Lecturi 261: Samar Yazbek – Fata care nu se putea opri din mers

Samar Yazbek – Fata care nu se putea opri din mers (Al masha’a, 2018) 208p., TPB, 13×20, Pandora M, 2020, Colecția Anansi. World Fiction/Contemporan, Trad. Laura Sitaru, Red. Domnica Drumea, 29,75 (35 lei), ISBN 978-606-978-290-3

Descrierea editurii: „Rima este o fată din Damasc care nu se poate opri din mers. Mama ei o leagă de pat, iar sfoara îi este îndeajuns de lungă încât să-i permită să exploreze camera, dar prea scurtă ca să poată ieși din casă. Rima citește enorm, însă refuză să vorbească. Ea desenează și-și scrie povestea, însă asta nu poate ține decât atâta vreme cât singurul pix, albastru, va mai avea pastă. Rima trăiește într-un oraș sfâșiat de război, scufundat în teroare, într-o țară, Siria, căzută pradă nebuniei. Vocea naratoarei, a unei fetițe care nu se poate opri din mers, dar care nici nu vorbește, devine cea mai lucidă expresie a ororilor războiului.”

După cum spune și titlul cărții, Rima este o fată (din Damasc) care nu se poate opri din mers. De ce nu se poate opri din mers? Ei bine, acest aspect nu este explicat clar nici măcar la final, dar poate ne putem da noi cu presupusul? Ororile războiului ar fi prima cauză care ne-ar veni în minte. Bine, dar ea de mică mergea întruna, astfel încât mama ei s-a văzut nevoită să o lege de pat cu o sfoară suficient de lungă ca să poată umbla prin cameră, însă nu și să poată ieși din casă. Și-atunci?

O fetiță extrem de inteligentă și talentată la desen, ea refuză însă să vorbească și comunică cu cei din jur, adică cu mama și cu fratele ei, singurele persoane care îi mai stau alături, prin intermediul senzaționalelor imagini pe care reușește să le creeze cu ce îi cade la îndemână, indiferent că e un banal pix cu pastă albastră sau culori ori pensule cu ajutorul cărora va crea desene ce-i vor lăsa rudele mască.

Asta până ce ajunge să-l picteze pe diavol sau infernul, iar atunci mama ei, credincioasă nu chiar fanatică, dar nici foarte departe, o lasă pe Rima fără culori și îi arde vârfurile degetelor cu bățul de chibrit. Rima crește, se transformă într-o fată atrăgătoare, însă neputința ei de-a sta locului o izolează de cei din jur, în vreme ce haosul se dezlănțuie pe străzile din preajma casei, căci cea mai veche capitală din lume tocmai s-a transformat într-un adevărat teatru de război.

Un cumplit război civil extrem de sângeros, care va urca în cele din urmă poporul sirian pe primul loc al numărului de emigranți ce au plecat unde au văzut cu ochii. Autoarea nu merge însă pe acest fir, nu urmărește drama emigranților, ci alege să se concentreze pe grozăveniile care se petrec acasă la Rima, în orașul care va deveni curând un morman de ruine: explozii, bombardamente, clădiri prăbușite, grupuri de fanatici ce hăcuiesc oameni fără să țină seama de nimic, ba chiar și mama Rimei cade victimă unor rafale de gloanțe la un punct de control atunci când fata ei scapă de funia cu care era legată și începe, pradă instinctului moștenit încă din frageda pruncie, să meargă unde vede cu ochii – un sacrificiu înduioșător pentru propriul copil, mama fetei punându-se în calea gloanțelor atunci când Rima nu ține seama de strigătele celor care îi cereau să se oprească.

Rămasă fără mamă, Rima ajunge într-un soi de spital-închisoare care îți face părul măciucă în cap prin ororile ce se petrec acolo, unde drepturile și demnitatea oamenilor sunt doar niște noțiuni abstracte, și singurul care va avea grijă de ea va fi fratele ei, apoi, când și acesta dispare, probabil îngropat sub vreun morman de dărâmături, un tânăr pe nume Hassan va prelua sarcina acestuia, căci Rima pare a fi la fel de neajutorată ca un bebeluș.

Rămân niște întrebări fără răspuns însă: de ce simte Rima nevoia să meargă întruna? De ce nu vorbește? De ce pare că nu vrea să comunice, de ce pare, până la urmă, că mintea ei funcționează conform altor coordonate? Eu unul am pus totul pe seama ororilor războiului în toată splendoarea sa, cu tot ce vine la pachet acesta (minus aspectul pe care l-am menționat la început, cel cu imposibilitatea de-a se opri din mers încă dinainte de izbucnirea războiului civil).

Căci într-o lume care se năruie în jurul tău, când auzi zilnic bubuituri colosale, când auzi că au murit toți de pe strada ta, când vezi ce li se întâmplă oamenilor într-un loc cum e un spital, când rămâi fără nimeni pe lume sau când ești martorul efectelor unor bombe chimice (pasajul cu efectele gazului din aceste bombe asupra populației civile, mai cu seamă asupra femeilor de care doctorii bărbați au refuzat să se atingă, căci trebuiau să le dezbrace și era mare păcat în ochii lui Allah, lăsându-le să se stingă în chinuri groaznice, pare desprins dintr-un film horror; un film horror real, ale cărui dimensiuni oribile și implicații sunt greu de cuprins în doar 200 de pagini), mai e oare greu de înțeles de ce ți-e imposibil să te comporți normal?

Nu e oare acesta răspunsul unui organism pus față în față cu orori de nedescris? Nu se închide, oare, mintea omului, refuzând să accepte faptul că și ființa umană are totuși o limită a suferințelor? Și ce îi mai rămân atunci Rimei? „Micul prinț”, în a cărui lume se retrage, încet, dar sigur, sau „Alice în Țara Minunilor”, în a cărei țară ar vrea și Rima să se piardă, alături de pisica plutitoare cu rânjet larg pe chip. Departe de explozii, bombe, oameni sfârtecați și câini ce ies dintre dărâmături cu brațe cenușii de bebeluși în boturi.

„Așadar… aveam o planetă secretă sub pat, cum ți-am spus mai devreme. Patul care-mi era și casă de altfel, iar planeta secretă umplea spațiul gol dintre cutia pe care mama o ascunsese acolo și intervalul până la peretele de vizavi. Mă strecuram acolo și îmi aduceam desenele, cărțile și caietele mele. Era o planetă care îmi ajungea cât să mă întind pe burtă și să desenez. Frontierele ei se opreau la cele patru picioare ale patului, însă în partea de jos rădăcinile planetei se împleteau cu ale mele care, la rândul lor, se întindeau până la tărâmuri îndepărtate. Desenam aceste rădăcini legate de miezul pământului și trecând printr-un punct care se afla în capul meu. O chemam în ajutor pe Alice, cu puterea ei de a-și schimba dimensiunile și de a lua forme diferite. Am desenat-o hălăduind în voie prin Țara Minunilor și am făcut-o să semene mult cu Sitt Suad. Tot pe planeta mea am început să fac desene inspirându-mă din Kalila și Dimna, cartea pe care o studiam la școală și a cărei învelitoare ciocolatie se afla acum în cutia mea.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.