Semnal editorial 144 + Fragment în avanpremieră: Madeline Miller – Circe

Titlu: Circe

Autor: Madeline Miller

Traducere din limba engleză de Ioana Filat 

ISBN: 9786069000359

Colecție: Fantasy

Domeniu: Fantasy

Goodreads Choice Award 2018 pentru roman fantasy

Pe vremuri credeam că zeii sunt opusul morții, însă acum îmi dau seama că sunt mai morți decât orice altceva, căci sunt neschimbători și totul li se scurge până la urmă printre degete.

Lumea este condusă de zei și titani. O lume pină de rivalități și intrigi în care Circe nu-și poate găsi locul. Mai întâi, îndură umilința și disprețul propriei familii, fiindcă ea, fiica lui Helios, zeul Soarelui și cel mai puternic dintre titani, nu-i nici la fel de puternică precum tatăl său și nici fermecătoare ca mama ei nimfă. Dar Circe se dovedește a fi un copil neobișnuit, care deține puterea vrăjitoriei, ceea ce constituie de acum o amenințare pentru zei…

Vrăjitoarele nu-s chiar așa delicate.

„O repovestire îndrăzneață și subversivă, de natură intimă, a vieții legendarei zeițe Circe.“ The New York Times

„Circe produce emoție atât prin calitatea scriiturii, cât și prin actualitate.“ The Sunday Times

„Un roman feminist convingător și captivant, o istorisire fascinantă.“ The Daily Telegraph

„Recomand cartea oricui și tuturor. E absolut surprinzătoare.“ booksandfelines.com

„Circe rămâne o lectură încântătoare de la început până la sfârșit, indiferent că ești pasionat de mitologia greacă sau că dorești, pur și simplu, să citești o poveste bine scrisă.“ bookreporter.com

„Madeline Miller creează în Circe o atmosferă fermecătoare, nu numai prin maniera în care încorporează în narațiunea ei elemente din Odiseea și din alte versiuni ale unor mituri, ci și prin zugrăvirea lumilor în care sălășluiesc oamenii și zeii.“ clairehuston.co.uk

„Am închis cartea cu sentimentul profund că Madeline Miller  este asemenea lui Circe și Penelopei, precum străvechii țesători de pânză, dar și de cuvinte și de lumi. Apoi, privind în jurul meu, după ce am petrecut o vreme în compania celor două femei, țesătura care alcătuiește societatea de astăzi pare să poarte amprenta mâinilor lor.“ angie-ville.com

FRAGMENT

Rar se întâmpla o asemenea grozăvie, să fie pedepsit un zeu, așa că sălile vuiau de zvonuri. Prometeu nu putea fi ucis, însă existau destule cazne la fel de rele ca moartea. Ce vor fi oare: pumnale, săbii, mădulare smulse? Ţepușe încinse sau o roată de foc? Naiadele leșinau una în poala alteia. Zeii-râuri făceau pe țanțoșii, deși erau vizibil tulburați. Nici nu vă închipuiți cât de tare se tem zeii de durere. Nimic nu le e mai străin și nimic nu le trezește atâta jind să vadă totul cu ochii lor.

În ziua stabilită, ușile sălii de oaspeți a tatei s-au dat în lături. Din pereți străluceau torțe uriașe, bătute în pietre scumpe lustruite, iar la lumina lor s-au strâns nimfele și zeii de toate felurile. Zveltele driade au lunecat grațioase din păduri, iar colțuroasele oreade s-au dat iute jos de pe stânci. Era și mama de față, cu surorile ei naiade; zeii-râuri, lați în umeri, stăteau îngrămădiți laolaltă cu nereidele albe ca peștii și stăpânii lor de sare. Au venit chiar și măreții titani: tata, desigur, și Oceanos, însă și mereu schimbătorul Proteu și Nereu al Mărilor, mătușa Selene, care-și mână caii argintii pe cerul nopții, și cele patru Vânturi, în frunte cu gerosul unchi Boreas. O mie de ochi lacomi. Nu mai lipseau decât Zeus și olimpienii lui. Ne priveau cu dispreț întrunirile subpământene. Se zicea că deja stabiliseră caznele între ei, la propria adunare din ceruri. 

Sarcina de a aplica pedeapsa căzuse în seama unei Furii, o zeiță infernală a răzbunării, care își are sălașul printre morți. Familia mea se afla ca de obicei în frunte, așa că stăteam chiar în fața mulțimii, cu ochii la ușă. În spatele meu, naiadele și zeii-râuri își dădeau coate șușotind. Am auzit că au şerpi în loc de plete. Nu, au cozi de scorpion şi din ochi li se prelinge sânge.

