Ce citește Liviu 100: Daniel Abraham – Calea dragonului

 

Daniel Abraham – Calea dragonului (The Dagger and the coin I: The Dragon’s Path, 2011) 540p., HC, 14×21, Paladin, 2016, Colecția Fantasy Masters, Trad. Laura Ciobanu, Red. Iulia Pomagă, Ioana Tudor, 33 lei, ISBN 978-606-8673-17-2

Nota Goodreads: 3.78 (14769 Note)

Și… a sosit vremea recenziei cu numărul 100 pe FanSF. Sincer, nu credeam că voi ajunge vreodată la acest număr, nu când am scris primul articol, acum ceva mai mult de patru ani, despre o carte de Veronica Roth (da, chiar ea, și da, chiar despre „Divergent”), nu când mă descurajasem la un moment dat din cauza reavoinței unora și nu când am devenit conștient că va mai trebui să mai merg ceva ani prin străinătățuri, căci diploma de la facultate nu-mi folosește deocamdată la nimic. Dar am perseverat, încurajat de mulți și de faptul că o parte din cititorii acestui blog consideră că părerea mea, aceea de necritic literar (da, eu consider că trebuie să faci niște studii pe la filologie ca să te poți considera critic literar, nu oricine scrie două articole, aprofundate, e drept, într-o revistă sau la el/ea pe blog, se poate numi critic literar), contează. Și scriu în felul următor: îmi place pentru că, nu-mi place pentru că… Știu, părerea mea este subiectivă, de-asta și rămâne doar o părere; și mai e un lucru: mie nu-mi place să tai în carne vie, ci încerc să evidențiez mai ales părțile bune ale unei lucrări; consider că există destui autori de articole care pot face asta, sau care vor să facă asta, din motive mai mult sau mai puțin obiective; rolul pe care mi l-am asumat este în primul rând să vă conving să citiți o anumită carte pentru părțile sale bune – nu există carte perfectă, așa cum nu există om perfect. Știu, timpul e scurt, la fel și viața, iar banii sunt puțini, așa că trebuie investiți cu mare atenție, de preferat într-o carte bună. Însă la fel ca degetele de la o mână, și gusturile diferă la fel de mult, iar ceea ce-mi poate plăcea mie la o carte, s-ar putea ca altuia să nu-i placă. Iar polemica, zic eu, este sănătoasă pentru cei care înțeleg că nu doar părerea lor e bună, ci și a altora, nu neapărat punctul meu de vedere este bun, ci poate că există și unele diferite, la care eu nu m-am gândit.

În fine, de aici se poate scrie un articol de câteva mii de cuvinte, iar eu am dorit ca recenzia cu numărul 100 (mai bine zis articolul, căci până pe la articolul cu numărul 24, dacă nu mă înșel, am scris despre mai multe cărți odată) să fie despre o carte deosebită (aș fi putut scrie și despre cărți pe care le-am citit înaintea ei, dar care mi-au plăcut mai puțin, cum ar fi „Lunea începe sâmbăta”, cele trei cărți din seria „Berlin” apărute până acum sau despre un thriller scris de Guillaume Musso, „Central Park”, despre care cred că voi scrie pe un blog înființat nu demult, dedicat unui astfel de gen literar), iar „Calea dragonului” chiar este o carte deosebită. Daniel Abraham este un autor foarte prolific, care, din 2006 încoace, a semnat singur, sub pseudonim sau în colaborare, nu mai puțin de 20 de romane: el este autorul a două serii fantasy extrem de populare, The Dagger and the coin (din care face parte și volumul de față, serie încheiată în 2016 cu romanul numărul cinci, „The Spider’s war”) și Long Price Quartet (serie ce conține, așa cum îi spune și numele, patru romane, apărute între 2006 și 2009), a unei serii urban fantasy semnată cu pseudonimul M. L. N. Hanover, intitulată Black Sun’s Daughter (cinci romane, primul apărut în 2008, ultimul în 2013) și a celebrei serii Expanse, publicată împreună cu Ty Franck sub pseudonimul James S. A. Corey (serie începută cu „Leviathan Wakes – Trezirea Leviatanului”, publicată în anul 2011, despre care am scris aici, ce va conține, din câte-am înțeles eu, zece romane, pe lângă nuvelele din același univers).

Daniel Abraham mai este cunoscut și ca fiind asistentul lui George R. R. Martin, numai că, spre deosebire de mentorul său, el scrie fără prea mare efort mai multe cărți pe an decât scrie moșulică cel dolofan într-un întreg deceniu, reușind, culmea, să și încheie seriile începute. Dar să nu disperăm (eu cel mai puțin, căci știe toată lumea că sunt singurul locuitor al planetei care încă n-a citit nici cărțile din seria ASOIAF, n-a văzut nici serialul produs de HBO), îi avem la dispoziție, tineri și harnici, și pe Daniel Abraham, și pe Brandon Sanderson ca să termine treaba în locul lui Moș Martin.

