Gesta Kaenorum și Sfântul: Interviu cu DĂNUȚ IVĂNESCU

Dănuț Ivănescu s-a născut la Ploiești, la 8 august 1964 și, după spusele lui, nu-i pare rău, uneori. Este inginer și se ocupă de achiziții la o firmă de instalații electrice industriale. În cealaltă parte a zilei este directorul Editurii Cartea de nisip și  a fost editor al revistei Heavy Metal Magazine între anii 2000 și 2009, iar din 2006 are site-ul  www.carteadenisip.ro. Pentru colecționari și amatori vă recomand aici ceva tare!

A debutat cu trei texte în revista Star Trafic, nr.2, în 1990, a publicat circa treizeci de povestiri în reviste și suplimente SF, a câștigat un concurs organizat de Editura Nemira cu povestirea Sfântul Grigorie Ciungul – care avea să facă oarecare carieră, fiind publicată de vreo 4-5 ori în perioada 1995-2001 și ne anunță pe noi, fanii lui, că Dănuț Ivănescu îsi găsise propriu-i drum literar, desprinzându-se din nucleul SF – Cyberpunk al anilor ’90, așa cum s-a întâmplat și cu ceilalți. Adevăratul lui geniu avea să iasă la iveală cu superba GESTA KAENORUM, o poveste cum rar ți-e dat să citești, în 2004, anul publicării în revista Lumi Virtuale. A publicat o carte în 1996, Nirvana Spirit, o monografie a trupei lui Kurt Cobain. Câteva povestiri i-au apărut în antologiile ‘Motocentauri pe acoperișul lumii’ – 1995 (la care a figurat și ca editor), ‘Nemira ’94’ și‚ ’96, ‘Iubiri subversive’ – 1997, ‘România SF 2001’, ‘New Weird’ – 2008 și ‘Antologia Millennium 1’ – 2009. În calitate de editor a editat mai multe cărți legate de rock/metal, pe care le consideră importante pentru aria muzicală respectivă, dar și pentru structura sa intelectuală, după spusele lui.

Iată, pe scurt, prezentarea lui Dănuț Ivănescu, iar, în rândurile de mai jos, interviul plus un bonus extra, un fragment din ‘Sfântul Grigorie Ciungul’.

VN. Ai debutat în 1990 în revista ‘Star Trafic’ cu trei texte Un fel de veșnicie, Instantaneu cu el și ea, Începând de mâine, cum a fost momentul debutului? Povestește-ne despre acea perioadă.

DI.Vorbeşti despre debutul scris. Ce să spun? N-am mai citit de vreo 15 ani acele texte şi în mod normal nu cred că am s-o mai fac vreodată. Îmi plăceau post-moderniştii pe-atunci şi textele o dovedesc. Aş zice însă că adevăratul debut a avut loc cu câţiva ani înainte, când Ştefan Ghidoveanu a citit o proză de-a mea la “Exploratorii lumii de mâine”. Ascultam cu consecvenţă emisiunea, iar când mi-am auzit textul am început să fornăi (da, fornăi când mă emoţionez). Cred că s-a întâmplat prin ’87 sau ’88… Eram student, oricum. Au ascultat şi câţiva colegi emisiunea şi a doua zi ştiau o mulţime despre “eveniment”, mai ales că eram oarecum cunoscut în facultate datorită activităţii într-un grup de umor. Se făceau tot felul de chestii pe vremea aia în facultate, ne emulam una-două, pe gratis. Textul, împreună cu activitatea de care vorbeam, mi-au adus o tabără gratuită la Izvorul Mureşului în ‘89, în vacanţa de după ultimul an, singura la care n-a trebuit să fac blatul. Acolo am cunoscut un student de la IATC (nu-mi amintesc cum îl chema), care în ’90 mi-a împrumutat o maşină de scris nemţească, din timpul războiului. Mare, grea şi cu clape rigide, te dureau degetele după ce dactilografiai o pagină. Cu ea am scris textele de debut la Suplacul de Barcău, unde luasem repartiţia. Fără ea n-aş fi putut trimite textele lui Ion Ilie Iosif, la Craiova. Când am primit vestea că voi fi publicat mă şi vedeam scriitor, cu un raft de cărţi apărute. Ca urmare am acceptat chiar să ajut la difuzare, adică am cumpărat un număr de exemplare şi am încercat să le vând pe stradă, în Oradea. Cînd se oprea cîte-un plictisit, răsfoia puţin revista, cu două degete, şi pleca fără s-o cumpere, îmi venea să-i crăp capul. Cred că de-aia mă ocup acum de achiziţii. Toate se leagă în viaţă, nimic nu-i întâmplător.

