele, sunt aproape precum copiii mei; în timpul concediului de creștere a gemenilor mei, parcă abia așteptam să încep iar să scriu povești cu ele, parcă erau un vechi prieten cu care abia așteptam să ies în oraș, la o băutură, ceva. Da, chiar vreau să mai petrec timp cu ele. Da, mai vreau să le am aproape. (Eu: Și pe criminali.) Da, și pe criminali, ăsta e genul meu.

17) De ce trecutul este atât de prezent în opera ta? Naziștii în „Block 46”, Jack Spintecătorul în volumul doi al seriei, „Keeper”?

Ei bine, e o întrebare foarte interesantă. Cred în psiho-genealogie, în faptul că ceea ce li s-a întâmplat părinților și bunicilor tăi și secretele pe care le-au păstrat față de tine au un impact asupra ta. Chiar cred asta. Există o carte minunată numită „Un secret”, dar nu-mi mai amintesc numele autorului (ceea ce e cu adevărat neplăcut pentru un autor), care se petrece în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cu un băiat care nu creștea așa cum trebuie, era foarte slab, iar asta se întâmpla deoarece părinții lui nu-i dezvăluiseră un mare secret de familie, dar atunci când află secretul, practic înflorește. Cred că secretele afectează familia, la fel cum s-a întâmplat cu bunicul. Trecutul ne modelează viitorul, ceea ce e fascinant. Criminalii nu se nasc criminali, au fost molestați, deși nu toți, unii sunt mai puternici și așa mai departe. Însă o mulțime de criminali în serie au suferit traume în copilărie. Familia mea a crezut și crede în continuare în Freud și Jung, că trebuie să descoperim rădăcina problemei ca să o putem rezolva. Consider că dacă cineva a ales o anume cale, el a ales-o pentru că așa a fost educat, și că națiunile, popoarele se comportă exact la fel ca indivizii. Provin, de exemplu, din Catalonia, și stau și mă întreb de ce sunt atât de mândri de limba lor? Pentru că ea a fost asuprită secole la rând. Cred că tot ce se întâmplă în istorie are un răspuns în trecut. Și cunoscându-ți trecutul, îl poți accepta, digera. Și trebuie să privești în trecut pentru a accepta viitorul.

18) De ce aceste întorsături de situație (trucuri) la finalul poveștii? Ca să șochezi, ca să fii mai originală? Pentru c-am scris, în recenzia lui „Block 46”, că, până la un anumit punct, chiar aș fi înțeles motivațiile ucigașului.

Nu știu dacă am vrut neapărat să șochez. Din punctul meu de vedere, cred că pur și simplu aceasta a fost calea firească a personajului. E clar, când am început să scriu cartea, mi-am zis că voi folosi și niște întorsături de situație, ca să-mi surprind cititorii. Există totuși o idee care m-a surprins și pe mine, pe care n-am avut-o de la început, a fost o schimbare de planuri, să zicem. Dar e adevărat că, atunci când îmi scriu cărțile, îmi doresc ca cititorii să rămână surprinși: Ce? Hai, chiar așa? Dar nu să vreau să șochez. Bine, șochez poate prin descrierea cadavrelor, a crimelor, lucruri care nu pot fi evitate,  dar vreau mai degrabă să surprind, să-i fac pe cititori să se mire că n-au văzut indiciile, că nu s-au prins etc.

Cred că acum suntem obișnuiți să urmărim o mulțime de seriale polițiste, nu mai e ca înainte; avem cititori foarte antrenați, care rezolvă cazul; deși a apărut un nou curent în Marea Britanie, numit „cozy crime”, gen Agatha Christie, cu indicii la vedere și cazuri ușor de rezolvat.

Referitor la motivațiile criminalului, da, primesc adesea o astfel de întrebare: da, până la un anumit punct, se poate înțelege motivația, ce l-a adus în stare să ucidă atâția copii. Nu spun că ce face el e corect, însă dacă înțelegi povestea lui Erich, înseamnă că ai o anumită calitate: ea se numește empatie.

