Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană

Stefan Ahnhem – Seria Fabian Risk III: Minus optsprezece grade (Fabian Risk III: Arton grader minus, 2016) 608p., TPB, 13×20, Litera, 2019, Colecția Buzz Books, Trad. Dana-Ligia Ilin, Red. Ovidiu Șerban, 49.9 lei, ISBN 978-606-33-4190-8

Nota Goodreads: 3.94 (1408 note)

Descrierea editurii: „O urmărire în mare viteză cu maşinile se încheie cu o tragedie, în timp ce una dintre maşini plonjează de pe cheiul din portul Helsingborg. Pe scaunul şoferului se află unul dintre cei mai importanţi oameni de afaceri din domeniul IT din Suedia. Primele indicii duc cu gândul la un accident, dar o examinare mai atentă a cadavrului arată că acesta a fost îngheţat. Mai ciudată însă este data morţii: cu două luni înainte de accidentul din port. Au trecut doi ani de la evenimentele din Victimă fără chip. Fabian Risk a profitat de liniştea de la serviciu pentru a se concentra asupra familiei, în timp ce, peste strâmtoare, în Danemarca, Dunja Hougaard a îmbrăcat încă o dată uniforma, de această dată ca poliţist. Când o persoană fără adăpost este omorâtă în mod brutal în bătaie, Dunja nu se poate abţine şi începe o anchetă proprie. Curând, indiciile o poartă în Suedia şi la Helsingborg, unde Risk investighează cazul bizar al milionarului îngheţat.”

A sosit în sfârșit vremea și pentru cel din urmă roman din seria Fabian Risk tradus la noi. Până acum. Urmează și celelalte două, mi-a șoptit un păsăroi (Internetul cel atotcuprinzător) că vor apărea și celelalte două romane scrise până acum de Stefan Ahnhem, „Motiv X” și „X sätt att dö, tot la aceeași harnică editură ce ne-a adus trei cărțoaie ale acestui autor într-un singur an (în nouă sau zece luni de fapt). Ca o paranteză, apoi purcedem la treabă: direct de la însuși autorul am aflat răspunsul unei întrebări care mă măcina încă de când am început să citesc volumul doi al seriei, despre care am scris  nu demult aici: nu, n-a scris mai întâi volumul doi, apoi volumul întâi. Nu, n-a fost intenția lui să înceapă cu un sequel și să continue cu un prequel. A vrut doar să construiască un background, un schelet, un cadru pentru întâmplările ce stau în spatele motivului pentru care Fabian Risk și familia lui s-au întors în Helsingborg, și așa a luat naștere volumul doi al seriei, „Al nouălea mormânt”. N-a fost cu intenție, după spusele lui, dar a ieșit bine, în opinia mea. Un pic tras de păr, cum sunt mai toate poveștile lui, dar nici nu se poate spune că o dă în ridicol.

Lui Stefan Ahnhem îi place să facă lucrurile altfel. Nu încerc să dau spoiler din apropiatul interviu care va apărea pe blog, nu știu exact când. După douăzeci de ani de scris scenarii pentru televiziune, a auzit, văzut și citit multe. S-a săturat de clișee, de detectivi bătrâni, singuri și alcoolici, așa că a vrut să creeze un detectiv mai tânăr. Fără probleme cu alcoolul, dar cu probleme familiale. Probleme prin care mai toți trecem la un moment dat în timpul vieții: discuții în contradictoriu cu partenerul de viață, cu copiii aflați în creștere, cu colegii de muncă sau, de ce nu, cum e cazul (suspect de des) cu criminalii în serie deosebit de ingenioși ce s-au aciuat în Helsingborg, un mic oraș pitoresc ce se învecinează cu un alt oraș la fel de pitoresc, de cealaltă parte a strâmtorii Oresund, care desparte Danemarca de Suedia. Spun suspect de des deoarece Suedia n-a avut niciodată un criminal în serie, și numai în primele trei romane ale lui Stefan Ahnhem apar patru, parcă.

Cu motivații misterioase și trăsnite, nouă, oamenilor normali, venindu-ne greu să le înțelegem. Unui psiholog de talia lui Laszlo Kreizler, eroul lui Caleb Carr din excelentul „Alienistul”, i-ar veni foarte ușor să pun un diagnostic: majoritatea copiilor molestați/traumatizați/chinuiți la vârste fragede au mari șanse să devină, la rândul lor, molestatori și psihopați ceva mai încolo. Aici avem de-a face cu furtul de identitate, în acest volum trei al seriei, un volum la fel de solid ca primele două, dar care parcă devine un pic exagerat pe alocuri.

Nu la fel de exagerat, dar poate la fel de dramatic, dat fiind cine sunt autorii, mi s-a părut cazul de care se ocupă, de cealaltă parte a strâmtorii, în Danemarca, Dunja Hougaard, polițista căzută în dizgrație și rușinos alungată din rândurile poliției din Copenhaga de mizerabilul ei șef răzbunător și perfid, Kim Sleizner (na, că i-am reținut și numele, așa de rău mă dezgustă comportamentul acestui odios personaj): uciderea în bătaie a unor persoane fără adăpost, a căror singură vină e că cerșesc pe străzi și sunt lipsite de apărare. Autorii au tupeul și cruzimea de-a se și filma în timp ce comit aceste atrocități, ba și mai postează pe Internet (pe Dark net, de fapt) aceste filmulețe dezgustătoare.

Lumea se îndreaptă spre colaps, aceasta e senzația pe care o oferă (și) poveștile lui Ahnhem. Spre autodistrugere, căci e clar că cel mai sângeros și mai nemilos prădător e însuși omul. Dacă e în stare să comită astfel de fapte abominabile împotriva unor semeni, atunci e în stare de orice. Poveștile lui Ahnhem, complexe, morbide, ample și antrenante, încearcă parcă să ridice semne de întrebare cu privire la capacitatea noastră de-a supraviețui, ca specie, dacă suntem capabili de asemenea lucruri. Sincer, eu mă îndoiesc.

Dar Ahnhem scrie ficțiune, din fericire, hai să ne culcăm pe urechea asta și să continuăm să credem că ele se întâmplă doar pe hârtie, în imaginația scriitorilor de crime. Și că personajele lui Ahnhem, în frunte cu incredibil de neglijentul Fabian Risk, care-și lasă familia nesupravegheată, își neglijează copiii și nevasta (și nici nu e de mirare ce se întâmplă din acest motiv) ca să poată rezolva cazurile care se ivesc la secția de poliție, unul mai imposibil de rezolvat ca altul, unul mai complex ca altul (cum naiba poate un cadavru înghețat bocnă să comită un accident de circulație? cum poate fi preluată identitatea cuiva? ce-l împinge pe criminal, ce-a pățit, săracul, de-a ajuns să fie capabil de asemenea lucruri?), asta sunt de fapt, doar personaje fictive, imposibil de întâlnit în viața reală. Concluzia e totuși asta: romanele lui Ahnhem, nu cele mai credibile ca premisă și desfășurare, confirmă apariția unui nou autor nordic de crime demn de luat în seamă. Poveștile lui sunt dure și complexe, antrenante și alerte, personajele sunt credibile, chiar dacă uneori comit niște enormități de te lasă mască, iar macabrul atinge cote de-a dreptul alarmante. Și ce le face deosebite, aspect de care mai toți autorii nordici se preocupă îndeosebi, sunt complexitatea, detaliile numeroase pe care autorul le oferă în privința atât personajelor principale, cât și a celor secundare. Mai vreau, dar la anul, deja mi-am consumat rația pe acest an de schingiuiri, mutilări, dezmembrări și răzbunări sângeroase.