VN. După debut ai scris masiv și publicat majoritatea textelor în JURNALUL SF, de ce numai în JSF, având în vedere că doar câteva povestiri au apărut în CPSFA, Almanahul Anticipația sau Alternativ SF? Ce te-a motivat să scrii acele superbe povestiri?

DI.Ce întrebare-i asta? Nu eram editor, publicam unde eram primit. În ’91 am ajuns la Atlantykron (sper că aşa se scrie, am avut întotdeauna probleme cu cuvintele care conţin k, y şi h – ăsta n-are h?), datorită lui Aurel Cărăşel. Nu cunoaşteam pe nimeni, habar n-aveam ce se petrece pe insula aia, aşa că am câştigat câteva premii la “una pe zi”, care mi-au permis să nu mă deshidratez în cele 10 zile cât am stat Acolo. Acolo i-am cunoscut pe Rabi, pe Bănuţi şi pe Adrian Tărăcilă. Şi aşa am ajuns să public în Jurnal. După ce-am citit Celine, Marquez şi Gibson nu mai mi-au plăcut chiar aşa de mult post-moderniştii. Ce m-a motivat? Mulţumesc pentru “superbe”, dar au fost şi bălării printre ele. Cum spuneam, mă pricep la achiziţii, mai puţin la vânzări. La început nu m-a motivat nimic, aveam o ţintă (aşa îi spuneam pe-atunci, habar n-aveam de target) şi-atât. Stabilisem că dacă nu voi reuşi să public un volum până la 35 de ani, nici n-o să mai încerc până la 45, ca să am timp să mă “coc”. Ba poate că la un moment dat aveam şi o motivaţie. După ce-am citit câteva texte de-ale lui Michael Haulică mi-am dorit să scriu mai bine decît el (Salut, Maicule!).

VN. Ca membru fondator al cenaclului ACSFS Quo Vadis? și editor ai lansat pe piață una din cele mai tari antologii de SF ever din România, ‘Motocentauri pe acoperișul lumii’? Ce-ai simțit când ai văzut „nava” lansată la apă? Ce au însemnat pentru tine acele momente?

DI.Fibrilaţii. Sincer, nu-mi amintesc prea multe lucruri din perioada aia. Ionuţ Bănuţă a venit cu ideea, ne-am adunat mai mulţi care gândeam asemănător… Ne-am cam grăbit, aş zice eu. Trebuia s-o pritocim mai mult. Nu prea aveam însă răbdare. Când a ajuns în mâinile mele, am mângâiat cartea, chiar dacă nu m-a mulţumit cum arăta. Hârtie ieftină, cam multe greşeli… Deh… De-abia ştiam cum se face o carte. Cu şase ani înainte nici n-aveai voie să deţii maşină de scris, darămite să editezi cărţi.

VN. Reprezentant de frunte al generației nouăzeciciste, Dănuț Ivănescu a zugrăvit o lume brutală și sumbră a viitorului, care se apropie în mod periculos de realitatea apropiată în povestirile Terapie de șoc cu efecte secundare, Bigger,better,faster,no more sau Indezirabilul, ca să nu mai spunem de Nașterea și Până la un punct. Ce te-a inspirat să scrii aceste povești și de ce această frescă a lumii atât de brută?