Johana Gustawsson Block 46

Lecturi 185: Johana Gustawsson – Block 46

Johana Gustawsson – Block 46 (Emily Roy & Alexis Castells I: Block 46, 2011) 320p., TPB, 13×20, Tritonic, 2019, Colecția Mystery & Thriller, Trad. Claudia Dionise, Red. Teodora Matei , 43 (34) lei, ISBN 978-606-749-426-6

Premii: Balai de la Découverte 2016, Nouvelle Plume d’Argent 2016

Nota Goodreads: 3.99 (511 note)

Descrierea editurii: „Falkenberg, Suedia. Comisarul Bergström descoperă cadavrul unei femei mutilat oribil. Londra. Profilerul Emily Roy investighează o serie de crime ale unor copii, care prezintă aceleași leziuni ca victima suedeză: traheea secționată, ochii enucleați și un misterios Y gravat pe braț. În Suedia, Emily se întâlnește cu o veche cunoștință: Alexis Castells, un scriitor fermecător, specializat în criminali în serie. Împreună, aceste două personalități discordante, se îmbarcă într-o vânătoare care îi va conduce spre atrocitățile lagărului Buchenwald din 1944.”

NB: roman citit în avanpremieră; traducerea va apărea în luna iunie, la editura Tritonic, și va fi lansat, în prezența autoarei, la Galați, Alba Iulia și București, în cadrul festivalului Misterele Bucureștiului.

Cum ziceam mai sus, un nou roman citit în avanpremieră. Va mai urma unul (și multe altele, sper, deja m-am obișnuit și-mi place, o spun complet lipsit de modestie), tot din același gen, pe care îl aștept de foarte mult timp, adică de când am auzit de ecranizare 🙂 . Un thriller nu extraordinar de alert, dar care pune însă mai mult accent pe motivațiile criminalului și mai puțin pe ancheta în sine. Iar motivațiile criminalului, sechelele care l-au transformat în monstrul actual, ei bine, să zicem că pe oricare dintre noi ne-ar fi transformat în monștri. Probabil.

Dar să detaliez nițel. Buchenwald, Germania, 1944. Tânărul Erich Hebner, student la chirurgie, este adus cu trenul alături de alte sute de prizonieri a căror inevitabilă soartă este pieirea în chinuri. Naziștii sunt la putere și omoară prizonierii după bunul plac, copii, bărbați, femei, bătrâni, nu țin cont. Bătut, torturat și umilit zilnic, Erich are „norocul” să ajungă în Block 46, locul de unde n-a mai ieșit nimeni viu: locul în care se fac experimente pe oameni, se zvonește. Însă „norocul” face ca Erich să se priceapă foarte bine la meseria pentru care se pregătea și să apuce să facă multe autopsii. Foarte multe autopsii.

Șaptezeci de ani mai târziu, trei băieței de până-n șapte ani sunt descoperiți mutilați în Anglia: sufocați, cu traheea extrasă, ochii scoși din orbite, litera Y scrijelită pe braț. În același timp, tocmai în Falkenberg, pe coasta de vest a Suediei, este descoperită o femeie purtând aceleași răni oribile. Ce-l determină pe criminal să-și schimbe preferințele și cum de-a bătut atâta drum, pentru a asasina o femeie în toată firea? Și credeți că anchetatorii nu vor avea nevoie și de ajutorul unui profiler, în cazul de față, Emily Roy, o canadiancă sosită să lucreze în echipa New Scotland Yard, ce aduce cu ea niște inerente traume psihologice, fără de care nici n-ar fi fost completă toată povestea asta și-așa destul de lugubră? Dar de ajutorul unei scriitoare, o franțuzoaică pe nume Alexis Castells, care se ocupă de cei mai odioși criminali care au trăit vreodată pe fața pământului? Mai ales dacă cea mai bună prietenă a scriitoarei este chiar femeia asasinată, găsită abandonată și mutilată? Ba da, iar cele două personaje feminine reprezintă sarea și piperul poveștii.

Acum, ce am apreciat în mod deosebit la poveste, deși nu chiar de la început, cu toate că bănuiam care-i motivul pentru care autoarea cea vicleană a inserat fragmente din povestea tragică a neamțului Erich petrecută cu multe decenii înainte de povestea propriu-zisă, a fost tocmai pendularea aceasta între prezent și trecut, la mai bine de șaptezeci de ani distanță, cu ajutorul căreia Johana Gustawsson a încercat să ofere o posibilă explicație pentru cum se poate transforma cineva din ființă umană în monstru însetat de sânge nevinovat: torturat și aproape ucis la Buchenwald, salvat în ultima clipă, ajuns în Suedia, apoi în Anglia, după care cunoaște o femeie și… să bănuim că își vede de viața lui, încercând să-și uite trecutul.