Nu era nimeni la ușă. Şi dintr-odată a apărut cineva. Avea chipul cenușiu și neîndurător, ca săpat în piatră vie, iar din spinare i se înălțau aripi întunecate, lipite una de cealaltă ca la vulturi. Dintre buze i se ivea din când în când limba despicată. Pe cap i se zvârcoleau șerpi verzui și subțiri ca râmele, împletindu-se în părul ei ca niște panglici vii. 

— Am adus prizonierul. 

Glasul i-a răsunat din tavan ca un schelălăit răgușit de dulău care-și anunță prada. A intrat în sală cu pași mari. În mâna dreaptă ținea un bici a cărui împletitură de curele șuiera slab când îl târa pe podea. Iar în stânga avea un lanț lung, de care-l trăgea pe Prometeu.

Acesta purta la ochi o legătură albă, groasă și niște zdrențe de tunică în jurul coapselor. Deși era legat la mâini și la picioare, nu se poticnea deloc. Am auzit-o pe o mătușă zicând că legăturile fuseseră forjate de marele zeu al fierarilor, Hefaistos, astfel încât nici măcar Zeus nu era în stare să le rupă. Furia s-a înălțat bătând din aripile sale vulturești și a țintuit cătușele sus, în zid. De ele atârna Prometeu, cu brațele încordate și oasele ieșindu-i prin piele. Până și eu, care nu prea cunoscusem nicio neplăcere în viață, am simțit cât de mult îl durea. 

O să zică tata ceva, mi-am spus în sinea mea. Dacă nu el, vreun alt zeu. Nu se putea să nu-i arate un strop de recunoaștere, o vorbă bună, doar erau rude. Însă Prometeu atârna în tăcere și singurătate deplină. 

Furia nu s-a mai sinchisit să ne țină vreo lecție. Doar era zeița chinurilor și înțelegea cât de grăitoare e violența. Biciul a pocnit ca niște crengi de stejar frânte. Prometeu s-a cutremurat din umeri și pe coaste i-a apărut o tăietură adâncă, lungă cât brațul meu. În jur au sfârâit icnetele, ca apa pe niște pietre încinse. Furia a ridicat din nou biciul. Poc! Din spinare i s-a desprins o fâșie însângerată. S-a apucat să-i sape cu nădejde în carne, lovindu-l mereu cu biciul în același loc, decojindu-i carnea în fâșii lungi, brăzdându-i pielea iar și iar. Nu se auzeau decât plesnetul biciului și răsuflarea înăbușită și precipitată a lui Prometeu. Tendoanele gâtului i se reliefaseră. Cineva m-a împins din spate, încercând să vadă mai bine. 

Rănile zeilor se vindecă repede, însă Furia știa ce face și se mișca și mai iute. L-a tot lovit până când pielea bătucită a lui Prometeu s-a umplut de sânge. Înțelesesem deja că zeii mai și sângerează, însă nu mai văzusem așa ceva. Cum se număra printre cei mai puternici din stirpea noastră, picurii de sânge care i se prelingeau din carne erau aurii, mânjindu-i spinarea într-o splendoare cumplită. 

Furia îl biciuia mai departe. Au trecut ceasuri întregi, poate zile. Însă nici măcar zeii nu pot privi la nesfârșit ducerea la îndeplinire a unei pedepse. Tot sângele și chinurile acelea au devenit până la urmă anoste. Şi-au amintit de propriile plăceri, de ospețele la care mergeau să se veselească, de divanele moi, îmbrăcate în purpură, în care de-abia așteptau să-și cufunde trupurile. Așa că au ieșit rând pe rând și, cu o ultimă lovitură de bici, s-a dus și Furia după ei. Doar merita să se ospăteze după atâta muncă. 

Legătura se desprinsese de pe fața unchiului meu. Își ținea ochii închiși și bărbia afundată în piept. Spinarea îi era sfârtecată. Auzisem de la unchii mei că Zeus îi oferise prilejul de a-l implora în genunchi să-i dea o pedeapsă mai ușoară. Refuzase. 

Rămăsesem singură cu el. Aerul mustea de sânge zeiesc gros ca mierea. Pe picioare încă i se prelingeau râulețe de sânge topit. Simțeam că-mi zvâcnesc venele. Oare știa de mine? M-am apropiat prudentă de el. Pieptul i se înălța și i se lăsa cu un hârâit slab. 

