Fragment în avanpremieră: Margaret Atwood – Testamentele

BOOKER PRIZE 2019

Au trecut mai bine de cincisprezece ani de la evenimentele din Povestea Slujitoareiiar regimul teocratic al Republicii Galaad încă ţine frâiele puterii cu o mână de fierDar apar primele semne că Galaadul începe să se erodeze din interior. Exact în acest moment de răscrucevieţile a trei femei complet diferite se întrepătrund îmod neaşteptat. Urmările pot fi dezastruoase sau pot duce la un viitor mai bun, dar cu siguranţă vor cutremura zidurile lumii care le ţine captiveRămâne de văzut dacă aceste ziduri se vor şi prăbuşi.


În paginile Testamentelor Margaret Atwood îi deschide cititorului uşspre cele mai ascunse cotloane ale Galaadului pe măsură ce fiecare personaj feminin din povestea ei e nevoit săşi dea seama cine este de fapt şcât de departe ar merge pentru lucrurile în care crede.


Dragi cititori, toate întrebările pe care mi leaţi pus despre Galaad şi despre mecanismele lui au fost o sursă de inspiraţie pentru această carteSau aproape toateCealaltă sursă de inspiraţie fost lumea în care trăim.“ Margaret Atwood


Prin această carte, Atwood ne aminteşte de puterea adevărului înaintea răului.“ People


O poveste captivantă scrisă întrun ritm alertrevoluţionară şi cu accente de melodramă.“ The New York Times


Toată lumea ar trebui să citească Testamentele.“ Los Angeles Times

O continuare pe măsura operei care a precedatoAcest lucru este posibil şi datorită capacităţii lui Atwood de a surprinde, chiar şi atunci când scrie despre un univers pe care credem căl cunoaştem atâde bine.“ USA Today


Femeile din Galaad sunt mai fascinante ca niciodată.“ NPR


Se prea poate să nu existe scriitor mai potrivit decâMargaret Atwood când vine vorba să aducă în discuţie anxietăţile lumii în care trăim.“ Entertainment Weekly

PRECOMANDĂ CU LIVRARE DIN 31 MARTIE 2020
  • Traducere din limba engleză de Ioana Miruna Voiculescu
  • Titlul original: „The Testaments”
  • paperback, 648 p, 140×205 mm
  • ISBN 9786067107012
  • Bestseller, Recomandată
  • Autor: Margaret Atwood
  • Domenii: FicţiuneScience-fiction
  • Colecţie: musai

Fragment în avanpremieră

Astfel de lucruri ne spunea la şcoală Mătuşa Vidala, căreia îi curgea veşnic nasul, în timp ce noi coseam gherghef pentru batiste, taburete şi rame pentru foto­grafii; florile în vază, fructele în castron erau modelele predilecte. În schimb, Mătuşa Estée, profesoara noas­tră preferată, spunea despre Mătuşa Vidala că exage­rează şi că nu avea niciun rost să ne bage groaza în oase, mai ales că ne-ar putea afecta negativ vieţile de viitoare soţii insuflându-ne o asemenea aversiune.

— Nu toţi bărbaţii sunt aşa, fetelor, ne liniştea ea. Cei mai buni dintre ei sunt firi superioare. Unii dau dovadă de o foarte bună stăpânire de sine. Iar după ce vă veţi căsători, vi se va părea cu totul altfel, deloc înfricoşător.

Nu că ea ar fi ştiut mare lucru despre asta, din moment ce Mătuşile nu se căsătoreau; nu li se permi­tea. De aceea aveau acces la cărţi şi libertatea de a scrie.

— La vremea potrivită, împreună cu taţii şi mamele voastre vă vom alege soţii cu înţelepciune, ne asigura Mătuşa Estée. Deci nu aveţi de ce să vă temeţi. Învă­ţaţi-vă lecţiile şi aveţi încredere în cei mai în vârstă că vor face ce e mai bine şi că toate îşi vor urma cursul firesc. Mă voi ruga pentru asta.

Dar, în ciuda gropiţelor şi a zâmbetului prietenos al Mătuşii Estée, versiunea Mătuşii Vidala era cea care se impunea. Îmi apărea în coşmaruri: sera spartă în mii de cioburi, apoi sfâşierea, sfârtecarea şi tropăitul copitelor, iar la urmă bucăţi din trupul meu – roz, albe şi mov-prună – împrăştiate peste tot. Gândul că mă voi face mare – suficient de mare pentru căsătorie – mă îngrozea. Nu aveam nicio încredere în alegerile înţe­lepte ale Mătuşilor: mă temeam că voi sfârşi măritată cu un ţap în flăcări.