DI. E brută? E-adevărat că nu finisam prea mult textele pe-atunci. Brutală şi sumbră? Mai adaugă şi violentă şi ajungi la catalogările juriilor de pe-atunci. Eu nu le-am considerat aşa niciodată. Doar sincere. Ştii, parcă venise primăvara. Mă săturasem de cât trăisem înfofolit şi de-abia aşteptam să mă dezbrac. Cel mai frumos compliment care mi s-a adus în legătură cu textele a venit de la Michael Haulică. Ceva de genul că scriu aşa cum vorbesc, că atunci când îmi citeşte textele parcă mă aude. Asta şi urmăream. Oricum, nu poţi să scrii ca Ionel Teodoreanu când asculţi punk şi metal.

VN. În antologia ‘Motocentauri pe acoperișul lumii’ ai scris trei texte extrem de bune și cu-n impact emoțional foarte puternic asupra cititorului: Cântecul lui Roles, Așteptându-l pe Corban și Baba Oarba pe Acoperișul Lumii; te rog povestește-ne câte ceva despre ele. Ce sentimente te-au încercat când le-ai scris?

DI.Baba… a fost primul, s-a născut după o discuţie cu Ionuţ Bănuţă. El susţine că a ieşit altceva decât am discutat atunci. Poate. Am scris şi eu ce mi-am adus aminte. Oricum, cumva în jurul acestui text s-a construit antologia. Cântul lui Roles a fost doar un exerciţiu de stil, iar aşteptându-l pe Corban o refulare.

VN. În 1992 Dănuț Ivănescu obține patru premii la Atlantykron, premiul al III-lea pentru schiță Nemira 1992, premiul Dan Merișca în cadrul festivalului Quasar 1992, premiul pentru povestire Victor Papilian 1993, premiul al II-lea Quo Vadis 1993, mențiune Helion 1993, premiul al III-lea Quasar 1994, premiul pentru povestire Supernova 1994 și premiul I Quo Vadis 1995. Ai luat foarte multe premii, care îți este cel mai drag? De care ești cel mai mândru? Care este istoria lor?

DI. Nu mi se par chiar aşa de multe. Şi oricum, oricâte ar fi, nu valorează cât o carte publicată. Cel mai drag mi-a fost primul de la Atlantykron (chiar n-are h?), pentru că am putut să-mi iau o sticlă de rom cu banii ăia. Cel mai important l-am considerat pe cel de la Nemira. Nu cred că au vreo istorie premiile. Şi n-au însemnat chiar aşa mare lucru pentru mine. Mă bucuram mai mult când mi se publica ceva.

VN. Una din povestirile care îmi sunt foarte dragi este ‘Sfântul Grigorie Ciungul’, o poveste genială, aș putea spune la egalitate cu ‘GESTA KAENORUM’. Ce planuri de viitor ai in legătură cu aceste două povești? Vor mai fi continuări?

DI.Au un fel de continuare, adică există câteva texte care se petrec în acelaşi spaţiu. Era să spun “au deja”, dar au trecut atâţia ani de la publicare… Ar trebui ca în jurul lor să se închege un volum. Dar spun asta de mulţi ani.

VN. Cititorii încă așteaptă ca scriitorul  Dănuț Ivănescu să se întoarcă la masa de scris și să ne încânte cu noi povești, pe când să ne așteptăm la acest reviriment literar și unde o să publici? Te-ai gândit la vreo editură anume?

DI.N-am plecat niciodată de la masa de scris. Mă rog, de la tastatură, ca să fim mai exacţi. Şi de ce ar fi nevoie de un reviriment? Am dat chix cu ceva? Nu, nu m-am gândit la o editură anume. Până la urmă nu eu trebuie să mă gândesc la ea, ci viceversa.

VN. Cum se împacă scrisul cu muzica? Dar omul cu scriitorul? E compatibil SF-ul cu heavy metal-ul?

DI.Asta-i o şmecherie. Trei întrebări ca şi cum ar fi una? Se împacă bine muzica şi scrisul, crede-mă. Nu My Dying Bride cu Marquez sau Vivaldi cu Gibson, dar unele cu unele şi altele cu altele da. La mine chiar găseşti printre rânduri muzica pe care o ascult. În literatură a existat şi va exista permanent un background cultural (ca să folosesc şi neologisme dragi jurnaliştilor contemporani), iar muzica nu poate lipsi din el.