Ei bine, povestea pare un amestec între „Lista lui Schindler”, „Pianistul” și un nordic-noir sadea, cu care nu s-ar rușina niciun autor nordic de care a auzit toată lumea iubitoare de povești macabre, cu criminali grețoși și victime torturate în cele mai groaznice moduri. Ce scoate însă în evidență această poveste este tocmai backgroundul criminalului în serie, precum și faptul că anchetatoarele nu mai sunt detectivi alcoolici și divorțați, plini de probleme de comportament, ci femei independente, determinate și curajoase, care nu dau înapoi când vine vorba să participe la rezolvarea unei anchete pe care, de obicei, o duc la bun sfârșit (sau cel puțin așa ne-au obișnuit autorii de astfel de thrillere) detectivi trecuți prin toate grozăveniile de pe pământ (îmi aduc însă aminte și de două dintre detectivele mele preferate, Helen Grace și Erika Foster). Ar mai fi niște chestii, în special modul de operare al criminalului și criteriul după care își alege victimele (băieței proveniți din familii destrămate, abandonați și neglijați de părinți indolenți și incapabili să-și crească odraslele, pe care el, criminalul, consideră că-i salvează răpindu-i și făcându-și apoi mendrele cu ei în beciul de sub casă), însă și-așa am povestit cam mult, prin urmare vă las în compania uneia dintre cele mai interesante povești cu criminali în serie pe care am citit-o în ultima vreme.

Ce mi-a plăcut: personajele principale, care se remarcă în ciuda faptului că nu primesc extraordinar de mult spațiu; două tipe dure ca piatra, în ciuda unui aspect destul de fragil (și-a unei meserii ce presupune doar discuții cu criminalii și scrierea despre aventurile sângeroase ale acestora, nu contactul direct cu crima, victima și sângele, cum este cazul cu unul dintre personaje, în speță Alexis Castells), dispuse să meargă până în pânzele albe pentru a dibui un monstru care torturează și omoară copii; faptul că scriitoarea a avut curaj să dea o anchetă atât de grea pe mâna acestor două personaje feminine, cu toate că nici polițiștii de sex masculin nu stau cu mâinile în sân; povestea lui Erich: dură, crudă, încă o dovadă în plus că rănile cauzate de atrocitățile comise în timpul celor două războaie mondiale ale secolului douăzeci nu s-au închis și nu se vor închide prea curând; finalul: surprinzător, dând peste cap toate concluziile pe care începusem să le trag încă de pe la jumătatea volumului.

Ce nu mi-a plăcut: un clișeu, clișeu, clișeu, dinspre final, care nu-mi dă pace și mă roade ori de câte ori îl întâlnesc în astfel de povești; în plus, povestea se pornește cam greu, abundența de personaje apărute încă de la primele pagini nu ușurează nici ea absolut deloc lectura și imersiunea în poveste; dar ca să ai parte de o poveste complexă, este nevoie de astfel de tertipuri scriitoricești; Johana Gustawsson, în ciuda faptului că se afla la debut cu „Block 46”, părea să stăpânească la perfecție modul în care trebuie să știi să prinzi în mreje chiar și un cititor mai pretențios din fire.

PS: „Block 46” va avea lansări în 3 orașe din România. Autoarea va vizita România cu ocazia primei ediții a festivalului „Misterele Bucureștiului”, organizat cu ocazia Sezonului Franța-România de Muzeul Național al Literaturii Române, Institut Francais du Bucarest și Quais du Polar. Lansările volumului „Block 46” vor avea loc pe 6 iunie la Galați, în timpul târgului de carte Axis Libris, pe 7 iunie la Alba Iulia, cu ocazia târgului de carte organizat de Biblioteca Județeană, și pe 8 iunie la MNLR din Capitală.

PPS: și, dacă totul va ieși cum trebuie și planurile se vor realiza așa cum am vrea noi, autorul acestor rânduri va sta de vorbă cu autoarea lui „Block 46” în cadrului festivalului „Misterele Bucureștiului”. Detalii, cât de curând.

Lansări TRITONIC la Gaudeamus 2018

Fotografia postată de Editura Tritonic.

Standul România 100 / Pavilionul central, parter

Joi 15 noiembrie ora 18.00 – lansarea volumului Imaginea elitelor politice în literatura română. Studiu istorico-sociologic de Nicolae Frigioiu, colecția Tritonic Istorie.

Vineri 16 noiembrie ora 16.00 – lansarea volumului Cu Slavici și Arghezi după gratii. Procesul ziariștilor din 1919 de Lucian-Vasile Szabo, colecția Comunicare Media. Continuă lectura