Volum disponibil pentru comandă din 13 ianuarie 2021 (pe care o puteți face folosind și codul FSFART de 30 la sută reducere, valabil până pe 15 ianuarie).
Vei urî și vei fi urât. Vei iubi și vei fi iubit.
Vei cădea și te vei înălța.
Nu vei cunoaște niciodată pacea, dar vei cunoaște bucuria.
Alungat de Republica pe care a fondat-o, Darrow alege iarăși calea războiului, lăsând în urma sa haos și panică. Noi eroi își arată chipul și noi viziuni asupra lumilor par să prindă contur. Dar indiferent de bătăliile pe care le poartă, toți șoptesc un singur nume – Secerătorul. Va reuși cel care a rupt lanțurile sclaviei să mențină vie speranța într-o lume echitabilă sau va semăna doar moarte în jurul lui?
Viața e făcută să fie simțită.
Altminteri de ce mai trăiești? Fără văi nu există munți.
„Intrigile lui Brown sunt ca o grenadă cu nitrometan aruncată într-un rezervor de benzină. Cadența e dictată în totalitate de el însuși, aflat deasupra rezervorului cu un băț de chibrit în mână și cu un zâmbet pe chip, așteptând să-l provocăm să-i dea drumul. Așa că, cine alege o carte de Pierce Brown ar trebui să știe în ce se bagă – un mecanism uimitor, angrenat de loialitatea față de familie, de jurăminte de sânge și de moarte violentă.“ www.npr.org
„O epopee despre rebeliune, tulburări sociale și sacrificii.“ Orlando Sentinel
„Dintotdeauna Pierce Brown a dat dovadă de un stil literar unic, care se vădește tot mai bun cu fiecare lectură din Furia dezlănțuită – bun a fost întotdeauna, însă cartea aceasta este dovada incontestabilă a progresului înregistrat de autor începând cu scrierea primului roman. Brown pare că a dat lovitura cu cea de-a cincea carte din serie. Furia dezlănțuită înseamnă pentru Furia de fier ce a însemnat Furia aurie pentru Furia roșie. Furia dezlănțuită pare să fie adevăratul nucleu al celei de-a doua trilogii, construind și demolând tot ce fusese clădit în Furia de fier. “ http://www.reddit.com
„Se spune că lucrurile bune li se întâmplă celor care așteaptă, iar Furia dezlănțuită nu face excepție de la regulă. Poate că fanii seriei au fost supărați fiindcă data inițială a publicării a fost amânată de două ori, însă există cel puțin o certitudine despre această carte, și anume că așteptarea a meritat cu adevărat.“ Tara Lynne
„Nimeni nu face un spectacol literar SF ca Pierce Brown. În universul seriei sale, populațiile sunt măsurate în miliarde, bogățiile în catralioane, iar proiectilele nucleare sunt fabricate ca petardele. Numite după împărați, zei și eroi legendari, personajele sunt la fel de colosale, totuși, nu lasă deloc impresia de exagerare. Furia dezlănțuită este cea mai vastă carte din serie din toate punctele de vedere (desigur, și ca număr de pagini), însă poate fi considerată și cea mai bună.“ Jeff Somers
„Furia dezlănțuită este o cursă fără oprire cu acțiune frenetică, intensă și sălbatică. Ritmul este extrem de rapid și de aceea crește și miza. Eroii trebuie să fie mai isteți, mai rapizi și mai mortali, fiindcă au de-a face cu dușmani mai puternici ca oricând.“ http://www.fanfiaddict.com
- Traducere din limba engleză şi note de Laura Ciobanu
- Titlu original: Dark Age
- hardcover, 976 p, 140×210 mm
- ISBN 9786069000403
- Bestseller, Recomandată
- Autor: Pierce Brown
- Colecţie: Serie de autor Pierce Brown
- Domenii: Science-fiction
FRAGMENT
1
DARROW
Până în Vale
Mă aflu printre orbi. De pe chipuri arse de soare, ochi încețoșați se zgâiesc la cer, la obeliscurile de piatră, la cuburile neîndestulătoare de proteine din palmele făcute căuș, la căpetenia care i-a adus în locul ăsta blestemat și văd numai beznă. Muniția dușmanilor noștri le-a prăjit retinele.