VN. Ce pasiuni are Dănuț Ivănescu?

DI.Istoria, anumite genuri muzicale (mai multe decât se crede) şi mai nou cărţile poştale.

VN- Pentru cei interesați de cărțile poștale follow this link: http://worldcometomyhome.blogspot.com/

VN. În 2004 apărea în Lumi Virtuale o poveste care efectiv m-a dat cu roțile pe spate, ulterior reeditată în ‘Antologia Millennium 1’ (2009) – ‘Gesta Kaenorum’ – cum ți-a venit ideea acestei povești absolut superbe? Care a fost sursa inspirației?

DI.Stăteam eu aşa, fumam o ţigară, beam o ţuică (mint, pe vremea aia beam vodcă) şi mă gândeam la nişte cabluri pe care trebuia să le comand a doua zi (mint, pe vremea aia nu mă ocupam de achiziţii), când deodată mi s-a înfăţişat, goală şi zâmbitoare, ideea (mint, nu zâmbea deloc). Habar n-am cum mi-a venit ideea. Ştii, textele mele sunt ca varza sau ca jegul, se aştern strat după strat. Uneori n-am nici o idee când încep să scriu. S-ar putea ca la asta să fi plecat pur şi simplu de la o frază, prima, care mi-a plăcut cum sună.

VN. Și de ce SF?

DI.Care SF? De ce nu? Te referi la Sigmund Freud? Dacă tu mi-ai pus trei întrebări într-una singură, cred că îmi pot permite să răspund la fel. Glumesc. SF-ul este singurul gen literar care va rezolva problemele ontologiei, după care va aduce pacea pe Pământ. Glumesc din nou, fireşte. Cred că este un gen literar care se vinde bine în România şi vreau să câştig mulţi bani de pe urma cărţilor publicate. Rectificare: de pe urma cărţilor pe care le voi publica.

VN. În încheiere câteva cuvinte pentru fani și cititori.

DI.Fanilor (să-mi spui şi mie care e al doilea, pentru că foloseşti pluralul) le doresc multă sănătate şi îndeplinirea tuturor dorinţelor. Cititorilor le promit să mă străduiesc să le ofer în cele din urmă ceva de frunzărit.

A relatat din fața tastaturii fanul de serviciu Voicunike.

-Dănuț, al doilea fan este Generalu’ (sotia mea), și mai știu încă vreo câțiva.

Bonus Extra

Sfântul Grigorie Ciungul

Motto: „Fiecare creatură este umbra adevărului şi a vieţii.”

Honoré d‛Autun

Antimotto: „Şi adevărul e adevărat numai dacă aduce fiinţei umane

mai multă ruşine şi tristeţe, căci dacă arată altceva decît răul,

este o iluzie şi nu un adevăr.”

Saul Bellow – Herzog

Despre tătari, ultima molimă care călca în copitele cailor Europa, sătenii din Blandiana nu reuşiseră să afle, prin mijlocirea lui Nichifor Trîndavul, fost gîde la curtea leşească, decît patru lucruri: că pădurile şi oraşele le stîrneau o inexplicabilă şi mistică febră, că se dădeau în vînt după muieri, că erau piromani din naştere şi că nu le dădea pace năstruşnicul gînd de a vizita Parisul, pe vremea aceea un pîlc de cocioabe doar cu puţin mai arătos decît Hîrşova.

Din fericire pentru Ludovic cel Sfînt şi preacreştinii săi supuşi, marele han Ogodai, fiul lui Gingis Han, se hotărî să moară la vreme, astfel încît oastea lui Kadan prinse a se scurge prin pusta ungurească, prin sudul Dunării, spre stepele din care-i mînase Cel de Sus într-o de neînţeles clipă de mînie. Iar în acea zorită retragere, o ceată destul de firavă, de nici o mie de călăreţi, se rătăci într-o dimineaţă pe valea Timokului.