— Cinstite Prometeu. 

În sala aceea răsunătoare, glasul îmi era aproape stins. 

Şi-a ridicat capul spre mine. Când și-a deschis ochii, am văzut că erau frumoși, mari și întunecați, cu gene lungi. Deși avea obrajii netezi și fără fir de păr, părea la fel de bătrân ca bunicul. 

— Aș putea să-ți aduc niște nectar, am zis. 

S-a uitat lung la mine. 

— Ţi-aș rămâne recunoscător. 

Avea un glas sonor, ca lemnul învechit. Nu i-l mai auzisem până atunci, nu strigase nici măcar o dată în caznele sale. 

I-am întors spatele. Am luat-o răsuflând iute pe coridoare, spre sala de ospețe ticsită de zei care râdeau veseli. În cealaltă parte a încăperii, Furia închina un pocal uriaș, pe care era gravat chipul rânjit al unei gorgone. Nu ne oprise să vorbim cu Prometeu, dar nu-i bai, orice faptă de ocară ținea de îndatorirea ei. Mi-am închipuit cum îmi urlă numele, cu glasul ei infernal. Mi-am închipuit cum îmi zornăie cătușele la mâini și cum șfichiuiește biciul în aer. Însă aici imaginația mi se împotmolea. Nu simțisem niciodată biciul pe piele. Nici nu știam ce culoare are sângele meu. 

Tremuram în așa hal, că a trebuit să țin pocalul cu ambele mâini. Ce puteam să zic dacă mă oprea cineva? Însă pe holuri era liniște când am făcut cale întoarsă. 

În sala mare, Prometeu stătea tăcut în lanțuri. Închisese iar ochii și rănile îi luceau la lumina torțelor. Am șovăit. 

— Nu dorm, a zis el. Îmi întinzi tu pocalul? 

M-am înroșit. Bineînțeles că nu putea să-l țină cu mâna lui. Am făcut câțiva pași în față, așa de aproape, că-i simțeam căldura umerilor încinși. Podeaua era udă de cât sânge îi cursese. I-am dus pocalul la buze și a băut. M-am uitat cum i se mișcă încet gâtlejul. Avea pielea frumoasă, de culoarea nucilor lustruite. Mirosea a mușchi verde îmbibat de ploaie. 

— Ești fiica lui Helios, așa e? a zis după ce a terminat și m-am dat mai în spate. 

— Da. 

Mă cam durea întrebarea. Dacă i-aș fi fost pe deplin fiică, n-ar mai fi trebuit să întrebe. Aș fi desăvârșită și strălucitoare, scăldată în frumusețea pe care o revărsase tata asupra mea. 

— Îți mulțumesc pentru bunătate. 

Nu știam dacă sunt bună sau nu, simțeam că nu știu nimic. Își cântărea cuvintele, aproape șovăitor, și totuși înfăptuise o trădare atât de nerușinată. Nu reușeam să înțeleg această nepotrivire profundă. Să săvârşeşti fapte îndrăzneţe nu înseamnă să ai purtări îndrăzneţe. 

— Ţi-e foame? l-am întrebat. Aș putea să-ți aduc ceva de mâncare. 

— Nu cred că-mi va mai fi niciodată foame. 

Nu părea deloc jalnic, cum ar fi fost pentru un muritor. Noi, zeii, mâncăm așa cum dormim: pentru că e una dintre marile plăceri ale vieții, nu pentru că trebuie. Într-o zi putem să hotărâm să nu mai ascultăm de stomac dacă avem destulă putere. Şi nu mă îndoiam de puterile lui Prometeu. După ce stătusem atâtea ceasuri la picioarele tatei, învățasem să amușinez puterea. Unii unchi de-abia dacă miroseau pe potriva scaunelor pe care ședeau, însă bunicul Oceanos răspândea un miros profund, ca mâlul bogat de râu, iar tata – o pală nimicitoare de foc proaspăt hrănit. Parfumul de mușchi verde al lui Prometeu se simțea în toată încăperea. 

M-am uitat în jos, la pocal, luându-mi inima-n dinți. 

— I-ai ajutat pe muritori, am zis. De aceea te-au pedepsit. 

— Așa este. 

— Ai vrea să-mi spui cum sunt muritorii? 

Era o întrebare copilărească, însă el a încuviințat solemn din cap. 

— Nu există un singur răspuns. Fiecare este altfel. Doar moartea îi leagă pe toți laolaltă. Ştii cuvântul? 