Descrierea editurii: „În ciuda a tot ceea ce fusese învăţat, a tot ceea ce crezuse până de curând, darurile zeiței-păianjen nu arătau adevărul. Le ofereau slujitorilor ei ceva, da, însă nu adevărul. I se părea, tot mai mult, că întreaga lui viață fusese o țesătură de minciuni plauzibile. Ar fi trebuit să se simtă pierdut. Devastat. În schimb, i se părea că iese la lumină dintr-un mormânt. După dispariţia dragonilor, care au stăpânit lumea cu mii de ani în urmă, Pământul este populat de treisprezece rase umanoide. Deşi reuşesc să clădească o societate cvasi-instituţionalizată, în care cetăţenii trebuie să respecte reguli stricte, urmaşii dragonilor nu-şi pot înfrânge natura războinică. Atunci când Regatul Antea ridică armele împotriva oraşului liber Vanai, pe care vrea să-l supună, cavalerul Geder Palliako, tânăra Cithrin și căpitanul Marcus Wester pornesc în aventura vieţii lor, iar destinul îi va aduce împreună pe Calea Dragonului.”

Dacă ar fi fost să rezum eu cartea, ar fi trebuit să dați scroll în jos până se termina toată pagina de legături a blogului, așa că am luat-o pe scurtătură, preferând în schimb să descriu ce anume mi-a plăcut la ea (dar și ce nu mi-a plăcut, stați liniștiți):

Puncte tari: o lume credibilă, în ciuda faptului că a fost creată de dragonii acum dispăruți în urma unui război nimicitor între ei înșiși, personaje adevărate, cu bune și cu rele (mai ales cu rele), iar aici se vede talentul de scriitor adevărat, ce te poate înșela dintr-o întoarcere din condei, păcălindu-te să placi un personaj, apoi să începi să-l urăști, și când credeai că e un om cu suflet negru, să îți dai seama că motivațiile din spatele acțiunilor sale sunt de fapt cele care îl determină să acționeze astfel, totul e cenușiu, nu există personaj absolut perfect, toți au defecte, fără însă a da în ridicol, să te facă să ți-i imaginezi ca pe niște căpcăuni care halesc copii la cină și calcă pe cadavre în drumul lor spre glorie, ori cavaleri în armuri strălucitoare sosind pe cai albi ca să salveze domnițe aflate la ananghie; regii tremură din cauza uneltirilor curtenilor, bancherii conduc din umbră lumea, mercenarii sunt cei care mișcă lucrurile, plătiți cu banii bancherilor, firește, soldații ajung să se răzbuni pe regii trădători, devenind paria din eroi după ce-au fost trădați și le-a fost răpit ce-aveau mai scump pe lume, un neica-nimeni de care-și bate joc toată lumea ajunge să influențeze soarta unui imperiu și peste tot plutește amenințătoarea umbră a dragonilor demult dispăruți. Nu este cea mai rapidă desfășurare a evenimentelor, dar te ține în priză de la prima la ultima pagină. Un suflu nou pe piața de fantasy ce abundă în romane grim-dark (deși avem parte și aici de destulă cruzime, mai ales când un întreg oraș este mistuit de flăcări cu tot cu locuitorii dintre zidurile sale), căci nu neapărat pumnalul din titlul seriei face legea, ci mai ales moneda.

Puncte slabe: acțiunea trenează pe alocuri și nu m-am putut lămuri cum stă treaba cu cele treisprezece rase create de dragoni ce populează acum lumea (nici n-am încercat să le învăț pe toate, ținând cont că sunt treisprezece) – n-am aflat decât indicii vagi, că ar avea colți, blană, solzi sau staturi impresionate și pumni uriași (unele rase), iar despre trecutul îndepărtat, când dragonii stăpâneau lumea, nu aflăm decât din textele apocrife traduse în timpul liber de Geder Palliako (un alt truc interesant al autorului, care nu lasă ca vălul de mister ce plutește peste trecut să ne abată atenția prea tare de la prezent); în plus, acțiunea se oprește brusc, lăsându-te să-ți rumegi nemulțumirea până în episodul următor.

Concluzii: un roman foarte bun, care se citește cu sufletul la gură, în ciuda faptului că nu mustește de acțiune și capetele vrăjmașe nu zboară pe fiecare pagină; o poveste gri, întunecată, dar nu complet neagră, cu personaje vii, credibile, schițate mai ales cu ajutorul acțiunilor pe care le întreprind, o lume plină de ratați, de manipulatori, de bandiți, de trădători, de lacomi și de mârșavi, dar și de oameni cu simț de răspundere, onorabili, care nu se lasă cumpărați cu câțiva bănuți, oameni care pun binele suprem mai presus de orice. Dacă și volumele următoare ale seriei vor fi la fel, va deveni una din seriile mele fantasy preferate. Bonus: o traducere excelentă, care o urcă pe Laura în rândul traducătorilor de top de la noi.

Posted by Liviu