*

Rochiile roz, albe şi mov-prună erau apanajul fete­lor speciale ca noi. Fetele obişnuite care proveneau din Econofamilii purtau tot timpul aceeaşi uniformă: nişte cămăşi cenuşii urâte, cu dungi multicolore, la fel ca hainele mamelor lor. Nu învăţau nici gherghef, nici cum să croşeteze, numai cusutul banal şi cum să confecţioneze flori de hârtie şi alte corvezi. Nu erau pre-alese ca noi să se căsătorească cu cei mai de seamă bărbaţi – cu Fiii lui Iacob şi ceilalţi Comandanţi sau cu fiii lor; totuşi, puteau fi alese după ce creşteau mai mari, cu condiţia să fie suficient de drăguţe.

Nu se vorbea despre asta. Nu era voie să te împăunezi cu frumuseţea fizică, nu se cuvenea, şi nici să observi frumuseţea altora. Dar noi fetele ştiam adevărul: mai bine să fii drăguţă decât urâtă. Până şi Mătuşile le acor­dau mai multă atenţie celor drăguţe. Oricum, dacă erai pre-aleasă, nu prea mai aveai nevoie să fii şi drăguţă.

Eu nu mă uitam cruciş ca Huldah, şi nici nu aveam o încruntătură din naştere ca Shunammite, nici sprâncene abia vizibile ca Becka, dar eram netermi­nată. Aveam o faţă fără formă, ca de aluat, semăna cu fursecurile speciale cu ochi din stafide şi dinţi din seminţe de dovleac, pe care mi le făcea Martha mea preferată, Zilla. Dar deşi nu eram frumoasă, eram foarte, foarte aleasă. De două ori aleasă: nu doar pre‑aleasă să fiu soţie de Comandant, ci aleasă întâi şi întâi de Tabitha, mama mea.

— Mă plimbam prin pădure când am dat de un castel fermecat în care erau închise o grămadă de fetiţe pe care le vrăjiseră nişte vrăjitoare rele, obişnuia să-mi spună Tabitha. Niciuna dintre ele nu avea mamă. Eu aveam un inel fermecat care descuia castelul, dar nu puteam să salvez decât o singură fetiţă. Aşa că m-am uitat cu atenţie la fiecare şi apoi, dintre toate, te-am ales pe tine!

— Ce s-a întâmplat cu celelalte? o întrebam de fie­care dată. Celelalte fetiţe?

— Le-au salvat alte mame, îmi răspundea.

— Aveau şi ele inele fermecate?

— Sigur că da, draga mea. Pentru a fi mamă, ai nevoie de un inel fermecat.

— Unde e inelul fermecat? o întrebam. Unde e acum?

— E chiar aici pe degetul meu.

Şi-mi arăta al treilea deget de la mâna stângă. Dege­tul inimii, aşa îl numea.

— Dar inelul meu nu putea îndeplini decât o dorinţă, iar eu am folosit-o cu tine. Aşa că acum e doar un inel obişnuit, de mamă.

În acest moment, mă lăsa să probez inelul care era din aur, cu trei diamante: unul mare în mijloc şi câte unul mai mic de-o parte şi de alta. Chiar părea un inel care fusese cândva fermecat.

— M-ai luat în braţe şi ai plecat cu mine? o între­bam. M-ai scos din pădure?

Ştiam povestea pe de rost, dar îmi plăcea să mi-o repete.

— Nu, draga mea, erai deja prea mare. Dacă te-aş fi dus în braţe, aş fi tuşit şi ne-ar fi auzit vrăjitoarele.

Asta sigur era adevărat: chiar tuşea mult.

— Aşa că te-am luat de mână şi ne-am strecurat afară din castel să nu ne audă vrăjitoarele. Şi amân­două am făcut „şşş“ – aici îşi ducea degetul la buze şi eu o imitam şi rosteam încântată „şşş“ –, apoi am fugit foarte repede prin pădure, cât mai departe de vrăjitoa­rele rele, pentru că una dintre ele ne văzuse ieşind pe uşă. Am alergat, apoi ne-am ascuns în scorbura unui copac. A fost foarte periculos!

Aveam o amintire neclară cu mine alergând printr-o pădure şi cineva care mă ţinea de mână. Mă ascunsesem într-o scorbură? Aveam impresia că mă ascunsesem undeva. Deci poate că era adevărat.

— Şi după aceea, ce s-a mai întâmplat? o întrebam.20

Testamentele

— După aceea te-am adus în această casă frumoasă. Nu eşti fericită aici? Eşti atât de preţuită de noi toţi! Nu suntem amândouă norocoase că te-am ales?

Mă cuibăream strâns lângă ea, ea mă cuprindea cu braţul, iar eu, stând cu capul lipit de trupul ei slab, îi simţeam coastele ascuţite. Cu urechea lipită de piep­tul ei, auzeam cum îi bate inima tot mai tare, tot mai tare, mi se părea mie, în timp ce aştepta să-i răspund. Ştiam că răspunsul meu avea putere: puteam s-o fac să zâmbească sau nu.