— Îl știu. Însă nu înțeleg. 

— Zeii nu au cum să înțeleagă. Trupurile li se sfărâmă și se fac una cu țărâna. Sufletele li se preschimbă în fum rece și-și iau zborul spre lumea de jos. Acolo nu mănâncă și nici nu beau nimic și nu știu ce-i aceea căldura. Totul le scapă printre degete. 

M-a trecut un fior. 

— Cum îndură așa ceva? 

— Cum pot și ei. 

Torțele păleau de-acum și umbrele ne împresurau ca o apă neagră. 

— E adevărat c-ai refuzat să-ți ceri iertare? Şi că n-ai fost prins, ci chiar tu, de bunăvoie, i-ai mărturisit lui Zeus ce-ai făcut? 

— Așa e.

— De ce? 

Privirea îi era ațintită asupra mea. 

— Poate îmi vei zice tu. De ce ar face un zeu așa ceva? 

Nu știam ce să răspund. Mie mi se părea nebunie curată să-ți atragi pedeapsa cerească, însă nu-mi venea să i-o spun când îmi muiasem picioarele în sângele său. 

— Zeii nu trebuie să fie toți la fel, a continuat el. 

Ce i-aș fi putut răspunde atunci, nu știu. De pe coridor s-a înălțat un strigăt din depărtare. 

— E timpul să pleci. Lui Alecto nu-i place să mă lase prea mult singur. O năpădește răutatea ca buruienile și trebuie să le taie cât mai curând. 

Se exprimase tare ciudat, căci pe el urma de fapt să îl pedepsească. Însă mi-a plăcut, căci erau vorbe de taină. Pe dinafară păreau de piatră, însă ascundeau înăuntru sămânța. 

— Atunci mă duc, am zis. O să fii… bine? 

— Cât se poate de bine. Cum te cheamă? 

— Circe. 

Oare chiar a surâs? Poate doar m-am simțit măgulită. Tremuram de-acum, după ce făcusem atâtea lucruri nemaiîncercate până atunci. I-am întors spatele și am plecat, luând-o iar pe coridoarele de obsidian. În sala ospețelor, zeii beau și hohoteau mai departe, tolăniți unii în poala altora. Am stat să mă uit la ei. Mă așteptam să se mire vreunul c-am dispărut, însă nu băgase nimeni de seamă. De ce să fi băgat? Eram o nimica toată, o piatră. O odraslă de nimfă printre atâtea mii și mii. 

În mine se înălța o stare ciudată. Un soi de zumzăit în piept, ca albinele când vine dezghețul. M-am dus până la vistieria tatei, doldora de bogății sclipitoare: pocale de aur ca niște capete de taur, coliere de lapislazuli și chihlimbar, trepiede de argint și castroane cioplite în cuarț, cu mânere ca niște gâturi de lebădă. Preferatul meu era dintotdeauna un pumnal cu mâner de fildeș cioplit ca să înfățișeze un chip de leoaică. Un rege i-l dăduse tatei sperând să-l câștige de partea lui. 

— Şi te-a câștigat? l-am întrebat odată pe tata. 

— Nu, mi-a răspuns el.

Am luat pumnalul. La lumina lumânării din odaia mea, tăișul de bronz strălucea din plin, iar leoaica își arăta colții. Am întins palma moale și perfect netedă. Era străină de cicatrice și de răni supurânde, neatinsă în veci de orice semn de bătrânețe. Mi-am dat seama că nu mă temeam de durerea care mă aștepta. Altceva mă îngrozea: că tăișul n-o să pătrundă deloc. Că o să treacă prin mine ca printr-un vălătuc de fum. 

Nu a trecut. Pielea mi s-a despicat la atingerea tăișului și m-a săgetat o durere ca un fulger argintiu și fierbinte. Sângele mi s-a prelins roșu, căci nu aveam puterea unchiului meu. Rana a picurat multă vreme, apoi carnea a început să se închege la loc. Am stat și am privit, apoi mi-a venit în minte un gând nou. Mi-e rușine să-l mărturisesc, pare atât de elementar, ca un prunc ce-și descoperă propria mână. Însă doar asta eram și eu pe atunci: un prunc. 

Iată ce m-am gândit: că până atunci viața mea fusese doar negură și adâncuri, însă nu eram una cu apa aceea neagră. Eram o făptură din ea.

Un gând despre &8222;Semnal editorial 144 + Fragment în avanpremieră: Madeline Miller – Circe&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.