Cît şovăiră păgînii la Răscrucea Hoţilor, nehotărîţi dacă s-o ia spre Căpitănuţ sau spre Blandiana, sătenii îşi adunară femeile, copiii şi vitele, ascunseră în ocniţe tot ce putea fi mîncat, băut sau folosit în oarece fel, îngropară în pivniţa lui Cunimund Gură Seacă clopotul făurit de însuşi meşterul Dolfin din Wroklaw, sub care înghesuiseră cărţile bibliotecii fondate cu aproape patru veacuri înainte de Petru Stratiotes, puseră foc caselor, ca să nu se mai ostenească oaspeţii, şi se ascunseră în Codrul Mucenicilor, aşteptînd în tihnă trecerea urgiei, aşa cum mai făcuseră de-atîtea ori înainte. Pînă la urmă astfel de răgazuri le priau fără-ndoială, pentru că-n răstimpurile astea nu dădeau în brînci cu munca, mîncau pe săturatelea şi pe-aleselea şi puneau de copii cu nemiluita (că seara nu mai erau aşa de osteniţi şi freamătul copacilor te-ndeamnă, vrînd-nevrînd, la apropiere). Din păcate însă, se ştie, băieţii zămisliţi prin tufişuri şi scorburi nu prea ajungeau bărbaţi de bătătură, fiind cu toţii meniţi haiduciei sau pribegiei, iar fetele o luau razna înaintea vremii de măritiş, avînd mai degrabă aplecare spre vrăjitorii şi tot soiul de blestemăţii, decît spre treburile casei.

Cînd dădură cu ochii de satul încă fumegînd, tătarii crezură mai întîi că vreo altă ceată fusese mai iute decît ei, apoi, lămurindu-se cum stăteau lucrurile, li se urcă sîngele la cap. Nu se aşteptaseră la atîta lipsă de ospitalitate din partea unui neam cu o civilizaţie străveche, recunoscută chiar şi de fudulii de greci. Pragmatici însă din fire, ca toţi migratorii, nu păstrară mult timp ranchiună pentru un lucru pe care oricum nu-l mai puteau schimba. Înşfăcară aşadar puţinul rămas prin ogrăzi – cîteva găini porumbace besmetice şi atinse de nepăsare, o oaie capie, doi porci suferind de trichi­noză, lăsaţi la îndemîna lor din răutate, zece saci de făină în care colcăiau puzderie de sfoiagi şi patru butoaie cu fetească din 6746, cel mai prost an al veacului – căci, deh, Altaiu-i tare departe, săpară, fără izbîndă însă, după clopot şi se repeziră val-vîrtej în biserică, nădăjduind să găsească acolo măcar un sfeşnic două de aur, cu care să-şi lumineze iurtele în lungile nopţi de iarnă. Acolo, ce să vezi, un băietan stătea ciucit în faţa porţilor împărăteşti şi împletea cu migală un ciorap de lînă, de parcă de înfăptuirea fără greşeală a acelui lucru ar fi atîrnat împlinirea vieţii lui. Purta o cămaşă cu mînecile sfîşiate, prin care i se zărea pe ici pe colo pielea scorojită, o bundiţă din care se iţeau smocuri albe de blană şi nişte iţari de pănură, cîndva peticiţi şi probabil albi. De picioarele lui goale, învelite într-o crustă vineţie de jeg, se freca un cotoi cenuşiu, cu dungi negre, atît de slab, încît coastele păreau tot atîtea picioare care se străduiau fără spor să iasă prin piele.

– Să nu mergi în pădure cu Agafia lui Zaharia, că-ţi intră şerpii prin buric şi-ţi mănîncă inima, şopti el în timp ce jungherul lui Olubey îi împungea, deocamdată sfios, jugulara.

Îl snopiră-n bătaie pe rînd, îi striviră degetele, falangă cu falangă, la încheietura uşii prin care intra părintele Zenovie înaintea fiecărei slujbe, îi unseră tălpile cu păcură adusă tocmai de la Marea Caspică şi i le perpeliră la foc mic, ba chiar într-un sfîrşit îi turnară pe gît un burduf întreg de cumîz, doar-doar or afla unde se ascunseseră sătenii, dar mai cu seamă sătencele.