Şi cum să răspund altfel decât da şi da? Da, eram fericită. Da, eram norocoasă. În orice caz, era adevărat.

3

 

Câţi ani să fi avut atunci? Poate şase sau şapte. Mi-e greu să-mi dau seama, nu am amintiri clare de dinainte.

O iubeam foarte mult pe Tabitha. Era frumoasă, deşi foarte slabă, şi se juca ore întregi cu mine. Aveam o casă pentru păpuşi care imita casa în care locuiam, cu o sufragerie, o sală de mese şi o bucătărie mare pentru Marthe, cu biroul tatei cu masă de lucru şi o biblio­tecă. Toate imitaţiile de cărţi în miniatură de pe raf­turi aveau paginile goale. Când am întrebat de ce nu era nimic înăuntru – intuiam vag că ar fi trebuit să fie nişte semne pe acele pagini –, mama mi-a răspuns că, la fel ca vazele cu flori, cărţile erau simple decoraţiuni.

Câte minciuni a trebuit să spună de dragul meu! Pentru a mă proteja! Dar se pricepea. Avea o minte foarte inventivă.

La etajul al doilea al casei pentru păpuşi, aveam dormitoare mari, frumoase, cu draperii, tapet şi tablo­uri – tablouri frumoase, fructe şi flori –, iar la etajul al treilea, dormitoare mai mici şi cinci băi cu totul, una dintre ele de fapt o „cameră pentru pudrat“ – de ce s-o fi numit aşa? ce să fi fost „pudra“? –, şi o pivniţă cu provizii.

În afară de casă, aveam şi setul complet de păpuşi: o păpuşă mamă în rochia albastră a Soţiilor de Coman­danţi, o păpuşă fetiţă cu trei rochii – roz, albă şi mov‑prună, exact ca ale mele –, trei păpuşi Marthe cu şorţurile lor verde-stins, un Paznic al Credinţei cu caschetă, care să conducă maşina şi să tundă peluza, doi Îngeri care să stea la poartă cu puştile lor de plas­tic în miniatură ca să nu poată intra nimeni să ne facă rău şi o păpuşă tată în uniforma scrobită de Coman­dant. Nu vorbea niciodată prea mult, doar se plimba în sus şi în jos prin cameră şi se aşeza în capul mesei, iar Marthele îi aduceau lucruri pe tavă, după care se retrăgea în biroul său şi închidea uşa.

Prin asta, păpuşa Comandant nu se deosebea de tatăl meu, Comandantul Kyle, care îmi zâmbea şi mă întreba dacă am fost cuminte, apoi dispărea. Diferenţa era că vedeam ce făcea păpuşa Comandant în biroul său – stătea la birou în faţa Verbocomputerului şi a unui teanc de documente –, în schimb despre tatăl meu adevărat nu ştiam: era interzis să intrăm în biroul lui.

Se pare că făcea ceva foarte important acolo – lucru­rile importante pe care le fac bărbaţii, prea importante pentru ca femeile să-şi bage nasul, cu creierele lor mai mici, incapabile să conceapă idei mari, după cum ne spunea Mătuşa Vidala, care ne preda Religia. Ar fi fost ca şi cum ai fi încercat să înveţi o pisică să croşeteze, spunea Mătuşa Estée, care ne învăţa lucru manual, iar noi râdeam, atâta era de ridicol! Pisicile nici măcar nu au degete!

Deci bărbaţii aveau în cap ceva ca nişte degete, numai că un fel de degete pe care fetele nu le aveau. Şi asta explica totul, spunea Mătuşa Vidala, iar noi nu mai aveam ce întrebări să punem. Gura i se închidea cu un ţăcănit, zăvorând orice alte cuvinte care s-ar mai fi putut rosti. Ştiam că trebuie să mai fie şi alte cuvinte, pentru că şi pe-atunci imaginea cu pisicile mi se părea greşită. Pisicile nu-şi doreau să croşeteze. Iar noi nu eram pisici.

Lucrurile interzise dau frâu liber imaginaţiei. De asta a mâncat Eva fructul cunoaşterii, ne-a explicat Mătuşa Vidala: prea multă imaginaţie. Aşa că e mai bine să nu ştii anumite lucruri. Altfel, ajungi cu peta­lele rupte şi împrăştiate.