Se întind și-mi ating mantia roșie de parcă i-ar putea vindeca. Sunt Roșii, Cenușii, Maronii, Arămii și cei câțiva Obsidieni care au ales să nu răspundă chemării reginei lor de a reveni pe Pământ. Legionarii au supraviețuit ambuscadei Cavalerului Fricii din vestul Ladonului numai ca să devină 2.301 victime pe care trebuie să le hrănim, să le tratăm și să le protejăm. De ce i-ar omorî Atlas au Raa, când este mai avantajos să-i schilodească? Oamenii mei privesc cu disperare victimele astea încă în viață. Alții își întorc capetele, ca și cum, doar privindu-le, ar putea ajunge să le împărtășească soarta.
Atlas ne înnegrește sufletele picătură cu picătură.
Mă aplec dinaintea unui Cenușiu cu două cioturi cauterizate în loc de picioare.
— Legionarule, arăți de parcă te-ai pus între un Telemanus și sticla lui de whisky. Dacă ar fi Auriu sau Obsidian, s-ar întoarce la luptă înainte de sfârșitul lunii, dar nu ne putem irosi rezerva de membre artificiale aproape epuizată pe un simplu infanterist. Investiție proastă. Cândva credeam că violența este cel mai mare păcat al războiului. Nu e. Cel mai mare păcat este că silește niște oameni buni să devină pragmatici.
— Încă-l văd, să trăiți. Ca o coadă fantomatică.
Cenușiul își freacă ochii amintindu-și de trasorul Cavalerului Fricii.
— Luminos ca ziua. Nu reușesc să dorm niciun minut.
—Nici eu. Dar data viitoare când o să deschizi ochii, o să vezi planeta Marte. Ești de pe Hipolyt, nu?
— Născut și crescut în orașul de jad, domnule.
—Atunci o să mâncăm stridii și-o să fumăm acolo în curând. Promit!
Îl bat pe umăr, mormăi ceva la nimereală și merg mai departe. Mă opresc dinaintea unui Roșu bătrân cu o pătură subțire pe umeri, în ciuda căldurii. Chel, cu excepția unei semiluni de păr cenușiu și rar, răsucește o țigară cu ușurința dată de ani de practică. Își dă seama că sunt în fața lui și ochii îi străfulgeră încolo și-ncoace. Scoate o exclamație înăbușită.
— Tu ești?
Întinde o mână. O iau într-a mea. Țigara începe să-i tremure din pricina tulburării. Îmi pun mâna peste a lui și-i fac semn unei femei să-mi arunce bricheta ei. Îi dau Roșului un foc și, când din capătul țigării începe să iasă fum, înapoiez bricheta.
— S-ar părea c-ai avut o zi dată naibii, zic.
El trage un fum zdravăn. Mâna nu-i mai tremură.
—Sunt Roșu, domnule. Am fost orb mai toată viața. O să mă descurc de minune. Dacă sunt alte guri care trebuie hrănite, nu-ți face griji din pricina mea. N-o să mor.
Accentul lui…
— Din ce mină ești, legionarule?
El zâmbește larg.
— Din întâmplare, chiar dintr-a ta.
— Lykos?
Îi cercetez chipul. Ridurile din colțurile ochilor sunt presărate cu ciupituri de muște.
— Cum te cheamă?
— Nu mă recunoști, domnule?
Trage din nou din țigară. Aceasta strălucește, consumându-se cu repeziciune. O ține între inelar și degetul mic, la fel ca în ziua morții lui Eo. Simt suflul curenților din adâncuri. Mirosul de rugină și de poșircă. Un ecou al râsului lui Eo. A trecut mult de-atunci.
— Dago, șoptesc eu. Dago din clanul Gamma.