– Mă cheamă Chiril al lui Neica-Nimeni, nu mănînc în veci carne de miel şi sînt solomonar, precum taica, repeta într-una nefericitul, privindu-i pe rînd în ochi pe cei trei tătari care-i instrumentau sastisiţi supliciul.

Doar cînd Mîrza ridică sabia gata să sfîrtece cotoiul care li se tot împleticea printre picioare tresări violent şi le promise că-i va duce unde doreau dacă-l lăsau în plata Domnului pe Eiffel. De cotoi era vorba. Două ceasuri încheiate îi tîrî băietanul prin rîpele de pe valea Timokului, prin tufişuri de scorombar şi măceş, murmurînd fără oprire ceva despre săbii care îşi stricau tăişul cînd atingeau carnea ca de marmură şi lănci care se frîngeau în van, pînă ajunseră la o bortă săpată în malul de lut roşu. Înăuntru, nici pomeneală de săteni, ci doar un cufăr putred din lemn de trandafir, în care găsiră un nasture de fildeş avînd încrustat chipul lui Alexandru cel Mare, o pereche de picioare care păreau de cocoş, un piron de bronz, o păpuşă de os cu o bărbăţie mai lungă decît picioarele şi un inel pe care un cunoscător într-ale latinei ar fi putut descifra „ius valachicum”.

– Îşi stricau tăişul, mai murmură o singură dată Chiril înainte ca sabia să-i desprindă capul de trup.

Şi mai mînioşi decît înainte, tătarii intrară din nou în Blandiana, acoperiră pereţii bisericii, şi pe-afară şi pe dinăuntru, cu desene neruşinate, ba chiar şi cu inscripţii, iscusit caligrafiate cu runele învăţate în treacăt de la varegi, mai aprinseră o dată satul, ca să nu compromită tradiţia printr-un precedent periculos şi plecară-n galop spre Niş, chiuindu-şi năduful spre cele patru zări.

După o săptămînă, ţăranii se întoarseră pe la casele lor sau mai precis pe la ce mai rămăsese din ele. Nu păstrară nici ei ranchiună, cam din aceleaşi pricini ca şi păgînii. Aşezaţi la răscruce de drumuri, se deprinse­seră de mult cu astfel de oaspeţi: lunea ungurii, marţea sîrbii, miercurea cumanii, joia romeii, vinerea pece­negii, sîmbăta oştenii lui Ioan Asan şi tot aşa. Ce-i drept, tătarii năvăliseră peste rînd, ceea ce nu se prea face, dar pînă la urmă numai cine nu trudeşte n-o sminteşte.

Singură Aspra Cucuvaia procedă, ca să zic aşa, în contratimp cu ceilalţi: în vreme ce tătarii îşi făcură de cap în Blandiana, ea rămase în bordeiul de la marginea satului, aproape de Rîpa Mortului, printre miniaturile aduse într-o bocceluţă tocmai de la poa­lele Araratului, văzîndu-şi de treburile zilnice, iar cînd ţăranii se întoarseră, iar viaţa-şi recăpătă cursul firesc, ea acoperi focul din vatră cu cenuşă şi luă drumul Pădurii Molălîia, nevăzută şi neauzită precum pasărea al cărui nume-l împrumutase. Şi nici nu era de mi­rare, de vreme ce nu se născuse prin partea locului, ci venise cu ani în urmă, atît de mulţi, încît nici bătrînii nu-şi mai aminteau cîţi, tocmai din Armenia, alungată de arabii lui Abul Aswar. Avea deci o altă percepţie a realului, lucru care va marca într-un mod aparte soarta ei şi pe-a lui Grigorie. Dumnezeu ştie ce taine ale vieţii a pătruns în acele zile de restrişte, încît trei ani şi şapte năvăliri n-a mai co­borît în vale.

…………………………………………..

by Danut Ivanescu