*

Din setul casei pentru păpuşi făcea parte şi o Slu­jitoare în rochie roşie, cu burta rotundă şi o bonetă albă care îi ascundea faţa, deşi mama mi-a spus că noi nu aveam nevoie de o Slujitoare în casă pentru că mă aveau deja pe mine, iar oamenii nu trebuie să fie lacomi şi să-şi dorească mai mult de o fetiţă. Aşa că am împachetat Slujitoarea într-un şerveţel, iar Tabi­tha a spus că i-o puteam dărui mai târziu unei fetiţe care nu avea o casă pentru păpuşi atât de frumoasă şi căreia i-ar fi prins bine păpuşa Slujitoare.

M-am bucurat să pun Slujitoarea la loc în cutie pen­tru că Slujitoarele adevărate mă tulburau. Le întâl­neam în timpul ieşirilor cu şcoala, când mergeam încolonate două câte două, cu o Mătuşă la fiecare capăt al coloanei. Ieşirile se făceau la biserică sau în parcuri unde ne jucam jocuri cu cercul sau ne uitam la raţele de pe iaz. Mai târziu, îmbrăcate în rochiile şi vălurile noastre albe, avea să ni se permită să participăm la Sal­vări sau Rugăvaganţe, pentru a asista la spânzurări sau la căsătorii, dar încă eram prea mici pentru asta, ne-a explicat Mătuşa Estée.

În unul dintre parcuri erau leagăne, dar cum vântul risca să ne ridice poalele, nici prin cap nu trebuia să ne treacă să ne dăm în ele. Numai băieţii aveau dreptul la această libertate; numai ei aveau dreptul să-şi ia avânt; numai ei aveau dreptul să zboare.

Încă nu m-am dat niciodată în leagăn. Rămâne una dintre dorinţele mele.

*

Cum mărşăluiam pe stradă, Slujitoarele treceau pe lângă noi două câte două, cu coşurile de cumpărături. Nu ne priveau sau, oricum, nu mult şi nu direct, şi nici  noi nu aveam voie să ne uităm la ele pentru că era con­siderat necuviincios, ne-a explicat Mătuşa Estée, la fel cum era necuviincios să te uiţi insistent la infirmi sau orice alte persoane diferite de noi. Şi nici nu aveam voie să punem întrebări despre Slujitoare.

— Veţi afla toate astea când veţi fi destul de mari, ne spunea Mătuşa Vidala.

Toate astea: Slujitoarele erau implicate în toate astea. Ceva rău, aşadar; ceva ce distruge sau ceva distrus, ceea ce poate însemna acelaşi lucru. Fuseseră Slujitoarele vreodată ca noi, purtaseră şi ele alb, roz şi mov-prună? Fuseseră nechibzuite, lăsaseră la vedere vreo parte ispi­titoare a trupului lor?

Acum nu se mai vedea prea mult din ele. Nici măcar feţele nu li se vedeau din cauza bonetelor albe de pe cap. Toate arătau la fel.

În casa pentru păpuşi de acasă, aveam şi o Mătuşă, deşi locul ei nu era într-o casă, ci într-o şcoală sau la Ardua Hall, unde se spunea că trăiesc Mătuşile. Când mă jucam singură cu casa pentru păpuşi, obişnuiam s-o încui pe păpuşa Mătuşă în pivniţă, lucru nu prea frumos din partea mea. Ea bătea cu pumnii în uşa pivniţei şi ţipa: „Daţi-mi drumul“, dar păpuşa fetiţă şi păpuşa Marthă care o ajutase n-o băgau în seamă, ba uneori chiar râdeau.

Nu mă simt mândră de mine să consemnez acest act de cruzime, deşi nu era decât cruzime faţă de o păpuşă. Reprezintă un aspect răzbunător al firii mele pe care, recunosc cu părere de rău, nu am reu­şit să mi-l stăpânesc întru totul. Dar într-o relatare de acest fel, e preferabil să îţi notezi cu conştiincio­zitate defectele personale şi orice alte acţiuni. În caz contrar, nimeni nu va înţelege de ce ai luat deciziile pe care le-ai luat.

*

Tabitha este cea care m-a învăţat să fiu sinceră cu mine însămi, ceea ce este cumva ironic dacă te gân­deşti la minciunile pe care mi le-a spus. Dacă e să fiu corectă, probabil nu m-a minţit în legătură cu ea însăşi. A încercat – sunt convinsă – să fie o persoană cât mai bună, în situaţia dată.

În fiecare seară, după ce-mi spunea o poveste, mă învelea împreună cu animalul meu de pluş preferat, o balenă – pentru că Dumnezeu le-a făcut pe balene ca să se joace în ocean, era deci în regulă să te joci cu o balenă –, şi apoi ne rugam.

Ne spuneam rugăciunea sub forma unui cântec, pe care îl cântam împreună:

Închid ochii să mă culc

Şi mă rog la Domnu-n gând;

Dacă mor în somn curând,

Sufletul la El să-mi urc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.