E posibil să fie Sondorul Iadului pe care l-am idolatrizat și l-am urât când eram copil? Bărbatul care m-a făcut să simt gustul înfrângerii? Care a câștigat treizeci și doi de lauri? Acum, aici, pe Mercur, în armata mea. Cincisprezece ani mai târziu. Uitându-te la el, zici c-au trecut patruzeci. Bătrânețea lui mă face să simt și eu povara anilor.
— În carne și-n nenorocitele de oase, să trăiți!
Se înfioară din pricina rănii, dar reușește să zâmbească pieziș. Nu i-au mai rămas decât câțiva dinți. — Ce fă… De cât timp…
— De când cu Marte, dom’le. De cinci ani.
— Și nu te-ai gândit să mă cauți.
— Viața omului nu face doi bani dacă se măsoară c-un Sondor al Iadului care-a pus ochiu’ pe laur. Râsul i se transformă în tuse. Dar l-ai câștigat acum, dom’le! Al dracului să fiu de nu! — Domnule!
Felix, un Auriu imaculat și totodată garda mea de corp, răsare în spatele meu. Se trage dintr-o familie neînsemnată jurată Casei Augustus și e un ins de un cinism amar. Abia trecut de patruzeci de ani, nu se prea dă în vânt după Culorile inferioare. Dar îi e loial soției mele și e marțian. Zilele astea nu găsești specimene mai de încredere. Alte două duzini de gărzi Aurii se înalță, puternice și imaculate, la marginea mării de orbi. Zenitul și drojdia omenirii. Mă simt vinovat c-am apelat la zenit, și nu la propriii mei oameni ca să mă protejeze. Simțul practic, din nou.
— Naveta dumneavoastră e gata de plecare. Ăăă, tovarășa de drum a domniei voastre a devenit cam agitată.
Vreau să mai stau și să-i pun o mie de întrebări lui Dago, dar nu pot. Și așa abia am timp să-i vizitez pe oamenii ăștia. Era o vreme când umblai printre răniți și dădeai de Sevro bând cot la cot cu ei și jucând karachi, nu foarte bine. I se simte lipsa pretutindeni, nu numai pe câmpul de luptă. Atâtea goluri pe care trebuie să le umplu.
— Secerătorule…
Dago îmi face semn. Mă las din nou pe vine. El își deschide punguța de la șold. Înăuntru sunt două recipiente. Unul este plin cu sol de pe Marte. Celălalt este gol, așteptând cenușa lui. Cei mai mulți soldați de pe Marte se tem să moară pe o planetă străină. Câte cadavre n-am văzut, uscate în urma bombardamentelor, strângând în mâini țărâna de acasă? Câte recipiente cu cenușă n-am trimis înapoi pe Marte ca să fie împrăștiate în mare? Dago îmi oferă țărâna lui de acasă. Chiar miroase a Marte, un vag iz feros.
— Nu pot s-o iau, zic eu.
— Păi a ta unde-i atunci, ai?
—Am lăsat-o pe Luna. Vacanța a fost cam neașteptată.
El ia o mână de țărână și se întinde către mine.
— E din Lykos.
Tușește cu sânge în pătura lui.
— E a ta la fel de mult cum e și-a mea. Ad-o înapoi și-o să-mpărțim o țigară și niște haleală! Ce zici? Îmi ia mâna și mă silește să deschid palma ca să-mi dea jumătate din țărâna lui. Marte e cu tine, până în Vale.
Și alții îi aud cuvintele și încep să se lovească cu pumnii în piept, în dreptul inimii, în ritmul Bocetului Stins, numai că invers. Nu începând cu bătăi rapide care încetinesc și se opresc, ca în moarte, ci cu un ritm lent care se iuțește până la o cadență galopantă. Vreau să-i spun ceva lui Dago, dar el aprinde altă țigară și-mi suflă fumul în față, ca în vremurile de-odinioară.
— Nu-i timp de taclale, dom’le. Ai oameni de ucis!
Îmi încleștez pumnul în jurul țărânei.
— Ne vedem în Vale!
FanSF 